Cronică

Irreversible de Gaspar Noé

Film experimental, dramă abundentă în scene de o violență cât se poate de realistă,

inundată de o crudă sinceritate și confruntare izbitoare cu lumea exterioară, Irreversible se poate,
fără îndoială, substitui cu termenul de provocare. Gaspar Noé distruge perdeaua și o ticsește într-
un colț, punându-ne față în față cu monstruozitatea vis-a-vis de care preferăm să închidem ochii,
să ne complacem într-o zonă confortabilă: necontenita zonă a ignoranței. Premiera filmului a
avut loc în 2002, la Cannes. Multe persoane nu au putut privi filmul până la final, au ieșit din
sală, confruntându-se cu stări de angoasă sau greață și având nevoie de asistență medicală.

Irreversible prezintă evenimentele într-o cronologie inversă; filmul se sfârșește într-o

atmosferă fără milă pe iubita lui Marcus, Alex (Monica Bellucci). Între cele două, ne confruntăm
cu o alternanță permanentă între scenele dinamice, petulante și cele exuberante în lipsa lor de
freamăt, în curgerea lor netulburată. Există o tensiune continuă, urlete și amenințări, gânduri ce
te izbesc, regrete, cuget după cuget, urcări și coborâri, tresăriri de moment.

Deși începe cu finalul dezastruos, Irreversible nu te face să te simți de parcă, năpădit de-
un impuls subit, citești ultima pagină din cartea care ți-a ros curiozitate pentru zile-ntregi.
Dimpotrivă, te ține în priză, te șochează, te face să te-ntrebi ce s-a întâmplat de s-a ajuns la așa
ceva. Optarea pentru o prezentare a evenimentelor într-o ordine inversă schimbă total perspectiva
asupra violului și violenței, așa cum, după ce ai suferit o traumă, nici măcar cele mai frumoase și
pline de bucurie clipe din trecut nu îți mai aduc liniștea mult râvnită. Cele mai dure și teribile
scene sunt plasate în prima jumătate a filmului, inclusiv interminabila scenă a violului , de
aproximativ zece minute (la care pur și simplu nu te poți opri din a te întreba „Nu se termină
odată?”), și care a stârnit cele mai multe controverse. Astfel, în restul filmului ești pus în situația
de a medita asupra violenței sexuale și nu numai, și transpus în ipostaza siluetei negre care apare,
la un moment dat, la capătul tunelului roșu, dar care nu intervine să o salveze pe Alex.

Dacă la început camera părea o insectă curioasă, ce se strecura prin ferestre, pătrunzând
în mașini, apartamente bizare ori cluburi inundate-n lumină sângerie, o insectă ce surprindea
doar fragmente dintr-un zbor bezmetic, pe parcurs, aceasta capătă un echilibru aparte. Lumina și
culorile devin, și ele, din ce în ce mai blânde. Cu toate acestea, atmosfera este tensionată,
stagnatând în neputință. Coloana sonoră este o alegere cât se poate de ingenioasă, cuprinzând
note intense, de o frecvență joasă, menite să strârnească anxietate și la atmosfera generală
transmisă.

Noé preia o poveste ce nu poate fi descrisă drept neobișnuită, un set de întâmplări despre
care auzim că se petrec aproape zilnic în lumea în care trăim, și reușește, îmbinând diverse
elemente, de la mișcările camerei și până la paleta de culori utilizată, să creeze ceva frapant, un
film visceral, memorabil din toate punctele de vedere.