Teoria literaturii, Anul I, Sem.

II, RF, ID
Prof. Dr. Ovidiu Morar
Student, Costinescu (Pădure) Andreia
Tema 1
Sonet III
Întinsă pe o perioadă destul de scurtă, creația eminesciană însumează particularitățile
câtorva generații poetice. La începuturile ei, resoarbe particularități importante ale liricii
pașoptiste. Evoulează rapid însă, către poezia post-pașoptistă cu care Eminescu era
contemporan, pentru ca în ultimii ani de creație opera să depășească structurile
consolidate ale romantismului, spre a deschide orizonturile poeziei postromantice și chiar
moderne.
Sonetul este o poezie cu formă fixă, a cărei origine trebuie căutata în secolul al XHI-
lea, în vremea trubadurilor francezi: mai târziu, sonetul a fost cultivat de mari poeți ai
lumii (Dante, Petrarca, Shakespeare ), iar la noi, de Eminescu, V. Voiculescu. Compus din
14 versuri, sonetul de tip italian este alcatuit din doua catrene și doua terțete, in timp ce
sonetul de tip englez cuprinde trei catrene și doua versuri finale.
Sub titlul de „Sonete" sunt reunite trei poezii publicate la 1 octombrie 1879, in
revista „Convorbiri literare": „Afara-i toamna...", „Sunt ani la mijloc..." și „Când însuși
glasul...", toate formând un ansamblu.
Când însuși glasul…

Când însuşi glasul gândurilor tace,

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei

Cu ochii mari şi purtători de pace?
Rasai din umbra vremilor încoace
Ca să te văd venind … ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet… aproape, mai aproape,

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,
 Cu geana ta m-antinge pe pleope
Să simt fiorii strângerii în braţe,
Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Sonetul III : Când însuși glasul, aparține genului liric subiectiv, dovadă fiind
exprimarea la persoana I și a doua: Mă-ngână , Cu geana ta m-antinge. Autorul își
exprimă sentimentele în mod direct. Este alcătuit din 4 strofe, 2 catrene și 2 tertine. Are
ca motiv principal chemarea iubitei: Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?....Ca să te
văd venind - ca-n vis, așa vii?. Tema poeziei este cea a iubirii: poetul își exprimă
sentimentele de dragoste și dor față de iubită: Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă, A
ta iubire c-un suspin arat-o... .
La nivel fonetic, sonetul se remarca prin melancolia pe care o degajă, dar, mai ales,
muzicalitatea aparte a versului, realizată prin aliterația vocalei „a": Când însuși glasul
gândurilor tace / Mă-ngână cântul....Starea de tristete a eului liric este exprimata prin
repetarea vocalei inchise u : insusi, glasul, gandurilor, cântul. Prin sonoritatea creată de
repetiția vocalei i din fiorii strângerii, care exprimă ideea de mic, se accentuează dorința
de apropiere, de micșorare a distanței care îi separă. Aceasta vine în opoziție cu repetarea
vocalei o din pierduto, adorato care exprimă ideea de mărire a distanței, întărită de
substantivul veci.
Se remarcă simbolistica gravă a imaginilor (neguri reci", puterea nopții", umbra
vremilor"), valorificarea poetică a categoriilor filosofice de timp şi spațiu, relativ şi
absolut, curgerea muzicala a versurilor, eufonia lor desăvarşită. Silabele neaccentuate
predomină, conferind versului iambic o cadentă monotonă, lentă, in acord cu trăirea
melancolică şi reveria poetică, o impresie de curgere tărăgănată şi obosită a versului.
La nivel lexical se remarca folosirea arhaismelor, ceea ce este specific
romantismului: Rasai din umbra vremilor încoace. In acest vers, poetul exprima distanta
mare care il separa de iubita precum si perioada lunga care a trecut sau care i se pare ca a
trecut de la despartire.
La nivel morfologic, atmosfera intunecata este redata prin adjective si substantive
adecvate: din neguri, puterea noptii. Schimbarea valorii gramaticale a adjectivelor
pierdută și adorată, și punerea lor în cazul vocativ, evidențiază faptul că cea invocata în
vis nu poate părăsi recea vecie, iar poetul ramane însingurat în timp ce între el și iubită se
pun spații de veacuri.
La nivel sintactic, observam folosirea inversiunilor Răsai din umbra vremilor
încoace care trimite cu gândul la veșnicie, Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă/ A ta
iubire c-un suspin arat-o, din care se desprinde dorinta arzatoare de apropiere, de
reîntâlnire. Primul vers din strofa a treia conține o repetiție cu ajutorul căreia poetul își
exprimă dorința arzatoare de a se reuni cu iubita sa: Cobori încet, aproape, mai aproape.
Dorința de reîntâlnire este accentuată de cele două interogații retorice: Atunci te chem;
chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? puterea nopții blând
însenina-vei Cu ochii mari și purtători de pace? Această sintagmă ce descrie ochii iubitei
arată măsura în care ea îi luminează viața, întunecată din cauza dorului și a tristeții.
Izolarea sintactica din versul Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?exprima
nesiguranta si starea de agitatie a poetului care intreaba retoric daca ii va fi ascultata
rugamintea.
La nivel semantic, poezia debutează cu o personificare a gândurilor: prozopopeea:
Când însuși glasul gândurilor tace, care dezvăluie intensitatea trăirilor și linistea, pustiul
din sufletul poetului in lipsa persoanei iubite. Verbul a tăcea impreuna cu epitetul dulci
evlavii, arata faptul ca tema iubirii se impleteste cu renuntarea, un act de sacrificiu
interior, care determina dobandirea linistii, a echilibrului si a armoniei interioare.
Comparatia ca-n vis, asa vii, impreuna cu epitetul neguri reci din versul: Din neguri
reci plutind te vei desface? exprima faptul că poetul este despărțit de iubita lui pe care o
poate vedea doar într-un vis pe care el îl percepe ca fiind realitate sau pe care si-l doreste
sa devina realitate.
Oximoronul din versul Puterea nopţii blând însenina-vei arata faptul ca poetul isi
vede fiinta iubita asemenea unui inger de lumina care are puterea de a-i lumina noaptea
asteptarii.
Acest sonet este considerat de critică nu numai ca piesa cea mai reuşită a tripticului,
ci şi drept o veritabilă capodoperă a liricii eminesciene. Şi nu numai exegeţii români îl
califică astfel; un comentator sobru ca Alain Guillermou este tot atât de categoric: „Fără
îndoială că nobleţea ritmului, melancolia inspiraţiei, muzica extraordinară a cuvintelor se
unesc pentru a face din acest poem un fel de model al genului”.