Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Tiraspol

(cu sediul la Chișinău)

Facultatea Biologie și chimie

Catedra Chimie

Specialitatea:

Chimie contemporană și tehnologii educaționale

Tema

CRISTALOGRAFIA CU RAZE X

Realizat :

Cazacu Vasilisa, Masterand

Verificat:

Bouroș Paulina, doctor, conf. univ.

Chişinău, 2020
 Raxele X au fost descoperite întâmplător în anul 1895 de fizicianul german Wilhem
Conrad Roentgen, în timp ce făcea experimente de descărcări electrice în tuburi vidate, respectiv
el a observat că din locul unde razele catodice cădeau pe sticla tubului răzbeau în exterior raze cu
însuşiri deosebite; aceste raze străbăteau corpurile, impresionau plăcuţele fotografice, etc. El le-a
numit raze X deoarece natura lor era necunoscută. Ulterior au fost numite raze (radiaţii)
Roentgen, în cinstea fizicianului care le- a descoperit.

Radiaţii X sunt radiaţii electromagnetice ionizante, cu lungimi de undă mici, cuprinse

între 0,1 şi 100 Å (ångström), de asemenea sunt radiaţii de tip electromagnetic ce caracterizează
propagarea energiei sub formă de unde electromgnetice și sunt produse prin intermediul
electronilor ce formează norul orbital al atomilor.

Undele electromagnetice au atât componente electrice cât și magnetice. Gama radiațiilor

electromagnetice este foarte largă: unde cu frecvența foarte înaltă și lungime mică sau frecvență
foarte joasă și lungime mare.

Undele electromagnetice nu au nevoie de mediu pentru a se transmite. Astfel, lumina și

undele radio pot circula în spațiul interplanetar și interstelar, la soare și stele, până la Pământ.
Indiferent de frecvență și lungimea de undă, undele electromagnetice au o viteză de 299.792km/s
în vid. Lungimea și frecvența undelor electromagnetice sunt importante în determinarea efectului
termic, al vizibilității, al penetrării și a altor caracteristici.

Natura radiațiilor X

Radiațiile X sunt radiații electromagnetice cu o putere de penetrare indirect proporțională

cu lungimea de undă. Cu cât lungimea de undă este mai mică, cu atât puterea de penetrare este
mai mare. Razele mai lungi, apropiate de banda razelor ultraviolete sunt cunoscute sub
denumirea de radiații moi. Razele mai scurte , apropiate de radiațiile gama, se numesc raze x
dure.

Radiațiile X se produc când electronii cu viteza mare lovesc un obiect material. O mare
parte din energia electronilor se transformă în căldură iar restul se transformă în raze x,
producând modificări în atomii țintei, ca rezultat al impactului. Radiația emisă nu este
monocromatică ci este compusă dintr-o gamă largă de lungimi de undă.

Primul tub care a produs raze X a fost conceput de fizicianul William Crookes. Cu un tub
de sticlă parțial vidat, conținând doi electrozi prin care trece curent electric. Ca rezultat al
ionizării, ionii pozitivi lovesc catodul și provoacă ieșirea electronilor din catod. Acești electroni,

2
sub forma unui fascicul de raze catodice, bombardează pereții de sticlă ai tubului și rezultă razele
X. Acest tub produce numai raze X moi, cu energie scăzută.

Un tub catodic îmbunătățit, prin introducerea unui catod curbat pentru focalizarea
fasciculului de electroni pe o țintă din metal greu, numită anod, produce raze X mai dure, cu
lungimi de undă mai scurte și energie mai mare. Razele X produse, depind de presiunea gazului
din tub.

Următoarea îmbunătățire a fost realizată de William David Coolidge în 1913 prin

inventarea tubului de raze X cu catod încălzit. Tubul este vacuumat iar catodul emite electroni
prin încălzire cu un curent electric auxiliar. Cauza emiterii electronilor nu este bombardarea cu
ioni, ca în cazurile precedente. Accelerarea procesului de emitere a electronilor se face prin
aplicarea unui current electric de înaltă tensiune, prin tub. Cu cât crește voltajul, scade lungimea
de undă a radiației.

Fizicianul american Arthur Holly Compton (1892 – 1962), laureat al Premiului Nobel,
prin studiile sale a descoperit așa numitul effect Compton în anul 1922. Teoria sa demonstrează
că lungimile de undă ale radiațiilor X și gama cresc atunci când fotonii care le formează se
ciocnesc de electroni. Fenomenul demonstrează și natura corpusculară a razelor X.

Proprietățile razelor X

● în vid ele se propagă cu viteza luminii:

● impresionează plăcile fotografice;

● nu sunt deviate de câmpuri electrice şi magnetice;

● produc fluorescenţa unor substanţe (emisie de lumină); Exemple de substanţe fluorescente:

silicat de zinc, sulfurǎ de cadmiu, sulfurǎ de zinc, care emit lumina galben-verzuie;

● sunt invizibile, adică spre deosebire de lumină, nu impresionează ochiul omului;

● pătrund cu uşurinţă prin unele substanţe opace pentru lumină, de exemplu prin corpul
omenesc, lamele metalice cu densitate mică, hârtie, lemn, sticlă ş.a., dar sunt absorbite de metale
cu densitatea mare (de exemplu: plumb). Puterea lor de pătrundere depinde de masa atomică şi
grosimea substanţei prin care trec;

● ionizeazǎ gazele prin care trec. Numǎrul de ioni produşi indica intensitatea radiaţiilor. Pe
această proprietate se bazeazǎ funcţionarea detectoarelor de radiaţii;

3
● au acţiune fiziologicǎ, distrugând celulele organice, fiind, în general, nocive pentru om. Pe
această proprietate se bazeazǎ folosirea lor în tratamentul tumorilor canceroase, pentru
distrugerea ţesuturilor bolnave.

Difracția de Raze X

Difracția de raze X (denumită și cristalografie macromoleculară) este o metodă de

determinare a aranjamentului atomilor dintr-o structură cristalină. Metoda a fost folosită și pentru
descifrarea structurii și modului de funcționare al unor macromolecule biologice precum
vitaminele și proteinele.

Astfel, un fascicul de raze X lovește cristalul studiat, iar pe baza unghiurilor de difracție
și a intensităților razelor împrăștiate, se va obține o imagine tridimensională a densității
electronilor din interiorul cristalului. Deoarece multe materiale pot forma, în anumite condiții,
structuri cristaline (de exemplu sărurile, metalele, minereurile, semiconductorii), asemenea
multor molecule anorganice, organice şi biologice (vitamine, proteine, acizi nucleici),
cristalografia cu raze X s-a dovedit o tehnică utilă în mai mai multe domenii,inclusiv cel
medical.

Are la bază conceptul formulat de W. L. Bragg și H. W. Bragg ,conform căruia difracția

razelor X poate fi considerată o reflexie pe planele cristaline. Un cristal este constituit dintr-un
aranjament regulat de atomi, ioni sau molecule dispuse în nodurile unei rețele triplu periodice
(rețea cristalină).Acesta poate fi privit ca fiind alcătuit dintr-un set de elemente plane și
paralele,cu distanța interplanară, în care se găsesc nodurile rețelei (conținând atomi, respectiv
ioni). Când un fascicul plan paralel de raze X este direcționat pe planele cristaline, fiecare
element din planele rețelei va acționa ca un ‘centru de împrăștiere’, din care vor pleca unde
sferice. Aceste unde se suprapun, formând frontul de undă reflectat. Astfel, lungimea de undă λ
rămâne neschimbată față de cea corespunzătoare undelor incidente, iar direcțiile normale pe
frontul de undă incident respectiv reflectat îndeplinesc condiția: unghiul de incidență = unghiul
de reflexie.

Aplicațiile radiațiilor X

Principalele utilizări: cercetări științifice, industrie, medicină.

Studiul radiațiilor X a jucat un rol vital în fizică, în special în dezvoltarea mecanicii cuantice. Ca
mijloc de cercetare, radiațiile X au permis fizicienilor să confirme experimental teoria
cristalografiei. Folosind metoda difracției, substanțele cristaline pot fi identificate și structura lor
determinate. Metoda poate fi aplicată și la pulberi, care nu au structură cristalină, dar o structură

4
moleculară regulată. Prin aceste mijloace se pot identifica compuși chimici și se poate stabili
mărimea particulelor ultramicroscopice. Prin spectroscopie cu raxe X se pot identifica
elementele chimice și izotopii lor. În afară de aplicațiile din fizică, chimie, mineralogie,
metalurgie și biologie, razele X se utilizează și în industrie, pentru testarea nedestructivă a unor
aliaje metalice. Pentru asemenea radiografii se utilizează Cobalt 60 și Cesium 137.

5
Experimentul lui Max Theodor Felix von Laue
din 1912 Difracția radiației X pe un monocristal

Difracția radiației X pe pulberi

6
W. H. Bragg and W. Lawrence Bragg

W.H. Bragg (tatăl) și

William Lawrence.Bragg
(fiul) au dezvoltat o relație
simplă pentru unghiul de
împrăștiere, numită acum
legea lui Bragg:.

n⋅λ
d=
⋅sin
2θ

7
C. Gordon Darwin 1912, teoria dinamică a împrăștierii
6
radiației X pe rețeaua cristalului

8
P. P.
Ewal
d

P. P. Ewald a publicat în 1916 o teorie mai simplă și mai elegantă a

difracției radiației X, prin introducerea conceptului de rețea
reciprocă. Prin comparare legea lui Bragg (stânga), legea lui Bragg
modificată (mijloc) și legea Ewald (dreapta):
1
n⋅λ σ
d= sinθ = d sinθ =

9
2 1
λ 2⋅ λ

10
 Radiația X – tuburi
radiația X = unde electromagnetice, λ = 0,1÷100 A

- tuburi fixe: cu sticlă, ceramice

- tuburi rotative la P > 3kW
- sincrotron: radiație de putere mare, fascicul paralel, monocromatică, λ variabil,
rezoluție

U = 10 ÷ 200 kV
2
analiza structurală: focar liniar Gotze, 1×10 mm , 6°
2
sursă liniară: 0,1×10 mm
2
sursă punctiformă: 1×1 mm
Radiația X – spectrul continuu

E = (m / 2) ⋅ (v2 − v2 ) = hν λmin [ A] = 12,4

1 2
V (kV )
nu depinde de materialul anodului țintă

I = α ⋅ i ⋅ Z ⋅V 2 (intensitatea
integrală)

Electron ejectat
electroni (încetinit și cu
direcția
schimbată)
Electron
nucleu
incident
rapid

12
Atom din materialul anodei X-ray

13
Radiația X – spectrul caracteristic

V = (3,5÷5)×Vk (kV)

pentru Cu: V = (3,5÷5)×9 (kV)

14
Radiația X – spectrul caracteristic

L
K Kα1 Kα2 Kβ1
Kβ2

15
 Raportul intensităților:
Modelul Bohr Kα1 : Kα2 : Kβ = 10 : 5 : 2
Radiația X – spectrul caracteristic

Lungimi de undă tipice:

Anod Activation [kV] Wavelength λ [Å] Filter [mm]

kα1 0.7093187(4)
Mo 20.0 kα2 0.713609(6) Zr 0.081
kβ1 0.632305(9)
kα1 1.540598(2)
Cu 8.981 kα2 1.544426(2) Ni 0.015
kβ1 1.39225(1)
kα1 1.78901(1)
Co 7.709 kα2 1.79290(1) Fe 0.012
kβ1 1.62083(2)
kα1 1.93609(1)
Fe 7.111 kα2 1.94003(1) Mn 0.011
kβ1 1.75665(2)
kα1 2.28976(2)

16
Cr 5.989 kα2 2.293663(6) V 0.011
kβ1 2.08492(2)

17
Radiația X – interacțiunea cu substanța

- radiație transmisă: legea absorbției Beer I = I 0 ⋅ eμx

- căldura

- radiația X de fluorescență (secundară): spectru caracteristic ⇒ crește fondul

- emisia de electroni: de recul (Compton) + fotoelectroni (Auger)

h
- radiație împrăștiată incoerent (efectul λ = m ⋅ c (1 − cos 2θ )
Compton):

- radiație împrăștiată coerent: J.J. Thompson (teoria undelor electromagnetice):

2
e4 1 + cos2 θ
I=I ⋅

0 r 2 m2 c 4 2

18
Elemente de cristalografie

a=b=c
α = β = γ = 90o

c
α
A β
γ

cubic b

19
Elemente de cristalografie

Crystal systems Axes system

Cubic a = b = c , α = β = γ = 90°
Tetragonal a = b ≠ c , α = β = γ = 90°
Hexagonal a = b ≠ c , α = β = 90°, γ = 120°
Rhomboedric a = b = c , α = β = γ ≠ 90°
Orthorhombic a ≠ b ≠ c , α = β = γ = 90°
Monoclinic a ≠ b ≠ c , α = γ = 90° , β ≠ 90°
Triclinic a ≠ b ≠ c , α ≠ γ ≠ β°

20
Condițiile pentru difracția radiațiilor X
Ecuațiile Laue:
a(cosα H − cosα0 ) = H ⋅ λ
b(cos β K − cos β0 ) = K ⋅ λ

c(cosγ L − cosγ 0 ) = L ⋅ λ

21
Condițiile pentru difracția radiațiilor X

Ecuațiile Bragg:

nλ = 2d sinθ

22