Dacia și Imperiul Roman

Articole principale: Daci și Dacia romană.

Se consideră că triburile creatoare ale culturii bronzului pe teritoriul României aparțin grupului indo-
european al tracilor.[38][39][40] Strabon în „Geografia” menționa că geții aveau aceeași limbă cu tracii,
iar dacii aceeași limbă cu geții.[41] Totuși, prima relatare despre geți aparține lui Herodot.[42]
[43]
 Cucerirea Daciei de către romani conduce la contopirea celor două culturi: daco-romanii sunt
strămoșii poporului român.[44] După ce Dacia a devenit provincie a Imperiul Roman s-au impus
elemente de cultură și civilizație romană, inclusiv latina vulgară care a stat la baza formării limbii
române.[45][46][47]
Pe baza informațiilor din inscripția de la Dionysopolis[48][49][50] și de la Iordanes, se știe că sub
stăpânirea lui Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, s-a format primul stat geto-dac.[51][52] În
anul 44 î.Hr., Burebista este asasinat de unul dintre slujitorii săi. [53] După moartea lui, statul geto-dac
se va destrăma în 4, apoi în 5 regate.[54] Nucleul statal se menține în zona munților Șureanu, unde
domnesc succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus.[55] Statul centralizat dac va atinge apogeul
dezvoltării sale sub Decebal.[56] În această perioadă se mențin o serie de conflicte cu Imperiul
Roman, o partea a statului dac fiind cucerită în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian.[57] Între anii
271-275 d.Hr. are loc retragerea aureliană.[58]

Perioada principatelor și Epoca fanariotă

Articole principale: Statele medievale românești și Epoca fanariotă.
În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare migratoare: goții în secolele al
III-lea–al IV-lea,[59] hunii în secolul al IV-lea,[60] gepizii în secolul al V-lea,[61][62] avarii în secolul al VI-
lea,[63] slavii în secolul al VII-lea, maghiarii în secolul al IX-lea, pecenegii,[64] cumanii,
[65]
 uzii și alanii în secolele al X-lea–al XII-lea și tătarii în secolul al XIII-lea.
În secolul al XIII-lea sunt atestate primele cnezate la sud de Carpați.[66] Mai apoi, în contextul
cristalizării relațiilor feudale, ca urmare a creării unor condiții interne și externe favorabile (slăbirea
presiunii ungare și diminuarea dominației tătarilor) iau ființă la sud și est de Carpați statele
feudale de sine stătătoare Țara Românească (1310), sub Basarab I și Moldova (1359), sub Bogdan
I.[56] Dintre domnitorii ce au avut un rol mai important, pot fi amintiți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel
Mare, Petru Rareș și Dimitrie Cantemir în Moldova, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și Constantin
Brâncoveanu în Țara Românească și Iancu de Hunedoara în Transilvania. Începând cu sfârșitul
secolului al XV-lea cele două principate intra treptat în sfera de influență a Imperiului Otoman.

Alexandru Ioan Cuza

Transilvania, parte de-a lungul Evului Mediu a Regatului Ungariei,[67] guvernată de voievozi, devine
un principat de sine stătător, vasal Imperiului Otoman din 1526. La cumpăna secolelor al XVI-lea și
al XVII-lea Mihai Viteazul domnește pentru o foarte scurtă perioadă de vreme peste o bună parte din
teritoriul României de astăzi.[68]
În secolul al XVIII-lea, Moldova și Țara Românească și-au păstrat în continuare autonomia internă,
dar în 1711 și, respectiv, 1716, începe perioada domnitorilor fanarioți,[69] numiți direct de Poartă din
rândul familiilor nobile de etnici greci din Constantinopol. Prin încheierea pactului
dualist în 1867, Transilvania și-a pierdut la scurtă vreme resturile autonomiei sale politice, fiind
înglobată din punct de vedere politic și administrativ Ungariei.[70]

Unirea și Regatul României