Comerțul extern

Comerțul extern în Țările Române în secolele XIV-XVII.

Caracteristic pentru economia Țărilor Române în Evul Mediu a fost strînsele relații de schimb
pe care le aveau între ele,comerțul a luat amploare pe fundalul dezvoltării meșteșugurilor și
mineritului în Transilvania,iar în Țara Românescă și Moldova caracteristic fiind creșterea
animalelor,agricultura și pescuitul.Totodată situarea favorabilă a Țărilor Române de-a lungul
drumurilor comerciale care uneau Apusul și centrul Europei cu Sud-Estul său,făceau ca prin
Transilvania să fie desfăcute produsele apusene care erau trazitate peste munți,iar prin
mijlocirea Țării Românești și a Moldovei erau vîndute în Transilvania sau erau tranzitate spre
centrul Europei mărfuri orientale sau „turcești” îndeosebi mirodenii și țesături.Legăturile
economice dintre Țările Române sunt atestate documentar la începutul secolului al XIV-lea cînd
sa intensificat creșterea puterii agrare moldo-muntene,și respectiv meșteșugărești
transilvănene.Aceste legături economice sau desfășurat prin cele trei mari centre economice de
atunci a Transilvaniei:Brașov,Sibiu și Bistrița a căror dezvoltare economică,privilegii comerciale
și așezare geografică în mijlocul pământului românesc le-au creat condiții favorabile pentru a
juca un rol economic important.1Comerțul transcarpatic a fost stimulat avînd în vedere că
negustorii din Brașov au primit numeroase privilegii comerciale,acordate de domnii Țării
Românești între 1368 și 1476,iar de domnii Moldovei între începutul veacului al XV-lea și
1458.Intense au fost legăturile economice și cu Dobrogea,desfășurate prin drumurile,vadurile și
centrele comerciale de la Dunărea de Jos,pe la Dârstor sau Silistra,Orașul de Floci(azi Piua
Petrii,situată la vărsarea Ialomiței în Dunăre),Brăila,Chilia și Lykostomo,important centru
genovez la Marea Neagră,unde sunt menționate”schele pentru grîne”,actele înregistrate de
notarul genovez Antonio di Podenzolo(Ponzo) în 1360-1361 atestînd o vie activitate
comercială,cu existența de depozite pentru mărfuri,a unui cîntar public,a trei”bănci”,precum și a
unui important export de grîne,miere,ceară,vin,sare,provenite de pe teritoriul Țărilor Române și
destinate aprovizionării Constantinopolului și a altor orașe bizantine sau italiene,fiind importate
mărfuri de proveniență occidentală,bizantină sau orientală,pentru cumpărătorii cu stare de la
Dunărea de Jos.De-a lungul Dunării,Țara Românească avea în secolele XIV-XV relații
comerciale cu țările balcanice,iar după cucerirea turcă cu Imperiul Otoman.Circulația
negustorilor și a mărfurilor se facea prin vadurile și orașele portuare de la Dunăre,unde
funcționau vămi:Severin,Calafat,Vidin,Nicopole,Șviștov,Giurgiu,Silistra și Brăila. 2

1
Istoria Românilor, vol. IV, De la universalitatea creştină către Europa “patriilor”, ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită,coordonatori: Ştefan Ştefănescu, Camil Mureşanu, Ioan-Aurel Pop,
Bucureşti,2012,p.97

2
Ibidem,p.98
1
O mențiune din 1396 a cruciatului german,Johann Schiltberger despre portul Brăilei care zice
așa”își au locul de așezare corăbiile și galerele cu care negustorii aduc mărfuri din țara
păgînilor”3 Din a doua jumătate a veacului al XIV-lea ca urmare a respingerii Hoardei de Aur
spre răsărit “drumul tătărăsc”,care lega Polonia de Marea Neagră prin Ucraina a început să fie
înlocuit de “drumul moldovenesc”,mai sigur și mai ușor.În aceste noi condiții negustorii de la
Liov au obținut de la domnii Moldovei,între 1408 și 1460,privilegii comerciale care le-au
asigurat nu numai desfășurarea unui intens negoț în Moldova,ci și realizarea unei legături sigure
cu zona comercială pontică,mai ales prin orașele portuare Chilia și Cetatea Albă.Prin aceste
centre,unde erau depozitate mari cantități de grîne,se realiza o parte însemnată a exportului
Țării Românești și a Moldovei. Privilegiul domnesc de scutire vamală acordat mănăstirii
Probota,în 1471,arată că mănăstirea trimitea grîne și miere spre vînzare la Chilia.Autoritățile
genoveze de la Caffa menționau,în 1454,că orașul obișnuia să procure” multă hrană” de la
Cetatea Albă și Chilia,iar în 1474 raportau la Genova că mulți negustori și proprietari de corăbii
mergeau să cumpere grîne de la Cetatea Albă,unde “se află destule și din care loc sperăm să
aducem din belșug”.4În 1456,sultanul Mahomed al II-lea acordase un privilegiu comercial
negustorilor din Cetatea Albă,care puteau veni “cu corăbiile lor” la Adrianopol,la Constantinopol
și la Brussa,pentru negoț.Confirmarea privilegiului de comerț al Liovului din anul 1472 prevedea
ca “negustorii din Moldova care umblă pe mare”să depună la Liov mărfurile aduse spre vînzare.
Pe lîngă privilegiile comerciale acordate de către domnie,activitatea de comerț din Țara
Românescă și Moldova mai era reglementată și prin prevederi ale dreptului cutumiar.O variantă
a acestuia din urmă pentru domeniul schimbului de mărfuri o constituia “obiceiul tîrgului”sau
“obiceiul negustorilor”.5 În ultimul sfert al veacului al XV-lea Marea Neagră a devenit o “mare
turcească” astfel împiedicînd Moldova și Țara Românescă să aibă acces la o mare liberă,care să
le ofere posibilitatea de a participa neîngrădit la traficul comercial internațional.Cucerirea
Chiliei și Cetății Albe în 1484,și a Brăilei în 1540,au accentuat exercitarea controlului asupra
Dunării de către turci în sectorul românesc.
Încă din veacul al XVI-lea,negoțul cu Imperiul Otoman a început să dețină ponderea cea mai
mare în comerțul exterior al Țărilor Române.Documentele cu tarifele vămii de la Calafat
menționează că în secolul al XVI-lea are loc un export masiv de cai,vite,oi,grîne,sare,vin și
postavuri la sud de Dunăre.Comerțul era efectuat de negustori locali,ca orașenii din
Pitești,Argeș,Râmnicu Vîlcea,cît și de negustorii din Imperiul Otoman.Un raport din 1520 al
cadiului de la Kazanlîc,menționează că zeci de corăbii de la
Trapezunt,Caffa,Sinope,Samsun,Istambul și din alte părți ale Imperiului Otoman acostau la
Brăila,unde își descărcau mărfurile și încărcau cereale.Pe la mijlocul secolului al XVI-lea,turcii
au impus treptat Țării Românești și Moldovei un regim preferențial de vînzare a produselor

3
Călători străini despre Țările Române,vol I,Editura Științifică,București,1968,p.30

4
Ştefan Ştefănescu, Camil Mureşanu, Ioan-Aurel Pop,op.cit,p.98
5
Ibidem,p.99
2
necesare Porții,apoi și interdicția exportului lor în alte țări.Așa sa remarcat un comerț dirijat,un
“monopol”comercial dictat de Imperiul Otoman. Astfel Țările Române au devenit surse
importante de aprovizionare a Imperiului Otoman și îndeosebi a capitalei,exportînd mari
cantități de oi,vite,sare,unt,miere,cereale,făină,seu,cherestea,etc.Referitor la rolul lor la
aprovizionarea capitalei otomane,bailul venețian de la Istambul amintea Senioriei în 1578 că
“Moldova și Țara Românească întrețin Constantinopolul,Pera și împrejurimile în cea mai mare
parte,cu grîne și carne”;6Moldova și Țara Românescă au continuat să vîndă și în alte țări
cantități însemnate de produse,care nu erau supuse măsurilor restrictive sau se faceau prin
hotarele nordice ale celor două țări unde turcii nu exercitau un control eficient.Odată cu aceste
condiții restrictive impuse Țărilor Române,negustorii orientali îndeosebi turci și
greci,reprezentînd interesele economice ale Porții au patruns într-un număr mare în negoțul
acestora și începînd să facă o concurență puternică negustorilor locali.Negustorii brașoveni însă
au încercat de nenumărate ori să îi opreasca pe orientali,dar Radu Paisie le explica dificultatea
sa de a interveni prin faptul că acești negustori erau supuși ai sultanului și”s-au învățat a se
hrani astfel și eu nu pot să-i opresc”.Chiar dacă pe la mijlocul veacului al XVI-lea negoțul cu
Imperiul Otoman avea ponderea cea mai mare în comerțul extern al Țării Românești și al
Moldovei,totuși relațiile lor comerciale cu țările vecine sau cu cele mai îndepărtate au continuat
să dețină un loc deloc neglijabil.Prin poziția sa geografică,Moldova avea posibilitatea unor
contacte comerciale mai largi cu Polonia,Rusia,Germania,unele state italiene ca Veneția și chiar
cu Anglia în timp ce Țara Românesca avea relații de comerț mult mai restrînse cu unele state
italiene și cu Germania.Relațiile comerciale ale Moldovei cu Polonia se desfășurau,ca și
înainte,prin nemijlocirea Liovului,dar și prin alte tîrguri de hotar ca
Sniatyn,Colomeea,Camenița.Negustorii moldoveni mergeau și în Rusia de unde procurau
blănuri scumpe.În comerțul cu aceste țări,Țara Românească și Moldova exportau mai ales
vite,piei,ceara,pește,vin și importau produse mestesugaresti.Unele produse erau exportate peste
mare,iar vitele erau deobicei exportate pe uscat spre Polonia,Italia și Germania.În 1584 este
menționată o corabie care,prin Galați apoi prin Marea Neagră și Marea Mediterană,transporta
piei de animale,ceară,lîna și alte produse spre Italia. Transilvania a suferit o serie de mutații
după 1541,cînd rolul de intermediar al orașului Buda în comerțul cu Europa Centrala și de Vest a
scăzut considerabil.Din această cauză Transilvania sa orientat spre centre comerciale din
Slovacia,Moravia sau Boemia,în special cu Kosice,Preskov și Levoca,cu marile emporii poloneze
ca Torun,Lublin,Gdansk,dar mai ales cu Cracovia.Valoric,comerțul cu vite s-a situat pe primul
loc în schimbul direct sau intermediar al Transilvaniei cu Apusul.Cît despre import,postavurile
fine,lîna neerlandeză,renană ori din Germania au dominat în prima jumătate a veacului al
XVI-lea.În a doua jumătate sau impus mai mult postavurile și pălăriile importate din Europa
Centrala,iar mirodeniile erau importate din Levant,prin Peninsula Balcanica,Țara Românescă și

Ibidem,pp.99-100
6

3
Moldova.Aceste contacte permanente au înscris Transilvania într-un amplu circuit
internațional,în cadrul căruia schimbul comercial a atins valori impresionante. 7

Secolul al XVII-lea reprezintă pentru evoluția societății din Țara Românească și Moldova,o
perioadă de mari transformări în mai toate sectoarele de activitate a vieții comunităților urbane
și rurale.Comerțul extern al Țării Românești și Moldovei era atras în sfera de influiență a
Imperiului Otoman însă asta nu a împiedicat negustorii să facă comerț și cu alte țări ca
Rusia,Polonia și statele germane.Prin intermediul negustorilor polonezi produsele ajungeau
pînă la porturile baltice (Gdansk în special).Cronicarul Miron Costin remarcă în acestă
privință:”Plină Țara Leșească oi zice de aur,la care pre acele vremi curea Moldovei cu boi de
negoț,cu cai,cu miere și aducea dintr-aceia țară auru și argintu”. Pe la mijlocul secolului al
XVII-lea erau semnalați în orașele Moldovei negustori scoțieni mari întreprinzători în obținerea
și comercializare potasei folosită la sticlărie și la vopsitul stofelor.Din lipsa de bani
lichizi,negustorii apelau de multe ori la zarafi sau schimbătorii de bani,care schimbau moneda
străină cu cea locală,și totodată acordau credite cu zăloage sau dobînzi anuale.Practici
comerciale ca întovărășiri dintre meșteșugari și negustori,precum și asociații de negustori
localnici și străini sau semnalat la București în 1658,la Pitești în 1676,la Galați și la Iași. 8
În veacul al XVII-lea comerțul Transilvaniei cu Țara Românescă și Moldova se intensifică chiar
pe fondul ca Imperiul Otoman trebuia aprovizionat.Se aducea de peste munți în principate
materii prime,animale și cereale,dar și produse meșteșugărești necesare gospodăriei
țărănești,dintre care unelte agricole de fier.De asemenea erau comercializate la sud și est de
Carpați,postavuri,stofe fine precum și obiecte de lux din aur și argint,erau aduse arme de foc și
praf de pușcă.Din Țara Românească și Moldova erau solicitate peștele,ceara,vinurile și mierea
de albine fiind transportate intens prin trecătorile din Carpați. Ca consecință a acestui comert
masiv rolul orașelor transilvănene situate pe aceste drumuri comerciale se revigorează.Brașovul
își recapătă rolul important pe care îl avea odinoara.Giovanni Magini îl denumise în 1596
“emporiul întregii Transilvanii”.Negustorii ardeleni circulau în secolul al XVII-lea,fără a fi opriți
de nimeni în țările de la sud și est de Carpați,unde își puteau vinde produsele lor.Sunt prezenți și
în Banat,acum pașalîc turcesc în întregime.Alături de negustorii greci,români,armeni,sași apar
cei maghiari și evrei.Spre sfîrșitul secolului al XVII-lea se constată intensificarea legăturilor
comerciale ale Transilvaniei,Țării Românești și Moldovei cu Austria și Polonia,dar și cu Veneția
care solicitau animalele și cerealele acestora,ceara și mierea de albine și nu în ultimul rînd
aurul,argintul și mercurul obținut în Principat.După reluarea stăpînirii de către Habsburgi a
Transilvaniei comerțul provinciei va înregistra noi orientări în funcție de interesele Vienei. 9

7
Ibidem,pp.100-102
8
Istoria românilor, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit European (1601-1711/1716), ediţia a II-a, revăzută
şi adăugită, coordonatori: Virgil Cândea, Constantin Rezachevici, Nicolae Edroiu, Bucureşti, 2012,pp.459-
463
9
Ibidem,pp.507-510
4
 Reţeaua de comunicaţii și mijloacele de transport.
Drumurile secolului al XIV-lea nici nu se puteau compara cu șoselele de astăzi,nefiind măcar
pietruite,cu șanțuri ci niște simple drumuri de țară.Podurile erau foarte rare,sunt menționate în
1420 „Podul lui Gîrlanici”,în 1460 la Cernăuți este atestat un pod.Sasul George Reicherstorf
contemporan cu Petru Rareș spune că:”Moldovenii dinadins n’aveau poduri bune ca să întîrzie
năvălirea dușmanilor”.Drumurile se făceau în multe locuri la umbra copacilor deoarece cînd
dădeau ploile drumurile deveneau impracticabile,iar vara se stîrneau nori de praf,însă pădurile
erau dese,apărau de ploaie și de vînt.În aceste păduri de multe ori se adăposteau cete de
tîlhari,iar drumurile asfel deveneu nesigure,negustorii plecau la drum întotdeauna
întovărășiți,cît mai mulți și înarmați.În Moldova între Prut și Nistru,se pare că erau străji
domnești care însoțeau convoaiele,primind pentru fiecare car o sumă anumită de bani.Direcția
drumurilor era determinată de așezarea marilor centre comerciale.În Țara Românească erau
mai întîi drumurile care uneau porturile de la Dunăre cu Sibiul și Brașovul.Apoi de la Brașov
negustorii plecau spre Brăila pe drumul Buzăului,al Telejeanului,al Prahovei.Mulți mergeau pe
la Bran,prin Rucăr și Cîmpulung spre Orașul de Floci.10Mai era drumul Dunării atît de
navigabil,”drum fără pulbere”pe care pluteau,în sus și în jos corăbii.La Chilia,la Galați și la
Brăila veneau vase din tot răsăritul și pînă cînd Marea Neagră încă nu era o „mare turcească”aici
acostau corăbii din Veneția și Genova.În Moldova erau,pe vremea lui Alexandru cel Bun și
Ștefan cel Mare,următoarele drumuri erau mai însemnate:Drumul cel mare al Liovului care
trecînd prin Cernăuți și Siret ajungea la Suceava unde se afla vama principală,iar mai apoi
cobora spre Pașcani de unde se împărțea în mai multe direcții,o ramură apuca spre Țara
Românească,alta se îndrepta spre ținutul tătăresc sau mai spre miazăzi,o altă ramură mergea
spre Brașov și Brețc.O cale mare de comerț moldovenească era a Cameniței care intra în țară,la
Hotin și ajungea pînă la Iași,iar de acolo cobora pînă la Dunăre,la Galați și Brăila.În
Transilvania deasemenea drumurile erau așezate în funcție de amplasarea marilor comerciale ca
Brașov,Sibiu și Bistrița.Drumul cel mare venea de la Buda,unde era vama principală,trecea pe la
Solnoc,apoi mai jos pe confluiența Crișurilor,se ramifica:o ramură apuca spre Oradea,cealaltă
spre Arad,se urca pe Mureș spre Deva,Orăștie și Alba Iulia.Brașovul era punctul de legătură,de
aici duceau drumuri și spre Moldova și spre Țara Românescă.Prosperitatea centrelor economice
din Ardeal,Brașov,Sibiu și Bistrița a depins mereu de negoțul de peste munți,deoarece dacă
trecătorile se închideau activitatea economică de aici stagna. 11Mărfurile erau de obicei
transportate pe căile tradiționale,cu carele trase de boi,iar pe cărările de munte pe spinarea
cailor,în luntri pe cursurile de apă și pe bălți,în corăbii pe Dunăre și pe Marea Neagră. 12

Comerțul extern a fost un factor important și totodată necesar pentru economia Țărilor
Române.Realizarea schimburilor de mărfuri dintre Transilvania,Moldova și Țara Românescă nu
au adus doar cîștiguri economice considerabile,au creat legături strînse a sentimentelor de frăție
și patriotism,dar și un schimb intercultural deosebit de bogat.

Istoria Românilor,Vol II,De la Mircea Cel Bătrîn și Alexandru Cel Bun pînă la Mihai Viteazul,ediția a
10

patra,revăzută și adăugită,Giurescu C.Constantin,București,1943,p.551

11
Ibidem,pp.552-553
12
Ştefan Ştefănescu, Camil Mureşanu, Ioan-Aurel Pop,op.cit,p.99
5
 Bibliografie:

1.Ştefănescu,Ştefan, Mureşanu,Camil, Pop,Ioan-Aurel, Istoria Românilor,

vol. IV, De la universalitatea creştină către Europa “patriilor”,
Bucureşti,2012

2. Cândea,Virgil, Rezachevici,Constantin, Edroiu,Nicolae,Istoria

românilor, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit European (1601-1711/1716),
Bucureşti, 2012

3. Călători străini despre Țările Române,vol I,Editura

Științifică,București,1968

4. Giurescu,C.Constantin, Istoria Românilor,Vol II, De la Mircea Cel

Bătrîn și Alexandru Cel Bun pînă la Mihai Viteazul,București,1943