Ovidiu Nimigean

ţara lor

m-am săturat să mă mai bat

cu mîncătorii de rahat

azi stau tăcut

întins

pe întuneric

şi-n pizda mamii lor îi bag generic

au cîştigat din nou precum se pare

înc-o juma’ de secol de duhoare

libarca grasă cît ai da cu clor

se lăfăie-n latrina gurii lor

în colţul mestecăului le-atîrnă

aburitor un ţurţure de scîrnă

ca la un cur răsbortelit de hoaşcă

şi-l ling cu limba lungă şi împroaşcă

zăpezi cît tot balcanul şi carpatul

nu pot acoperi căcatul

şi răcori miasmele stătute

pînă şi tricolorul se împute

din marea merdă marele smerdak

cu-n ultim hai siktir un ultim fuck

îmi iau adio lunec în absenţa

pe care n-o atinge pestilenţa

/Îmi spun... /

Îmi spun: parazitule, neputinciosule, nu mai visa! Ştiu, nu ai fost tu de vină. Avortonule, i-ai

fi putut învinge doar cu arma dezgustului. Dar eşti prea sfios. Şi, chiar dacă nu recunoşti, din
canalul tău de la G4, în care şobolanii cei blînzi te mîngîie cu mustăţile iar şobolancele te lasă
să sugi, înghesuit printre puii lor golaşi, tu i-ai iubit puţin. I-ai iubit chiar şi atunci cînd te
mîhneau cu prostia lor. Te-ai rugat pentru ei, strîngînd în pumn engolpionul, la gît. Le-ai
savurat candorile. Întotdeauna le-ai mai dat o şansă. Nu te-ai dezis. Lasă-i, ei mai au timp!
Durata lor se măsoară în generaţii, în epoci, în ere. După tine nu mai urmează nimic. Eşti, aşa
neterminat – mai bine spus, aşa neînceput – ultimul om. Dacă pînă la miezul nopţii nu
coboară îngerul tău hidos, îngerul tău nefericit, s-a terminat.

epitalam

eu muream aproape fericit

eu aproape plîngeam

steaua căzuse

rotindu-şi cenuşile-n geam

silabiseam scrisul clar

pe bolta de piele
arar îmi cădea pe timpan

o grindină de cucuvele

urma să se-ntîmple ceva adevărat

proştii îi spun nenorocire

îngerul cu piele de liliac

se încîlcise în pînza subţire

tocmai atunci tu nu erai

să-mi priveghezi

despărţirea suavă

dansai la o nuntă din Nord

prin zăpezi

unduindu-ţi rochia verde ca o otavă

rămăsesem în sfîrşit singur

în liniştea murmurîndă

aproape fericit

aproape la pîndă

andixinala

OK, lucrurile nu merg socialmente vorba amicului italienizant stăm prost

fără standard de viaţă - slujbe titluri afaceri moşteniri bani – fizicalmente

vorba aceluiaşi se apropie tot mai evident andropauza (altfel nu-mi explic

faptul că îmi alunecă tot mai des privirea spre pubere) poeticalmente

nu m-aş putea lăuda cu inspiraţii magnetice     mă doare ficatul

îmi cresc dioptriile am reumatism     naşpa

şi totuşi încă e bine nu simt nicidecum că m-am înăcrit că

îmi pluteşte inima printre castraveciori muraţi gogonele curechi harbuji

că sînt cumătru cu sticlele de lapte bătut că mă înrudesc

cu borhoturile răsuflate cu vinul oţetit cu aghiazma dată în floare

Homeless

I.

(Varianta Fanfan)

Nu am stabilitate pe grisine,

Sub felinare-mi cearcănă moveuri,

Gîndesc la has şi nu la pîrţotine,

Ce dezumflate sînt a mele pneuri...

Bag felinar pe şest în galantare,

Ca orişice caşbec, orice ciumec,

Cînd bobinez, în gînd, ca fiştecare,

Eu totuşi ştiu, la rece eu o frec.

În caraiman saiele nexam, vax,

Stă ciuciu, fără treabă, zgambirache,

Cu pandaimosul am căzut la pax,

Deşi fac panacoate pe şestache.

Bungheala, zic. Şi repetez: Bungheală!

În filosof rămîn pe nasulie.

Azi nu-mi mai iese, gudo, vreo vrăjeală,

Nici n-oi garibaldi pe năsălie...

II

Vino să vezi! Nişte daruri de nuntă. Străzile. Cerul. Culcuşurile de

sub pod. Pubelele pline de surprize. Din cînd în cînd, dacă avem noroc, ne
putem încropi o cină rafinată. Canalele cu şobolani şi aurolaci. Ne vor
învăţa să tragem din pungă. Am fi fericiţi. Ne-ar iubi cîinii din multe
cartiere. Vom savura chiştoace, ne vom bucura de halucinaţiile foamei.
Am privi apa Bahluiului, verde, ore în şir. Ne-ar avea în grijă ca pe vrăbii,
ca pe guguştiuci. Ochii noştri, umezi şi calzi, vor străluci printre laţe.

III

(cîteva lucruri simple ucigaşe şi izbăvitoare: urma să rămînem pe drumuri

flămînzi fericiţi – nu cuplul nu va mai fi posibil în inima mea n-a mai rămas
loc decît pentru o bucurie despărţită de trup adevărată vie reală ca lumina
din interiorul unui safir)
 

didactica vetula

ea este zgîtia care mă-nvaţă

materia simplă numită viaţă

trupul său nu mai pridideşte

să-mi spună respiră să-mi spună priveşte

apucă pipăie miroase gustă

ţinuturile fermecate de sub fustă

proaspete calde strălucitoare

lăsate să îmblînzească şi să înfioare

morocănoşi ca tine şi cocliţi

care nu ştiu să fie fericiţi

ieşi din carapace

şi dibuie cu corniţele-ncoace

ploaia a stat

miresmele se desluşesc în aerul curat

căţelandrul aleargă-n băltoace

să-nhaţe undele pe care tot el le face

şi ca întotdeauna după averse

parcă şi elitrele sînt mai intense

ca şi ochii tăi

deschişi în inimă între bătăi

cînd nu se mai aude nimica

şi te copleşesc bucuria şi frica

ai priceput că se poate

să laşi totul la spate

prostia crisparea constipaţia

azi ţi-am predat graţia

marilor întîlniri

din odăile mici

ajunge doar să respiri

şi să fii aici

din străinătate

gol într-o noapte încinsă

undeva la marginea germaniei

fosta fermă tace în întuneric

viermii moi se preling în sus şi-n jos

pe punga de gunoi bio de sub chiuvetă

îi privesc fără scîrbă

şi constat că moartea 

nu mă mai înspăimîntă

poate e o trufie

ce va fi pusă cîndva
crîncen la încercare

dar moartea

nu mă mai înspăimîntă

mă înspăimîntă cumplit

respiraţia mea liniştită

pulsul

odaia noaptea rom=nia

căreia-i simt de departe

mirosul dulceag de stîrv

moartea - nu

/Camerele goale... /

Camerele goale, sălile pustii, glandele atrofiate. Am rămas unicul

meu locatar, izolat în sine, de o consistenţă de care mă mir. Lumina şi-a
resorbit razele şi s-a stins. Altfel, se vede totul ca-n palmă, chiar şi
noaptea, cînd părinţii pustiei se ceartă cu piramidele. 

Ziua privesc pînă departe peisajele clare. Pînă la amănunt. Pînă la

nervurile frunzei şi cristalul zăpezii. Urmăresc traseul întortocheat, dar atît
de previzibil, al paşilor. Oamenii se duc şi vin. Au treabă, îşi transmit
acidul dezoxiribonucleic, se nasc şi mor, spun rugăciuni, îşi ornamentează
carapacele. Viaţa merge înainte. Nu mai sînt în stare nici măcar să mă
prefac, precum odinioară, că aştept. Un umil lucru al mîinilor nu va învia
nimic. Inima este un ceas de muşchi ce ticăie în legea lui. 

Vrăjitoarea cea rea te-a transformat într-o femeie de pap.

Dragă Sfinxule
(pătrunsă de-nţeles?)

După cum vei fi constatat deja, ca un matinal ce eşti, plouă. Te

întreb, cu o iritare candidă, precum Radu Andriescu: am voie să fiu trist?
Nu că n-ar fi comic faptul că se ouă babele, asta e bine, în ton cu distihul
meu optimist, prin care îmi programam o puritate imponderabilă: Aş vrea
ca să mă nasc din nou, / Dar nu din uter, ci din ou.

N-are a face ploaia cu tristeţea. Putea să cearnă şi soare. Să mă

trezesc cu treizeci de curcubee peste oraş, ca Mircea Cărtărescu. Ori cu o
drăguţă de auroră boreală. Ori în mijlocul torentului de Perseide.

Nevroza amniotică nu e sensibilă decît superficial la meteorologie.

Sînt trist deoarece aerul meu lăuntric, prana mea, se-ncleie.

Ritmurile se dăbălăzează. Oceanul de molecule moarte al entropiei mă
îmbălsămează şi mă lasă inert.

Aux armes, citoyens! Nu le găsesc. Şi, dacă le găsesc, le las acolo

unde le-am găsit, plastifiat de lehamite. Cu cine să lupt? Care e nobila
cauză? Să lupt cu mine: să lupt cu nimeni. O fi şi ăsta un eroism. 

Nevroza amniotică nu e sensibilă decît pasager la psychomachiile

mele.

Ştiu, Dante, iubirea, sori şi stele. Ştiu, Augustin şi Rabelais, ba chiar Aleister Crowley,
“Iubeşte şi fă ce vrei!” Ştiu şi I.H., “Iubiţi-vă!”. Ştiu, dar azi nu simt nimic, îmi dau doar un
acord de principiu. Ar fi frumos să... Ar fi bine să...

Pe urmă poezia, gargara imaginarului. O apă cu sare pe care o hîţîni

în grumaz şi o scuipi.Te mai îngăduie gîlcile, dar atît. Ai observat că
nefericiţii de mari poeţi sînt palinodici? Îşi retrag la un moment dat
creditul pe care l-au acordat elanului. Grand Papa Homer a "scris"
el Iliada şi Odiseea, însă le-a contrabalansat cu un Război al broaştelor cu
şoarecii. Asta se cam uită. Tîlcul mă înspăimîntă, chiar dacă mă face să
rîd: umbra lui Ahile e Mickey Mouse. Mereu un Michimaus (şi un Mickey
Shpagă) ne înfăşoară în aura derizoriului. Comedie bufă. Dante, de care
am pomenit, rămîne ascensional din imperative dogmatice. Însă Infernul e
temelia. Hölderlin: ce patos, ce Ellada, ce, în final, Scardanelli. Eminescu
al nostru: s-a lăsat în voia "fantasiei", dar, pe dedesubt, şi-a ras toate
iluziile, şi-a tivit manta cu aţa cugetărilor Sărmanului Dionis, şi-a
autoadresat rechizitorii în Icoană şi privaz, a constatat că organele-s
sfărmate, a abdicat, bînd "paharul poeziei înfocate" ca pe o cupă de
otravă. A abdicat în poezie, iată trista învăţătură. Numai Ionel nu abdică,
stă vecinic pe fulmen.

Poezia nu te scoate din nevroza amniotică.

Iubirea, ştiu, iubirea e minisoluţia. Arteziana de endorfine. Nu mi-ar

displăcea să se abată şi asupra mea, de vreo două ori pe an, ca la păsări.

Şi Dumnezeu. Mortul nostru frumos.

Şi lumina. Pe care tu reuşeşti uneori să o vezi. Să o vezi pe Ea. Nu

prin Ea.

Dar acestea sînt atît de cuvinte.

Aspirinele care doar potolesc febra nevrozei amniotice. Rădăcina

răului e de nestîrpit.

o.

P.S.

Azi nu-ţi pot scrie despre afacerile noastre braziliano-ceyloneze.

 Radu Andriescu
 

Rrose Sélavy

După mulţi ani l-am văzut ieri pe Cristi, 

doctor militar disponibilizat, şi soţia lui uriaşă. 

În juneţe bîntuiam noaptea prin Copou, 

culegeam chiştoace în staţia de troleu de la universitate,

ne urcam pe blocul de la gară, săream de pe un tronson pe altul, 

făceam rondul prin centru, în căutarea borcanelor cu iaurt, 

iar dimineaţa, obosiţi, luam tramvaiul spre zona industrială 

şi înapoi în Copou, pînă la capăt, pe vîrful dealului, 

la cele trei graţii din bronz. Din tramvai ne uitam la magazine, 

alimentara, pîine, aprozar, alimentara, pîine, aprozar 

şi o invitam pe Rrose Sélavy, cealaltă Duchamp, 

să deschidă un negoţ în Iaşi. 

‘Rrose Sélavy & Co.’ Ovaire toute la nuit. 

Éros c’est la vie. 

Nu ştiu ce-aş mai putea vorbi cu Cristi.

noapte în aurora

philip glass şi minimalismul lui manierist plicti la greu

se filmează bulevardul din faţa teatrului e blocat 

la ambele capete sofia mă roagă să o fotografiez pe banda 

continuă de obicei e aglomeraţie mare la ora aceea

căldură elicopter turnuri nimeni nu se grăbeşte

să meargă spre parcare fotografie cu poliţişti fotografie

cu faţada altui teatru fotografie cu plaja cu lacul zăpuşeală

podul fotografie noaptea peste calea ferată luminile

din centru rămîn în autobuz beau apă şi transpir

cobor la piscină în bermude pentru că nu am costum de baie

hotelul e pustiu recepţionerul gras descuie uşa aprinde 

neoanele e un fost poliţist mă priveşte cu suspiciune 

din prima zi cînd l-am rugat să mă ajute să fac un nod la cravată 

am făcut nod la cravată singur toată viaţa mi-a spus

apa e prea caldă are gust de clor nu e destul de adîncă

mă învîrt prin baltă cu ochii închişi revăd staţia de epurare 

din parc pîrîul cu spume pescarul fără peşti

drumul pe jos pînă în campus tîrgul pustiu la ora prînzului

toată camera miroase a clor îi chem pe rama şi pe kim 

la o discuţie despre colonialism şi eurocentrism

după ce pleacă pun cutiile de bere în faţa oglinzii 

sticla de burbon aproape goală deasupra 

fotografiez piramida bliţul din oglindă mă orbeşte 

dimineaţa stau pe băncuţă şi ascult 

martorul lui iehova autobuzul întîrzie 

 

farfuria cu supă

Vaporaşul trece prin ceaţă

în timp ce mănînc ultima gogoaşă cu gem de caise 

iar Tante Anny preagăteşte supa dulce. 

Cînd se limpezeşte zarea, femeia blondă iese din cabină. 

Bărbatul a rămas pe punte, pieptănat impecabil 

ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

După cîteva zile înţelege că ceva se schimbase. 

La început îi place femeia uriaşă 

cu sîni exoftalmici şi gură de caşalot,

un tunel al dragostei în care încapi cu coadă cu tot. 

Am cules de pe fundul pungii ultimele firimituri, 

speriat de bărbatul topit în hainele prea mari 

şi de femeia gulliver, 

speriat de motanul mustăcios din casa mare. 

Căsuţa de jucărie pe care i-au construit-o e la fel,

doar că acolo e singur-singurel. 

pe ferestră vede picioarele femeii ziua 

iar noaptea, cînd e linişte, apare motanul. 

Bărbăţelul e tot mai mic.

Nu mai ajunge la măsuţă,

nu-i mai vin hăinuţele,

e pitic printre pitici. 

Atunci apare păianjenul plin de picioare negre 

cu firişoare de păr ca iataganul. 

Bărbatul se ascunde în spatele unui pahar cît un degetar. 

Fug în bucătărie.

Toată casa miroase a legume dulci, 

o ceaţă moale în care mă fac mic-mic, 

mă ghemuiesc pe un scaun 

şi aştept cuminte farfuria cu supă.

Cum creşte porumbul

Noaptea m-au trezit marfarele 

care trec prin spatele hotelului.

Am deschis televizorul şi am văzut

iepuri luminoşi modificaţi genetic 

cu alge fosforescente, 

un proiect artistic universitar.

Am coborît să cumpăr mîncare 

la un taco bell peste drum. 

Foarte puţine maşini ieşeau 

din tîrg. Am intrat întîi la o terasă. 

O mulţime de tineri din împrejurimi, parcarea plină,

bere la halbă, muzică. Am intrat în fast food. 

Am comandat o enchilada pînă să închidă. 

Înainte de a mă întoarce, am ezitat. 

Mi s-a spus că vara se aude cum creşte porumbul. 

Hotelul e la maginea tîrgului. Aş putea 

să-mi iau tăviţa cu mîncare în cîmp, printre marmote. 

În jur, doar lanuri de fasole şi porumb. 

Probabil aş auzi toată noaptea marfarele. 

Cînd am urcat în hotel, primele maşini plecau spre casă.

Am mîncat puiul cu chili din tava de plastic.

Am băut un burbon cu gust de leuştean şi am stins lumina.

Pe întuneric, am văzut petele fosforescente de pe cîmp

şi iepurii cu urechi de neon de la volan.

Constantin Acosmei
 

PUŢIN

(sînt liniştit

mîngîi cu plăcere

capul răutăţilor

mă gîndesc la oraşul

unde fumegă lăzile de gunoi

ca nişte altare de jertfă

am fost furios

am tăiat gîtul

fiolelor

am strigat în oraş

- “am şi eu un schelet

de ce să nu vă fie frică?”

lîngă vitrine

mă opream

să-mi aranjez

puţin scalpul)
 

TAEDIUM VITAE

(sînt chior de somn şi mă uit la soare

pot să pariez că nu voi muri

          anul acesta

m-am trezit cu becul aprins

am descuiat uşa am ieşit în ogradă

n-am avut chef să mă spăl pe ochi

aştept să se întunece

o viaţă lungă mă pîndeşte

- un intestin încîlcit pe care trupul

meu întreg nu poate să-l înfunde -

îmi amintesc cum zboară prin iarbă

          o găină fără cap)

VIAŢA MEA

(toamna adie pe străzi răsuflarea

amanţilor cu nasul înfundat

uneori seara intru în crîşmă şi

privesc o femeie sau alta numai

în albul ochilor pînă mi se face

lehamite – îmi scot bomboana

din gură şi arunc după o muscă

“trăiesc de pomană – de-ar fi primit”

cînd stau în casă fierb un cartof

îl cojesc şi mă uit la el cum

se învineţeşte – noaptea cînd mă

trezesc tuşind mă întorc pe o parte)

CLIPA MORŢII

(stau în genunchi – cu mîinile la spate

pînă cînd îmi amorţesc bine picioarele

apoi mă ridic sprijinindu-mă de sobă

şi încep să merg – ţopăind de plăcere)

ARS AMANDI

(mă ascund în

spatele tău şi îţi acopăr

urechile cu palmele

aştept să pui

paharul cu limonadă
pe etajera de teracotă

îţi întind mîna

te invit să ne plimbăm

pe lîngă şifonier

cu un picior încălţat şi

cu unul desculţ)

AMĂRĂCIUNE

(mi-am scos degetele din urechi

şi pe urmă le-am băgat în gură)

SOMN DULCE

(guma verzuie pe care

o mestecam cînd am adormit

am găsit-o dimineaţă

încleiată în părul încîlcit)

ARS AMANDI

 
(musca amorţită

care se plimba

pe genunchii tăi

a zburat şi mi s-a

aşezat pe obraz)

REVERENŢĂ

(m-am aplecat şi

mi-am smuls covorul

de sub picioare)

ARS AMANDI

(mi-am închis fălcile cu mîna

şi mi-am vîrît pe rînd vîrful limbii

în toate spărturile din măsele

atunci ai întins mîna şi ai început

să îmi încîlceşti părul – apoi

totul în jur s-a acoperit de mătreaţă)

 
 

SÎMBĂTĂ

(ieri am văzut urmele de bocanci

plini de excremente – pe tavanul

          veceului de la crîşmă

aprind un chiştoc scuip pe jos

beau o gură de apă clocită din

          sticla de lîngă pat

voi pune la fiert în cratiţă pe

reşoul făcut dintr-o cărămidă

          un ceai de chibrituri)

ARŞIŢĂ

(întind mîna desprind termometrul

din cui şi îi dau drumul pe pardoseală

mă tîrăsc în genunchi după boabele

de mercur care se împrăştie cu iuţeală

bag mîna pînă la cot sub vestiar

închid ochii şi duc la gură pumnul

cu excremente mărunte de şoarece)

 

RECAPITULARE

(să mă bat cu pumnul în piept pînă

cînd nu mai am aer. să mă dau cu

capul de perete pînă cînd vecinul bate

în calorifer. să beau poşirca înăcrită

din borcan şi să scrîşnesc din măsele.

din cînd în cînd să mă urc pe scaun

lîngă chiuvetă sub un capăt de ţeavă

şi să mă spînzur cu aţă de papiotă)

PE TROTUAR

(saltul din mers totuşi amplu rotirea

rapidă prin aer mîinile fluturate apoi

lipite de corpul drept ca o lumînare şi

plonjonul scurt cu creştetul în asfalt)

Dan Sociu

Votca sau vin

"we stand in galleries mournfully

unable to look as modern as that"
Andrei Codrescu

prima oară când mi-am văzut numele tipărit

a fost în nouăzecişiunu în ziarul local la
decese chiar a doua zi după moartea tatei

plesneam de mândrie şi stupoare şi încântare

bineînţeles că am citit anunţul de vreo
douăzeci de ori îmi silabiseam numele
puneam degetul limba urechea şi brusc
îmi aminteam
de mortul din casă de oglinzile acoperite cu
cearşafuri de statutul meu de proaspăt orfan
repede mă prefăceam că mi-e ruşine

mă blestemam şi azvârleam oho ziarul cît colo

la îndemână undeva de unde să-l pot culege mai tîrziu

îl ascundeam sub pat ca pe o revistă porno

la paisprezece ani am scris o povestioară sefe

şi un scriitor bucureştean mi-a aruncat o vorbă
aşa într-o doară stăteam amândoi faţă-n faţă
era cât se poate de real şi de bărbos şi totuşi nici
nu mi-l puteam imagina nu mai văzusem scriitori
îi credeam pe toţi morţi mai mult chiar

eşti talentat mi-a spus ai vână

mi se strîngea pielea pe spate aşteptam o
pedeapsă ceva îmi ziceam aoleu ştie că mă masturbez
ştie că fumez
mi-am cumpărat un caiet am scris pe copertă
cu litere îngroşate dan sociu poezii editura
cutare pe prima pagină dan sociu poezii coperta
de prefaţă de pe urmă m-a cuprins un fel de
anxietate dar ce le dau la lansare vodcă sau vin
cum ştiam eu că se face
şi noaptea când mă apuca foamea stăteam în chiloţi
în bucătărie şi mîncam borş cu ceapă hop
anxietatea dacă ar intra acum cititorii pe uşă
şi te-ar vedea
aşa că n-am scris până acum mai nimic
pentru că ştiu eu cum e cu poezia
şi cum se uită ea la tine când te plimbi prin casă-n chiloţi.

cîntece eXcesive

Cîntec eXcesiv I

Încă mi se mai întîmplă să cred că în curînd mi se vor trezi superputerile: zborul,

invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri, dragostea ta –

La 26 de ani, la mijlocul speranţei de viaţă din România, la începutul lui decembrie, la

capătul scării abrupte din Green am încercat să te sărut & ai dat înapoi şi era să cad -

Ultima dată m-ai atins la muzeu, ţi-ai lipit o secundă, cît să nu te vadă prietena ta, urechea
de braţul meu şi a fost atît de bine, ca şi cum m-ai fi atins prima oară -

Ca şi cum m-ai fi atins în vară, cînd ratasem ceva şi te-ai aşezat lîngă mine şi ai încercat să
mă consolezi, fără să ştii că te plac, a fost bine, ca şi cum m-ai fi atins atunci –

Cînd aveam nevoie, la muzeu dar, de fapt, în vară, e greu de explicat, şi data viitoare, poate
chiar mîine, cînd îţi vei lipi urechea de braţul meu o să fie ca şi cum ai face-o acum –

cînd te caut pe străzi

pentru că am nevoie.

Îmi lipseşte fix o mie de lei ca să intru oriunde la cald, şi sînt prea timid să cerşesc şi nu sunt
norocos să găsesc bani, nu am telefon, nu am o cartelă să te sun, nu sunt destul de norocos
să dau de tine întîmplător, pentru că tu eşti acasă cu el,

te iubesc dar acum

nu mai vreau să te caut pe străzi.
Bucureştiul ăsta îmi înnegreşte unghiile pe care le tai în fiecare dimineaţă pentru tine,
pentru că s-ar putea să te întîlnesc. Mă bărbieresc pentru tine, mă dau cu deodorant pentru
tine, mă împrumut de haine pentru tine -

Dorm oriunde ca să fiu în acelaşi oraş cu tine, pentru că nu am un loc al meu, dar o să am un
loc al meu pentru tine, o să omor ratatul din mine pentru tine şi o să fac bani –

O să învăţ să fiu mai cool decît el , o să învăţ toate versurile, piesele şi albumele trupelor
care-ţi plac ţie, sau o să te ţin în braţe
cînd o să plîngi -

Troleibuzele care nu duc la tine nu-mi folosesc la nimic. Troleibuzele care duc la tine nu-mi
folosesc la nimic.
Într-o noapte o să mă lipesc de maşina neagră din faţa blocului tău, să-i pornesc alarma, să
te trezeşti enervată să te ridici din pat de lîngă el -

În ultimul timp nu te mai pot vedea decît pe holuri, la o ţigară, şi tu fumezi trei una după
alta, şi pofta ta morbidă mă bucură. Cîndva vom face amîndoi cancer la plămîni şi-mi doresc
să nimerim în acelaşi grup de suport, aşa,

ca Bonham Carter & Norton,

Tori Amos & Kafka -

Cîntec eXcesiv II

Şi mai tîrziu au intrat într-un bistro, repede, da, cuvîntul se potrivea cu întîlnirile lor din
ultima vreme (dintotdeauna?), ''trăite ca-ntr-o alarmă continuă'', cu senzaţia lui ipohondrică
de bărbat-ridicol-părăsit-în-staţie (deşi aveau în faţă o dup-amiază întreagă şi-au stat
împreună pînă spre seară ) –

Iar ea a probat un inel avangardist, căci intraseră într-un bistro dada, cum anunţa firma
roşie, un acvariu cu mese şi scaune de sticlă, unde nu se servea nici un fel de mîncare, ca-n
bistrourile obişnuite, doar portofele albastre şi săruri de baie şi inele –

Proba, încîntată, inelul şi el, de undeva din dreapta ei, îi privea, cu aviditatea unui Gollum,
vîrfurile ascuţite ale urechilor - cît de mult le iubesc, Miss Frodo, my preciousss... sigur că ar
fi vrut să le ronţăie puţin dar în faţa ochilor îi clipea, întunecat, acel X din mijlocul numelui ei
–

Semnul interdicţiei, al anulării, acel X de pe ferestrele caselor abandonate ( dar şi al caselor

în construcţie, anunţînd că în curînd vor putea fi locuite - ar putea?, ar mai fi posibil
vreodată?), şi după ce au ieşit din bistro se străduia să calce pe urmele dulci lăsate-n zăpadă
de tălpile ei –

Un 86 a înghiţit-o, şi el a mai rămas, ca de atîtea ori, cîteva minute în staţie (micul lui ritual,
pregătirea pentru griefingul din fiecare seară), a simţit, violent, cum se scurg în găurile
capacelor de canal (cele cu găuri sînt cele cu ghinion) culorile oraşului, plecase ea si nu mai
era nimic de privit –

Eram ca una din acele păpuşi sinistre, cu X-uri în loc de ochi. Din capătul străzii Mecet se
auzeau - foarte încet, surdinizate de zăpada murdară - tînguirile stranii ale ţigăncilor
(fiaaaareeee vechi, fiaaaareee vechi cumpăr), care mă emoţionează atît de mult, aproape la
fel de mult ca micile anunţuri de pe stîlpi ( pierdut broscuţă ţestoasă de Florida - în
tratament - găsitorului recompensă substanţială) care s-au înmulţit îngrijorător în ultima
vreme...

Cîntec eXcesiv IV

Apă, apă peste tot, şi nici un strop de băut,

50 de posturi TV, şi mai nimic de văzut,
întins în pat – şi-mi pare că mărşăluiesc –
cu ochii injectaţi, privesc
ştirile, poate va arde
ceva pe strada Sfinţii Voievozi
şi, preţ de-o clipă,
o să îţi zăresc
picioarele-n ciorapii galbeni, cînd ieşi
fugind,
din bloc,
ferindu-ţi faţa
nu atît de foc, cît de solzii
reci ai camerelor
video
care nu adăpostesc,
cum simţi că nu te mai adăpostesc
cuvintele (îmi spui că nu ştii
dac-o să mai scrii
şi ţi-e frică), deşi
the word
is a way of murdering
the outside world, adică
tot ce i-a rămas
unuia ca mine,
ce i-ar mai fi rămas
uneia ca tine,
„genul de oameni
care nu se simt bine nicăieri,
indiferent de orice”,
cum îmi spuneai
într-un mail.

În curînd o să mă uiţi, Ruxandra,

şi-n timp, încet încet, mesajele mele
le vei trece-n junk-mail.

Cîntec eXcesiv V

O nesfîrşită sfîrşeală, atunci, în a treia zi de Congres

mă luase, pe balconul camerei tale de hotel,
în timp ce Komartin îmi explica de ce anumite poeme
tolerează greu virgula, ca pe un corp străin. Erai un corp străin
pentru mine, dormisem lîngă sînii tăi dar, prea beat şi prea laş
n-am îndrăznit să-i ating. Afară ploua, octombrie fumase
un joint ieftin, şi se paranoizase, scaunele de răchită, ude, copacii
din faţa hotelului păreau foste vedete copii, căzute
în alcoolism şi uitare. Virgula, punctul, sînt bune uneori,
marchează cezura, sau cam aşa ceva, vorbeam despre poezie şi
undeva mă aştepta o soţie pe care n-o mai iubeam, un şef
căruia-i trăsesem clapa, şi urma să mă dea afară, mi se rupea.
O sfârşeală care nu se mai termina, şi greaţă, şi o tristeţe de film
prost, „noi poeţii începem în tinereţea noastră cu tristeţea
şi sfîrşim în deznădejde şi nebunie”, toate întîlnirile astea de poeţi
sînt carnagii, Claudiu abia se mai ţinea pe picioare, eu înghiţeam
colebil cu pumnul, doar bătrînii erau în formă, cel mai energic dintre ei părea Flora, urma să
moară în iarnă, l-am văzut în ultima lui seară, după o săptămînă am părăsit Bucureştiul în
care venisem pentru tine, ceilalţi credeau c-am venit să mă scot.

Cîntec eXcesiv III

JAM:

nu sînt eu singura şi ce dacă nu sînt singura

mai sînt încă o sută şi ce dacă mai sînt o sută
toate sînt corecte doar eu nu
toate au dreptate doar eu nu
toate sînt vii doar eu sint închisă aici
dacaă tai doar puţin răul dispare
dar numai pentru a se întoarce apoi
numai noaptea dar totuşi
în fiecare noapte
nu sînt eu singura şi ce dacă nu sînt singura
celelalte dansează între fotografii şi neoane
tălpile lor sînt cînd reci cînd fierbinţi
pe pieptul meu sedat şi puternic
dacă aş tăia mai mult ar dispărea cu totul
daca aş tăia mai mult aş rămîne întotdeauna tînără
ca o fotografie între neoane

nu sint eu singura şi ce dacă nu sînt singura

toate sînt cuminţi doar eu mă apropii de foc
rochia mea de plastic explodează
apoi arde încet

Tu eşti Oana Sîrbu şi eu tocesc noaptea

la matematică şi şah pentru tine.
Tu eşti Daniela Bucur, dintr-a VI – D
şi eu sar de la etajul doi, ca să mă vezi sîngerînd.

Eu vin din Bukowski,

tu vii din Turgheniev,
şi nu avem nici o şansă,
nici o şansă să ne-ntîlnim.

Cînd nu eşti lîngă mine,

şi nu eşti niciodată,
inima mea e cîmpul gol,
presărat cu gunoaie

al primei dimineţi
după Woodstock.

Toată iarna am aşteptat durerea mea anuală de dinţi

Care mă ia de obicei prin ianuarie

comunicare instalare planificare coordonare
şi mă ţine cîte două, trei săptămîni cumplite,
investigare pregătire antrenare demonstrare
anul ăsta m-a prins în martie,
proiectare angajare dezvoltare îmbunătăţire
cînd tocmai credeam că, gata, am scăpat,
programare administrare evaluare prognozare
şi mă pregăteam să vorbesc mult, să le spun prietenilor
îndrumare asistare implementare motivare
cît îmi sînt de indiferenti, să rîd , să fluier după femei,
clasificare iniţiere negociere rezolvare
acum nu pot decît să tac, să nu las aerul să-mi intre în gură,
conducere inspectare ocrotire convingere
şi să mă zvîrcolesc neputincios, nici un analgezic nu mă ajută,
instruire organizare supervizare testare
şi mama tuşeşte lîngă mine, şi nu mai avem bani pînă pe 8,
şi verificare şi vînzare, spune un om deştept la televizor,
acestea toate sînt cuvintele de succes ale noii generaţii,
Cuvintele, şopteşte, înfiorat, şi-şi mîngîie ramele argintii ale ochelarilor.

shanghai truelove ltd.

pentru ioana si bogdan

14:30, fiica mea doarme.

Fetiţele care i-au fabricat pijamalele
dorm si ele acum
la celălalt capăt al lumii.

Fata pe role

Ras în cap
şi îmbrăcat într-o pereche de pijamale vechi
care puţeau a transpiraţie acră,
pătate de salivă
şi de sîngele scurs din nas
şi din urechi
în nopţile ultimilor ani,
am ieşit în stradă
hotărît
să arăt
exact cum mă simt.

Abia pe la a doua intersecţie

cînd au început să rîdă şi să-mi înţepe cu scaieţi
coastele ieşite prin piele
am văzut că eram gol şi
bătrîn,
dezgustător,

hei, nici chiar aşa,

am strigat, nici
chiar aşa -

şi puştoaica pe role a urcat trotuarul sărind.

Nu. O poveste de succes

"totul sfîrşeşte mizerabil" (Eugen Ionescu)

Ai 23 de ani cînd scrii cartea asta,

sînt cu trei ani mai în vîrstă
cînd o recitesc.

Eşti un puşti simpatic.

Întotdeauna te-am preferat
ca personaj
istericilor Cioran, Eliade,
la 15 ani ştiam aproape pe de rost
Cîntăreaţa cheală -
vei fi celebru şi,
da,
nefericit, cum ai prevăzut,
vei muri în 1995, bătrîn clovn alcoolic.

Peste un an terminam liceul.

johnnie walker

Doamne, fă-mă tare

ca tastele unui automat de poker.

Mi-am băut banii de drum

şi ploaia a ruinat toate chiştoacele.

Să-mi adun destul curaj

cît să ies din buda autogării
şi să-i zîmbesc unui şofer:
adevărat îţi spun ţie, frate –
astăzi vei trece cu mine prin Hlipiceni.
&

Doamne, dă-mi puterea fustei scurte.

Şapte bărbaţi aşteaptă în crîşma gării.

Aşteaptă privind tulbure peste pahare -
picioarele ei sînt grosolane,
bătrîne, strînse în ciorapi găuriţi.
Se lălăie sub fusta scurtă,
pătată de bere.

Şi toţi şapte visează cum,

pentru o clipă, le-ar lua cu ei
în compartimentul cald,
cu perdelele trase.

În drumul spre casă.

Beau pentru morţi

Beau pentru morţi

cam atît ştiu să fac

dar o fac profesionist,
cu migală –

beau pentru cei doi adolescenţi

care s-au aruncat, îmbrăţişaţi,
de pe un bloc din Craiova.
Înainte de a
Aluneca în statistici
şi-au ars buletinele,
certificatele de naştere,
diplomele de bacalaureat.
Şi, desigur, poliţia şi presa
au tras, imediat, concluzia
că erau satanişti.

Crucea întoarsă e semnul generaţiei mele.

Pixelii care luminează,

noapte de noapte,
fesele ei adormite
sînt tot atîtea mici cruci întoarse.
Din cînd în cînd
mă ridic
de lîngă ea, clătinîndu-mă,
ciocnesc păhărele
cu ecranul
televizorului.

Din cînd în cînd mă ridic de lîngă ea –

dormi liniştită, sînt proprietarul ştirilor,
tatăl lor, -
şi vărs cîte un strop
pentru fiecare mort
degeaba:
covoarele au putrezit,
piciorul se-afundă-n ele
ca-n noroaiele unei alei de cimitir,
după ploaie.

Dimineaţă vei spune:

e foarte trist dar nu e poezie.
E un fel de articol de ziar.

Aş vrea eu.

Nu, iubito, e doar o biată poezie –

beau pentru morţi,

„o licoare pe care nici eu, nici tu
nici un al treilea nu ne-a pregătit-o –
sorbim ceva gol, ceva de sfîrşit”

Imagista de la Urgenţă

Ficatul mărit dureros

pe monitorul alb-negru –
unghiile ei argintii
îmi ating,
în treacăt, firele albe
de păr pubian.

Transpir şi mi-e ruşine

că transpir.
Mi-e ruşine
Că sînt atît de slăbănog
şi bolnav.
Ficatul meu obscen
mă face de rîs
în faţa imagistei de la Urgenţe.
Mamei, care pălăvrăgeşte
cu ea despre salarii şi
asigurări medicale,
îi e ruşine de ficatul meu.
Îi e ruşine că nu lucrez nicăieri,
că nu am asigurare
şi numai numele tatălui meu mort
îi opreşte să mă arunce în stradă.
Jumătate din oraşul ăsta
au fost elevii lui taică-miu.
Ficatul meu
îi face numele de ruşine.
Atîta tehnică scumpă
irosită pe mine.
Sînt nimeni
şi niciodată imagista blondă
de la Urgenţe
nu mă va atinge
ca pe un bărbat sănătos.

***

pentru claudiu komartin

În decembrie am devenit bărbat:

am dat prima şpagă.

Miha era în maternitate şi

citea Crize,
cartea Domnicăi Drumea.

Tu cît ai dat,
l-am întrebat pe Ianuş
după ce a născut Domnica.

Cînd s-a născut Ioana,

pe 14 decembrie, la ora 13,
americanii arătau prima înregistrare
cu despăducherea lui Hussein
proaspăt capturat într-o grădină de curmali
înfloriţi
în decembrie.

Băiete, bărbat devii, stîlp al societăţii,

cînd ajungi să primeşti
prima şpagă, e, mai nou,
ăsta, un gînd al meu
ca pocnetul unui dos de labă uriaşă,
părintească,
peste ceafă.

&

În timp ce mă cert cu o proastă de funcţionară

revoluţia rave se naşte şi moare
undeva,
departe de mine.

În faţa ghişeelor
o mulţime transpirată ca la Love Parade,
aici nu se dansează şi toţi se urăsc –
aici noi sîntem ăia
şi numai între noi,
în momentele de graţie,
sîntem un fel de ăştia – cu spinările încovoiate,
saci de cartofi
încercînd să stea în picioare,
căzuţi în cur de admiraţie
pentru miliardarul oraşului
care şi-a trimis fiul cel mic
la spînzurătoare
şi-acum îi construieşte
mega-troiţe.

Nu-mi pasă de cultura rave

dar mi-e ciudă.
Miha m-a trimis să votez pentru că,
zicea ea,
primarul s-ar putea să-mi numere
ştampilele de pe buletin
la următoarea audienţă.
Frica de ziua de mîine – şi de poimîine,
şi de restul vieţii – ne face stupizi,
vicleni, bizantini.
Diseară, cînd ea îmi va spăla pantalonii,
primul lor proprietar
se va îndopa cu energizante,
va coborî pe străzile Berlinului
şi
va dansa.

&

În timp ce mă cert cu o proastă de funcţionară –

Încerc să mă gîndesc la altceva:

încerc să mă gîndesc
la roboţelul pe care l-au trimis americanii
să se tîrască pe Marte.

Azi dimineaţă a ridicat, pentru o clipă,

capul spre cerul
de-acolo, deşi fusese programat să meargă
numai şi numai
cu nasu-n
pietroaiele roşii -

Un fel de vierme intestinal

ne împarte formulare –

numai cu nasu-n
pietroaiele roşiatice,
şi tot stuff-ul NASA
au sărit, panicaţi, în picioare:
aşa ceva nu trebuia să se-ntîmple.

Diseară voi adormi, rupt,

cu picioarele umflate,
în mijlocul ştirilor,
chiar înainte ca ei să spună că,
desigur, roboţelul a văzut pe cer
un fel de
lumini bizare,
neînregistrate
nicăieri.
cu gura uscata de ură

renunţă la smacuri
îmbracă-te-n saci
înăspreşte-te
fă-te o lege împotriva mea
fă-ţi casă cu mine
la casa de amanet
în duba poliţiei
la urgenţe
pe acoperişuri
printre gunoaie căzute din cer
goi cu gurile
cu găurile
larg deschise
s-aşteptăm vîntul turbat
care să ne cureţe
maţele
culcă-te lîngă mine în betonieră
doi avortoni găsiţi în container
două hoituri îmbrăţişate-n portbagaj
nu mişca
ceva în noi
încă respiră
sub tonele de ciment
scîrba de dragoste vrea s-o ia de la capăt
că io şi tu am mîncat tot
am băut am futut tot
ce se putea unu la altu
împreun-am strivit coşuri
păduchi
ce ştiu ăştia
ce să le zicem noi ăstora
despre noi
ce să ne mai zicem
sub tavanu luminat de urlete
ne scuipăm
cu gurile uscate de ură

&

dragoste cu vată-n nări

dragoste cu bani pe piept
vreau să scriu despre tine
cum ar scrie un cîine
cu faţa-n cearşaf
prizez linie după linie
din mirosul tău
în genunchi
te văd cum te duci
cu soarele-n stomac
prinsă-ntre maşini
în mijlocul străzii
ca-n mijlocu iadului
simţi gura mea
cum te sufocă

&

vietatea din mine

simte cum se trezeşte
vietatea din tine
cu ochii lipiţi
cu urechile-nfundate
scînceşte speriată
frica gîlgîie-n noi
toată noaptea au zbierat lîngă gară
şi dimineaţa e o uşă
ruginită de bloc
prin care ieşi după o jumate de pîine
toată noaptea o femeie
anunţă trenurile altora
după fiecare anunţ tresărim
ne pocnim cu coatele-n faţă
lîngă tine mă simt
tot timpul ca un jeg şi
rasă-n cap

&

e tîrziu spui
hai acasă
şi ne trîntim pe trotuar
şi ne aprindem
degetele
o zgîrietură pe gîtu tău
sclipeşte-n bătaia farurilor
te văd jupuită
între maşini
le iei ochii
străluceşti
proastele-şi caută punctu g
tu şi cînd te gîndeşti la ceva frumos
te simţi bătută
faţa ta
e un drum noaptea printre blocuri
chiar şi-n zilele bune
cînd nu ne-a scuipat nimeni
şi ne-am privit

&

într-o zi am răcnit foarte mult amîndoi

şi tu ai plecat tremurînd
în hol tremurai şi nu găseai ieşirea
te-ai lovit de uşă
în drum spre ieşire
ai tras peste mine încă o pătură
mi-ai lăsat apă într-o cutie
ţi-ai uitat haina
ai luat pantofii mei
şi te împiedicai pe scări
uşi trîntite curentu
ţi-a luat minţile
ochii tăi sînt acum albi
intru în tine şi cînd termin
am în cap vorbe
aceleaşi de fiecare dată şi le uit
uit cîte ceva din tine
ţi-am uitat picioarele
în capu meu ţi-au paralizat
nu le mai simt
deschid ochii şi
nu le văd

&
dragoste cu spălături stomacale
dragoste cu falcă legată
ne-au băgat pe gât
geografiile lor
de căcat
şi nu mai avem unde pleca
în casă ţinem numai muzică
fără voce
pencă vocea e dracu
muţenia dintre noi
ne strepezeşte dinţii
nici o rochie albastră
în toată casa
mîinile reci
chiuveta-nfundată
nici un peşte portocaliu
în chiuvetă
culorile-s dracu
io şi tu sîntem sora mai mare
a oarbei
am obosit să-i povestim
căpeţelu ăsta de lume
şi surioara noastră e surdă

&

casa noastră
şi grădina numa ciment nu
te pot ascunde
după tufe copaci
nu ne putem arunca pe spate
în iarbă
în bucătărie
ne tremură
mîinile
nu putem duce la gură
în dormitor
nu eşti niciodată
sub pături
încercăm să ghicim
maţele căruia dintre noi ghiorăie
picioarele cui sîngerează
la anu
zici
la anu
ca şi cum ai spune
anu trecut
altădată

&

ne ridicăm
din cînd în cînd
în picioare
ca şi cum am lua
o hotărîre de anu nou
neconvingătoare
fără speranţă
cînd ne atingem
din întîmplare
sunăm
ca două căni de tablă
ciocnite
la o sărbătoare
săracă
în camera cea mai veche
a casei
în camera cea mai întunecată
a casei
ascultăm
cum se scufundă
bărcuţele noastre de hîrtie
în fiertura de alaltăieri
avem zile
la greu
frumuseţe-ntre noi
cît în faţa moartă
a lui marylin monroe

&

spun dragoste într-o limbă

învăţată din interdicţii
scriu dragoste cu noduri în gît
o femelă înaltă
mă pîndeşte
îmi zdrobeşte falangele
cu o riglă de fier
dragoste dată afară
din casă
tu ştii dragostea
doar ca pe-o fugă de-acasă
gifîi sub mine
ca la capătu fugii
şi la capăt nu te-aşteaptă
nimic
nimeni nici măcar eu
şopteşti dragoste cu noduri în gît
asculţi tremurînd
casa ta
cum se izbeşte în uşă
dragostea lor ameninţă
ne vor scoate de păr
goi pe casa scărilor
ne vor vorbi în limba lor
limba noastră de dragoste

&

aş vrea să-ţi pot vorbi

cu blîndeţe
ca şi cum ferestrele
casei noastre
ar da înspre mare
şi zilele ni le-am petrece
privindu-ne
şi seara ai picta
sau ai ţese
şi prietenii ar veni la noi
înotând
şi organele noastre
şi-ar fi uitat pentru totdeauna
activităţile fasciste
şi viaţa noastră ar fi curată
ca un cuţit de măcelărie
proaspăt şters
&

te trag după mine

în camera cu frig
camera cu frig
e camera cu întuneric
camera cea mai veche din casă
acolo îmi ţin hîrtiile
şi hîrtiile mele
put a varză stricată
hîrtiile mele put
ca bolile tale femeieşti
din ele-ţi citesc acum
despre cum o să mă părăseşti
şi începi să scînceşti
ca un pui de focă
uitat pe-o banchiză
te urăşti
acum ai vrea să plîngi
cu totu
inima şi maţele şi ficatu
şi stomacu tău
stau în tine ca-ntr-o hulubărie
în scîrnă şi întuneric şi se zbat să iasă
mă plimb în juru tău
şi mîinile mele
nu ştiu ce să-ţi facă
atîrnă uscate
sîngele lor
s-a urcat la tine în cap

&

tu te gîndeşti acum
la mine
ca o femeie slăbită de cancer
la taioarele ei verzi
pe care nu le mai poate purta
în timp ce-ţi mîngîi genunchii
tu nu te mai gîndeşti
deloc la mine
şi eu continui să-ţi mîngîi genunchii
cu milă
cum aş mîngîia
două capete mici
arse de chimioterapie
genunchii tăi sînt acum
un bărbat străin
care te ţine în braţe
pe care-l urăsc
ochii tăi albi se întunecă încet
prind culoare
în curînd o să-ţi revii
speriată o să mă simţi
ca pe un lătrat furios
lîngă picioarele tale
pe care de mult le-am uitat

&

dragoste cu hainele mele

aduse în braţe de la spital
dragoste cu tot plumbu oraşului
în singe
soldăţelu meu de plumb
că io şi tu am fost turnaţi
din aceeaşi lingură de plumb
sora mea de lingură
io şi tu ne-am făcut
casă noaptea
pe pragul farmaciilor închise tremurînd
io şi tu adormeam îmbrăţişaţi
în fiecare noapte pe altă targă
ca bogătanii
io şi tu mărşăluiam rupţi fără scop
cu un singur scop precis întunecat
bolborosind singura rugăciune
pe care-o ştiam înger
îngeraşu meu
numa-n faţă
să nu dai

&

proastele-şi fac ungiile horoscopu

tu şi cînd te simţi elegantă că ninge
aştepţi să fii pedepsită
aştepţi să-ţi sune apa neagră-n cap
momentele tale cele mai bune
înţepenesc pe loc
ca o cizmă-n noroi
întinde-te lîngă mine
lîngă peretele public
s-aşteptăm cum aşteaptă
lucrurile alea scîrboase
la prima vedere
dar care apoi fierte sau arse
te-ajută să treci ziua
s-aşteptăm un fel de bunăvoinţă
care să ne jumulească
şi să ne treacă prin foc
şi capătu nopţii
să ne-nghită
ca pe otrăvuri prietenoase

***

Bumerangurile
meşterite de tata,
nici
unul
nu s-a întors
la mine.

Bărbaţii îndoliaţi sînt atît de frumoşi,

în cămăşile lor negre,
nebărbieriţi, cu smocuri albe de păr
pe care unii şi le-arată
atunci
prima oară,
cu ochii roşii
ca dintr-o fotografie de rupt,
şi mai tot timpul
în cele trei zile
băuţi,
pierduţi – înmormîntările s-ar transforma
în adevărate nenorociri
fără simţul practic al femeilor.

Cea mai practică dintre toate,

şi nici măcar rudă apropiată,
cea care dusese în spate
înmormîntarea – ştia mersul,
rutina, ritualurile,
era acasă la ea
printre prapuri, găleţi, colaci,
dădea ordine, calcula, alerga -

cea mai tare dintre noi

se trezise în a doua
noapte de veghe
urlînd.

Am rezistat o noapte întreagă

printre picioarele bărbaţilor,
ascultîndu-le poveştile din armată,

- iar pe la 5
şefa înmormîntării s-a trezit
urlînd numele
mortului –

spre dimineaţă, înainte de a mă culca

cu gura coclită de vin,
mi-am pipăit,
dezamăgit,
bărbia perfect netedă.

***

Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă.

Într-o seară am cărat cu nevastă-mea

zece găleţi cu căcat –
cred că din 98 nu ne-am mai simţit
unul lîngă altul atît de bine:
vomam şi rîdeam, rîdeam şi vomam,
- am jurat atunci
să nu mai mîncăm niciodată –
printre cîinii înnebuniţi de duhoare,
printre bibilici, în bezna de sub zarzării înfloriţi
lumina lanternelor tăia picioarele ei
grosolane în uriaşii pantaloni de trening ai lui
socru-miu, şi cu adevărat picioarele ei coborau,
ca-n pildele lui Solomon,
direct pînă-n moarte.

Apoi, pe nespălate - cum se şi face

după zdrobitul strugurilor, după înmormîntări
sau după lucrările cu vidanja –
pe nespălate am făcut dragoste-n draci

şi din întuneric
ne fixau ochii albaştri
ai fetiţei noastre –

drumul spre casă n-a fost niciodată drumul spre casă.

Radu Vancu

o,  tată...

ea e iarba, cum zice poetul, şi acoperă totul, waterlooul, austerlitzul şi pe

tine,

luptă dintre cele mai teribile ale sufletului meu încă ostenit şi cu coapsa
fărmată;

a năpădit neînduplecată şi locul unde te-au aşternut, la finalul cuvântării

asine,

a săpat cu fiinţa ei clorofilică adânc în pământul mort 

şi metodic şi-a coborât piramida verde ca un vegetal cort

în care dormi, ultim imhotep, cu lemnăria sarcofagului peste absenţa ta

surpată.

noi eram iarba, noi ne aşterneam ca o iarbă animală, iubitoare şi

chicotindă

peste trupul tău, când veneai acasă beat, te întindeai pe covorul rugos

şi ziceai: hai, puia ticu, iubiţi-l pe tata. viaţa plutea în jurul tău, aburindă

şi mirosind a votcă despre care atunci nu-mi dădeam seama 

cât de obscen de ieftină era, şi adormeai, sforăind cum sforăi eu acum.

mama

plângea uneori când te găsea dormind pe jos.

iarba este, es ist so, cum ar fi zis un mare om, tu nu eşti, sunt eu oare cu
adevărat

aici, cu camelia lângă mine, zdreliţi din ce în ce de rafalele solide

ca piatra, întrebându-mă cine ne trăieşte pe noi şi iarba cine-o trăieşte,

ce ne trăieşte aşa de diferit? frig. noiembrie e luna cea mai crudă. seara
creşte.

plecăm tăcuţi prin iarba înaltă. ce ne trăieşte ne ucide.

amintiri

când priveşti ploaia prin fereastra biroului de la facultate

şi amintiri cutremură cu picurişul lor planul suflet

încât în mărinde cercuri ţi se sparge fiinţa. când uitate

uitări îşi redesfac aripele nevăzute şi ţi se zbate

în carne un zbor mai adânc decât carnea. când, crăpate,

buzele sufleteşti şuieră un visător amărui răsuflet.

când ploaia a stat şi vodka e amintire,

cum amintire-i şi tata, legat de vodkă şi el ca de-o cătuşă

probabil mereu amintindu-i, cu aceeaşi rea simţire

cu care îmi aminteşte mie, că a fi vancu e ocnă, şi cu subţire

răutate strângând în jurul încheieturii sufleteşti, cu mai abitire

lanţuri, cu fiecare beţie o încă mai remuşcătoare cătuşă.

când s-a spânzurat, până au venit ăia de la smurd

i-am făcut respiraţie artificială - ultimul aer ieşea din plămâni gâfâit

şi viaţa plutea în jur şi moartea plutea în jur şi cumva absurd

am gândit că mai respiră, îmi venea să zburd

şi aerul lui era aerul meu şi eu n-am murit încă, şi surd

am auzit paramedicii zicând: e mort. amintirile te fac fericit.

geneza metaforei şi sensul amintirilor

fata asta, despre care povesteşte blaga că gusta prunele din cimitir

ca să vadă dacă morţii care le-au hrănit erau buni sau răi -  

la fel ca ea cercetează necontenit şi sufletul meu, izbind abitir

de pereţii de carne cu amintiri care, aidoma unor mnezici zurgălăi,

răsună când dulce, când putred amărui, după aroma sucurilor care,

zemuind din leşurile timpului când erai viu, le sunt merinde placentare.

analogia cu povestea din geneza metaforei merge încă şi mai departe:

ţăranii din lancrăm fierbeau prunele din carnea morţilor crescute

până când le prefăceau în ţuica în care se macerează şi viaţă şi moarte.

similar, amintirile îşi fermentează timpul mort în mine ca într-o narcisică

bute

până când din inconsistenţa lor strivitoare susură un alcool

din a cărui beţie nu mă pot trezi, lunecând neîncetat între rai şi şeol.

nu îndeajuns de adânc în sufletul meu, apăsător şi compact ca pământul,

germinează neînduplecat amintiri, mereu mai multe, mereu mai fecunde,

mlădiţele lor îşi aruncă mai sus cu fiecare clipă avântul

şi fructele amintirilor, cu alcoolul lor conţinut, nu încetează niciodată să

abunde.

atât numai că, atunci când ţuica face în mine un ger arzător,

cad, putrezesc şi hrănesc germinândele surate. amintirile sunt despre

viitor. 

97

‘cause you’re real only after 74-75

the connels

din poza mare de deasupra patului din sufragerie, îmbrăcat cu

sărăcăciosul ştaif

al vremurilor de dictatură a proletariatului din regimul de largă

concentrare democratică,

mă priveşti hipnotic. mami, în rochie de mireasă, are pe creştet un soi de

cataif

împletit, despre care multă vreme, măcar până prin clasa a opta,

am crezut că e un tort real. însă nu era real. cum nici tu nu eşti real în
poza aia,

cum nici mai târziu n-ai reuşit să fii atât de real cum eşti, incorporeal,
acum.

nu erai de tot real nici când eram destul de mare ca să-mi dau seama că
exist şi că exişti,
de exemplu când mergeam la piaţă la cibin şi cumpărai mai ieftin vinetele
şi cartofii

şi intram după aia la crâşma cibinul şi dădeai peste cap suta de vodcă -
stilul smuls, 

vorba lui m.i. - şi-mi cumpărai sucul (brifcor, când rămâneau mai mulţi
bani)

şi-mi ziceai: da’ nu-i zici lu’ maică-ta, mă, bine? şi eu ziceam: nu,

ajungeam acasă şi tăceam, eram de încredere, era secretul nostru şi te

iubeam.

acum eşti din ce în ce mai real, cu fiecare an care ne depărtează de

noiembrie 97,

îmi eşti tot mai aproape, poate pentru că semăn tot mai mult cu tine.

cum să-ţi zic – timpu-şi târăşte piciorul bălos de melc peste mine şi viaţa
mea

e arabescul filigranat de mucilagiile lui, şi abia privind în urmă văd desluşit

urma

materială (amintirea, cum ar veni, însă, repet, materială, adică reală, nu?)
a sufletului

meu, deci şi a ta. de asta, oricât de scârbă mi-e de melcul ăsta, îi trăiesc
pătimaş târâielile.

pindar şi mahmureala

cami în braţele mele, noaptea smolită sfârâind sub picăturile ploii. 

filmul suedez văzut la raluca, reconstruction, în englezeşte, a ajutat,

nu mai e supărată pe mine şi corpului meu îi e mai bine,

chiar dacă mahmureala de la ţuica de aseară nu mi-a trecut de tot 

şi carnea îmi arde încă întunecată ca noaptea.

alcoolul e bun, însă acum e de două ori mai bună apa

nevăzută a ploii alinându-mi fierbinţeala. post potatum omne animal

triste.

tristă e carnea după beţia cu alcool ca şi după beţia cu cărţi.

invers decât cei din familia noastră, am cunoscut-o mai întâi pe cea de-a
doua,

deşi acum cea dintâi îmi e tot mai familiară. nu încăpeam două beţii
deodată,

duhul băuturii îmi era în vremurile alea duhnet. ne pornim încet către
casă.

reconstruction. da, reconstruiesc acum convalescenţele tale după

excesele etilice, 

când beai jumătate de litru de apă din sticla de lapte umplută la robinet

şi mă uitam catalepsat de fascin la gâtul tău pulsând ritmic şi la ochii

închişi de plăcere,

de-aş fi ştiut deja că zeii există şi în bucătărie aş fi putut crede că eşti un

zeu, zeul meu,

cu maioul rupt şi pătat de sânge şi chinuit de setea febricitantă a

mahmurelii;

nu ştiai grecii, dar îi contraziceai în clipele alea când străluceai de bucuria

bolii învinse – 

(orice beţie e o boală învinsă) - aurul e bun, apa însă e de două ori mai
bună.

singurătăţi de lectură
 

citeai ediţia paperback cu coperte albastre din pardaillani, toate cele nouă
părţi,

aşezat pe scăunelul de lemn făcut, dacă nu mă-nşel, de tataia, erai acolo,

sprijinit cu spatele de caloriferul de tablă subţire şi cu aragazul în stânga, 

aproape tot timpul, încât îmi părea, când lipseai, că aerul a luat forma
corpului tău 

şi absenţa ta îi ştirbea cumva plinătatea, ca şi cum sufletul meu obişnuit

cu tine acolo

ar fi muşcat cu grijă din aerul de deasupra scăunelului ca dintr-un măr

translucent 

şi te-ar fi înghiţit în pântecele lui, aş zice acum, de chit ca să te treacă

ceea ce urma să fie

(totuşi, în afară de tine, poate că nimeni nu bănuia încă asta) o mare prea
nărăvaşă,

să te ducă înspre un ninive izbăvitor – ceea ce nu s-a întâmplat. mai

simplu zis, 

deşi nu neapărat mai adevărat, când lipseai de la cititul pardaillanilor,

atunci chiar lipseai

iar absenţa ta era, cum am scris odată într-un poem despre cami, una
plină.

nu ştiu cum naiba să spun asta mai bine şi mai pe înţeles, dar aşa era.

zdrenţuite, volumele foste albastre din zévaco mă ispitesc de ceva vreme

la recitire:

până la urmă, în cuvintele lor ni s-au întâlnit ultima oară singurătăţile,

a ta, uimită, cu ochii rotunzi de uimirea încrezătoare în realitatea mai

presus de cuvinte

a celor scrise acolo, şi a mea, la fel de uimită, însă de seninătatea

surâzând complice 
cu care zévaco aducea în scenă personaje ucise cu zece pagini înainte
ş.a.m.d.

poate, cine ştie, cu aceeaşi seninătate zévaco ne poate reuni iar

singurătăţile.

părinţi şi copii

eşti cu adevărat fiul cuiva înainte să împlineşti douăzeci de ani?

lumea prea fragedă - ca o corcoduşă timpurie, cu sâmburele de o moale

amăreală verde -

pentru dinţii de lapte ai sufletului molfăind-o în van, ochii aproape orbi ai

minţii,

mijiţi precum ai căţeilor nou născuţi, neînvăţaţi cu lumina viscolind în

pleoape

nedesluşiri fluide de personaje, urechea surdă până târziu în adolescenţă

a inimii – 

se poate iubi când încă nu eşti?

asta e, nici nu ştiu dacă eu cu adevărat am fost – sunt? – fiul tău.

pe bărbatul de douăşase de ani, puhăvit în primele luni după însurătoare,

nu l-ai cunoscut. nici eu n-am apucat să cunosc bărbatul care ai fi putut să

fii;

şi, de asemenea, nu-l cunoşti pe bărbatul mai tânăr deja decât unii dintre
prietenii mei,

mai tânăr cu fiecare an cu care eu mă fac mai bătrân şi căruia-i spun în

textele astea tată.

mi-ar fi plăcut ca noi toţi ăştia să fi băut o vodcă împreună.

 

mda, asta e. aşa că rămâne să-mi amintesc cum un alt eu şi un alt tu erau
la varice

într-o venerabilă crâşmă proletară şi pentru prima oară eu ăla am cerut nu

brifcor ci vodcă

(o sută!) şi am dat-o profesionist peste cap: ochii ţi-au explodat sferici şi

cu gestul, 

abia acum drag, al acelui tu ai fluturat scurt palma, şuierând: phuai, să fiu
nebun!

şi n-aveam încă douăzeci de ani. şi uite (alcoolul?) că-mi aduc aşa de

exact aminte.

poate că, până la urmă, sufletul îţi curge puternic prin oase şi înainte de
douăzeci de ani.    

îţi mai aduci aminte?

lungile seri de iarnă, când stăteam toţi în bucătăria mare, ăia mici pe
banca de lemn,

tu pe scăunel lângă caloriferul gălbui, prea subţire pentru cât de gros era
frigul,

eu pe perna flendurită de burete – ţi le mai aduci aminte?

(de parc-ar exista amintiri după moarte.) (sau, mai ştii? mémoires d'outre
tombe,

cam asta fac aici – dar satis est cu ivănescianismele.) ne povesteai despre
aniţa şchioapa,

despre cum a murit tatăl tău după explozia de la arsenal, despre ce o să

fim noi.

 
sufletele noastre căscau ochi rotunzi şi cuminţi, ascultau şi băteau uimite
din pălmuţe,

în aerul tulbure se făceau bulboane de limpezime şi vedeam prin ele

lumea,

aşa cum ne-o povesteai tu, simplă şi frumoasă la modul demonstrativ,

ca în filmele western (a, da, ne povesteai şi nu ştiu ce western cu giuliano

gemma

- aşa s-o fi scriind? –, din care mai ales scena finală, unde el de fapt nu
moare

şi îi surprinde pe toţi şi îi omoară el pe ei, te mişcase). vedeam dincolo de

aer,

cum tot încerc de atunci încoace, şi câteodată, pe bune, reuşesc.

necontenit,

aragazul îşi fâşâia flacăra, serile de iarnă fără fâşâitul ăla nu sunt întregi,

tu povesteai, aerul îşi ţesea bulboanele tot mai des în jurul nostru,

urzeai, ca o omidă mare şi înţeleaptă, fire puternice împrejurul sufleţelelor

noastre;

gogoaşa mi-e acum mică, o lepăd încet şi dureros, ca şi cum mi-aş naşte
sufletul,

străvăd arar crâmpeie din lumea nouă, lumea ta, şi sunt atunci la fel de
frumos ca tine. 

despre iubire şi alţi demoni

iarăşi în biroul de la facultate. fereastra deschisă, ploaia mărunţită

bolborosind afazic.

mâna dreaptă proptită sub cap, înfundând ochiul în orbită

până când mica durere luminoasă amorţeşte, presat prea avan pe tăblia
rece, cotul;

mâna stângă anabazic

plimbând, pe rectanglul de hârtie moron de alb, nu îndeajuns de zorită

pixul deşertând spermele cărora capul meu le e scrotul.

destul – poate nu destul – de pulbere. cu pârdalnica ei fire, grasa

de cotnari e ca un cal arab: duce-n cârcă om

subţire, dar îl prăvale pe cel slab. 

da, păstorel. şi se pare că sunt slab. calul ăsta – nu-i ştiu rasa,

dac-o fi arăbesc sau altceva – al vinului amestecat cu amintirile despre

pârdalnicul om

care eşti – ai fost? vei fi? – m-a zguduit azi mai dihai decât un tab.

pleoapa-mi stângă coborâtă asupra pupilei, involuntar,

cum era şi pleoapa ta stângă după şedinţele prelungite cu amicii.

rachiul şedea alb pe masă, cu pleoapa coborâtă viclean, la rându-i,

asupra flăcărilor rele jucând nevăzut peste infernalu-i heruvar,

iar eu recitam sau compuneam pe bani poeme pentru voi, gustul greţei şi
al fricii

lichefiindu-mă, şi de demonii care m-au năpădit de-atunci tot încerc să

scap, bându-i.

vis cu tine

 
se face că lumea se încheagă în jurul nostru ca apa în jurul picioarelor de
porc

şi că în răcitura asta e bine. şi de la un timp începe să existe timpul,

pământul se separă de ceruri şi apele de pământ şi după aceea

pururi tânăr, înfăşurat în halatul găurit ca într-o manta, ieşi din camera
mică,

intri în bucătărie să-ţi faci un pipalău din chiştoace vechi învelite în hârtie
de ziar

şi ţi-l aprinzi de la aragaz. şi ne uităm unul la altul şi ridicăm din umeri. 

după aia stăm în trupurile noastre de vis ca în înalte turnuri, fără putinţă
de scăpare, 

cu halbele legate de suflet aidoma unor mari, translucide ghiulele de

sticlă, 

şi ca să murim cât mai repede de plictiseală ne turnăm sufletu-n ele 

şi ni-l bem, în timp ce timpu-arde mocnit în jur,

mocnit de ură, vreau să zic, că adică de ce-l ţinem atâta, că-n loc să
crăpăm odată

şi să se gate visul tot ardem gazul de pomană. gazul de la aragaz.

şi ne tot uităm unul la altul şi ridicăm din umeri, condamnaţi pe viaţă la

viaţă,

nu prea e mişto în visu-ăsta. aşa că dă-i cu sufletul pe gât. mai ai? nu?

las' că-ţi torn de la mine. şi lumea se tot încheagă, se tot încheagă,

şi chiar că semănăm din ce în ce mai mult cu două picioare de porc. 

aragazul arde, aerul tremură îngroşat, noi ne bem sufletele. faci tu cinste.

ba parcă-ncepe să fie mişto, suflete să fie, că-n rest...

 
 

basmul pe care mi l-aş spune mie

vei spune – asta nu e viaţă, ce scrii tu aici nu sunt decât vreascuri

în care ochiul tău disperat de singurătăţi vrea să vadă formele vuitoare 

ale frunzişului care au fost. sau vei spune, mai plauzibil, 

că să las dracu' aiurelile astea care cariază până la rădăcină mintea

şi că, dacă vreau să vorbesc cu tine, să mai aştept o vreme şi înc-o vreme,

până când tabacioc, şi votchi, şi guleaiu...

aşa vei spune. şi eu voi tăcea furios, ştiind că ai, adineaurea mă-sii de
treabă,

dreptate, că de fapt cuvintele, vorbele astea ale mele, în loc să fie apă vie,

sunt o baltă puturoasă, pe care eventualele înţelesuri se întind ca

mătasea broaştei,

verde-răcănel, şi că oricât ar bea din dejecţia asta nici sufletul meu, nici al
tău

n-or să se trezească la viaţa adevărată, n-or să fie curcubee bând apă vie 

din fântâna de la capătul lumii. deşi sufletul meu cam e capătul lumii.

vreascuri, ai? de n-aş şti că de fapt n-aveai de unde să ştii vorbele astea
ultime

ale doctorului angelic, şi deci că e un intertext de-al meu, chiar m-aş

enerva.

pe de altă parte, asta ar putea însemna că şi tu eşti tot o întreţesere de-a

mea,

abstrusă, nebunească, din tot felul de vorbe pe care le-am auzit sau citit.
ceea ce, man,
e şi mai rău. carnea tatălui meu să fie numai vorbe. tu, un basm pe care,

până la întâlnirea noastră, mi l-aş spune eu mie. ba, parcă nu aşa de rău.

mi-e greaţă de mine, mi-e greaţă de mine, mi-e greaţă...

                                                                       

dracu să mă ia, cu corniţele lui kitsch, sunt poet, e drept, dar degeaba.

nu tu iniţiere, nu tu soclu, nu tu înţelepţire.

tot un dobitoc, un patibular, un moron, ca înainte

şi ca cei mai mulţi dintre poeţi. adă laba,

ar fi zis personajul marelui mediocru, geme cât vrei din minte,

n-ai să poţi să nu răneşti pe cei pe care ai vrea a-i iubire.

şi dă-i dejecţii cu cami, şi dă-i dejecţii cu sophianicii

prieteni, cei care, în loc să moară de scârba mea, mă iubesc

până când demonul de eu se îmbată îndeajuns încât să devină vizibil,

şi după aia ei mă iubesc iar, încât, pisicii

mă-sii de treabă, cred că o să dau în ciroză până când o să reuşesc

să-i fac să vadă că, într-o lume a iubirii, eu sunt invizibil.

adu-ţi aminte, eram la nelu popa, fiică-ta şi soră-mea a sunat la uşă,

plângând, spunând că o baţi pe mami (niciodată

nu o bătuseşi), şi nici nu ştiu cum am ajuns acasă, în camera mare,

unde răsturnaseşi masa şi voiai să ajungi să te arunci de pe balcon, şi o
katiuşă 

de ură şi de iubire mi-a mitraliat fiinţa, şi te-am lovit o dată

cu sete, deşi tu n-o loviseşi. azi mă simt ca tine, şi doare.

alte amintiri

trenul şuiera ştrengăreşte, grăbindu-se să treacă dincolo de rama crăpată 

a ferestrei, ochii mei privindu-l erau singurul lucru care mai era eu,

ei erau ochii lor pe trupul tău gâdilându-se, ştrengar şi el, sub

electroşocuri

(deşi sigur te enerva, chiar dacă nu arătai asta, tubul vârât pe gura
vineţie),

iar din venele deschise ale aerului curgea moartea ca un sânge alb şi
lăptos.

trenul ieşi vesel din diorama geamului de la balconul din camera mare.

şi în kaddishul ăsta aş mai putea zice cum pe masă stătea cuţitul cu care,

plin de speranţă, de fapt convins că mai trăieşti, îţi tăiasem sfoara

(perversă-i, mă, literatura asta - cercul purpuriu din jurul gâtului tău

mă dusese cu gândul la misterul cercului purpuriu al lui edgar wallace;

nesimţită mai poate fi memoria. dove sta memoria), şi cum ochii  

iscodeau fricoşi şi lacomi lama lui lucioasă şi rece, plină de putere,

de singura putere, dar asta n-ar fi decât tot un rahat de literatură.

aşa că... aerul horcăia tot mai stins, pereţii erau stropiţi cu sângele lui
brumăriu,

eram albi şi lipicioşi cu toţii, ca atunci când mâncam alviţă şi ne încleiam

din cap până-n picioare, chiar îmi venea să muşc din toţi ca dintr-o alviţă

şi să mestec clefăit până se găta totul. însă sufletul ieşea din tine
chicotind

ghiduş, ca de-o farsă bună, aşa că l-am lăsat să plece, pe trei cărări, pe
fereastră. 
Claudiu Komartin
 

Irina

Îmi amintesc o casă de cărămidă 

şi o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă 
în care iarba necosită se ridica în august 
până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei, 
prăbuşit printre scaieţi, gângănii, tufe de cimişir – şi lumea 
încetinind lent, 

în ritm cu freamătul pieptului ei, până la o 

părăsire totală. Surâzând extatic. 
Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită 
de bareta sandalei) 
şi pulpa albă, aproape cântând, 
înfiorată de vântul stârnit din senin.

Au trecut aproape doi ani. 

Este vară din nou, un anotimp copleşitor 
ce îmi dictează şi cea mai simplă mişcare. 
Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung 
(mi se spune), iar furia, ei bine, 
furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri şi vorbe. 

Sunt un om politicos şi singur 

imaginându-şi tot mai des 
o casă de cărămidă 
şi o alee lungă, 
coborând către un loc întunecos şi rece, 
fără întoarcere.

ploaie, vorbe neînsufleţite...

                                                            lui m. ivănescu
 
            
 vârsta la care vântul îţi flutură gleznele
 fără teroarea că, mai târziu, te vor despărţi ani-lumină
 de singurătatea prusacă a buzelor ei,
 preţios numite de alţii focuri de tabără –
vârstă ingrată, s-ar spune în cartea nedeschisă de ani
dintr-o bibliotecă îngustă, prin care alunecă lenevoase
femei în paltoane de iarnă – e-o seară prea tristă,
cu ploaie, vorbe neînsufleţite şi vodcă lemon,
şi umezeala îţi pătrunde în oase, urzind
un fel de reţea de friguri şi frici – adevăratul motiv
pentru care înşir versuri din nou – în biblioteca
îngustă, prin care m-adulmecă tandru
femei melancolice în paltoane de iarnă.

            Reziduuri, reverii

            lui Eugen Suman

            Aştepţi desfigurat în spelunci cu muzica arsă

osemintele răbufnesc din pereţi

ca lumina prin pleoapa subţiată de băutură şi de nesomn

reziduuri şi reverii amuţite

cu bufnet înfundat de corp trântit la mânie pe jos

prea multe glasuri inundă străzile într-o pastă sonoră

întinzându-se în noaptea cu sunete joase vedenii şi leşuri 

„în gura ta mai e loc pentru o minune”

fratele geamăn, mândria familiei

zâmbeşte împietrit în osânza rece.

            Poem

Nu m-am mai mişcat de trei zile

iar ceea ce se adaugă înăuntrul meu

devine cu timpul

miere

nisip

sau flacără.

Mă desăvârşesc într-un mormânt ce respiră. 

Sub cerul vânăt al mâinii, doi tauri

mimează împerecherea.

Cu o pornire senzuală, leul şi vulturul îi privesc.

Mâna apucă turbată stiletul şi îl înfige

în irisul vulturului.

Vulturul se aşază pe umărul meu drept.

Umărul leului cântă şi se umple de sânge. 

De ce credeţi toţi că am ieşit să vânez?

De ce vreţi să credeţi că am ieşit să vânez?

 
Mierea, nisipul şi flacăra

sunt pe rând

taur

vultur

şi leu.

Nu m-am mai mişcat de trei luni. Cresc în gură

o viperă. 

Ay, cerul vânăt al mâinii!

Ay, vipera mea jucăuşă!

            Numai în singurătate

Numai în singurătate mă pot adula

îmi pipăi cu îndrăzneală corpul

ca pe un sac

plin cu pământ ud

încetul cu încetul mă adâncesc

sub piele

mă înşurubez în muşchi forez

în ţesuturi

intru-n grăsimea groasă ca lutul

precum un eschimos exaltat

după vânătoarea de foci

şi totul doar pentru liniştea

cărnii acesteia

rele şi înfricoşate de moarte

pentru care nici hrană nici sex

nici durere

nimic nu este vreodată destul.

            Poem

De unde toată această bunăstare a unui provizorat

în definitiv atât de firesc, de fluid – de când am ajuns aici

eu unul sunt fascinat de toate lucrurile ce nu există,

dar asta, e drept, numai când beau foarte mult

şi de unul singur, iar o lumină cleioasă,

împrăştiind parfumuri de oleandru se prelinge

pe masa la care-nşir versuri până târziu, când

capul începe să mi se scufunde – încetul cu-ncetul,

şi muzical – prin coridoare tot mai întortocheate,

din care nimeni nu scapă – deci nu-ţi rămâne

decât să deprinzi umilinţa, cu paşii cei mai mărunţi

şi mai albi – ca-ndată să îţi auzi inima poticnindu-se,

precum o bilă scăpată pe scări, în noapte.

Ștefan Manasia

ANTWERPEN

Ploaia a umplut acoperişele

garajelor cu un singur nivel,
pista cartului roşu
cu roţile de jucărie
şi prelata aşternută în grabă
de flamanzi deprimaţi
peste piscina din cauciuc, albastră.
Leagăne de lemn, giruete,
raţe sălbatice de bronz,
plopi şi arţari,
ultimii trandafiri,
datura şi
lavanda.
Răpăie ploaia rîios
în sticla mansardei
prin care soarele
acţionează deja inima –
tot atunci, pe generic – nu
văzuseşi de la-nceput – 
o mînă indiferentă scrisese
„Mama Roma
Pier Paolo Pasolini”.

Rememorează:
picioare de egretă
înfipte-n cizmuliţe
impermeabile;
în spinare,
deasupra pelerinei
din celofan,
ghiozdanul mutant
este o glumă burgheză. 
Şi totuşi codiţele ei
îndărătnic urmează
bicicleta băiatului
anorexic: pot oare
jambierele aspre să-nşele
ochiul samsarului de fotbalişti?
În ceaţa care a uitat să coboare
dispar pelerină, codiţe,
bicicletă, psihanalist.
Cum doarme cimpanzeul autist
în „Le Jardin Zoologique”
şi cum freamătă-ntreaga fire
între firele gardurilor electrice:
arhipelaguri şi mlaştini hi-fi
grădinile viitorului
supremaţia maşinilor metrosexuale
bufniţa şi flamingii pinguinii tribali
sirenele de pe ambulanţe
ghidează bătrîni canceroşi
spre-azil şi euthanasie

Toţi au rîs încă mai rîd

de little miss Sunshine
de poşeta ei
cu fermoar animist.
Pentru ea farurile merţanului
sînt pleoape
pentru ea consoanele sînt
end of the game.
Cît de mîndră îşi poartă colanţii
pe aleile cu setări de peisaje
şi case: unele ascunzînd
pedofili hăituiţi,
altele-abandonate de-un
Dumnezeu nepotrivit.

Vezi flamingi lăsaţi de capul lor

în smîrcuri obeze:
aşa s-ar putea relua totul.
Lemurieni bruni mai rari
ca berea trapiştilor: replay pls, suckers!
Norii sau monoposturile de
formula 1 – albi, fără reclame,
semn că laguna i-aproape
de tot şi geneza subtropicală
poate să-nceapă. Închid
ochii, laptopul, carneţelul:
către mine
în stoluri coboară
paleontologii din viitor.

N-am ţinut să văd varanul de Komodo

despre care atîta-i povestisem
 unei prietene din Bucureşti
şi mi-a fost teamă să intru
cu şosetele roase
în Rubens Huis, sub privirile Chriştilor 
cu alură de Rambo. M-am temut să
fumez şi să arunc la coşul greşit
becurile arse
sticluţele
cartoanele marinate

Mi-a fost teamă că m-aş putea 

simţi bine-n Antwerpen
citind cronici de cinema & savurînd
salate cu o tonă de maioneză
Mi-a fost teamă 
să mă îndrăgostesc de
vălul arăboaicelor &
să nu rămîn impotent
Aş fi sunat la uşa clubului BLITZ
(neoane verzi & albastre)
la intrarea căruia 
şerpuiesc lujeri de canabis 
suprafertilizaţi

M-am topit ca
de fiecare dată-n vitrinele bijutierilor 
în decorurile zen
de-un funcţionalism somptuos
şi-n retina blondei cerate
şi-n sînii imponderabili
şi-n lumina căzută 
prin fante mistice,-alcoolizate 
ca-n somnul funcţionarului 
colonial

Aş fi intrat în librăria de pe Meir

să cer Ashbery. Îmi dau seama
că e categoric tîrziu
pentru Ashbery
pentru ghemotoacele de
oxiuri culturali
pe care bătrînul new-yorkez
ţi-i aşează cu ditamai tandreţea
în palmă.

O mie de ani
de albit conturile
de lustruit arcadele
fesele
statuile
treptele şi mînerele
cultura
dantura
dialectul ca o boală de gît
şi o abia strunită
melancolie suicidară

Pentru că ei au mutilat
pe cîteva continente
triburi de-o frumuseţe
umilitoare
în palate şi
în pivniţe şi în lagăre
Au extras magenta
Coborîrii de pe Cruce
sîngele negru mai albastru ca al regelui Leopold

odinioară paraşutişti aliaţi coborau

peste culturi de lalele şi cazemate:
azi olandezii pornesc spre Anvers
să cumpere diamante cu balonul

negresa, doică faulkneriană

-ncadrată de cloşarzi pitici roşcovani:
în cerc zgomotos e plimbată doar sticla 
Cabernet Sauvignon Syrah.

Aici în dreptul coloanei

cu minute-întîrziere
nu apare niciodată nimic

şi de-ar fi numai asta

istorisită-ntr-un bar
de suprarealiştii fosilizaţi

prin fereastra vagonului

clasa a doua defilează
teenmilfmaturedead

pe scaune de lemn sau metalice

în vitrinele cu lămpi deocheate
suburbiile trash, Bruxelles Nord
clădirea de plumb şi cenuşă dispare
dantelăria de nimfe
fixate în vitrinele mici

femei venite de nicăieri

aduse în cargouri morbide
ţi-oferă vaginul şi ultimele speranţe

metropolă cinică, tu,

campioană la pingpong
pe mîna jucătorilor chinezi

pentru că Antwerpen şi Bruxelles

funcţionează,-n cele din urmă, 
în logica morţii igienice aici

unde mila şi frumuseţea dispar

sub faţadele opulente
şi unde în dreptul coloanei

cu minute-întîrziere
nu apare niciodată
nimic

(Roses)

Ziua să-şi plimbe bidoanele pline:

0,6 % portocale 0,02 % ginseng 99,38 % cianură.
Să i-o tragi şi să mori
ca un păianjen mascul, lăsîndu-i 
lapţii şi rubeola, machetta
mătăniile cu holograme.
La supermarket în Antwerpen
printre castraveţi plastifiaţi şi
chinezoaice indiferente,
ocolite de frumuseţe;
căutînd o salată fără
E-uri în maioneză, căutînd un nou
rid în oglinzile oblice, deasupra miilor de creveţi
şi calamari hieratici.
Fericit, am scos
moneda din cărucior i-am cerut
pungile: hoitul meu de cîine
plouat a urmat-o spre-apartamentul
străin / sufletul s-a tîrît 
spre depozite unde-adolescenţii 
se vărzuiesc şi se fut.
(The Ideal Crash)

A mai rămas
atîta timp rămas
pînă la eclipsă
pînă la aterizarea 
prevăzută la Nazca
pentru zeii suferind 
de gigantism & hemofilie

(Instant Street)

Să fii doar atît

CSVD

Pedalînd liniştit
De-a lungul străzilor

O ploaie măruntă
Cît să nu existe

Praf
Becuri ecologice-acţionate

De senzori obosiţi
Peluze cu lavandă

Şi bambus
Atelierele pictorilor

Locali
Vitrină pentru designeri

Taioare ocru sau violet

Ilustrată fără expeditor

Şi fără nici un rînd

(Nothing Really Ends) 

tot mai derutat

tot mai înspăimîntat
tot mai furios
şi neputincios
do you still love me
do you feel the same
do I have a chance
of doing that old dance
pe urmă frumuseţea
globilor injectaţi
a stalactitelor de carnaţie supernaturală
dunele roşii angoasa şi
stepa 
tot mai lent
& mai puţin vascularizat
tot mai dement
tot mai inocent
subacvatic
suprauman

ANEXA 1

mall sonet

el între două vîrste absent

cu barba-n toate părţile
refugiat irakian
devorat de mistere

ea pe tocuri trăsături fine

pielea bine întinsă
pe fese velurul
bine întins pe piele-ntre

plasele cu lasere şi maşinuţe

mogîldeaţa pe vine ca figurina
de la Hamangia priveşte

Spidermanul din punga 

de hîrtie reciclabilă la rîndu-i
învăluind-o protector

ANEXA 2

motocicleta de lemn

am plecat, mama,
să duc rudelor
sacii cu mei
la Kinshasa: roagă-te
să nu mă ţintească ăia
din neştiinţă, roagă-te
pentru cît mai puţine
baraje rutiere şi adolescenţi
cu machette. am pornit,
mama, ca o gorilă de munte
sub ploile reci,
am plecat, mama, ţinîndu-mă
de coarnele de lemn
şi rugîndu-mă:
vruum-vruum-vrruuuuum
vruum-vrruuuuum
civili şi militari, mama,
şi copii şi cadavre-nflorite-n
şănţuleţe pe marginea 
drumului:
oameni şi facoceri

mai mult decît fiertura de cafea

şi mai mult decît iarba
mă protejează
idolul
pictat
deasupra apărătorii de lemn

ce uşor coboară la vale

roţile de lemn
unse cu grăsime animală
şi cum îţi aminteşti brusc
greutăţile vieţii-mpingînd
pe urmă la deal sacii de pe portbagaj
ceva mai umflaţi

peisaje injectate
cu anthrax -
petrol

motocicletă de lemn,
surioară

sacii cu mei vor îndestula burţi

şi le vor face să viseze:
dacă Leopold cel Nebun
ne-a îngăduit în cele din urmă
Kinshasa
eu îţi voi cere
la capătul nopţii
să te opreşti din rugăciune,
mama: 

fi-voi de-acum alături de rudele vii

în purgatoriul legal
sau între hoituri
mirosind 
dulce şi împăcat