Închisoarea în perioada comunistă

Traiul pe care l-au îndurat oamenii care au trecut prin temnițele închisorilor comuniste din România
este unul de tristă amintire. Din cauza tratamentului la care erau supuși, torturilor fizice și psihice,
condițiilor de viață mizere, ființa umană cunoștea o dezumanizare totală. În perioada comunistă,
închisoarea și-a pierdut rolul pe care îl are în mod firesc, acela de a izola răufăcătorii și persoanele
care au comis lucruri cu adevărat rele. În timpul comunismului, închisoarea a devenit un iad al
persoanelor care aveau curajul de a-și expune punctul de vedere și propriile idei, al persoanelor gata
să își piardă viața pentru credință și pentru țară și al persoanelor ce se opuneau regimului.

Perioada anilor 1945-1989 este o pată neagră pe istoria României. Odată ajuns la putere, Partidul
Comunist a implementat sistemul penitenciar sovietic. Acesta se baza pe o tortură continuă fizică și
psihică. Devenind o cale de a dobândi supremația politică, în închisorile comuniste au ajuns toți cei
care se împotriveau fizic sau verbal regimului impus. O mulțime de intelectuali ai perioadei
interbelice au sfârșit în temnițele comuniste, printre aceștia numărându-se Constantin Noica, Mircea
Vulcănescu, Petre Țuțea, Nicolae Steinhardt, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Ștefan Augustin
Doinaș sau Radu Gyr.

Începând cu 6 martie 1945 și până în decembrie 1989, în România au funcționat 230 de centre de
detenție, lagăre de muncă forțată, centre de deportare și centre de anchetare a securității.

Metode de tortură frecvente în beciurile Securității și în închisorile comuniste: bătaia cu bastoane

subțiri de cauciuc sau de lemn pe spate; smulgerea unghiilor de la mâini și picioare; anchete cu
proiectoare puternice, îndreptate spre ochii victimei, fără ca aceasta să se poată mișca; anchete
însoțite de șocuri electrice; arderea tălpilor anchetaților cu flacără oxiacetilenică; bătaia la tălpi;
anchetă cu țigara aprinsă aplicată pe scrot sau pe abdomen; bătaia în cap cu ciomagul; bătaia la
testicole cu un creion greu; anchetă cu o pisică introdusă sub cămașa victimei; atârnarea anchetatului
cu capul în jos; bătaia cu vârful sau cu tocul cismei peste gură; forțarea deținutului de a mânca în
genunchi, pe podeaua celulei, cu mâinile legate la spate, ciorba fierbinte din gamelă; crucificarea pe
perete – metoda tapetului; bătaia la palme cu cravașa, cu vâna de bou sau cu o scurtătură din lemn;
anchetă cu câini lupi; bătaia cu ciomagul pe spate a deținuților puși să alerge în cerc, în jurul
torționarului, numită broasca; bătaie reciprocă între deținuți, ordonată de torționari; anchetă cu
regim alimentar cu sare în exces, fără apă; anchetă însoțită de izolare în camere umede și
întunecoase – „camere de chibzuință”; legarea de pat în poziții incomode; izolarea în celule strâmte,
în care deținutul nu putea să se așeze pe pat sau pe dușumea; bărbieritul cu barba nemuiată;
simularea repetată a execuțiilor prin împușcare; violarea femeilor și fetelor; cufundarea capului
victimei în hârdăul cu apă, fecale și urină; înghițirea forțată de către victimă, în timpul torturii, a
propriilor fecale sau ale altuia; încălecarea victimei culcate pe podea și legate de mâini și de picioare,
de către un mare număr de torționari; forțarea victimei înfometate de a ține în gură, timp de ore
întregi, o bucată de pâine, fără a-i fi permis s-o mestece sau s-o înghită.

Una dintre cele mai eficiente metode de tortură psihică și fizică a fost suprapopularea celulelor.
Deținuții erau obligați să stea înghesuiți în celule, astfel încât uneori le era imposibil să se așeze. Spre
exemplu, în închisoarea Jilava, într-o celulă concepută pentru 40 de persoane, erau înghesuiți 300 de
oameni. Pentru că aerul devenea insuficient, deținuții mergeau, pe rând, în dreptul ușii, unde puteau
respira aer curat pe sub toc.
Foamea era întâlnită în orice temniță comunistă din România. De cele mai multe ori, mâncarea
consta în terci sau în arpacaș fiert. În puținele dăți când prizonierilor le era servită carne, aceasta
provenea din resturile măcelăriilor (gheare, copite, buze, pielițe sau capete de animale).

Închisoarea Sighet

Construcția închisorii Sighet s-a finalizat în anul 1897. Închisoarea a fost ridicată de autoritățile
austro-ungare. Penitenciarul a fost construit în același stil și cu aceleași roluri precum închisorile din
Satu Mare, Oradea, Arad, Aiud sau Gherla. În timpul primului și al celui de-al doilea război mondial, la
Sighet au fost încarcerați deținuți politici precum revoluționari polonezi, preoți sau dezertori din
armata maghiară. După instaurarea comunismului, în închisoarea de la Sighet erau închiși foști
prizonieri și foști deportați din U.R.S.S. Mulți oameni care s-au opus regimului comunist au sfârșit în
temnițele de la Sighet, printre aceștia numărându-se elevi, studenți și țărani. Între anii 1950 și 1955,
în închisoarea de la Sighet a fost implementat un regim de maximă siguranță. La începutul anului
1950, peste o sută de oameni politici au ajuns la Sighet. O parte dintre ei au fost condamnați la
pedepse grele, însă mulți nu au avut nici măcar parte de un proces. Câțiva dintre ei nu fuseseră nici
măcar anchetați. Politicienii și oamenii de cultură nu au fost singurii care au petrecut ani în spatele
gratiilor închisorii de la Sighet. Tot în 1950, la Sighet au fost încarcerați aproximativ 50 de episcopi,
preoți greco-catolici și romano-catolici.

La fiecare nivel al închisorii existau câte 10 celule mici, fiecare având 2,5 metri. Scopul acestora era
izolarea deținuților considerați periculoși de către comuniști. Pe lângă acestea, existau și patru celule
mari, unde erau închise grupuri, precum preoții greco-catolici, țărani care se opuneau colectivizării,
sau elevii Liceului din Sighet care au manifestat împotriva regimului comunist.

Viața în închisoarea de la Sighet, la fel ca în orice temniță comunistă, era îngrozitoare. Prizonierii
stăteau în condiții inumane. Mizeria, frigul, umezeala și igrasia de pe pereți erau insuportabile. Iarna,
frigul era poate cel mai mare dușman. În închisoarea de la Sighet, nu exista un sistem de încălzire
funcțional, iar în acea regiunea, temperaturile puteau ajunge la -20 de grade.

Hrana deținuților era foarte sărăcăcioasă și consta de cele mai multe ori în terci (mălai cu apă) sau în
arpacaș fiert.

Potrivit muzeografului Marius Uglea, medicii care lucrau în cabinetul medical al penitenciarului erau
„falși”. Aceștia erau, cei mai mulți dintre ei, dezertori din U.R.S.S. și se angajau cu diplome false.
Există mai multe mărturii care susțin faptul că indiferent de boala de care suferea un deținut, medicii
nu prescriau mai mult de o aspirină.

Deținuții nu aveau voie să se așeze ziua pe paturile din celulă și nici nu le era permis să privească pe
fereastra mică a celulei. Aceia care nu se supuneau erau trimiși la așa numitele „neagra” și „sura”,
niște celule foarte înguste, de tip carceră, fără ferestre, fără nicio sursă de lumină și inundate.
Ferestrele penitenciarului erau dotate cu obloane, astfel încât deținutul să poată vedea doar cerul.

Tot muzeograful Marius Uglea a vorbit, într-un interviu acordat Ancăi Toader, despre faptul că
directorul închisorii din perioada 1950-1954, Vasile Ciolpan, își hrănea porcii aduși de acasă cu
mâncarea deținuților.

Ioan Hotico, condamnat la închisoare pe vremea când avea doar 17 ani, povestește cum gardienii i-au
pus pe deținuți să se lovească. Când gardienii au văzut că aceștia se loveau cu milă, au început să îi
lovească ei. „Am crezut că îmi tot cade capul”, a povestit bătrânul despre prima lovitură încasată de
la gardian. Hotico s-a stins din viață în anul 2017, la vârsta de 88 de ani.

Una dintre personalitățile marcante ale culturii române care și-a pierdut viața în temnițele de la
Sighet a fost Iuliu Maniu. Președintele Partidului Național Țărănesc s-a stins din viață în celula sa, la
vârsta de 80 de ani, la data de 5 februarie 1953. Podeaua celulei lui Iuliu Maniu era alcătuită din
scândură de brad umedă și mucegăită. Patul său avea o muchie din fier pe margine pentru nu a-i
permite deținutului să stea mult timp șezând.

O altă personalitate ce și-a pierdut viața la Sighet a fost Gheorghe I. Brătianu. Acesta a fost profesor
universitar, membru al Academiei Române și om politic. Brătianu a fost arestat într-o noapte de mai
a anului 1950. A fost întemnițat la Sighet până la moartea sa, în 1953. Încarcerarea sa s-a realizat fără
a fi fost judecat și condamnat. Gheorghe I. Brătianu a murit în aprilie 1953, la vârsta de 55 de ani.
Deși nu se știe cu certitudine cauzele decesului său, mărturiile unor foști deținuți la Sighet spun că
Brătianu s-a spânzurat folosindu-se de un cearșaf, fiind sătul de chinul detenției. Alte voci spun însă
că un gardian l-a lovit brutal până la moarte.

În 1994, a fost creat Memorialul Victimelor Comunismului și Rezistenței, după ce Ana Blandiana a
prezentat această idee Consiliului Europei un an mai devreme.

Penitenciarul Jilava

Închisoarea Jilava se află la 10 kilometri distanță de București. Construcția închisorii a avut loc între
anii 1870 și 1890, dorindu-se a fi un sistem de apărare împotriva unui eventual atac otoman. Fortul
13 Jilava a fost folosit ca depozit de muniții și garnizoană militară. Din 1907, când au fost întemnițați
o parte dintre țăranii arestați, Jilava a devenit închisoare. Jilava dispunea de 52 de celule, fiecare cu
dimensiuni de 5 metri lungime și 4 metri lățime. Fiecare dintre acestea erau dotate cu cel puțin 20 de
paturi suprapuse. Într-un pat dormeau câte doi sau trei deținuți. După 1948, au fost amenajate 4
zone de plimbare. Deținuții erau scoși la plimbare pe camere, la intervale de timp diferite, pentru a
nu se întâlni. Secția de femei a închisorii era formată din patru camere. Din 1958, au mai fost
amenajate nouă celule mici, care dispuneau de două paturi suprapuse.

La închisoarea Jilava a fost adus, în luna mai a anului 1946, lotul marilor criminali de război, format
din Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Pantazi, Eugen Cristescu și Radu Lecca. O lună mai
târziu, Ion Antonescu, alături de Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu și Constantin Vasiliu, a fost
executat.

Emilian Mihăilescu, unul dintre foștii deținuți politic, a relatat într-unul dintre interviurile pe care le-a
acordat în timpul vieții despre experiențele traumatizante trăite la penitenciarul Jilava: „A fost
interesantă povestea cu bătaia. Gardianul mi-a spus să stau la dușuri, iar el a plecat să-și ia scula de
bătut. Eu îmi apăram numai fața, că asta era mai importantă. Stăteam într-o parte și mă apăram,
instinctiv. Și intram în el, ca să-i micșorez alonja. Mi-am dat seama că și el era speriat și striga
«Domne’ ce te bagi în mine?»”.

Un alt fost deținut la Jilava a relatat cum suferința fizică și psihică a încarceraților devenea distracția
gardienilor. Gheorghe Jijie a povestit cum gardienii erau învățați să îi tortureze pe prizonieri, aceștia
simțind o plăcere bolnavă după ce le provoca suferință deținuților. Jijie își reamintește despre drumul
dus-întors spre baie. Gardienii erau așezați în șir până la baie, iar, în drumul lor, prizonierii trebuiau
să îndure lovituri repetate cu ciomagul pe spate. „Asta era, trebuia să fim permanent sub teroare”, a
fost remarca lui Jijie în care se citește resemnarea.
„M-au luat și m-au dus într-o cameră de anchetă, unde erau vreo 10-12 gardieni care stăteau cu ochii
pe mine. Unul punea întrebările, iar eu trebuia să răspund imediat. Dacă nu răspundeam, îmi dădea
una cu un ciomag. Trebuia să răspunzi imediat, să n-ai timp să te gândești. Spre sfârșit, am căzut
extenuat după patru ore de bătaie. Și iarăși cu ciomagul pe mine, ca să mă ridic”, este o altă
întâmplare rememorată de Gheorghe Jijie.

Vorbind despre anchetele ce se desfășurau între pereții penitenciarului Jilava, Jijie a mărturisit că
anchetatorii puneau niște întrebări absurde la care „nici nu știai ce să răspunzi”: „Nici ei nu erau
orientați, nu știau ce anume vor. Asta era toată ancheta: «Spune!» , «Ce să spun?», «Spune!», «Și dă-
i bătaie, că nu vrea să spună». Dar eu nu știam ce să spun”, a explicat fostul prizonier. „Poate că n-ar
fi fost așa de complicată și de grea ancheta dacă investigatorii ar fi fost niște oameni inteligenți. Dar
erau niște berbeci”.

Închisoarea Pitești

Penitenciarul Piteşti a fost construit în perioada 1937-1941 şi, la vremea respectivă, era cel
mai modern spaţiu de detenţie din ţară. Situată în extremitatea nordică a oraşului, clădirea era
structurată pe patru niveluri: subsol, parter şi două etaje, dispuse în forma literei „T“.

La închisoarea din Pitești au fost închiși, în deosebi, studenți și liceeni. Motivele încarcerării
lor au fost diverse, însă toți erau bănuiți că au cochetat cu mișcarea legionară și de faptul că au avut o
gândire neloială față de regimul comunist. La Pitești, tinerii au fost supuși unui proces de reeducare
politică și morală. Transformarea lor în ”oameni noi” a fost realizată prin bătăi, umilințe și torturi.
Deși aceste acte de cruzime erau specifice tuturor închisorilor comuniste, „fenomenul Pitești” a venit
cu o trăsătură specifică: torturarea sistematică a deținuților de către alți deținuți.

Ideea reeducării a pornit de la pedagogul sovietic Anton Makarenko, partizan al reeducării

deținuților tineri cu ajutorul deținuților mai vechi.

Pentru a pune în aplicare reeducarea, autoritățile comuniste se folosesc de un tânăr fascist

convertit la comunism. După ce este arestat în 1948, Eugen Țurcanu pune bazele Organizației
deținuților cu convingeri comuniste. Propunerea șefului Securității, generalul Nikolski este aprobată
de conducerea partidului comunist, iar Țurcanu capătă libertatea ca, în numele reeducării, să
dezlănțuie în închisoarea de la Pitești o teroare absolută.

Toți tinerii închiși la Pitești au fost în același timp și victime și călăi. Toată lumea a fost
torturată și toată lumea a torturat.

Reeducarea avea patru faze. Prima, denumită „demascarea externă”, tânărul deținut trebuia
să își dovedească loialitatea față de partidul comunist, mărturisind tot ce ascunsese la anchetele
Securității, legăturile pe care le păstra în afara închisorii și complicitățile de care beneficiase în afara
ei. Rezultatele „demascării externe” erau trimise Ministerului de Interne. Schingiuiți, deținuții
declarau mai întâi verbal, apoi scris pe plăcuțe de săpun. După ce erau verificate de unul dintre
reeducatori, cel mai adesea de Țurcanu, declarațiile erau trecute pe hârtie, semnate de deținut și
trimise.

A doua fază a reeducării se numea „demascarea internă”. Deținutul torturat trebuia să îi

numească pe toți cei care l-au ajutat să reziste în închisoare, alți deținuți sau gardieni deopotrivă.
Chiar și o încurajare trebuia să fie mărturisită.
 A treia fază, „demascarea morală publică”, în care tânărul deținut trebuia să pângărească tot
ce iubea: familia, pe Dumnezeu dacă era credincios, soția sau iubita, prietenii și chiar pe el însuși.
Această etapă se baza pe anihilarea morală a deținutului, pe dezumanizarea individului. Prizonierii
trebuiau să își reinventeze trecutul, să recreeze o versiune cât mai monstruoasă a lui: de exemplu,
tatăl devenea un escroc, un bandit. Dacă tatăl lor era preot, deținuții trebuiau să descrie în amănunt
scenele erotice la care tatăl lor lua parte în altar. Mama era arătată ca o prostituată, iar tinerii
trebuiau să descrie scene la care ar fi asistat chiar ei.

Când Țurcanu considera că individul este anihilat din punct de vedere moral, se putea trece la
ultima etapă a reeducării: torturare și conducerea procesului de reeducare al celui mai bun prieten.

Unul dintre foștii prizonieri ai Închisorii Pitești, Aristide Ionescu, a relatat într-un interviu
despre una dintre torturile îndurate la Pitești: ”Strivirea degetelor, asta era o tehnică foarte
rudimentară dar cu un efect groaznic de dureros. De exemplu: să presupunem că aicea sunt cele
două beţe şi iau degetul acesta şi strâng de beţe cu atâta putere până când aud trosnind osul. Aceste
două degete de-ale mele, de-aici încolo nu mai am nerv. A fost distrus, la ăsta şi la ăsta. Eu de-aici
încolo nu mai pot să comand degetul, numai până aicea pot să comand. ăsta şi ăsta, nervul aici sunt
distruşi, şi la ăsta şi la ăsta datorită torturii. şi asta era tortură de durată, cu asta nu leşinai aşa
repede, ca să scapi de tortură. Asta era de durată”.

Torturile prin care au fost nevoiți să treacă tinerii de la Pitești:

1. Înfometare – deținuții își primeau mâncarea în gamele murdare, așezate pe jos, fiind
obligați să mănânce fără mâini, direct cu gura din bol. Fiertura din recipient era, de cele mai multe
ori, fierbinte și mult prea sărată. După ce mâncau mâncarea sărată, deținuții nu primeau apă

2. Bătăi repetate – deținuții erau loviți în niște feluri greu de imaginat. Erau loviți cu
pumnii, cu picioarele sau cu bastoanele pe toată suprafața corpului, până la necrozarea cărnii. De
multe ori, torționarii formau un tunel, iar tinerii trebuiau să îl parcurgă, încasând loviturile.

3. Smulgerea unghiilor de la mâini și picioare; Atârnarea anchetatului de mâini sau de

picioare; Crucificarea; Poziții incomode în care prizonierii erau obligați să stea; Încălecarea victimei
culcate pe podea de către un număr mare de torționari. Săritul ca broasca prin celulă până la
epuizare. Urcatul pe pereți, Privitul la becul aprins, Genoflexiuni și flotări făcute până la prăbușire

4. Cufundarea capului victimei în hârdăul cu apă, fecale și urină; înghițirea forțată de

către victimă, în timpul torturii, a propriilor fecale sau ale altuia; Folosirea gamelelor în dublu scop:
recipient pentru mâncare și făcutul nevoilor în ele; Scenariile satanice la care studenții erau obligați
să ia parte.