Mărturii suplimentare despre endonimul de „rumân/român” furnizează și autori care au venit în mod

prelungit în contact direct cu românii. Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că

„românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”. [19] Istoricul polonez Orichovius (Stanisław
Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba
noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni”, [20] în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton
Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani”, [21] iar eruditul maghiar transilvan Martinus
Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca: „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange
Rumena”.[22]
Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea „rumânesc” este
conținută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes: „... Sclavini a civitate nova et Sclavino
Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.[23] Denumirea Rumunense constituie o
transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru „rumânesc”. Deși mențiunea Sclavino
Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța
ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea.

O hartă a ipoteticei Rumânii (România), datată 1855, realizată de Cezar Bolliac

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este Scrisoarea lui
Neacșu din 1521, ce conține mențiunea cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească).
Miron Costin insistă asupra denumirii de „român, adică roman” ce o poartă românii din Principatele
Române.[24] La fel, Constantin Cantacuzino explică pe larg în Istoria Țării Rumânești originile și
semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române.[25] Dimitrie Cantemir denumește
în mod sistematic toate cele trei Principate locuite de români ca „Țări Românești”. [26] Termenul de
„România” în accepțiunea sa modernă este atestat documentar în al doilea deceniu al secolului al
XIX-lea.[27]
Până în secolul al XIX-lea au coexistat pentru spațiul dintre Nistru și Tisa denumirile de „Rumânia” și
„România”, precum și două endonime, Român și Ruman fiind folosite alternativ [a], forma scrisă cu
„u” fiind predominantă[28] până când evoluția sociolingvistică din secolul al XVII-lea a condus la
diferențierea semantică a celor două forme: rumân care semnifica șerb/ supus la clacă,[29] în timp ce
termenul de român a păstrat sensul etnolingvistic inițial.
După desființarea iobăgiei în 1746, cuvântul rumân a căzut treptat din uz și ortografia s-a stabilizat la
forma de român. Tudor Vladimirescu, lider revoluționar de la începutul secolului al XIX-lea, a folosit
termenul Rumania să se refere exclusiv la principatul Țării Românești, Valahia. "
Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului român și a
statului român în cazul principalelor limbi europene: „Rumänen/Rumänien” (germană),
„Roumains/Roumanie” (franceză), „Rumanians/Rumania” (denumirea învechită din engleză),
„Rumuni/Rumunija” (în sârbă; totuși, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exonimul de „vlahi”,
vechiul exonim al tuturor românilor [30], până în ziua de azi, chiar dacă se autodefinesc în limba
maternă drept „rumâni”[31][32]) etc. În ultimele decenii, în mai multe limbi s-a trecut la înlocuirea formei
care derivă din „rumân” în cea care derivă din „român”. Astfel, în limba engleză forma „Rumania” a
fost în locuită cu „Romania”. În limba italiană denumirea „Rumania” a fost înlocuită cu „Romania”, iar
în limba portugheză se folosesc formele „Romenia” (pentru a desemna statul român) și „Romeno”
pentru a desemna poporul român. [28]