UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

FACULTATEA: BIOLOGIE ȘI CHIMIE

CATEDRA: CHIMIE

LUCRUL INDIVIDUAL :
CHIMIE COMPUTAȚIONALĂ

A elaborat: Vasilisa CAZACU

 MCc-I
A coordonat: Ion ARSENE

CHIȘINĂU, 2020
Reacția de condenasare a acidului α-aminobutiric și aniline
H2 H H
H3 C C C COOH + H3 C C COOH

NH2 NH2

H2 H H H
H3 C C C C N C COOH + H 2O

NH2 O CH 3

Acidul α-aminobutiric (C4H9O2N), cunoscut și sub numele de (S) -2-

aminobutanoic acid, homoalanină, AABA, etilglicină sau butirină, este un membru
al clasei de compuși cunoscuți ca L- α-aminoacizi. În corpul uman, acesta este
implicat de exemplu în biosinteza acidului oftalmic. ca și alți aminoacizi, poate
exista sub formă de doi stereoizomeri: D-butirină și L-butirină.

  Acidul alfa-aminobutiric este solubil (în apă) și este un compus moderat acid
(bazat pe pKa). Acidul L- α-aminobutiric este un aminoacid neproteogenic care
poate fi găsit în rinichiul uman, în țesuturile hepatice și în majoritatea biofluidelor
sau excreților (de exemplu, fecale, lapte matern, urină și sânge). În celulă, acidul
L- α-aminobutiric este localizat în principal în citoplasmă. El este biosintetizat prin
transaminarea oxobutiratului, un metabolit în biosinteza izoleucinei. Ca aminoacid
neproteogenic, acidul α-aminobutiric poate fi utilizat de sintazele peptidice
nonribozomale. Un exemplu de peptidă nonribozomală care conține acid α-
aminobutiric este acidul oftalmic, care a fost mai întâi izolat de lentila de
vițel. Acidul alfa-aminobutiric este un aminoacid neesențial care este derivat în
principal din catabolismul metioninei, treoninei și serinei. Dietele bogate în
proteine pot duce la un nivel semnificativ mai ridicat de alfa-aminobutirat în
plasmă. Acidul α-Aminobutiric este crescut în plasma copiilor cu sindrom Reye,
tirozinemie, homocistinurie, hiperglicinemie nonketotică și deficiență de
transcarbamilază de ornitină.

Acidul α-Aminobutiric (fig. 1) este unul dintre cei trei izomeri ai acidului

aminobutiric . Celelalte două sunt neurotransmițătorul acid γ-
aminobutiric (GABA) și acidul β-Aminobutiric (BABA), care este cunoscut pentru
inducerea rezistenței la boli ale plantelor .

Figura 1 Acidul α-aminobutiric (R1)

Parametrii geometrici
C-H 1.09
C-C 1.54
C-N 1.47
N-H 1.01
C=O 1.20
C-O 1.43
O-H 0.96
Energia R1 -358,9171

Alanina (Ala) denumită și acidul 2-aminopropanoic este un aminoacid

neesențial, care se găsește sub formă de 2 izomeri: L-alanina și D- alanine. L-
alanina este printre cei mai utilizați în sinteza proteinelor, în timp ce D-alanina a
fost identificată în peretele celulelor bacteriene. Chiar dacă alanina este un
aminoacid neesenţial, acesta poate deveni esenţial în cazul în care din cauza unor
afecţiuni acesta nu poate fi sintetizat de organism. În acest caz trebuie să se
consume alimente ce conţin acest aminoacid sau să se apeleze la suplimente
nutritive.

Alanina (fig. 2) este implicată în metabolizarea triptofanului şi a vitaminei

B6 şi este printre cei mai folosiţi aminoacizi, reprezentând aproximativ 9% din
structura tuturor proteinelor.

Alanina este cunoscută şi pentru rolul pe care îl are în creşterea imunităţii şi

stimularea sistemului nervos central. Ea participă şi la ciclul glucoză-alanină ce are
loc între ţesuturi şi ficat ajutând organismul să metabolizeze glucoza şi să elimine
toxinele.

Alanina se găseşte şi în fluidul din prostată şi de aceea se consideră că aceasta

poate ajuta la tratarea hiperplaziei benigne de prostată.

Figura 2 Acidul 2-aminopropanoic/alanina (R2)

Parametrii geometrici
C-H 1.09
C-C 1.54
C-N 1.47
N-H 1.01
 C=O 1.20
C-O 1.43
O-H 0.96
Energia R2 -320,0688

N-acetyl-DL- α-aminobutiric acid NI-metilamide

Figura 3. N-acetyl-DL- α-aminobutiric acid NI-metilamide (P1)

Parametrii geometrici
C-H 1.09
C-C 1.54
C-N 1.47
N-H 1.01
C=O 1.20
C-O 1.43
O-H 0.96
Energia P1 -603,3804
 Apa este un lichid inodor, insipid și incolor, de cele mai multe ori, sau ușor
albăstrui sau chiar verzui în straturi groase. Apa este o substanță absolut
indispensabilă vieții, indiferent de forma acesteia, fiind unul dintre cei mai
universali solvenți. Apa este un compus chimic al hidrogenului și al oxigenului,
având formula chimică brută H2O. Apa este una din substanțele cele mai
răspândite pe planeta Pământ, formând unul din învelișurile acesteia, hidrosfera.

Pe Pământ, apa există în multe forme, în cele mai variate locuri. Sub formă
de apă sărată există în oceane și mări. Sub formă de apă dulce în stare solidă, apa
se găsește în calotele polare, ghețari, aisberguri, zăpadă, dar și
ca precipitații solide, sau ninsoare. Sub formă de apă dulce lichidă, apa se găsește
în ape curgătoare, stătătoare, precipitații lichide, ploi, și ape freatice sau subterane.
În atmosferă, apa se găsește sub formă gazoasă alcătuind norii sau fiind difuzată în
aer determinând umiditatea acestuia. Considerând întreaga planetă, apa se găsește
continuu în mișcare și transformare, evaporarea și condensarea,
respectiv solidificarea și topirea alternând mereu. Această perpetuă mișcare a apei
se numește ciclul apei și constituie obiectul de studiu al meteorologiei și
al hidrologiei.

Apa care este potrivită consumului uman se numește apă potabilă. Conform

standardului din România, pentru ca apa să fie potabilă sestonul nu trebuie să
depășească 1ml/m³.[ Pe măsura creșterii populației umane de-a lungul timpului și a
folosirii intensive și extensive a resurselor de apă susceptibile de a furniza apă
potabilă, problema apei utilizabile a devenit o problemă vitală a omenirii. Apa
acoperă 71% din suprafața Pământului.

Proprietățile fizice și chimice

După cum ştim, apa este un compus chimic al hidrogenului şi oxigenului

cunoscut sub formula chimică H2O.  Apa este o substanță absolut indispensabilă
vieții, indiferent de forma acesteia, fiind unul dintre cei mai universali solvenţi.
Comparativ cu lichidele obişnuite care devin mai dense când se răcesc, apa îşi
atinge densitatea maximă la temperatura de 4°C. Sub, dar şi peste această
temperatură, apa are o densitate mai redusă. Acesta este cauza pentru care, de
exemplu, mările şi lacurile îngheaţă de la suprafaţă în jos, iar gheaţa pluteşte pe
apă. Dacă acest comportament al apei ni se pare banal pentru că ne-am obişnuit cu
el, merită menţionat faptul că aproape toate celelalte substanţe chimice sunt mai
dense în stare solidă şi îngheaţă de la fund spre suprafaţă.
Apa are capacitate termică ridicată, cu impact crucial asupra vieţii. Datorită
acestei proprietăţi, organismele vii, compuse în cea mai mare parte din apă, pot să
îşi regleze temperatura corpului. Oamenii trebuie să îşi menţină temperatură între
36,1 şi 37,8 °C. Şi acest lucru este posibil întrucât aproximativ 70% din volumul
corpului unui om adult este apă. De vreme ce capacitatea apei de a acumula
căldură este neobişnuit de mare, chiar şi în condiţiile în care temperatura exterioară
se modifică, schimbul de căldură între corp şi mediu nu duce la diferenţe majore în
temperatura organismului. Acestei calităţi i se datorează şi stabilizarea temperaturii
apei oceanelor. Capacitatea termică a pământului este mult mai mică decât cea a
apei. Astfel, temperatura apei în oceane variază mai puţin decât cea a suprafeţei
uscate. Temperatura în oceane poate fi între -2 şi 35 °C, în timp ce pe continente se
înregistrează variaţii de temperatură între -70 şi +57 °C.

Apa reuşeşte să transporte căldura mai uşor decât oricare alt lichid cu
excepţia mercurului, ceea ce face ca temperatura să fie aproximativ aceeaşi în
diferitele părţi ale organismului. Aceeaşi proprietate a apei este responsabilă şi de
menţinerea relativ uniformă a temperaturii pe verticală, în oceane şi lacuri.

Apa are tensiune superficială ridicată care explică de ce insectele pot merge
pe apă sau cum se formează picăturile şi de ce apa se poate ridica prin trunchiurile
copacilor, sfidând legea gravitaţiei. În stare naturală, apa nu este un bun conductor
al electricităţii, dar mai bun decât alte lichide datorită ionizării proprii şi anume
abilitatea de a reacţiona şi a forma ioni de hidroxid OH - şi hidroniu H3O+. Multe
din aceste proprietăţi neobişnuite ale apei pot fi explicate prin felul în care
moleculele de apă interacţionează între ele.
 Apa are o moleculă unică, în forma unui V, cu un atom de oxigen la bază şi
doi de hidrogen la cele două vârfuri. Molecula de apă este polară. Polaritatea este
dată de combinaţia de un atom de oxigen în vârful moleculei cu încărcătură
negativă şi doi atomi de hidrogen încărcaţi pozitiv. Astfel, în două molecule de apă
apropiate, atomii de hidrogen încărcaţi pozitiv vor atrage atomii de oxigen
încărcaţi negativ. Aceasta aşa-numită “legătură de hidrogen” este cauza pentru care
apa are o temperatură de fierbere înaltă şi un punct de evaporare ridicat, deoarece
ruperea legăturilor de hidrogen necesită energie în plus. Asta explică totodată şi
capacitatea ridicată de acumulare a căldurii.

Apa este un minunat solvent universal datorită polarităţii moleculei de apă şi

a tendinţei acesteia de a forma legături ale hidrogenului cu alte molecule. Apa
dizolvă unele substanţe anorganice şi organice care conţin atomi capabili de a
forma legături de hidrogen cu moleculele de apă.

Apa are capacitatea de a dizolva foarte multe substanţe. În natură, apa nu

este chimic pură. Apele naturale conţin cantităţi variate de substanţe, de la gaze şi
săruri dizolvate, la substanţe organice şi bacterii. Apa este o parte vitală în multe
din procesele metabolice ale organismului: este solventul universal al materiei vii,
fiind cadrul molecular în care se desfăşoară procesele vieţii.

Particularitățile apei:

 Punct de topire : 00C

 Punct de fierbere: 1000C
 Densitatea maximă la 40C: 1g/cm3
 Tensiunea superficială la 200C: 72,75 mJ/m2
 Masa moleculară: 18,01 g/mol
 Neelectrolit: apa pură nu conduce curent electric.
 Figura 4. Apa (P2)

Parametrii geometrici
O-H 0.96
Energia P2 -75,5860

Calcularea energiei și entalpia:

R1= -358,9171
R2= -320,0688
P1= -603,3804
P2= -75,5860
∆E= (P1+P2) – (R1+R2)= (-603,3804-75,5860) – (-358,9171-320,0688)= -678,9664
– (-678,9859)= -678,9664 + 678,9859= -0,0195
∆H=∆E*630= -0,0195*630= -12,285 kcal/mol; ∆H˂0 atunci ecuația este +Q.