Prefaţă

Păstrând metoda, modelul de elaborare şi tipologia analizei lucrării precedente, dedicată în exclusivitate principalului
izvor de obligaţii – contractul – , lucrarea de faţă este dedicată unui alt izvor de obligaţii, antagonic primului, anume
faptului juridic, analizat în lumina actualului context legislativ, impus prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil şi prin
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, cu modificările şi completările ulterioare.
În mod similar cu lucrarea dedicată contractului, analiza prezentei lucrări ce abordează faptul juridic are la bază
aceeaşi metodă comparativă, tranzitorie de la vechea reglementare a Codului civil din anul 1864 la actuala
reglementare a Noului Cod civil, autorul evidenţiind, printr-o analiză sistematică, elementele de noutate, prin
raportare la principiile fundamentale desprinse din instituţiile tradiţionale, principii care se regăsesc şi în contextul
legislativ actual.
Autorul nu a s-a dezis de la metoda de abordare expusă în lucrarea precedentă şi, pe parcursul analizei faptului
juridic, a transpus concepţia doctrinară şi practica judiciară ce s-au conturat în jurul vechiului Cod civil, care rămân de
actualitate şi sub imperiul Noului Cod Civil.
Deşi efortul depus până acum a fost imens, „travaliul” – început cu lucrarea Drept civil. Obligaţiile. Contractul în
reglementarea NCC şi continuat cu prezenta lucrare – va fi încununat şi cu analiza regimului juridic general al
obligaţiilor civile care, în curând, va face obiectul unei lucrări distincte.
Desigur, nu am uitat nici de studenţi, cărora intenţionăm să le punem la dispoziţie o sinteză a celor trei volume
amintite, un curs universitar care să trateze cu metode specific didactice instituţiile obligaţiilor civile, atât de
importante în procesul de instruire în domeniul dreptului.

Ioan Adam

Abrevieri

alin. – alineat(ul)
art. – articol(ul)
BGB – Codul civil german
B.J. – Buletinul jurisprudenţei
C.A. – curte de apel
C.civ. din 1864 – Codul civil din 1864
C.civ.fr. – Codul civil francez
C.com. – Codul comercial
C.D. – Culegere de decizii
C.fam. – Codul familiei
C.J. – revista „Curierul judiciar”
C.proc.civ. – Codul de procedură civilă
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CJCE – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
C.P.J.C. – Culegere de practică judiciară în materie civilă
C.P.J.P. – Culegere de practică judiciară în materie penală
C.S.A. – Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
Dreptul – revista „Dreptul”
Ed. – Editura
ed. – ediţia
F.P.V.S. – Fondul de protecţie a victimelor străzii
H.G. – Hotărârea Guvernului
I.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
J.N. – revista „Justiţia Nouă”
JOUE – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
L.G.D.J. – Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence

1
lit. – litera
L.P. – revista „Legalitatea Populară”
M.Of. – Monitorul Oficial
NCC – Noul Cod civil – Legea nr. 287/2009
NCPC – Noul Cod de procedură civilă
NCP – Noul Cod penal – Legea nr. 286/2009
O.G. – Ordonanţa Guvernului
O.U.G. – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
op. cit. – opera citată
p. – pagina
P.R. – revista „Pandectele Române”
parag. – paragraf(ul)
R.D.C. – Revista de Drept Comercial
R.R.D. – Revista Română de Drept
R.R.D.A. – Revista Română de Drept al Afacerilor
R.R.D.P. – Revista Română de Drept Penal
R.T.D.C. – Revue trimestrielle du droit civil
s. – secţia
S.C.J. – Studii şi Cercetări Juridice
trib. – tribunal
vol. – volumul

Ioan Adam

Titlul I Consideraţii generale

Capitolul I - Noţiuni prealabile

Capitolul II - Terminologie
Capitolul III - Clasificarea faptelor juridice
Capitolul IV - Reglementarea legală a faptelor juridice

Ioan Adam

Capitolul I

Noţiuni prealabile

În lumea materială, respectiv în viaţa socială se produc o universalitate de fapte. Dintre acestea, numai o parte au
o semnificaţie şi o însemnătate în spaţiul dreptului, acestea intrând în categoria faptelor care generează efecte
juridice. Ceea ce conferă unor fapte umane ori materiale puterea de a produce efecte juridice, respectiv ceea ce le
conferă un rol creator în ordinea de drept este factorul (de cele mai multe ori extern) numit normă de drept, care
identifică din sfera universalităţii de fapte pe cele care au valoare juridică.
Mecanismul naşterii raporturilor juridice nu operează în mod nemijlocit, automat, de la fapt la efect, ceea ce duce la
naşterea raportului juridic concret este faptul juridic, ci nu norma de drept. Efectul principal al faptelor juridice îl
constituie naşterea de raporturi juridice concrete, dar şi modificarea, strămutarea, transformarea ori stingerea unor
raporturi preexistente.
Acest raport juridic are un conţinut care este alcătuit din drepturile şi îndatoririle părţilor, ceea ce determină ca faptele
juridice care generează raporturile juridice civile să fie concomitent şi izvoare ale drepturilor şi obligaţiilor care se
regăsesc în conţinutul acestor raporturi.
Ca izvoare ale raporturilor juridice, putem defini faptele juridice ca acele împrejurări – acţiuni omeneşti şi evenimente
sau fenomene naturale – cărora legea le conferă eficacitate juridică, în sensul că dau naştere, modifică sau sting
raporturi juridice.1

2
Faptele juridice sunt în directă legătură cu dinamismul dezvoltării societăţii, cu progresul social, economic, tehnic şi
ştiinţific, astfel, neputând fi enumerate sub aspect limitativ, pot fi în schimb clasificate şi sistematizate în funcţie de
anumite criterii; un rol important în acest demers l-au avut cei care au elaborat lucrări de teorie generală a dreptului,
clasificări acceptate şi adoptate fără rezerve de către doctrină.
Din definiţia de mai sus putem extrage două grupe de clasificări ale faptelor juridice în funcţie de conexiunea lor cu
voinţa umană, respectiv evenimentele juridice, care sunt fenomene naturale sau sociale care se produc independent
de voinţa subiectelor raporturilor juridice şi de care normele de drept leagă producerea de consecinţe juridice 2,
supranumite şi fapte juridice involuntare3, respectiv acţiunile omeneşti care sunt conduite umane pozitive sau
negative ori manifestări de voinţă ale persoanelor fizice şi juridice care produc efecte juridice, 4 clasificare pe care
o vom detalia în proximele subsecţiuni.
Aşadar, realităţile cotidiene ne-au demonstrat că se pot naşte obligaţii civile din săvârşirea unui fapt personal, care dă
naştere prin însăşi comiterea lui unui raport juridic civil.
Acest fapt personal poate consta fie în diverse acţiuni omeneşti de producerea cărora legea leagă anumite efecte
juridice, fie în evenimente juridice care nasc, modifică, transmit sau sting raporturi juridice concrete.
Întocmai unor constante aproape omniprezente în orice ecuaţie, evenimentele 5 au loc şi se succed în viaţa noastră,
producând independent de voinţa noastră anumite efecte juridice, spre exemplu, moartea unei persoane are ca
urmare transmiterea patrimoniului acesteia către succesorii săi.
În ce priveşte acţiunile umane 6, precizăm că acestea pot consta în acţiuni ori inacţiuni ale omului, săvârşite cu sau
fără intenţie, care generează efecte juridice, ce se produc pentru că aşa prevede legea. Prin urmare, intenţia celui
care săvârşeşte respectivul fapt nu reprezintă o condiţie sine qua non care să influenţeze producerea efectelor
juridice.
Conturată încă din dreptul roman, noţiunea de fapt juridic şi-a croit propriul „drum” printre izvoarele obligaţiilor civile,
fiind consacrată în Institutele lui Justinian dar şi în valoroasa lucrare Digestele, care în cuprinsul lor fac trimitere la
acele obligaţii care nu-şi au izvorul în convenţii, ci în fapte licite (facta honesta), care iau naştere ca şi cum ar proveni
dintr-un contract (quasi ex contractu nosci videntur).
Romanii cunoşteau noţiunile de quasi-uzufructus şi quasi-maritus, dar nu şi pe cele de quasicontract şi quasidelict 7,
acestea din urmă fiind opera juriştilor moderni8, fiind preluate de către legiuitorul român în 1864. Astfel, se dispune în
art. 986 C.civ. din 1864: „Cvasicontractul este un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către o altă
persoană sau o obligaţie reciprocă între părţi”. Cele două forme de cvasicontracte reglementate de Codul civil din
1864 sunt gestiunea de afaceri şi plata nedatorată, la acestea două doctrina şi jurisprudenţa 9 adaugă o nouă faptă
juridică, şi anume: îmbogăţirea fără justă cauză.
Noul Cod civil reglementează printre izvoarele obligaţiilor civile alături de contract şi actul juridic unilateral şi faptele
juridice, divizându-le în fapte juridice licite şi fapte juridice ilicite, precum şi orice alt act sau fapt de care legea leagă
naşterea unei obligaţii.
În acest sens se impune să facem câteva precizări, şi anume:
- art. 1165 NCC enumeră printre izvoarele obligaţiilor civile ca fapt juridic licit: gestiunea de afaceri, plata nedatorată
şi îmbogăţirea fără justă cauză. Observăm astfel că instituţia îmbogăţirii fără justă cauză este consacrată la nivel
legislativ, asemenea sistemului de drept german, respectiv elveţian, considerându-se că această instituţie este un
izvor de obligaţii civile;
- tot astfel, remarcăm faptul că legiuitorul adaugă un nou izvor de obligaţii, şi anume: „orice alt act sau fapt de care
legea leagă naşterea unei obligaţii”, prin intermediul căruia se creează premisa-condiţie, ce poate da naştere unor
raporturi de drept diverse.
Sintagma „orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii” permite legiuitorului să includă în această
categorie şi alte acte sau fapte ce pot fi calificate drept izvoare de obligaţii civile, în afara celor numite şi enumerate
expres în textul de lege menţionat anterior.
În opinia noastră, acest nou izvor de obligaţii are rolul de a ţine pasul cu realitatea reglementărilor dintre cele mai
variate din ultima perioadă, caracterizată, printre altele, de diversificarea împrejurărilor care, potrivit legii, generează
raporturi juridice obligaţionale, faţă de care concepţia tradiţională, întemeiată pe distincţia act juridic-fapt juridic stricto
sensu, se dovedeşte a fi nesatisfăcătoare.
- de asemenea, remarcăm faptul că legiuitorul a renunţat la noţiunea de cvasicontract10 consacrând în mod expres
faptul juridic civil ca izvor de obligaţii, dând astfel expresie juridică propunerilor făcute în doctrina juridică 11 care
sesizase şi subliniase în repetate rânduri inexactitatea definiţiei cvasicontractului care nu acoperea sfera faptelor
juridice calificate ca fiind izvor de obligaţii civile, întrucât nu cuprindea şi îmbogăţirea fără justă cauză.
În literatura juridică de specialitate12, cvasicontractul este definit ca fiind un fapt licit şi voluntar prin săvârşirea căruia
se nasc, potrivit legii, obligaţii unilaterale sau reciproce. De lege lata, precizăm că termenul este utilizat de Codul civil
din 1864 pentru a desemna, generic, gestiunea de afaceri şi plata nedatorată, căci acestea constituie fapte
unilaterale care nu pot fi asemănate contractelor asimilate, întrucât lipseşte acordul de voinţă al părţilor, care este de
esenţa contractului. Or ceea ce face o persoană fără acordul sau împuternicirea alteia nu este nici un contract şi nici

3
o altă specie juridică asemănătoare contractului, ci un fapt personal, care atrage prin însăşi comiterea lui
o obligaţie.13 În concluzie, absenţa acordului de voinţe exclude aceste fapte din sfera contractelor, iar pentru că
generează obligaţii în afara oricărei culpe, acestea nu pot fi incluse în domeniul delictelor.
Prin urmare, acest capitol aduce în centrul atenţiei faptul juridic ca izvor de obligaţii, subliniindu-se în anumite limite
că există o viaţă juridică în care săvârşirea unor fapte, fără intenţia de a produce anumite efecte juridice, poate da
naştere unor obligaţii civile, întrucât legea leagă de producerea acestor evenimente, producerea anumitor efecte
juridice.
În opinia noastră, chestiunea faptului juridic ca izvor de obligaţii prezintă o importanţă sporită îndeosebi în practică,
unde se ridică problema reparării prejudiciului cauzat prin diverse acţiuni şi conduite umane. De altfel, chiar atunci
când este vorba de un fapt juridic ilicit, importanţa acestuia nu scade, pentru că problema reparării prejudiciului este
una de seamă şi de actualitate în societatea noastră.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea I. Reghini,Raportul juridic civil, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu,Introducere în drept civil, vol. II,
Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 94.
A se vedea S. Brăteanu, V.D. Zlătescu, Faptul şi actul juridic ca izvoare ale raportului juridic civil, în Tratat de drept
civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 236.
A se vedea Al. Weill, Fr. Terré, Droit civil. Introduction générale, Recueil Dalloz, Paris, 1979, p. 306.
A se vedea L. Pop,Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general,Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.
95.
În cazul evenimentelor juridice, este de observat că acestea nu produc efecte juridice prin ele însele, ci numai pentru
că, prin inovaţia legii ca soluţie tehnică, legea leagă însăşi de producerea lor anumite efecte juridice.
În doctrina juridică, acţiunile omeneşti se disting după cum acestea sunt săvârşite cu sau fără intenţia de a produce
efecte juridice civile: a) cele săvârşite cu intenţia de a produce anumite efecte juridice şi, în privinţa acestora,
problema producerii efectelor juridice se discută strâns legată de voinţa părţilor; b) cele săvârşite fără intenţia de
a produce anumite efecte juridice sunt considerate în privinţa acestor efecte juridice ca şi evenimentele juridice:
produc efecte juridice nu prin ele însele, ci ca urmare a soluţiei tehnice găsite de legiuitor, de a lega de săvârşirea lor
producerea anumitor efecte juridice. Pentru mai multe detalii, a se vedea I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 202.
Noţiunea de cvasidelict reprezintă o denumire dată de Codul civil din 1864 unei fapte ilicite săvârşite din culpă, prin
imprudenţă sau neglijenţă.
A se vedea în acest sens E. Safta-Romano, Contractele civile, vol. II, Ed. Graphix, Iaşi, 1993, p. 138.
A se vedea în acest sens C. Păun, Îmbogăţirea fără justă cauză. Studiu comparativ în dreptul german şi român, Ed.
Wolters Kluwer, 2008. În literatura juridică de specialitate, îmbogăţirea fără justă cauză este definită ca fiind un fapt
juridic prin care, în absenţa oricărui fapt juridic, patrimoniul unei persoane se măreşte în detrimentul patrimoniului
altei persoane.
Cvasicontractul a fost mult timp un izvor autonom de obligaţii, însă criza de la începutul secolului a stârnit numeroase
discuţii şi controverse ce au dus la eliminarea acestei noţiuni din Noul Cod civil şi reglementarea expresă a faptului
juridic civil precum şi a subdiviziunilor sale: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză.
I. Apostu, Faptul juridic licit. Izvor de obligaţii, Ed. Naţional, 1999, p. 11.
M. Duţu, Dicţionar de drept privat, ed. a 2-a, Ed. Mondan, Bucureşti, 2002, p. 282.
În acest sens, în practică, Trib. Romanaţi, s. I, dec. nr. 113/1918, în C. Hamangiu,N. Georgean, Codul civil adnotat,
vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 458, a decis: „Gestiunea de afaceri e faptul aceluia care cu voinţă gerează
interesele altuia fără mandat expres sau tacit din partea proprietarului şi din care fapt se nasc anume obligaţii pentru
ambele părţi; în caz de indiviziunea nu se pot aplica principiile gestiunii de afaceri.”

Capitolul II

Terminologie

În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, vom încerca să definim noţiunea de „fapt juridic civil”,
conturând acele trăsături esenţiale care fac dintr-un simplu fapt un adevărat izvor de obligaţii civile.
Astfel, după cum am prezentat mai sus, sintagma „fapte juridice civile” are două accepţiuni:

4
a) într-o accepţiune lato sensu, faptele juridice desemnează acele fapte, respectiv evenimente (fapte naturale),
precum şi toate acţiunile omeneşti sau fapte voluntare ale omului de săvârşirea cărora legea leagă anumite efecte
juridice, care constau în naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile;
b) în accepţiunea stricto sensu, noţiunea de fapte juridice desemnează toate acţiunile omeneşti licite sau ilicite,
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care totuşi se produc în puterea legii, independent de
voinţa celor care au săvârşit faptele.
Se observă că în sens larg, faptul juridic desemnează atât actul juridic, cât şi faptul juridic în sens restrâns.
Actul juridic este definit ca fiind o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de
a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.14
Locul principal în rândul izvoarelor de obligaţii este deţinut de către actul juridic şi în special de contract, dar sunt
frecvente cazurile în care raporturile de obligaţii iau naştere pe temeiul unor fapte juridice.

Ioan Adam

Note de subsol:
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă „Şansa”,
Bucureşti, 1993, p. 118.

Capitolul III

Clasificarea faptelor juridice

Operaţiunea de clasificare a faptelor juridice este deosebit de dificilă, întrucât se distinge între diferitele categorii ale
raportului juridic civil, în general, şi raportul juridic civil de obligaţii, în special, prezentând o importanţă deosebită
întrucât influenţează opera de înfăptuire a justiţiei. Fiecare categorie juridică îşi are propria sa fizionomie, care se
justifică prin propriile sale efecte juridice; din acest motiv, clasificarea faptelor juridice trebuie să surprindă acele
elemente caracteristice care conturează şi subliniază regimul juridic al acestora.
În acest sens, precizăm faptul că, stricto sensu, faptele juridice sunt de două feluri:
a) fapte juridice licite, care reprezintă acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a da naştere la raporturi juridice
obligaţionale, dar care produc asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin ele să se încalce normele legale în
vigoare.15 Intră în această categorie gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză;
b) fapte juridice ilicite, care reprezintă acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a da naştere unor raporturi juridice
obligaţionale, dar care produc asemenea efecte în temeiul legii, împotriva voinţei autorului lor şi prin care se încalcă
legea sau bunele moravuri.
Lato sensu, în categoria faptelor juridice intră atât evenimentele juridice, cât şi acţiunile omeneşti săvârşite cu sau
fără intenţia de a produce fapte juridice, deci şi actele juridice.
În funcţie de natura lor, faptele juridice sunt de două feluri:
a) evenimente juridice, care reprezintă acele împrejurări sau fapte naturale care se produc independent de voinţa
omului, dar de producerea cărora legea leagă producerea unor efecte juridice materializate în naşterea, modificarea,
transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile;
b) acţiuni omeneşti, care reprezintă fapte voluntare ale omului de producerea cărora legea leagă producerea unor
efecte juridice materializate în naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile.
În raport de atitudinea psihică a autorului faţă de acţiunea sa şi de rezultatele acesteia, acţiunile omeneşti pot fi:
a) acţiuni omeneşti săvârşite cu intenţie, dar nu cu intenţia de a produce anumite efecte juridice, ci pentru realizarea
altor scopuri, spre exemplu: răzbunarea;
b) acţiunile omeneşti săvârşite din neglijenţă sau imprudenţă.
În funcţie de faptul dacă acestea sunt permise sau nu de lege, acţiunile omeneşti sunt clasificate astfel:
a) acţiuni licite, cele care sunt permise de lege;
b) acţiuni ilicite, cele care sunt prohibite de legi.
După criteriul drepturilor civile cărora le dau naştere,16 distingem între:
a) fapte juridice ca izvoare ale obligaţiilor civile: contractul, actul juridic unilateral, faptul juridic licit, faptul juridic ilicit şi
alte acte sau fapte de care legea leagă naşterea unei obligaţii civile;

5
b) modurile de dobândire a  dreptului de proprietate sau a  altor drepturi reale principale 17: ocupaţiunea, accesiunea,
adjuncţiunea, confuziunea, specificaţiunea, uzucapiunea, dobândirea lucrului mobil şi a fructelor lui prin posesiunea
de bună-credinţă, în timp ce printre modurile derivate de dobândire a unor asemenea drepturi se numără: tradiţiunea,
hotărârea judecătorească, succesiunea şi contractul.

Ioan Adam

Note de subsol:
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, ed. cit., p. 134.
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 204-205.
Pentru analiza pe larg a modurilor generale de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, a se
vedea I. Adam, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 514-581.

Capitolul IV

Reglementarea legală a faptelor juridice

În ce priveşte reglementarea legală a faptelor juridice, precizăm că trebuie să distingem între reglementarea cuprinsă
în Codul civil din 1864 şi Noul Cod civil .
Ab initio, precizăm faptul că între cele două reglementări nu sunt deosebiri majore, Noul Cod civil păstrând in genere
acelaşi aliniament juridic, însă enumeră şi reglementează expressis verbis printre faptele juridice licite îmbogăţirea
fără justă cauză.
În continuare vom proceda la a prezenta modalitatea în care sunt reglementate faptele juridice în Codul civil din
1864, raportându-ne şi comparând cu reglementările Noului Cod civil .
Secţiunea 1. Reglementarea faptelor juridice licite
Secţiunea a  2-a. Reglementarea faptelor juridice ilicite

Ioan Adam

Secţiunea 1. Reglementarea faptelor juridice licite

Faptele juridice licite sunt reglementate de Codul civil din 1864 într-o manieră lapidară, dar precisă în art. 986-997
C.civ. din 1864, în capitolul intitulat „Despre cvasi-contracte”, în timp ce Noul Cod civil reglementează faptul juridic
civil în cadrul dispoziţiilor art. 1330-1348 NCC , în capitolul III, intitulat „Faptul juridic licit”.
Spre deosebire de Codul civil din 1864 care reglementează doar plata nedatorată şi gestiunea de afaceri, practica
judiciară şi literatura de specialitate18 construind teoria obligaţiei de restituire născută din principiul îmbogăţirii fără
justă cauză, Noul Cod civil reglementează în mod expres îmbogăţirea fără justă cauză ca izvor de obligaţii civile ( art.
1345-1348 NCC ), ca urmare a propunerilor insistente făcute în doctrina juridică19 cu privire la necesitatea includerii
acesteia în categoria faptelor juridice licite.
În timp ce Noul Cod civil procedează ex abrupto la tratarea celor trei subdiviziuni ale sale, şi anume: gestiunea de
afaceri, plata nedatorată, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză, Codul civil din 1864 defineşte cvasicontractul ca
fiind „un fapt licit şi voluntar, din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi”.20
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, precizăm faptul că cvasicontractul este un fapt voluntar
deoarece el presupune o voinţă liberă a autorului său, întrucât fără această voinţă el nu ar fi obligat. Legiuitorul
nostru, ca şi cel francez, au reglementat doar două cvasicontracte, şi anume gestiunea de afaceri şi plata nedatorată,
îmbogăţirea fără justă cauză, denumită şi îmbogăţirea fără just temei, fiind eminamente o creaţie a doctrinei şi
jurisprudenţei.21
În literatura juridică franceză22, cvasicontractul a fost definit ca fiind fapta spontană a unei persoane din care rezultă
un avantaj pentru o terţă persoană şi o sărăcie a agentului, care dă dreptul agentului de a fi indemnizat de terţ.
Regimul acestei indemnizaţii a fost asimilat cu regimul obligaţiei de despăgubire ori de reparare a prejudiciului în
cazul în care una dintre părţi nu-şi respectă întocmai angajamentul său, din acest motiv poartă denumirea de
(cvasi)contract, considerându-se că un astfel de „contract” i-ar uni pe cel îmbogăţit şi pe cel sărăcit.
La începutul secolului al XX-lea, noţiunea de cvasi-contract a fost criticată, afirmându-se faptul că aceasta este istoric
falsă, raţional inexactă şi practic inutilă.23

6
Într-adevăr, cvasicontractul este produsul istoriei, dar un produs controversat, considerându-se faptul că această
noţiune este strâns legată de ideea de restituire, în serviciul echităţii.
Într-o opinie24, s-a apreciat faptul că inexactitatea noţiunii de cvasicontract se datorează unor fundamente greşit
identificate.
Astfel, se apreciază că o faptă cum ar fi gestiunea de afaceri a altuia nu poate fi calificată ca fiind aproape un
contract întrucât lipseşte acordul de voinţă al părţilor, care este de esenţa contractului.
În cazul gestiunii de afaceri se pune problema unei persoane care din proprie iniţiativă se ocupă de interesele
patrimoniale ale unei persoane absente, administrându-i treburile fără a avea vreo împuternicire în acest scop şi fără
ca acela ale cărui treburi sunt gerate să aibă cunoştinţă şi cu atât mai puţin să-şi dea consimţământul la cele
întreprinse de gerant. Atâta vreme cât intervenţia gestorului în afacerile geratului dă naştere obligaţiei acestuia de a-l
despăgubi în lipsa acordului său, este de neconceput că această obligaţie ar putea lua naştere ca şi dintr-un contract,
deoarece contractul presupune ca o condiţie sine qua non existenţa unui acord de voinţă. Or, ceea ce face
o persoană fără acordul sau împuternicirea alteia nu este nici un contract şi nici o altă specie juridică asemănătoare
contractului, ci un fapt juridic licit, calificat de Codul civil din 1864 ca fiind un cvasicontract.
Un alt aspect care pledează pentru deosebirea existentă între cvasicontract şi contract rezidă în problema capacităţii
părţilor. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 948 C.civ. din 1864, respectiv art. 1179 NCC , se impune condiţia
capacităţii de exerciţiu manifestată prin consimţământul valabil exprimat, spre deosebire de cvasicontracte, în cazul
cărora debitorul este angajat din punct de vedere juridic, indiferent dacă are sau nu deplină capacitate de exerciţiu.
Într-o altă opinie,25 s-a susţinut faptul că obligaţiile care se nasc din gestiunea de afaceri derivă din ideea de culpă, iar
cele născute din plata nedatorată din ideea de convenţie. Nu împărtăşim această opinie chiar dacă unele elemente
expuse în această teză se regăsesc în faptele licite enumerate.
Un alt autor26 apreciază că efectele acestor obligaţii pot fi explicate cu ajutorul principiilor care cârmuiesc contractele,
fără a mai fi necesar a crea un alt izvor de obligaţii cum este cvasicontractul. Nici această teză nu o putem susţine
deoarece între faptul juridic licit şi contract există deosebiri nete, cea mai importantă fiind cea referitoare la intenţia
părţilor.
În practică27, Curtea de Casaţie franceză a consacrat recent un nou cvasicontract, care constă în crearea unei iluzii
de câştig, ce se manifestă astfel: anunţarea unui câştig unui destinatar numit fără a pune în evidenţă existenţa unui
hazard.28
În acest caz, considerăm că instanţa franceză vrea să sancţioneze acţiunile publicitare ale loteriilor publicitare, spre
exemplu, o antrepriză comercială îi anunţa unui destinatar că a câştigat un lot (sumă de bani, obiect oarecare) şi-i
propune, pe de altă parte, să comande anumite produse. Acest procedeu publicitar, dacă se caracterizează printr-un
caracter aleatoriu al câştigului, care totuşi nu este clar enunţat, face să se nască pentru destinatarul identificat prin
nume iluzia de a fi câştigat. S-a formulat, în acest caz, întrebarea dacă el va putea oare să obţină câştigul anunţat.
Până în prezent, această chestiune a fost rezolvată pe terenul angajamentului unilateral al răspunderii civile sau al
contractului tacit. Aceste trei fundamente păreau artificiale sau insuficient de eficiente (răspunderea civilă fiind
fundamentul cel mai adecvat, nu permite să se obţină câştigul, ci doar daune-interese proporţionale cu valoarea
prejudiciului, adesea doar moral).
Apreciem că teoria aparenţei ar fi putut să opereze în acest caz, dar Curtea de Casaţie a considerat că în acest caz
suntem în prezenţa unui cvasi-contract.
S-a arătat astfel că toate cvasi-contractele comportă un avantaj procurat altuia fără contrapartidă, printr-o faptă
spontană a celui sărăcit care devine atunci creditor al unei indemnizaţii, în alţi termeni, societatea care anunţă
câştigul devine debitoarea lotului promis, fără ca la rândul ei să primească un avantaj.
Ne întrebăm astfel care este fundamentul raporturilor juridice între aceste părţi. Curtea de Casaţie franceză
a considerat că izvorul acestor raporturi este cvasi-contractul.
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, precizăm faptul că, în doctrina franceză, cvasi-contractul a fost
definit ca fiind fapta spontană a unei persoane („faptele pur voluntare ale omului” art. 1371 C.civ.fr.), din care rezultă
un avantaj pentru un terţ şi o sărăcire a celui care săvârşeşte fapta: terţul este însă obligat să indemnizeze pe acela
care prin fapta sa spontană îi procură un beneficiu.
Această concepţie este îmbrăţişată şi de legiuitorul nostru din 1864, care reglementa cvasi-contractul în dispoziţiile
art. 986 C.civ. din 1864, definindu-l astfel: „Cvasi-contractul este un fapt licit şi voluntar, din care se naşte o obligaţie
către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi”.
Schimbând registrul juridic, menţionăm că în doctrina juridică29 a fost exprimată ideea că gestiunea de afaceri şi plata
nedatorată ar avea ca unic izvor îmbogăţirea fără just temei. Fireşte că nici această teză nu poate fi primită.
Astfel, în măsura în care gestiunea de afaceri este generatoare de obligaţii nu numai în sarcina geratului care trebuie
să-l despăgubească pe gerant, ci şi în sarcina acestuia, care este ţinut să continue gestiunea începută, este
neîndoielnic că obligaţia nu îşi poate avea fundamentul în îmbogăţirea fără just temei, atâta vreme cât gerantul este
cel care face cheltuieli pentru gerat, deci el nu se îmbogăţeşte în niciun caz şi cu atât mai puţin în detrimentul
stăpânului afacerii (geratul).

7
Ne raliem opiniei potrivit căreia noţiunea de cvasi-contract este criticabilă, deoarece cuprinde fapte voluntare
unilaterale într-o categorie asimilată contractelor şi după cum se ştie, elementul specific oricărui contract este acordul
de voinţă a două sau mai multe persoane. Tot astfel, aşa cum am subliniat, problema capacităţii părţilor se pune în
mod diferit, în sensul că pentru a încheia un contract, părţile trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, pe când
în cazul cvasi-contractelor, debitorul se angajează indiferent dacă are sau nu capacitate de exerciţiu.30
Considerăm binevenită iniţiativa legiuitorului care reglementează gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi
îmbogăţirea fără justă cauză sub denumirea de fapt juridic licit şi nu cvasi-delict, evitând astfel multitudinea
neînţelegerilor ivite în practică. De altfel, considerăm că în realitate este vorba despre fapte juridice licite, care în
virtutea legii produc anumite efecte juridice, dând naştere la raporturi obligaţionale, indiferent de faptul că părţile au
dorit sau nu acest lucru, şi nu de cvasi-contracte.

Ioan Adam

Note de subsol:
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 353; L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 1998,
p. 140-141; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 112.
I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 172.
Art. 986 C.civ. român este preluat din Codul civil francez (art. 1371) – „les quasi-contrats sont les faits purement
volontaires de l’homme, dont il résulte un engagement quelconque envers un tiers, et quelque fois un engagement
réciproque des deux parties” – cvasicontractele sunt fapte voluntare ale omului din care rezultă un angajament faţă
de un terţ sau un angajament reciproc între două părţi. A. Bénabent, Droit civil. Les obligations, Montchrestein, Paris,
2001, p. 289. În prezent, Noul Cod civil nu mai utilizează această denumire, reglementând gestiunea de afaceri, plata
nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză sub denumirea de fapt juridic licit.
I. Apostu, op. cit., p. 58.
M. Douchy, La notion de quasi-contrat en droit positif français, pref. A. Sériaux,Ed. Economica, 1997; E. Terrier,La
fiction au secours des quasi-contrats ou l'achèvement d'un débat juridique, D. 2004, 1179.
M. Planiol, Classification des sources des obligations, Rev. Crit., 224. În opinia acestuia: „Greşim când definim cvasi-
contractele ca fapte voluntare, după cum o spune toată lumea fără ezitare.”
C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1981,
p. 118.
M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil,Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1921,p. 421.
C. Hamangiu,I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 421.
O situaţie relativ asemănătoare şi asupra căreia dorim să ne oprim atenţia este reprezentată de cazurile în care
anumite persoane (singure sau organizate în grupuri) trimit mesaje diverşilor clienţi ai furnizorilor de servicii de
telefonie mobilă din ţară, anunţându-i faptul că sunt câştigătorii unei sume de bani sau a unor obiecte. De altfel, în
mesaj se menţionează faptul că, pentru a intra în posesia bunului câştigat, destinatarul respectivului SMStrebuie să
trimită la rândul său un alt mesaj către un anumit număr de telefon, al cărui cost este, de regulă, de 2-4 euro. În toate
cazurile, persoanele care au primit aceste mesaje, şi care la rândul lor, au răspuns pozitiv, au fost fraudate, în sensul
că au suportat costul mesajului de 2-4 euro, fără ca în prealabil să intre în posesia bunului. În alte cazuri, clienţilor li
se cerea ca aceştia să trimită către un anumit număr mesaje care să conţină codul de reîncărcare a  unei carte
valorice de minim 4 euro. În acest caz, nu suntem pe terenul cvasi-contractului, ci al răspunderii civile delictuale,
respectiv penale. Datorită mijloacelor avansate de tehnologie, depistarea acestor persoane, care au drept scop
fraudarea clienţilor diverselor reţele de telefonie mobilă, este deosebit de anevoioasă în practică. Motiv pentru care
companiile de telefonie mobilă, prin departamentele lor specializate, au întreprins campanii publicitare prin care îşi
anunţă clienţii că nu sunt autorii unor astfel de mesaje. Diferenţa dintre răspunderea civilă şi cvasi-contract în acest
caz este evidentă. Astfel, persoanele care trimit mesaje clienţilor nu intenţionează să procure acestora din urmă un
beneficiu, ci au ca scop intenţia de a frauda interesele lor, procurându-şi numai sieşi un avantaj. În cazul gestiunii de
afaceri este posibil ca gerantul să lucreze atât în interesul său, cât şi al terţului, dar acesta nu este ghidat în acţiunile
sale de intenţia de fraudare, ci de nobleţe şi altruism, dorind să facă un bine „aproapelui său”.
B. Fages, Les loteries publicitaires devant la Chambre mixte: et le numéro complémentaire est ... le 1371, Rev. Lamy
Droit des affaires, noiembrie 2002, p. 3427.
H. Mazeaud, J. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil,Ed. Motchrestien, Paris, 1962, p. 665; P. Demetrescu,
Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1966, p. 112.
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 95.

Secţiunea a 2-a. Reglementarea faptelor juridice ilicite

8
În contextul legal anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, faptele juridice ilicite au fost reglementate în cadrul
dispoziţiilor art. 998-1003 C.civ. din 1864 din cuprinsul Capitolului V. Despre delicte şi cvasi-delicte, din cadrul Titlului
III, Cartea a III-a. Noul Cod civil cuprinde dispoziţii relative la răspunderea civilă delictuală în art. 1349-1395 NCC din
cadrul Capitolului IV, Titlul II, Cartea a V-a. Încă de la acest moment dorim să lăudăm iniţiativa redactorilor Noului
Cod de a aşeza reglementarea faptelor juridice ilicite în cadrul Cărţii care conţine dispoziţii relative la obligaţii,
respectiv în cuprinsul Titlului II „Izvoarele obligaţiilor”, nepăstrând vechea structură a Codului civil din 1864 care
poziţiona aceste reglementări în cadrul Titlului relativ la „Contracte şi convenţii” din cadrul Cărţii care reglementa
„Diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea”, mai mult, utilizează sintagma inspirată de „răspundere civilă”,
în locul celei controversate de „delicte şi cvasi-delicte”.
Prin urmare, când printr-o faptă a omului se încalcă interesele legitime sau drepturile subiective ale unei persoane,
cauzându-i-se acesteia un prejudiciu, cel răspunzător este obligat să-l repare. Între autorul faptei ilicite şi
prejudiciabile şi victimă se naşte un raport de obligaţii, care este un raport de răspundere civilă delictuală.
Fără a intra în prea multe detalii, precizăm faptul că, prin consacrarea principiului responsabilităţii civile delictuale, se
face aplicarea a două reguli importante:
a) o regulă morală, potrivit căreia nu este permis niciunei persoane să aducă prejudicii alteia prin actele sau faptele
sale ilicite;
b) o regulă de comportament, potrivit căreia faptele (acţiunile sau inacţiunile) noastre sunt legitime atâta timp cât
acestea nu lezează drepturile sau interesele legal proteguite ale altora, făcându-se astfel aplicarea principiului
alterum non laedere.

Ioan Adam

Titlul II Faptul juridic licit

Capitolul I - Gestiunea de afaceri

Capitolul II - Plata nedatorată
Capitolul III - Îmbogăţirea fără justă cauză

Ioan Adam

Capitolul I

Gestiunea de afaceri

Secţiunea 1. Consideraţii prealabile. Origine. Elemente de drept comparat

Secţiunea a  2-a. Noţiune. Definiţie. Reglementare. Drept tranzitoriu
Secţiunea a  3-a. Natura juridică a gestiunii de afaceri
Secţiunea a  4-a. Aplicaţii practice ale gestiunii de afaceri
Secţiunea a  5-a. Condiţiile gestiunii de afaceri
Secţiunea a  6-a. Efectele gestiunii de afaceri
Secţiunea a  7-a. Proba gestiunii de afaceri
Secţiunea a  8-a. Ratificarea gestiunii de afaceri
Secţiunea a  9-a. Delimitarea gestiunii de afaceri de alte instituţii asemănătoare

Ioan Adam

Secţiunea 1. Consideraţii prealabile. Origine. Elemente de drept comparat

Înainte de a proceda la analizarea gestiunii de afaceri, prezentând-o ca fiind unul dintre faptele juridice voluntare,
licite, care generează drepturi şi obligaţii în favoarea unei alte persoane, considerăm că se impune să facem câteva
precizări prealabile, care au rolul de a nuanţa distincţia dintre faptele licite şi cele ilicite.
În acest sens, precizăm faptul că gestiunea de afaceri datează încă din perioada clasică a dreptului roman, fiind
cunoscută sub denumirea de negotiorum gestio. Instituţiile lui Iustinian o califică implicit referindu-se la împrejurarea
când cineva se preocupă fără mandat de treburile altuia „si sine mandato quisque alienis negotiis gerendis se

9
obtulerit”. Acest termen îşi găseşte sorgintea în jurul unor elemente vecine instituţiei mandatului, respectiv procuratio
omnium rerum şi cura furiosi – stări de fapt care s-au conturat şi materializat într-un edict pretorian, ca apoi în epoca
imperială să se dezvolte în spiritul instituţiei actuale. Analiza clasică asocia gestiunea de afaceri cu contractul de
mandat, cu care împarte multe puncte comune, dar se şi deosebeşte fundamental din punct de vedere al naturii
juridice, gestiunea de afaceri nefiind un contract.
În dreptul comparat, unde s-au iscat reale controverse în jurul acestei instituţii, a existat o permanentă dispută între
asocierea gestiunii de afaceri cu o imixtiune nepermisă în afacerile altuia – „culpa est immiscere se rei ad se non
pertinenti” – ca atribut al libertăţii absolute şi a individualismului, respectiv cu asocierea acesteia cu valori civice
importante, ca officium, humanitas, fides, pietas şi nu în ultimul rând amicitia.
În prezent, în aceeaşi materie (a dreptului comparat) remarcăm în sistemele de drept continental de inspiraţie
germană, franceză şi italiană o reglementare amplă, cu reguli proprii, sub marca termenului latin de negotiorum
gestor, care are la bază un principiu care validează dreptul la acoperirea rezonabilă a cheltuielilor ocazionate de
îndeplinirea unui fapt juridic în favoarea unei alte persoane fără să existe o obligaţie în acest sens, spre deosebire de
dreptul anglo-saxon de tip common low, în care această instituţie a gestiunii de afaceri este cunoscută sub termenul
de benevolent intervention in other’s affairs, care este uzitat prin pârghiile altor instituţii juridice şi care nu recunoaşte
dreptul celui care gerează interesele altuia la despăgubire. Sistemul naţional de drept a preluat viziunea continentală
a acestei instituţii în „spiritul comunităţii de securitate legală”.31
În practică, această instituţie se înfăţişează astfel: „o persoană X se află plecată într-o excursie în străinătate. În urma
unei furtuni puternice acoperişul casei sale a suferit avarii serioase. Ploile continuă. Vecinul său Y, din proprie
iniţiativă, şi fără să aibă posibilitatea să ia legătura cu proprietarul, cumpără urgent materiale necesare şi angajează
doi meseriaşi care în condiţiile atmosferice neprielnice, execută în cel mai scurt timp posibil reparaţiile. Y pe lângă
preţul materialelor, plăteşte celor doi meseriaşi costul manoperei. Dacă Y n-ar fi intervenit, paguba încercată de X ar
fi fost mult mai mare pentru că, să presupunem, apa ar fi pătruns în camere deteriorând zugrăvelile, mobila, parchetul
şi celelalte obiecte. Sumele cheltuite de Y din proprie iniţiativă şi fără să fi putut lua legătura cu X sunt incomparabil
mai mici decât pagubele care s-ar fi produs dacă n-ar fi avut loc intervenţia sa”.32
Observăm astfel din exemplul citat faptul că există gestiune de afaceri atunci când o persoană se amestecă în
afacerile altuia, cu intenţia de a face un serviciu.33
Privită din această perspectivă, gestiunea de afaceri pare legată de altruism, cu diversele sentimente pe care acesta
le inspiră. Altruismul veleitar este, uneori, periculos, întrucât, în unele cazuri, este mai bine să nu faci nimic, decât să
începi şi să nu termini. Astfel, pentru a-l descuraja, legea impune o obligaţie de perseverenţă gerantului. Dar, în sine,
altruismul este o virtute, în consecinţă, legea îi acordă drepturi gerantului.34
Nobleţea individuală şi solidaritatea socială a filantropiei nu sunt indiscutabile. Mai întâi, pentru că încurajând
altruismul riscăm să incităm la indiscreţie, care este o mare plagă socială, multe persoane au o înclinaţie naturală,
chiar maladivă, de a se ocupa de alţii şi totuşi, „fiecare este stăpân în casa lui”. Tot astfel, menţionăm faptul că
filantropia poate fi adesea, o mască frumoasă sub care se ascund interese egoiste.
Gestiunea de afaceri se dezvoltă astăzi în cele mai variate domenii. Acest fapt este studiat la materia dreptului civil –
obligaţii deoarece, ca urmare a săvârşirii, dă naştere unui raport juridic obligaţional, persoana în favoarea căruia s-a
săvârşit având obligaţia de a-l despăgubi pe negotiorum gestor.
In genere, gestiunea de afaceri reprezintă o instituţie la care se recurge îndeosebi în materie familială, unde rudele
mânate de sentimente de altruism îşi protejează membrii familiei (înţelegându-se prin aceasta familia extinsă şi nu
cea formată din soţ, soţie şi copii).
Făcând aplicarea argumentului a fortiori, precizăm că există gestiune de afaceri ori de câte ori o persoană
îndeplineşte fără însărcinare prealabilă un act în interesul altei persoane. Expresia „gestiunea de afaceri” relevă în
dreptul civil un sens tehnic, distinct de cel pe care îl are în mod obişnuit în limbajul comun: geratul nu este acea
persoană care are grijă de „afacerile sau de averea altuia”, ci mai degrabă este un act de administrare temporară
a bunurilor sau intereselor geratului. El se amestecă în treburile altuia fără a fi primit însărcinarea în acest sens, cum
este exemplul vecinului menţionat mai sus. Fireşte, pot fi găsite şi aplicaţii mai moderne, cum ar fi acţiunea unui notar
sau agent de schimb, în afara angajamentului avut cu un client, care preia iniţiativa unei operaţiuni oportune, în
interesul clientului lor.35
Iniţiativele luate în scopul de a face altuia un serviciu sunt însă, în viaţa cotidiană, foarte rare. Acesta este şi motivul
pentru care se pledează pentru necesitatea de a evita inechitatea ca beneficiarul unui astfel de serviciu să păstreze
toate avantajele, fără a-şi asuma nicio responsabilitate faţă de cel care i-a salvat interesele. Ideea menţionată
protejează în acelaşi timp şi drepturile celui care a intervenit în vederea reparării pagubelor şi despăgubirilor
încercate prin iniţiativa sa.
Considerăm că se impune ca în societate să existe un echilibru între caritate şi egoism. Astfel, fiecare persoană
trebuie să fie ghidată, în fiecare dintre acţiunile sale, de o morală de caritate. S-a afirmat că gestiunea de afaceri
trebuie să pornească „dintr-un sentiment de afecţiune şi de prietenie: de aceea ea este esenţialmente gratuită”,
chestiune cu care suntem întru totul de acord.

10
În opinia unui alt autor36, gestiunea de afaceri se înfăţişează ca fiind un act de imixtiune în treburile unei alte
persoane care trebuie să fie protejate de amestecul abuziv, inutil şi indiscret. Pe aceeaşi linie de gândire, acelaşi
autor afirma: „nu se putea să se prevaleze de regulile gestiunii de afaceri samsarii şi alţi agenţi, care s-ar fi amestecat
în treburile altora, într-un scop egoist şi în vederea unui interes personal, cu intenţia neruşinată de a specula şi de a-
şi face un venit din administrarea patrimoniului altuia”.
În ce ne priveşte, apreciem faptul că iniţiativele bune şi folositoare trebuie în egală măsură încurajate şi răsplătite.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens DCFR Full version, vol. 3, p. 2900, nota 5 drept comparat,p. 2903.
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., 2009, p. 208. Un alt exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de vecinătatea
filantropică: un vecin amabil face reparaţii imobilului ameninţat cu ruina al unui proprietar absent (adică neprezent în
sensul juridic al termenului) sau un alt vecin asigură înmormântarea unei persoane decedate fără moştenitori
cunoscuţi. Sau, salvarea de către bunii samariteni: o persoană intervine pentru a ajuta victima unui accident şi
o transportă la spital, sau conştiinţa profesională, un notar devotat face anumite acte în interesul clientului său fără ca
acesta să-l fi însărcinat. A se vedea în acest sens Curtea de Casaţie, dec. din8 februarie 1932, în Culegere Dalloz,
1932, p. 202: medicul din Crest (medic curant) făcând apel la concursul chirurgului a acţionat ca negotiorum gestor şi
în interesul lui Arhaut.
R. Bout, La gestion d'affaires en droit français contemporain, teză Aix, L.G.D.J., Paris, pref. P. Kayser; F. Goré, Le
fondement de la gestion d'affaires source autonome et générale d'obligation, Culegere Dalloz, 1953, p. 39.
Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, 2009, p. 592.
Pentru mai multe detalii, a se vedea A. Bénabent, Droit civil. Les obligations,Ed. Montchrestein, Paris, 1997, p. 267.
D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi, tomul al V-
lea, Ed. Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, p. 312.

Secţiunea a 2-a. Noţiune. Definiţie. Reglementare. Drept tranzitoriu

În literatura juridică de specialitate37, gestiunea intereselor altei persoane a fost definită ca fiind: „o operaţie ce constă
în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în
interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia”.
O altă definiţie formulată în doctrina juridică38 arată că prin gestiune de afaceri se înţelege îndeplinirea unui act în
interesul altuia, fără o împuternicire prealabilă.
În concepţia unui alt autor39, gestiunea de afaceri este definită ca fiind „amestecul cu bune intenţii a cuiva în afacerile
altuia, fără ştirea proprietarului”. În acest sens se subliniază faptul că amestecul gerantului cu ştirea, dar fără
consimţământul expres al proprietarului implică ideea de contract de mandat tacit. Aşa fiind, amestecul în contra
voinţei titularului ar trebui, după împrejurări, să fie considerat sau ca o libertate sau ca o gestiune de afaceri.40
Preluând definiţia dată de Planiol, un alt ilustru autor 41 descrie gestiunea afacerii altor persoane ca existând ori de
câte ori o persoană îndeplineşte fără însărcinare prealabilă un act în interesul altei persoane.
Într-o altă concepţie42 se afirmă faptul că: „prin gestiunea de afaceri se înţelege îndeplinirea unui act în interesul
altuia, fără o împuternicire prealabilă”. În acest sens, s-a definit gestiunea intereselor altei persoane ca fiind un fapt
licit, unilateral şi voluntar prin care o persoană intervine fără a fi primit mandatul sau încuviinţarea altei persoane şi
săvârşeşte în folosul sau interesul acestuia acte materiale ori juridice.43
Din punct de vedere etimologic, expresia „gestiunea intereselor altuia” semnifică o administrare a afacerilor altuia,
însă fără ştirea acestuia, având ca fundament verbul „a gera” care vine de la verbul gero, gessi, gestum, gerere, care
înseamnă „a duce”, „a purta”, „a administra”, de aici rezultând că gestiunea de afaceri este o administrare.
În opinia noastră, gestiunea de afaceri reprezintă un fapt juridic licit prin care o persoană, denumită gerant,
săvârşeşte din proprie iniţiativă, în lipsa unui mandat, acte juridice sau acte materiale, necesare şi utile, în interesul
altei persoane, numită gerat.
Altfel spus, gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit şi voluntar prin care o persoană, numită gerant, cu intenţie şi
fără cunoştinţa proprietarului, îndeplineşte acte materiale necesare şi utile privitoare la patrimoniul altei persoane,
numită gerat, acesta din urmă indemnizându-l pe gerant de cheltuielile şi obligaţiile personale ocazionate prin
gestiunea sa.44
Din punct de vedere legislativ, gestiunea de afaceri este reglementată în art. 987-991 C.civ. din 1864, respectiv în
art. 1330-1340 NCC .45

11
Potrivit art. 987 C.civ. din 1864 „acela care cu voinţă, gerează interesele altuia, fără cunoştinţa proprietarului, se
obligă tacit a continua gestiunea ce a început şi a o săvârşi, până ce proprietarul va putea îngriji el însuşi”.46
Noul Cod civil consacră acestei instituţii juridice unsprezece articole, prin care conturează, la nivel principial, acele
aspecte care conferă autonomie şi independenţă instituţiei, accentuând natura juridică a acestei operaţiuni, precum şi
calitatea ei de izvor de obligaţii civile. Noua reglementare îmbină într-o formulare sintetică definiţia gestiunii de afaceri
şi condiţiile acesteia.
Astfel, prin intermediul dispoziţiilor art. 1330 alin. (1) NCC sunt prezentate condiţiile necesare pentru a ne afla în
prezenţa acestei operaţii juridice, într-o manieră care ne induce în prezenţa unei aşa-zise „definiţii legale”. Mai
extinsă decât unele definiţii doctrinare, definiţia cuprinsă în cadrul prevederilor mai sus citate punctează acele
elemente care diferenţiază gestiunea de afaceri de alte instituţii asemănătoare, cum ar fi: stipulaţia pentru altul,
mandatul, îmbogăţirea fără justă cauză.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1330 alin. (1) NCC : „Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie
obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat,
care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să
se îngrijească în alt fel de afacerile sale”. În scopul evitării eventualelor confuzii, legiuitorul nuanţează expres că nu
se aplică regulile gestiunii de afaceri atunci când o persoană administrează afacerile altei persoane, mânată fiind de
dorinţa de a gratifica pe aceasta din urmă [ art. 1330 alin. (3) NCC ].
De lege lata, observăm faptul că Noul Cod civil nuanţează elementele caracteristice acestei instituţii care uşurează
munca teoreticienilor, în scopul delimitării sferei de aplicare a acesteia.
În ceea ce priveşte dreptul tranzitoriu, art. 110 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil prevede că „dispoziţiile art. 1330-1340 din Codul civil (NCC) nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri
începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia”. Mai mult, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 din Legea nr.
71/2011 „obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data
producerii ori, după caz, a săvârşirii lor”, respectiv o gestiune de afaceri începută sub reglementarea Codului civil din
1864 se va supune dispoziţiilor acestuia, chiar dacă administrarea se continuă şi după intrarea în vigoare a Noului
Cod civil.
Având ca reper aceste dispoziţii legale, ne simţim şi mai motivaţi în a prezenta această instituţie prin analogie cu mai
vechile, anterioarele reglementări în materie, continuând demersul nostru în acelaşi spirit, aşa cum am realizat
analize şi expuneri comparative pe parcursul întregii lucrări. Nu putem înhuma un Cod civil care încă mai produce
efecte în prezent, care deşi învechit a generat şi încă generează nenumărate dispute doctrinare şi soluţii
jurisprudenţiale. Aşa că nu putem decât să dezavuăm practica unor autori, presaţi de apetenţa cititorilor unor tratate
ori comentarii la Noul Cod, de a nu face nicio trimitere, analogie ori studii comparative cu dispoziţiile Codului civil din
1864.
Revenind la aspectele şi exemplele de ordin practic putem arăta că, din nefericire, de cele mai multe ori geratul este
de faţă, şi dacă el rămâne străin de oarecare afaceri care cer o îngrijire mai de aproape şi mai urgentă, aceasta se
datorează neglijenţei sau ignoranţei sale.47
S-a apreciat în literatura de specialitate48 că gestiunea de afaceri constă în acte de imixtiune în afacerile altuia, fiind
un serviciu în folosul unei persoane. Faptul de a face un serviciu necesar şi util altuia îşi găseşte explicaţia în
altruismul, civismul şi intenţia de întrajutorare care trebuie să caracterizeze oamenii în societate. Fundamentul
obligaţiilor ce rezultă din gestiunea de afaceri este principiul echităţii sociale.
Deci, fundamentul gestiunii de afaceri constă în principiul echităţii sociale, deoarece nu este normal ca oamenii să
rămână nepăsători la stricăciunile ce se pot ivi în patrimoniul unei persoane, care nu poate interveni personal pentru
a le aplana, datorită absenţei ei. Ea va fi deci, în genere, pornită dintr-un sentiment de afecţiune şi prietenie, de
aceea este esenţialmente gratuită.49
Exemplul clasic este acela al proprietarului unui imobil care lipseşte pentru o perioadă de timp, perioadă în care se
iveşte o stricăciune la imobilul său, reparată de un terţ. Această persoană a gerat interesele proprietarului.
Conchidem prin a preciza faptul că instituţia de care ne ocupăm se întâlneşte în doctrină sub diferite denumiri:
gestiune de afaceri, gestiunea intereselor altei persoane. Persoana care gerează interesele altei persoane se
numeşte gerant sau gestor de afaceri, iar persoana ale cărei interese sunt gerate se numeşte gerat.
Aceste denumiri au fost dublate atât cu unele referiri la instituţiile clasice ale dreptului roman, cât şi cu unele de dată
recentă ce au corespuns mai bine nevoilor practice. Astfel, denumirilor mai vechi de negotiorum gestor sau dominus
li s-au adăugat şi cele mai noi de gestor, stăpân sau proprietar impuse mai ales în practica judecătorească.
Se impune să precizăm faptul că gerantul este persoana care, din proprie iniţiativă, fără împuternicire, săvârşeşte
fapte materiale sau acte juridice în interesul şi utilitatea altei persoane numită gerat.
Geratul este persoana în folosul şi interesul căreia o altă persoană, neîmputernicită, săvârşeşte din proprie iniţiativă
fapte materiale sau acte juridice, cu intenţia de a-i gera interesele.

Ioan Adam

12
Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 118.
V. Negru, P.I. Demetrescu, Curs de drept civil, vol. II, Teoria generală a obligaţiilor şi contractele speciale,
Universitatea Al.I. Cuza, Iaşi, 1958, p. 150.
M. Cantacuzino, Elementele de drept civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921,p. 420.
Acelaşi autor aprecia că motivul juridic al răspunderii fundamentată pe gestiunea de afaceri constă în aceea că
amestecul în afacerile altuia constituie în sine o culpă, un delict, încât nu ar mai fi necesară explicarea naşterii
acestei obligaţii sub denumirea de cvasi-contract ca un izvor distinct de obligaţii. M. Cantacuzino, op. cit., p. 21.
C. Hamangiu, în C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, p. 482.
V. Negru, P.I. Demetrescu, op. cit., p. 150.
Pentru alte definiţii, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 118; P.M. Cosmovici, Tratat de drept civil român,
vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 163; I.P. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami,
Bucureşti, 1998, p. 90; S. Angheni, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1984, p. 183;
I. Apostu, op. cit., p. 17. În practică, Tribunalul Romanaţi, secţia I, dec. nr. 113/1918, a statuat astfel: „Gestiunea de
afaceri e faptul aceluia care cu voinţă gerează interesele altuia fără mandat expres sau tacit din partea proprietarului
şi din care fapt se nasc anume obligaţii pentru ambele părţile, în caz de indiviziune însă nu se pot aplica principiile
gestiunii de afaceri.”
În dreptul francez gestiunea de afaceri este reglementată în art. 1372-1375 C.civ.fr.,A. Bénabent, op. cit., p.
293. Preluând definiţia dată de Planiol, C. Hamangiu definea gestiunea de afaceri ca existând ori de câte ori „o
persoană îndeplineşte, fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane”.
L. Pop, op. cit., 1998, p. 141.
Mai adăugăm că între textul art. 1372 C.civ.fr. şi textul art. 987 C.civ. român există deosebiri esenţiale. Astfel textul
francez se referă la gerarea voluntară a afacerii altuia şi precizează că acela care gerează, contractează
angajamentul tacit de a continua gestiunea pe care a început-o până când proprietarul va fi în situaţia de a se ocupa
el însuşi de aceasta. În plus, gerantul trebuie să-şi asume orice obligaţie dependentă de afacerea începută. Textul
francez mai face o serie de precizări în aliniatele următoare privitor la supunerea gerantului şi la alte obligaţii ce ar
rezulta ca şi dintr-un mandat expres pe care i l-ar fi dat proprietarul. Legiuitorul român a preluat mai concis conţinutul
acestor dispoziţii, renunţând chiar la cel de-al doilea alineat. Art. 1330 NCC vine însă cu completări, asemănătoare
Codului civil francez, dar acestea nu sunt inspirate din reglementarea franceză, ci mai degrabă din Codul civil al
Provinciei Quebec, considerându-se de juriştii noştri, care au ca obiect de activitate „confecţionarea unui instrument
modern de reglementare a aspectelor fundamentale”, că aceste dispoziţii sunt mai exacte şi precise, aplicându-se în
practică concret. Fără a critica însă aceste dispoziţii, salutăm noua reglementare, considerând-o binevenită şi
pertinentă. Într-adevăr, analizând ad litteram dispoziţiile Noului Cod civil cu privire la gestiunea de afaceri, observăm
faptul că au fost nuanţate acele aspecte care au făcut obiectul multor propuneri de lege ferenda în practică, şi care şi-
au găsit în sfârşit consacrarea. Sperăm ca noua reglementare să-şi atingă obiectivul dorit, iar raporturile juridice ce
au ca obiect această instituţie să fie mult mai paşnice.
D. Alexandresco, op. cit., 1898, p. 312.
L. Pop, op. cit., 1998, p. 148.
D. Alexandresco, op. cit., 1898, p. 312.

Secţiunea a 3-a. Natura juridică a gestiunii de afaceri

În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, considerăm că se impune ab initio să precizăm faptul că
gestiunea de afaceri reprezintă ipso facto un izvor distinct de obligaţii. Încadrată de Codul civil din 1864 în categoria
cvasi-contractelor, gestiunea de afaceri este recunoscută astăzi ca fiind un fapt juridic licit, voluntar şi unilateral.
Astfel, Noul Cod civil reglementează expressis verbis gestiunea de afaceri în cadrul Cărţii a V-a „Despre obligaţii”,
Titlul II „Izvoarele obligaţiilor”, Capitolul III „Faptul juridic licit” ( art. 1330-1340) subliniind astfel că gestiunea de
afaceri nu se întemeiază pe un contract, ci are la bază fapta voluntară a unei persoane care, mânată de dorinţa de a-
şi întrajutora semenii, intervine în gestiunea altuia, în favoarea acestuia din urmă, dar în paguba sa.
Având ca fundament ideea de echitate, conturată şi în practica judiciară, apreciem că este normal şi just ca persoana
care a intervenit în profitul alteia să fie despăgubită pentru cheltuielile efectuate. Geratul trage un folos de pe urma
actului săvârşit de gestor, astfel încât este în firea lucrurilor să fie obligat a-l despăgubi de cheltuielile făcute.
Obiectul gestiunii de afaceri, limitat în concepţia tradiţională doar la ipoteza actelor de administrare şi de conservare
executate pentru o persoană absentă, s-a lărgit astăzi simţitor, astfel încât cu fermitate se poate afirma că există

13
gestiune de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplineşte un act în interesul altuia. Dar intervenţia poate fi
folositoare nu numai geratului, ci poate fi utilă şi din considerente economice generale, dacă prin ea se tinde spre
conservarea şi apărarea unor bunuri de interes obştesc, care au fost puse în pericol prin lipsa de îngrijire manifestată
de către proprietar.
Efectele juridice ale gestiunii de afaceri nu se produc decât dacă aceasta întruneşte anumite condiţii prestabilite
expressis verbis de lege. Altfel spus, nu este suficient ca cineva să fi intervenit în afacerile altuia, pentru a pretinde să
fie despăgubit, dacă actele sale sau poziţia sa subiectivă nu-l înfăţişează ca pe un veritabil gestor de afaceri.
În final, precizăm că gestiunea de afaceri nu se poate confunda cu îmbogăţirea fără justă cauză, mandatul, actul
juridic unilateral şi stipulaţia pentru altul. Vom delimita în acest sens, la finalul acestei analize, gestiunea de afaceri de
îmbogăţirea fără justă cauză, mandat, stipulaţie pentru altul şi actul juridic de formaţie unilaterală.

Ioan Adam

Secţiunea a 4-a. Aplicaţii practice ale gestiunii de afaceri

Putem exemplifica câteva cazuri practice în care se întâlneşte gestiunea de afaceri:50

- agentul de bursă care lucrează pe lângă o bursă şi face operaţiuni pentru clienţii săi, pe care acestea nu le cunosc,
dar le dă socoteală de activitatea sa. În acest caz, agentul nu lucrează ca mandatar, deoarece nu are mandat de la
clienţi, ci ca gerant;
- actele materiale şi juridice pe care le face coproprietarul asupra bunurilor din coproprietate, care folosesc şi celorlalţi
coproprietari51;
- chiriaşul care face reparaţiile mari în contul proprietarului;
- persoana care conduce victima unui accident la spital, dându-i îngrijiri şi făcând anumite cheltuieli;
- plata pensiei de întreţinere către creditorul acesteia, în numele debitorului;52
- acţiunea unui notar sau avocat care, în afara angajamentului avut cu un client, preia iniţiativa unei operaţiuni
oportune în interesul clientului lor.53
Prin fapta unilaterală a gerantului se naşte un raport juridic civil, din care vor rezulta drepturi şi obligaţii între gerant şi
gerat.
Trebuie să facem precizarea că nu se vor putea prevala de regulile gestiunii de afaceri persoanele care intervin în
afacerile altora în scopul realizării unui interes personal. În aceste cazuri considerăm că se săvârşeşte un abuz de
drept care va fi sancţionat cu refuzul restituirii cheltuielilor pe care gerantul le-a făcut cu gestiunea, chiar când
aceasta a fost utilă geratului.
Făcând aplicarea argumentului a fortiori, subliniem că Noul Cod civil interzice aplicarea regulilor gestiunii de afaceri
aceluia care fără să ştie lucrează în interesul altuia. În acest sens, art. 1330 alin. (2) NCC dispune: „Cel care, fără să
ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce-i revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la
restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză”. Remarcăm astfel că legiuitorul califică fapta aceluia
care lucrează în interesul altuia, crezând că lucrează pentru sine, ca fiind un fapt juridic ce dă naştere la obligaţia de
restituire, în măsura îmbogăţirii celui în interesul căruia a lucrat, şi în limita pierderii patrimoniale suferite de persoana
în cauză (lucrătorul).
Continuând acelaşi argument juridic, cu riscul de a ne repeta, menţionăm că nu există gestiune de afaceri nici atunci
când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica [ art. 1330 alin. (3)
NCC ]. În ce priveşte aceste aspecte, le vom analiza mai detaliat cu ocazia prezentării condiţiilor gestiunii de afaceri.

Ioan Adam

Note de subsol:
Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil. Teoria generală a contractelor şi obligaţiilor, Facultatea de Drept din Bucureşti, 1942,
p. 443-444.
Pentru detalii în acest sens, a se vedea I. Adam, Drept civil. Drepturile reale principale,p. 364-377.
S-a arătat în practica judiciară că executarea obligaţiei de întreţinere pentru copiii geratului de către gerant, prin
vânzarea unor bunuri ale geratului care execută o pedeapsă privativă de libertate, constituie o gestiune a intereselor
altuia, Trib. Suprem, dec. nr. 781/1966, C.D., 1966, p. 125.
Pentru detalii în legătură cu această problemă, a se vedea A. Bénabent, op. cit., 1997,p. 267.

14
Secţiunea a 5-a. Condiţiile gestiunii de afaceri

Pentru a produce efectele specifice, gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească anumite condiţii referitoare la:
obiectul gestiunii, utilitatea ei, atitudinea părţilor cu privire la actele de gestiune.54
§1.  Obiectul gestiunii
§2.  Utilitatea gestiunii de afaceri
§3.  Atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune
§4.  Gerantul trebuie să aibă capacitatea de a contracta

Ioan Adam

Note de subsol:
Cu privire la condiţiile gestiunii de afaceri în dreptul francez, a se vedea J. Flour,J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil.
Les obligations. Le fait juridique, Ed. Armand Colin, 2001, p. 6-15.

§1. Obiectul gestiunii

Acesta poate consta fie din acte materiale precum repararea unui bun al geratului, fie din acte juridice precum plata
unor taxe sau impozite sau chiar angajarea unei persoane pentru a efectua o reparaţie. Aceste acte, în principiu, nu
trebuie să depăşească actele de conservare şi administrare. Toate actele juridice pot fi angajate de gerant în nume
propriu, dar cu condiţia ca ele să fie încheiate cu intenţia de a profita gerantului.
Prin urmare, gerantul nu poate încheia pe seama geratului acte de dispoziţie, cum ar fi: achiziţionarea unui bun,
acceptarea unei donaţii, vânzarea unui bun etc.
Dar actul de administrare trebuie raportat la întreg patrimoniul geratului şi nu la un anumit bun al său. Astfel, vinderea
de către gerant a unor bunuri ale geratului supuse stricăciunii sau deprecierii, cu toate că este un act de dispoziţie,
capătă semnificaţia unui act de administrare şi prin urmare va putea fi încheiată de către gerant. Aceste acte de
dispoziţie sunt considerate acte de administrare prin scopul lor.
Astfel, de exemplu, o persoană stinge incendiul izbucnit în apartamentul vecin de la instalaţia electrică, vinde un
televizor al proprietarului apartamentului pentru a cumpăra o nouă uşă, pe care o instalează, şi un panou electric pe
care îl montează cu ajutorul unui electrician pe care nu mai are bani să-l plătească, dar cu care încheie un act scris
prin care se obligă să-i remunereze serviciile îndată ce proprietarul apartamentului revine în localitate.
În speţa mai sus citată, persoana a executat atât acte materiale, ca de exemplu stingerea incendiului, cât şi acte
juridice, cum ar fi încheierea convenţiei cu electricianul pentru plata acestuia.
Cu privire la actul încheiat de gerant ce a constat în vinderea televizorului, la prima vedere dacă ne raportăm la bun,
acesta este un act de dispoziţie ce constă în înstrăinarea unui bun, însă dacă ne raportăm la întreg patrimoniu, actul
are valoarea unui act de administrare, deoarece banii obţinuţi pe televizor, gerantul i-a folosit pentru repararea uşii de
la intrarea geratului.
Tot în legătură cu acest aspect, trebuie subliniat că, în practica judiciară, sfera actelor pe care le poate încheia
gerantul în contul geratului a fost extinsă şi la alte acte juridice de dispoziţie, avându-se în vedere că, în acest fel,
uneori asigurarea realizării intereselor geratului sau ale altor persoane faţă de care geratul avea anumite obligaţii,
impune şi săvârşirea unor asemenea acte.55
Mai mult, s-a arătat că noţiunea gestiunii de afaceri, care după concepţia tradiţională era limitată la ipoteza actelor de
administrare şi de conservare executate pentru o persoană absentă, s-a lărgit astăzi simţitor; după doctrina modernă,
există gestiune de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplineşte un act în interesul alteia.56
Astfel, precizăm faptul că, în practică57, instanţele judecătoreşti nu au mai limitat actele de gestiune la actele de
conservare sau de administrare, ci au decis că astfel de acte pot privi şi executarea obligaţiilor personale cu caracter
patrimonial ale celui gerat pe care acesta era dator să le îndeplinească în baza unei obligaţii legale, cum este cea
privitoare la întreţinerea copiilor.
În principiu însă, actele de gerare a intereselor altuia nu pot depăşi sfera actelor de conservare şi de administrare în
sensul larg al acestei noţiuni. Astfel, gestorul de afaceri nu poate încheia acte de dispoziţie pe seama geratului, cum
sunt achiziţionarea unui bun sau a unui fond de comerţ; acceptarea unei donaţii; vânzarea unui bun al geratului;
constituirea unei ipoteci, gajarea unui bun.
Trebuie ţinut seama de faptul că, uneori, astfel de acte, raportate la întreg patrimoniul unei persoane, au valoarea
unor acte de administrare.

15
Însă gerantul de afaceri nu poate face acte juridice în care o persoană nu poate fi reprezentată prin alta. Astfel
gestorul de afaceri nu poate încheia o căsătorie, nu poate revoca o donaţie pentru cauză de ingratitudine.
O problemă căreia jurisprudenţa nu i-a dat nicio soluţie a fost aceea referitoare la calificarea intentării unei acţiuni în
justiţie ca fiind sau nu conexă gestiunii de afaceri.58
În privinţa acestui aspect, considerăm că nimic nu se opune ca protecţia unui interes să poată fi realizată de către
gerant chiar şi pe calea unei acţiuni în justiţie, căreia, deşi este un act de dispoziţie, îi poate fi conferit în egală
măsură şi atributul unui act de administrare.59
Obiect al gestiunii poate fi constituit şi din fapte materiale ca: descărcarea unor mărfuri, repararea unei conducte,
stingerea unui incendiu etc. Însă, pentru a ne afla în cazul gestiunii de afaceri, trebuie ca actele juridice încheiate şi
faptele juridice săvârşite să aibă caracter patrimonial.
În practica judiciară60 s-a statuat că aplicarea principiilor referitoare la gestiunea de afaceri nu se mărgineşte numai la
cazul când gerarea afacerii altuia se referă la un bun care se află în patrimoniul său, ci se aplică şi atunci când se
încheie un contract pentru altul, fără ca cel care l-a încheiat să aibă mandat.61 Încheierea unui act juridic, fără
mandat, constituie o gestiune de afaceri, în care beneficiarul stipulaţiei are acţiune contra promiţătorului pentru
executarea ofertei.62
Mai facem precizarea că nu este necesar ca afacerea gerată pentru altul să fie exclusiv personală acestuia, fiind
suficient ca geratul să fie interesat în cauză.
Noul Cod civil nu identifică expressis verbis obiectul gestiunii de afaceri, însă din interpretarea dispoziţiilor art. 1330-
1340 rezultă că gerantul poate face atât acte juridice, cât şi acte materiale, care să fie in genere de administrare. În
opinia noastră, în lipsă de dispoziţie contrară, gerantul poate face şi acte de dispoziţie, atâta timp cât acestea se
dovedesc a fi „necesare şi utile” geratului.
Caracterul necesar şi util al actelor întreprinse de gerant, precum şi al cheltuielilor se vor aprecia prin raportare la
momentul la care acestea au fost făcute [ art. 1337 alin. (3) NCC ].
De altfel, precizăm că legiuitorul nu distinge între actele de administrare şi actele de dispoziţie, ci menţionează că ele
trebuie să fie acte utile. De plano, precizăm că sfera actelor juridice utile este extinsă, înglobând şi categoria actelor
juridice de dispoziţie.

Ioan Adam

Note de subsol:
În acest sens este şi practica Tribunalului Suprem: „Cheltuielile necesare în sensulart. 991 nu sunt numai cele făcute
cu privire la administrarea şi conservarea bunurilor proprietarului gerat, ci şi cele referitoare la executarea unor
obligaţii personale, patrimoniale pe care acesta este dator să le îndeplinească în temeiul legii”. Trib. Suprem, col. civ.,
dec.nr. 781/1966, în S. Zilberstein, Fr. Deak, A. Petrescu, C. Bîrsan ş.a., Îndreptar judiciar interdisciplinar de practică,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 134.
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 483.
A se consulta în acest sens jurisprudenţa Tribunalului Suprem, colegiul civil, dec.nr. 781/1966, C.D. 1966.
În doctrina franceză se afirmă că un asemenea act ar fi un veritabil act de dispoziţie, ce ar excede sferei gestiunii
intereselor altei persoane datorită termenelor scurte care se acordă în mod frecvent în cauzele deduse judecăţii,
opinie cu care nu suntem de acord. A. Bénabent,op. cit., p. 268.
Esenţial este ca introducerea acţiunii să fie utilă geratului (este cazul avocatului care apelează o hotărâre
judecătorească fără a avea mandat de la client, acesta din urmă neştiind că neintroducerea apelului în termenul
stabilit de lege atrage după sine decăderea).
C.A. Iaşi, dec. nr. 136/1913,în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. II, 1999, p. 457.
În practică, C.A. Iaşi, secţia a II-a, dec. nr. 136/1913, a decis: „Aplicarea principiilor prevăzute în art. 986 şi urm.
C.civ., privitoare la gestiunea de afaceri, nu se mărgineşte numai la cazul când se încheie un contract pentru altul
fără ca cel ce l-a încheiat să fi avut un mandat, astfel că încheierea unui act juridic, fără mandat, constituie o gestiune
de afaceri în care beneficiarul stipulaţiei are acţiune contra promiţătorului pentru executarea ofertei.
Precizăm că gestiunea de afaceri se metamorfozează într-un contract de mandat după ce proprietarul afacerii
(bunului gerat) confirmă actele care au fost efectuate cu ocazia gestiunii (ratihabitio mandato aequiparatur) şi, ca
atare, vor fi aplicabile regulile din Codul civil care guvernează mandatul.

§2. Utilitatea gestiunii de afaceri

16
Gestiunea de afaceri trebuie să fie utilă, folositoare geratului, în sensul că prin ea s-a urmărit evitarea sau diminuarea
unei pagube în patrimoniul geratului.63
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, ilustrăm următorul exemplu, întâlnit în practică 64: doi cărăuşi
ce se ocupau cu livrarea la hanul lui Focault, trecuseră prin faţa hanului condus de Scheuplein (...) şi au căzut sub
roţile maşinii pe care unul dintre ei o conducea. Aceştia au fost transportaţi şi cazaţi în casa lui Scheuplein unde au
fost îngrijiţi în mod corespunzător. La scurt timp, Scheuplein a cerut în instanţă rambursarea cheltuielilor cauzate de
cazarea şi îngrijirea celor doi, precum şi daune-interese pe motivul tulburărilor pe care aceste cheltuieli neprevăzute
le-a produs afacerii sale. În ciuda faptului că Foucault susţinea că nu-i datora nimic lui Scheuplein, instanţa a decis
că: „făcând cheltuielile de la care Foucault nu se putea sustrage, Scheuplein acţionase ca gerant de afaceri al
acestuia.”
Această utilitate trebuie apreciată la momentul la care operaţiunea a fost săvârşită şi nu a posteriori: este posibil ca
un act care părea util în momentul îndeplinirii lui să nu-i procure niciun profit geratului său, să-i aducă ulterior chiar
o pagubă. Exemplul clasic îl constituie reparaţiile aduse de către gestor unui imobil distrus anterior intervenţiei sale
de un incendiu. Cursul ulterior al evenimentelor nu trebuie să înlăture caracterul utilităţii intervenţiei gerantului, atâta
vreme cât ele au fost săvârşite în scopul realizat de a fi utile. În acest caz, gerantul va trebui să dovedească că
gestiunea sa a fost utilă şi apoi că distrugerea lucrului s-a făcut fără culpa sa.
De plano, precizăm faptul că, pentru a ne afla în prezenţa gestiunii de afaceri, implicarea gerantului, prin diverse acte
sau fapte, în gestiunea unei alte persoane trebuie să aibă ca scop evitarea unei pierderi patrimoniale. Fiind
o chestiune de fapt se lasă la aprecierea instanţei de judecată, aprecierea urmând a se face în funcţie de data la care
operaţiunea a fost săvârşită65, fiind fără relevanţă că, ulterior, bunul a pierit din caz fortuit.
Acesta este un aspect care deosebeşte acţiunea ce izvorăşte din gestiunea de afaceri de actio de in rem verso.
Astfel, dacă în cazul primei acţiuni, momentul în raport cu care se apreciază utilitatea sa este acela al îndeplinirii
actelor de gestiune, în cazul celei de-a doua acţiuni, momentul în raport cu care se stabileşte îmbogăţirea este cel al
intentării acţiunii în justiţie.
Utilitatea gestiunii trebuie apreciată şi în funcţie de importanţa actului îndeplinit de gerant. Astfel, actele de simplă
complezenţă nu ar putea da naştere la despăgubire.
Cu riscul de a ne repeta, dorim să subliniem faptul că termenul de „gerare oportună a intereselor altuia” este utilizat
de legiuitor în dispoziţiile art. 1330 alin. (1) NCC în scopul înţelegerii mecanismului instituţiei gestiunii de afaceri în
sensul încheierii unor acte juridice sau săvârşirii unor fapte materiale utile în interesul altuia, realizând o  distincţie
clară de instituţia mandatului, unde mandatarul încheie numai acte juridice în numele şi pe seama celui reprezentat.
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată, opinăm că se impune a se realiza o distincţie între „acte juridice” şi „fapte
materiale” de gestiune. Astfel, pornind de la teza conform căreia, de plano, actele de gerare a intereselor altuia nu
pot depăşi suma actelor de conservare şi administrare, putem enumera acte ca: angajarea unui terţ pentru
efectuarea unor reparaţii utile şi necesare geratului, plata unei datorii, solicitarea şi angajarea unui medic curant
pentru gerat ori pentru vreun animal de-al geratului, încheierea unei asigurări în favoarea geratului, acte care pot
întrerupe cursul prescripţiei vreunui drept susceptibil de a fi stins în dauna geratului, dacă gerantul nu ar fi intervenit
la timp etc. Prin excepţie de la actele de dispoziţie pe care gestorul nu le poate încheia, cum ar fi: acceptarea unei
donaţii, înscrierea unei ipoteci, cumpărarea, gajarea sau vânzarea vreunui bun (al) geratului, gerantul poate încheia
astfel de acte care prin scopul şi destinaţia lor se intervertesc în acte de conservare ori administrare. Dar totodată
trebuie să mai subliniem şi faptul că gerantului nu îi este admis să încheie unele acte juridice în care calitatea
persoanei determină valabilitatea actului încheiat. Avem de a face cu actele juridice intuitu personae, unde chiar dacă
utilitatea, oportunitatea demersurilor ori intervenţiei gestorului ar fi evident benefică, poate chiar salvatoare a vieţii ori
patrimoniului geratului, ca urmare a lipsei calităţii, gerantul nu poate încheia respectivele acte. Amintim aici
acceptarea unei succesiuni, promovarea unei acţiuni în instanţă, angajarea unui apărător, exprimarea
consimţământului pentru o intervenţie chirurgicală în folosul geratului.
Faptele materiale de gestiune pot fi din cele mai diverse, de la efectuarea unor lucrări de reparaţii, limitarea unor
pagube iminente la imobilul geratului prin stingerea unui incendiu, până la intervenţia fizică şi voluntară pentru a salva
viaţa, sănătatea geratului sau a unui animal de-al său.
Chiar dacă, de principiu, actele juridice şi faptele materiale săvârşite de gerant au un caracter patrimonial, în practică
există numeroase cazuri în care conţinutul gestiunii este unul eminamente nepatrimonial. Legiuitorul nu exclude
aceste cazuri, nu limitează sfera actelor juridice şi a faptelor materiale la cele cu caracter patrimonial, ci subliniază
condiţiile de oportunitate şi utilitate ale demersurilor realizate de gerant, care fără să fie obligat, gestionează în mod
voluntar afacerile altei persoane.
O ultimă precizare care se impune a fi făcută se referă la caracterul indivizibil al utilităţii gestiunii de afaceri, fiind de
neconceput ca gerantul să pretindă a i se rambursa doar beneficiile gestiunii efectuate, prin ignorarea pierderilor
încercate de către gerat pe socoteala sa.

Ioan Adam

17
Note de subsol:
În practică, I.C.C.J., secţia I, dec. nr. 122/1873, a decis: „În general nu ar putea fi vorba de gerarea unei afaceri în
mod util, când se plăteşte o datorie, a cărei existenţă nu este contestată”.
A se vedea în acest sens Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., 2009,p. 595-596.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337 alin. (3) NCC : „Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se
apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut”.

§3. Atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune

Interpretând per a  contrario dispoziţiile mai vechi ale art. 987 C.civ. din 1864, deducem că nu există gestiune de
afaceri dacă nu există intenţia de a gera afacerile altuia fără ştirea acestuia, deoarece dacă geratul ar avea
cunoştinţă despre intervenţia gerantului în afacerile sale, gestiunea s-ar transforma în mandat.66
Noul Cod civil extinde însă câmpul de aplicare al gestiunii de afaceri şi în acele situaţii în care geratul are cunoştinţă
despre gestiune, dar nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să „se îngrijească în alt fel de afacerile sale” [
art. 1330 alin. (1) NCC ].
Ceea ce este însă esenţial este că gerantul trebuie să acţioneze, în toate cazurile, cu intenţia de a gera interesele
altuia şi, evident, să ceară cheltuielile făcute cu ocazia administrării afacerii.
Aşadar, trebuie să distingem între situaţiile în care:
a) actele şi faptele sunt făcute cu intenţia de a gera interesele altuia. 67 Dacă o persoană face cheltuieli cu repararea
unui imobil, crezând în mod greşit că este al său, nu ne aflăm în cadrul gestiunii de afaceri, cel în cauză putând cere
restituirea cheltuielilor numai pe baza îmbogăţirii fără justă cauză. Aceasta deoarece nu este îndeplinită condiţia
solicitată de art. 987 C.civ. din 1864, respectiv art. 1330 NCC , şi anume intenţia de a gera sau, aşa cum precizează
textul menţionat, „cu voinţă”.
În cazul în care există eroare asupra persoanei ale cărei afaceri sunt gerate, adică gerantul crede că intervine în
afacerile lui A, dar în realitate intervine în afacerile lui B, nu există niciun impediment în aplicarea regulilor de la
gestiunea de afaceri, deoarece a existat intenţia de a gera interesele altuia.
Cu privire la atitudinea gerantului se pot ivi următoarele situaţii:
- gerantul nu acţionează în mod exclusiv în interesul geratului, el putând acţiona concomitent în interes propriu şi în
interesul altei persoane. Este de exemplu cazul coproprietarului, care face lucrări de interes comun, fără
o însărcinare prealabilă din partea celorlalţi coproprietari;
- actele de gestiune trebuie făcute cu intenţia de a-l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor, în caz contrar fiind în
prezenţa unei liberalităţi. Astfel, dacă gerantul îi plăteşte o datorie bănească geratului fără intenţia de a-l obliga la
restituirea sumei plătite, suntem în prezenţa unei liberalităţi, mai exact a unei donaţii indirecte, pentru care nu este
necesară respectarea formei autentice. Trebuie să precizăm că esenţial pentru a determina dacă suntem sau nu în
prezenţa unei liberalităţi este intenţia celui care acţionează. Astfel, caracteristic pentru liberalitate este animus
donandi, iar pentru gestiunea de afaceri este animus gerandi.68 S-a decis în practica judiciară 69 că gestiunea de
afaceri este faptul aceluia care cu voinţă gerează interesele altuia fără mandat expres sau tacit din partea
proprietarului şi din care fapt se nasc anumite obligaţii pentru ambele părţi.
Astfel, în ipoteza în care o persoană îndeplineşte un act deoarece acesta îi este impus de lege sau de normele
private ale unui contract, nu ne regăsim în sfera gestiunii de afaceri. Spre exemplu, într-o speţă 70, o asociaţie ce
gerează transferurile de bani între avocaţi îi vărsase 40000 franci doamnei avocat X, desemnată de decan ca
suplinitor al unui confrate, doamna Y. Aceasta acţionează în rambursarea sumei, considerând că acţionase ca gerant
de afaceri. Instanţa a decis însă că: „gestiunea de afaceri care implică intenţia gerantului de a acţiona în contul şi în
interesul proprietarului afacerii, este incompatibilă cu executarea unei obligaţii legale, precum supleanţa unui avocat
împiedicat s-o facă”.
Conchidem arătând că intenţia gerantului de a lucra pentru altul trebuie să fie clară, în sensul că acesta doreşte să
acţioneze şi acţionează în interesul geratului, deoarece dacă ar avea credinţa că lucrează pentru el, aşa cum am
menţionat mai sus, nu ne vom mai găsi pe terenul gestiunii de afaceri, ci al îmbogăţirii fără justă cauză, situaţie în
care restituirea cheltuielilor urmează a fi făcută pe calea unei acţiuni de in rem verso.
În literatura juridică de specialitate71 se subliniază faptul că, în acest caz, este vorba despre o poziţie intelectivă şi
psihologică a gerantului:
- intelectivă, pentru că gerantul trebuie să aibă imaginea completă asupra a ceea ce reprezintă demersul său, în
sensul că realizează pericolul în patrimoniul geratului. Tot astfel, apreciază disproporţia dintre valoarea cheltuielilor
pe care le va face şi valoarea pagubei evitate şi doreşte să acţioneze în scopul micşorării acestor pagube. De
asemenea, realizează faptul că geratul nu are cum să cunoască despre iniţiativa sa şi totuşi apreciază ca fiind

18
oportun să-şi ajute geratul. Este conştient de faptul că se află într-o situaţie caracterizată de imposibilitatea de a  lua
legătura în timp util cu geratul pentru ca acesta să-i încuviinţeze actele etc.
- psihologică (lăuntrică), deoarece gerantul acţionează pe baza rezultatului unui proces lăuntric complex care implică
deopotrivă sensibilitatea provocată de situaţia dată, dar şi voinţa de a acţiona în favoarea intereselor geratului.
Ilustrăm astfel, ca exemplu, o altă speţă72, în care un client curajos, mânat de spiritul dreptăţii şi echităţii, porneşte în
urmărirea unor răufăcători înarmaţi care tocmai puseseră mâna pe încasările unui magazin. În timpul urmăririi,
clientul reuşeşte să-l facă pe unul dintre hoţi să-şi abandoneze prada, însă un alt participant la furt trage asupra lui un
foc de armă, care-l răneşte. În acest caz, după cum s-a decis, clientul nostru ar putea obţine de la magazin
o indemnizaţie, întrucât a avut intenţia de a acţiona în contul societăţii. Astfel, având în vedere că prima reacţie
a clientului a fost inspirată de comportamentul răufăcătorilor, intolerabil pentru un om onest, este cert că acţiunea sa
a fost continuată, în ciuda riscurilor asumate, doar cu intenţia de gera interesele societăţii, şi anume, de a  nu permite
ca magazinul să-şi piardă încasările.
b) geratul nu are cunoştinţă de operaţia pe care gerantul o  săvârşeşte în interesul său.73 Art. 987 C.civ. din 1864
prevede că gerarea se face „fără ştirea proprietarului”. Noul Cod civil preia această teză în dispoziţiile art. 1330 ,
conform căruia geratul „nu cunoaşte existenţa gestiunii” ca o condiţie esenţială a acestei instituţii, însă elementul de
noutate îl constituie faptul că regulile gestiunii de afaceri se aplică chiar şi în situaţia în care geratul are cunoştinţă de
existenţa gestiunii, însă nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile
sale. Pentru acurateţe juridică, dorim să subliniem faptul că termenii de „proprietar” şi „de stăpân al afacerii” au fost
înlocuiţi în noile texte legale în materia gestiunii de afaceri cu cel de „gerat”.
Nu interesează dacă geratul are capacitate de exerciţiu, ci numai actul săvârşit. Având în vedere cele arătate, se
pune problema ce soluţie vom adopta în situaţia în care geratul, luând cunoştinţă de gestiune, se opune, şi cu toate
acestea gerantul continuă direcţiunea afacerii? Chiar dacă faptul intervenţiei gerantului ar fi oportun, nimeni nu poate
fi obligat să accepte să i se facă un serviciu împotriva voinţei sale, serviciu pe care în final să îl şi plătească.
Această soluţie este consacrată şi de dispoziţiile art. 1338 NCC , care dispune: „(1) Cel care începe sau continuă
o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea
cheltuielilor necesare. În acest caz, instanţa, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea
obligaţiei de restituire.” De asemenea, conform alin. (2), „cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător
pentru prejudiciile cauzate chiar şi din cea mai uşoară culpă”.
În opinia noastră gerantul nu va avea la îndemână niciodată acţiunea negotiorum gestor chiar dacă gestiunea a fost
utilă, deoarece nu se poate concepe o gestiune de afaceri acolo unde geratul a manifestat o intenţie contrară.
Aşadar, gerantul va avea la îndemână o acţiune izvorâtă din îmbogăţirea fără just temei – actio de in rem verso – cu
condiţia ca gestiunea să fi fost utilă geratului.
S-a arătat în doctrină că, în cazul în care, în cursul unei gestiuni de afaceri începută sub reglementarea Codului civil
din 1864 intervine un mandat expres sau tacit, tot ceea ce s-a făcut înainte de mandat va fi supus regulilor cvasi-
contractului de gestiune de afaceri, iar ceea ce s-a făcut posterior mandatului va fi supus regulilor de la mandat.
În cazul în care mandatul ar fi fost dat de o persoană străină de afacere, gerantul va avea o acţiune rezultată din
mandat contra aceluia care i-a dat mandatul şi o acţiune ce rezultă din cvasi-contractul de gestiune de afaceri contra
persoanei ale cărei afaceri le-a gerat.74
Considerăm că este vorba tot de o gestiune de afaceri chiar şi atunci când a fost dat un mandat, dar acesta este nul.
Sintetizând cele expuse până acum, în privinţa atitudinii subiective a părţilor se impun următoarele precizări:
- actele gestiune trebuie să fie făcute cu intenţia de a  gera interesele altei persoane;
- actele de gestiune trebuie să fi fost făcute fără împuternicirea prealabilă a geratului şi fără cunoştinţa acestuia, ori
cunoscând gestiunea, geratul nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească singur de afacerile
sale;
- gestiunea de afaceri nu trebuie să fie neapărat numai în interesul geratului, ea poate fi şi în interesul gerantului
(cum ar fi cazul gestiunii coproprietarului);
- faptele sau actele de gestiune trebuie făcute cu intenţia de a obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor ocazionate de
îndeplinirea lor, nu cu intenţia de liberalitate sau de act dezinteresat – animus donandi, în sensul dispoziţiilor art.
1330 alin. (3) NCC.
Ori de câte ori toate aceste condiţii sunt îndeplinite, suntem în prezenţa faptului juridic licit al gestiunii de afaceri care
dă naştere la obligaţii reciproce între gerant şi gerat, pe de o parte, şi între aceştia din urmă şi terţi, pe de altă parte.

Ioan Adam

Note de subsol:

19
În practică, Curtea de Casaţie, prin dec. civ. din 28 mai 1991, publicată în Buletinul hotărârilor civile nr. I, p. 167,
a decis că nu există gestiune de afaceri atunci când pretinsul gerant a acţionat numai în interesul său, în speţă, un
genealog căutase moştenitori doar pentru a le cere apoi recunoaşterea drepturilor locative asupra parcelei litigioase
al cărei titular pretindea că este. S-a hotărât că nu avea dreptul la nicio remuneraţie chiar dacă activitatea sa le
permise moştenitorilor să ia cunoştinţă despre moştenirea ce le revenea. În aceeaşi hotărâre s-a decis că genealogul
n-a putut nici să obţină vreo indemnizaţie bazându-se pe acţiunea de in rem verso.
R. Sanilevici,Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,Universitatea Iaşi, 1976,p. 214.
Intenţia de a dona (animus donandi) nu trebuie să fie manifestată expres, ea putând fi şi tacită, rezultând din faptul că
donatorul nu-i cere donatarului restituirea cheltuielilor.
Trib. Romanaţi, dec. nr. 113/1918, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. II, 1999, p. 458.
A se vedea în acest sens Curtea de Casaţie, dec. din 17 iulie 1996, în Buletinul civil al hotărârilor Curţii de Casaţie I,
p. 323.
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 323.
A se vedea în acest sens Curtea de Casaţie, dec. din 26 ianuarie 1988, Cash and Carry, în Buletinul hotărârilor civile
al Curţii de Casaţie I, p. 25.
Şi în literatura de specialitate franceză (J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Le fait juridique, p. 6) se arată că stăpânul
afacerii nu trebuie să consimtă la gestiune, căci în caz contrar se formează un contract.
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. II, Ed. SOCEC&S.A.R, p. 503.

§4. Gerantul trebuie să aibă capacitatea de a contracta

Gerantul trebuie să aibă capacitatea de a contracta, aceasta deoarece el încheie acte juridice. Spre deosebire de
gerant, geratul nu trebuie să îndeplinească nicio condiţie de capacitate, putând fi chiar şi o persoană fără capacitate
de exerciţiu, cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau incapabil.
a) Capacitatea de exerciţiu a  gerantului se impune ca o condiţie pentru intervenţia în afacerile altei persoane
deoarece implică responsabilitatea celui ce o comite. Dacă gerantul este un incapabil (minor sau interzis), el nu poate
fi ţinut de nicio obligaţie, deoarece nu poate contracta în mod valabil obligaţii. Astfel, putem trage o primă concluzie
esenţială că responsabilitatea gestiunii intereselor altei persoane nu poate fi asumată decât de către o persoană cu
capacitate de exerciţiu deplină.
Apreciem că în anumite împrejurări chiar şi o persoană incapabilă poate să gereze interesele altei persoane, şi
anume atunci când obiectul gestiunii îl constituie simple acte de conservare. Un prim argument în susţinerea acestei
teze se referă la izvorul obligaţiei persoanei incapabile faţă de gestiunea începută care nu se regăseşte în propria
voinţă a acestuia, ci în lege. În al doilea rând, scopul instituţiei incapacităţii este protejarea incapabililor împotriva unui
parteneriat prin care să se abuzeze fie de lipsa de experienţă, fie de slăbiciunea facultăţilor mintale. În final, mai
facem precizarea că, deşi lipsiţi de capacitate de exerciţiu, incapabililor le sunt permise anumite acte juridice pe care
le pot îndeplini în mod valabil, acte cum ar fi cele de conservare şi cele mărunte, necesare traiului zilnic. Bineînţeles
că în situaţia în care s-ar pune problema răspunderii incapabilului faţă de terţi, aceştia s-ar putea îndrepta împotriva
geratului pe temeiul îmbogăţirii fără just temei;
b) Capacitatea de exerciţiu a  geratului nu constituie o condiţie de existenţă a gestiunii de afaceri, astfel încât el poate
fi atât o persoană lipsită de capacitate, cât şi o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă. Acest lucru se explică prin faptul că dacă incapacitatea îl ocroteşte pe incapabil contra actelor
sale proprii, el va fi obligat să-l despăgubească pe gerant doar în măsura îmbogăţirii sale. De asemenea, soluţia se
explică şi prin raţionamentul că, atâta vreme cât el nu-şi manifestă consimţământul în niciun fel, nu interesează dacă
are sau nu capacitate de exerciţiu.

Ioan Adam

Secţiunea a 6-a. Efectele gestiunii de afaceri

Intervenţia unei persoane în afacerile alteia, fără a avea împuternicire din partea acesteia din urmă şi chiar fără
cunoştinţa acesteia, nu poate rămâne fără niciun efect.
Efectul principal al gestiunii de afaceri constă în faptul că geratul are la îndemână acţiunea negotiorum gestor directa
împotriva gerantului pentru a-l obliga să-i dea socoteală de gestiunea sa, iar gerantul are împotriva geratului acţiunea
negotiorum gestor contraria, ori de câte ori afacerile acestuia nu au fost bine administrate.
Pentru a cunoaşte în amănunt efectele gestiunii de afaceri este necesar să facem analiza raporturilor care se nasc în
cadrul acestui fapt juridic licit.
§1.  Raporturile dintre gerant şi gerat

20
§2.  Raporturile dintre gerat şi terţi
§3.  Raporturile dintre gerant şi terţi

Ioan Adam

§1. Raporturile dintre gerant şi gerat

Cu toate că este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii reciproce între gerant şi gerat.
1.1. - Obligaţiile gerantului
1.2. - Obligaţiile geratului

Ioan Adam

1.1.

Obligaţiile gerantului

a) Conform art. 987-988 C.civ. din 1864, respectiv conform dispoziţiilor art. 1332 NCC, gerantul are obligaţia de
a  continua afacerea începută până când geratul va avea mijloacele necesare să se ocupe de ea.
Gerantul are obligaţia legală de a continua gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei
pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să
o preia.
Prin urmare, dacă geratul moare, gerantul va fi obligat să continue gestiunea până când moştenitorii geratului vor
„putea lua direcţiunea afacerii”. Cu alte cuvinte, gerantul care începe să efectueze acte de gestiune din proprie
iniţiativă în interesul altei persoane nu poate lăsa săvârşirea lor până în momentul în care nu l-ar mai expune pe
gerat sau pe erezii săi riscului daunelor.
Obligaţia gerantului de a continua gestiunea începută se justifică şi prin aceea că, prin amestecul său, a împiedicat
ca o altă persoană să preia gestiunea, persoană care poate ar fi dus-o până la capăt. De asemenea, o afacere
întreruptă nu va mai fi utilă geratului.75
Trebuie să mai precizăm că gerantul îşi asumă o obligaţie a cărei întindere nu îi este cunoscută. Aceasta deoarece
atât prevederile Codul civil din 1864, cât şi dispoziţiile Noului Cod civil îi impun o obligaţie, apreciind că odată ce
a început să se ocupe de afacerile altuia, este dator să le ducă la bun sfârşit, ceea ce înseamnă că nu poate
abandona o afacere pe care a început-o. Acest lucru este posibil deoarece legea consideră că o afacere a altuia,
abandonată după ce a fost începută, poate fi mai păgubitoare pentru gerat decât una de care nu s-a ocupat nimeni.
Astfel, începând săvârşirea afacerii, gerantul nu poate să aleagă actele care îi convin şi să le neglijeze pe cele pe
care le consideră inconvenabile, el trebuind să îndeplinească toate actele conexe gestiunii începute. Bineînţeles că
acest lucru nu înseamnă că gerantul este obligat să se ocupe de toate afacerile patrimoniului geratului, ci numai de
aceea pe care a început-o.76
Se admite că dacă continuarea gestiunii ar deveni prejudiciabilă, gerantul o poate întrerupe, fără a fi răspunzător
pentru aceasta. Sub acest aspect, gestiunea de afaceri se deosebeşte de mandat, deoarece în cazul ultimului,
mandatarul poate oricând să renunţe la mandat, anunţând despre aceasta pe mandant ( art. 1556 C.civ. din 1864,
respectiv art. 2034 NCC ).
În cazul în care, survine decesul gerantului, moştenitorii săi care cunosc gestiunea, au obligaţia de a continua
afacerile începute de acesta din urmă, în aceleaşi condiţii ca şi gerantul ( art. 1333 NCC ).
În doctrină77 s-a exprimat teza conform căreia, în ipoteza în care gerantul decedează, continuarea gestiunii ar
presupune ca actele de administrare să fie continuate de către moştenitorii gerantului, până când aceasta va putea fi
abandonată fără riscul unei pierderi ori va putea fi preluată de gerat sau de altcineva în numele acestuia, cum ar fi
reprezentanţii acestuia, convenţionali sau legali, mandatar, tutore, curator, după caz. În ceea ce priveşte culegerea
succesiunii, obligaţia continuării gestiunii se preia odată cu această ocazie, de către moştenitorii gerantului, obligaţie
ce va putea fi asumată chiar şi în ipoteza acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar, sub condiţia asumării
acesteia de către moştenitorii gestorului decedat.
În spiritul aceluiaşi raţionament juridic, alţi autori78 promovează ideea conform căreia obligaţia de continuare
a gestiunii „le revine şi moştenitorilor gerantului, cu excepţia situaţiilor în care aceştia fie nu cunosc existenţa
gestiunii, fie dovedesc intenţia de gratificare a autorului lor în relaţie cu geratul.”
b) în efectuarea actelor de gestiune, geratul trebuie să depună diligenţele unui bun proprietar ( art. 989 C.civ. din
1864, respectiv art. 1334 NCC ), adică să depună aceeaşi îngrijire pe care ar depune-o un bun proprietar.

21
Noul Cod civil nuanţează această obligaţie într-o manieră mai precisă. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1334 :
„(1) Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o  depune în
administrarea bunurilor sale. (2) Când gestiunea a urmărit să-l apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu
răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă”.
Prin urmare, gerantul trebuie să depună toate diligenţele pentru a administra cât mai bine afacerile altuia. Acest lucru
implică ca gerantul, pe lângă operaţiunile principale ale afacerii să aibă în vedere şi operaţiunile accesorii ale
acesteia, el fiind ţinut la toate obligaţiile care ar rezulta dintr-un mandat expres. 79 Aşadar, legiuitorul nu tolerează
imixtiunea în afacerile altei persoane decât cu condiţia ca acestea să fie bine administrate. Nu se are în vedere
modul concret în care gerantul şi-ar administra propriul patrimoniu, ci in abstracto, diligenţa firească manifestată de
orice bonus pater familias în conducerea propriilor afaceri. Dacă intervenţia sa a fost necesară, răspunderea pentru
un eventual prejudiciu va fi atrasă în ipoteza în care vina sa îmbracă forma dolului. Însă, dacă intervenţia sa nu a  fost
necesară, el va trebui să răspundă indiferent de gradul vinovăţiei sale.80
Aprecierile făcute mai sus s-au referit la cazul în care intervenţia gerantului în afacerile geratului a fost utilă. Ce se va
întâmpla când amestecul gerantului în afacerile altuia s-a dovedit a fi fără nicio necesitate, în loc de a-l ajuta, gerantul
i-a cauzat geratului o pagubă şi mai mare? În acest caz, aşa cum menţionează Noul Cod civil , dacă gerantul
a urmărit ca prin imixtiunea sa în afacerile altuia să-l protejeze pe acesta din urmă de suferirea unei pagube iminente,
gerantul va răspunde numai dacă se va dovedi că paguba s-a produs ca urmare a culpei sale grave care, totuşi, ar fi
putut fi evitată.
De altfel, răspunderea gerantului va fi angajată dacă prin gestiunea sa a urmărit ca geratul să sufere o pagubă (sau
mai multe).
În consecinţă, gerantul nu va răspunde pentru orice culpă, ci pentru aceea foarte gravă, pe care nu ar fi comis-o un
„excelent părinte de familie”.
În final mai precizăm că dacă gerantul şi-a substituit o altă persoană, el răspunde de faptele acesteia. Împotriva
subgerantului, proprietarul are atât o acţiune proprio nomine – negotiorum gestorum directa, cât şi o acţiune în
numele gerantului.
Dacă mai multe persoane au gerat afacerile aceluiaşi proprietar, fiecare dintre ele va fi responsabilă de gestiunea sa,
fără să existe solidaritate între ele, aceste reguli fiind aplicabile prin asemănare cu cele de la mandat.
Dacă însă greşeala comună a geranţilor ar îmbrăca forma unui delict, ei vor fi ţinuţi solidar pentru despăgubire.
Desigur, gerantul nu va răspunde de cazurile fortuite care au provocat pierderea lucrului proprietarului, decât atunci
când cazul fortuit este consecinţa unei greşeli a gerantului;81
c) obligaţia de a  da socoteală geratului pentru toate operaţiile efectuate, pentru ca acesta să poată aprecia in
concreto utilitatea lor. Această obligaţie este reglementată în mod expres de dispoziţiile art. 1335 NCC , care
dispune: „La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi să îi remită acestuia toate bunurile
obţinute cu ocazia gestiunii”.
Prin urmare, gerantul este obligat, oricând i se va cere, să dea socoteală geratului de lucrările sale. De altfel, dacă
gerantul ratifică gestiunea de afaceri, ea se transformă în mandat.
d) obligaţia de înştiinţare. Noul Cod civil reglementează o nouă obligaţie şi anume, aceea de a-l înştiinţa pe gerat
despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil ( art. 1331 NCC ). Astfel, în scopul evitării unei
gestiuni inoportune, legiuitorul impune condiţia ca gerantul să depună toate diligenţele în vederea înştiinţării geratului
cu privire la gestiunea de afaceri. Astfel, în ipoteza în care gerantul nu-l înştiinţează pe gerat despre acest lucru, dar
are cunoştinţă despre eventuala împotrivire a acestuia din urmă, el va putea solicita geratului doar restituirea
cheltuielilor necesare, răspunzând totodată pentru prejudiciile cauzate prin cea mai uşoară culpă (culpa levissima).
Putem reţine din noul text de lege că această obligaţie este expresia principiului bunei-credinţe care guvernează
raporturile juridice civile – art. 14 alin. (1) NCC . „Momentul exigibilităţii acestei obligaţii nu se suprapune în toate
cazurile cu cel al începerii gestiunii, fiind posibil ca gerantul să cunoască persoana titulară a obiectului derivat al
gestiunii ulterior începerii gestiunii.”82 Mai mult, putem continua acest raţionament juridic considerând faptul că geratul
este direct interesat să se stabilească momentul la care gerantul a cunoscut sau putea să cunoască identitatea sa,
având ca obiectiv diminuarea cuantumului obligaţiei de indemnizare de care va putea fi ţinut. Apoi, absenţa executării
obligaţiei de înştiinţare poate conduce la exonerarea ori diminuarea obligaţiei de indemnizare a gerantului de către
gerat.
e) obligaţia de a  remite geratului toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii (art. 1335 NCC). Astfel, dacă în cursul
gestiunii gerantul primeşte bunuri, sume de bani ori alte valori în temeiul afacerii gestionate, acestea se cuvin
geratului, chiar dacă nu ar fi fost primite în alte condiţii de către gerat. Mai mult, dacă prin diligenţa şi experienţa sa
gerantul aduce un spor, un profit vădit afacerii gerate, el este obligat să îl predea geratului căruia i se cuvine, de
drept, tot emolumentul afacerii. Chiar dacă legiuitorul nu reglementează expressis verbis obligaţia ce-i incumbă
gerantului de a conserva bunurile primite/dobândite în temeiul afacerii gerate până în momentul predării acestora
geratului, ne putem raporta la obligaţia de diligenţă a unui bun proprietar pe care ar trebui să şi-o asume în
administrarea bunurilor/intereselor/afacerii altuia (conform dispoziţiilor art. 1334 NCC).

22
Ioan Adam

Note de subsol:
B. Starck,Droit civil. Les obligations. Le contrat, 3é ed., Librairie de la Court de Cassation, Paris, 1989, p. 733; P.
Voirin, G. Goubeaux,Droit civil, Tomul I, ed. 31, L.G.D.J., Paris, 2007, p. 466; P. Delebeque, F.J. Pensier, Droit des
obligations, Ed. LexisNexis, Paris, 2006, p. 282; A. Bénabent, op. cit., p. 325-326.
Acest lucru se justifică prin aceea că gerantul nu este un administrator general al patrimoniului geratului, astfel încât
să fie obligat să se ocupe de toate afacerile acestuia în lipsa lui. Pe de altă parte, nimic nu-l împiedică pe gerant să
se ocupe de mai multe afaceri sau chiar administrarea întregului patrimoniu al celui plecat.
A se vedea Gh. Durac, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 664-665.
A se vedea: A.G. Uluitu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1393.
Codul civil francez prevede în mod expres această obligaţie a gerantului (art. 1372), a se vedea, în acest sens, A.
Bénabent, op. cit., p. 293.
După cum lesne se poate observa prin dispoziţiile art. 990 C.civ.din 1864 [respectiv art. 1334 alin. (2) NCC ]
gerantului i-a fost creată o situaţie mai grea decât cea a mandatarului sau a depozitarului. Aceasta deoarece în timp
ce ultimii, fiind aleşi de către mandant sau deponent, nu suportă riscurile lipsei lor de diligenţă, gerantul – deşi s-a
oferit voluntar să vegheze la interesele altuia, trebuie să le administreze bine sau să lase afacerea să fie gestionată
de către o persoană mai diligentă. Acest lucru se justifică prin faptul că în cazul mandatarului, respectiv al
depozitarului, aceştia fiind aleşi de către mandant, respectiv deponent, dacă nu sunt destul de diligenţi, vina este
a celor care i-au ales, care şi-au pus încrederea în nişte oameni neglijenţi. În schimb, în cazul gestiunii de afaceri,
gerantul a intervenit fără ştirea geratului în afacerile acestuia, deci nu i se poate impune acestuia din urmă nicio
culpă. Totuşi, Noul Cod civil atenuează această răspundere instituind că angajarea răspunderii gerantului care
cauzează un prejudiciu geratului prin fapta sa, vizând prevenirea unei alte pagube iminente, se va face doar dacă se
va dovedi că gerantul a produs respectivul prejudiciu (prejudicii) cu intenţie sau din culpă gravă.
De asemenea, dacă gerantul se găseşte în ipoteza de a pierde fie numai lucrul său, fie numai lucrul proprietarului,
faptul că a preferat să salveze numai lucrul său nu-l face responsabil. A se vedea în acest caz D. Alexandresco, op.
cit., 1898, p. 329-330.
A.G. Uluitu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1392.

1.2.

Obligaţiile geratului

Obligaţiile geratului faţă de gerant izvorâte din gestiunea de afaceri sunt reglementate de dispoziţiile art. 1337 NCC
(corespondentul art. 991 C.civ. din 1864). Acestea pot fi extrase cu uşurinţă în:
a) obligaţia de a  plăti gerantului toate cheltuielile necesare şi utile ocazionate de gestiunea efectuată, chiar dacă
„rezultatul nu a fost atins” [conform dispoziţiilor art. 1337 alin. (1) NCC ], desigur sub condiţia întrunirii elementelor
gestiunii de afaceri;
Cheltuielile necesare sunt cele care au servit la apărarea şi conservarea intereselor geratului, cheltuieli ce urmează
a fi rambursate integral, singura excepţie fiind cazul în care gerantul nu a acţionat cu diligenţă ( art. 1334 NCC ).
Necesitatea este dată de urgenţa cu care gerantul a trebuit să acţioneze pentru a salva bunurile, respectiv „afacerea”
geratului.
Cheltuielile utile sunt cele efectuate de gerant în scopul punerii în valoare a bunurilor geratului, fiind similare
cheltuielilor de administrare83. În atare condiţii, geratul datorează restituirea cheltuielilor doar în limita sporului de
valoare adus „afacerii” sale, deoarece în practică pot exista cazuri în care cheltuielile realizate de gerant sunt
superioare acestui spor de valoare. În acest din urmă caz, diferenţa va fi suportată de către gerantul care din exces
de zel a exagerat în gerarea afacerii altuia.
În ambele tipuri de cheltuieli, fie ele utile ori necesare, geratul datorează gerantului dobânzi pentru aceste sume,
calculate urmând a fi încă de la momentul în care au fost avansate, desigur „caracterul necesar şi util al actelor şi
cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut”, precum legiuitorul a statuat în art. 1337 alin. (3)
NCC , „iar nu la momentul începerii ori finalizării gestiunii sau la momentul stabilirii cuantumului lor, respectiv, la
momentul efectuării expertizei”84 reglementate de art. 1337 alin. (4) NCC.
b) obligaţia de a-l despăgubi pe gerant „pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza
gestiunii” [art. 1337 alin. (1) NCC];

23
Astfel, despăgubirea este condiţionată de lipsa oricărei culpe a gerantului în gestiunea afacerii altuia. Un exemplu în
acest sens poate fi cel al utilizării unui ciocan cu percuţie proprietatea gerantului, instrument ieşit din garanţie, dar în
perfectă stare de funcţionare înainte de momentul intervenţiei gerantului, gerant care trebuie să spargă un perete
pentru a înlocui o ţeavă de apă fisurată din locuinţa geratului care este plecat de acasă, instrument care se
defectează iremediabil exact în cursul efectuării reparaţiei. Este evident faptul că gerantul suferă un prejudiciu aflat în
gestionarea voluntară a afacerii altuia, el folosind cu prudenţă aparatul său care fusese costisitor la achiziţie şi care
era păstrat pentru a fi folosit în scopuri personale.
c) obligaţia geratului de a  executa actele necesare şi utile care au fost încheiate de gerant [art. 1337 alin. (2) NCC];
Trebuie menţionat faptul că atât gestiunea necesară, cât şi cea utilă trebuie catalogate ca ratificate în momentul
constatării acestor caractere. Excepţia în acest domeniu al ratificării este cea a împotrivirii beneficiarului gestiunii,
reglementată de art. 1338 NCC, caz în care nu avem de a face cu gestiune de afaceri, ci cu imixtiune ilicită în
afacerile altuia care, desigur va antrena, după caz, o răspundere civilă delictuală, poate chiar penală a celui care în
mod abuziv îşi arogă calitatea de gerant. În oricare din cazuri, „cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând
sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare” [art.
1338 alin. (1) NCC] , respectiv legiuitorul sancţionează pe „cel care ignoră împotrivirea titularului” afacerii, şi deci îl
face „răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar şi din cea mai uşoară culpă” [art. 1338 alin. (2) NCC]. Un exemplu
în acest sens este cel al unor meseriaşi, care în căutare de muncă ocazională, sezonieră, văzând o casă cu
jgheaburile deteriorate sub greutatea ultimei zăpezi căzute în iarna ce tocmai trecuse, fără să întrebe pe nimeni se
apucă să le demonteze şi să efectueze reparaţii şi înlocuiri, moment în care proprietarul imobilului venind acasă se
împotriveşte vehement asigurând pe cei care luaseră voluntar această iniţiativă că noile jgheaburi şi toată tabla casei
urmau să fie schimbate a doua zi de o echipă de profesionişti cu materiale de ultimă generaţie, cu garanţia calităţii
prevăzută în contract. În atare condiţii acei „meseriaşi” pseudo-geranţi voluntari sunt direct răspunzători de
prejudiciile cauzate prin demersurile care le fuseseră vehement prohibite şi de eventualele accidente produse cu
ocazia acestor prestaţii.
Însă continuând analiza privind obligaţia geratului de a „executa şi obligaţiile născute din actele necesare şi utile care,
în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant”, trebuie să oferim ca exemplu cazul în care gerantul, fiind
lipsit de experienţă şi unelte, contractează o echipă de muncitori să schimbe acoperişul vecinului, acoperiş care s-a
desprins parţial sub greutatea stratului de zăpadă şi care prin precipitare ar fi putut produce alte prejudicii atât
geratului, cât şi gerantului. În atare condiţii, gerantul acţionând în plus şi în numele geratului, cheltuielile fiind absolut
necesare şi utile, geratul va fi obligat să execute obligaţiile contractate de gerant, respectiv să achite în cazul de faţă
preţul manoperei şi costul materialelor.
d) obligaţia de a restitui gerantului valoarea cheltuielilor voluptuare îi incumbă geratului în măsura în care gerantul
dovedeşte că i-au „procurat geratului vreun avantaj” (art. 1339 NCC). Noul Cod civil foloseşte pentru această ipoteză
termenul de „gestiune inoportună” raportându-se la „actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost
efectuate pe perioada gestiunii”, dar se pot crea confuzii deoarece cheltuielile voluptuare pot fi necesare la un
moment dat, dar şi utile. Să luăm cazul vecinului unui lot de pământ în pantă, care aparţine unui alt proprietar plecat
în străinătate, lot care în timp, datorită structurii solului şi precipitaţiilor abundente capătă fisuri, bucăţi masive de
pământ se desprind, iar prin alunecarea lor ameninţă gospodăria vecinului din aval. Acesta din urmă, folosind
mijloace şi echipamente de ultimă generaţie, fiind şi arhitect, forează şi ranforsează solul cu stâlpi de beton armat
zidind şi un perete care să stopeze alunecările pe terenul vecinului. Este evident faptul că aceste cheltuieli nu sunt
inoportune prin valoarea lor ridicată, aparent voluptuară, în aceste cazuri urgenţa cu care trebuie intervenit şi
calitatea materialelor nu trebuie neglijată, astfel suntem în prezenţa unor cheltuieli necesare şi utile care conduc la
apărarea şi conservarea bunurilor geratului, dar şi a bunurilor şi vieţii familiei gerantului.
În ceea ce ne priveşte considerăm că gerantul beneficiază de o serie de garanţii. Astfel, gerantul are dreptul de
a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa
preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legale [art. 1337 alin. (4) NCC].
Având în vedere faptul că ordonanţa preşedinţială reprezintă o procedură specială de soluţionarea cu caracter
vremelnic a acelor litigii care reclamă o soluţie urgentă, în cazuri grabnice, apreciem că dreptul gerantului la
restituirea cheltuielilor necesare şi utile pe care le-a făcut, mânat de sentimente de solidaritate şi întrajutorare, este
garantat şi beneficiază de un privilegiu special.
Aşadar, în situaţia în care gestiunea a fost ratificată, dobânzile în folosul gerantului vor curge din ziua facerii lor,
deoarece el a devenit mandatar (ratihabitio mandato aequiparatur).
În cazul contractelor sinalagmatice imperfecte, pe temeiul gestiunii de afaceri se poate pretinde restituirea
cheltuielilor făcute, cum este de exemplu cazul cheltuielilor făcute de depozitar pentru bunul depozitat, în situaţia
depozitului gratuit.85
În final, facem precizarea că geratul nu este obligat să-l remunereze pe gerant pentru serviciile sale, deoarece au
caracter dezinteresat. Această obligaţie există atunci când activităţile au fost săvârşite de gerant în virtutea profesiei
sale.86

24
Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile,Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 354.
A.G. Uluitu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1394.
Se pune problema dacă restituirea cheltuielilor făcute în cazul contractelor sinalagmatice imperfecte se justifică pe
temeiul îmbogăţirii fără justă cauză sau pe temeiul gestiunii de afaceri. Credem că restituirea cheltuielilor trebuie să
se solicite în baza unei acţiuni izvorâte din gestiunea de afaceri deoarece, în acest caz, gerantul acţionează cu
intenţie – „cu voinţă” – pe când în cazul îmbogăţirii fără just temei nu există nicio manifestare de voinţă în cunoştinţă
de cauză. Este cazul contractului de depozit gratuit unde depozitarul gerează cu intenţie interesele deponentului fără
ştirea acestuia din urmă.
L. Pop, op. cit., 1998, p. 145.

§2. Raporturile dintre gerat şi terţi

Dacă gestiunea de afaceri a fost ratificată sau este utilă, geratul are îndatorirea să execute toate obligaţiile
contractate de gerant, în nume propriu sau în numele geratului, în interesul gestiunii [art. 1336 alin. (2) NCC] .
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, ilustrăm exemplul gerantului care angajează meşteri pentru
a repara gardul geratului, el nu se obligă pe sine, ci pe proprietar (gerat) asemănător mandatarului. Aceasta
deoarece gestiunea de afaceri se transformă retroactiv într-un contract de mandat (ratihabitio mandato aequiparatur).
Din momentul ratificării părţile sunt legate între ele prin regulile referitoare la mandat, astfel că terţul creditor are
acţiune împotriva geratului şi nu a gerantului.
Pentru a completa acest peisaj juridic, precizăm faptul că geratul este obligat să execute obligaţiile născute din actele
necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant, chiar dacă acesta dintâi nu
a ratificat gestiunea [art. 1337 alin. (2) NCC] . Raţiunea acestei obligaţii rezidă în faptul că respectivele acte, deşi
prevăd şi obligaţii în sarcina geratului, s-au dovedit totuşi utile şi necesare, încheierea lor aducând „un plus de
valoare” în patrimoniul său.

Ioan Adam

§3. Raporturile dintre gerant şi terţi

Aceste raporturi depind de atitudinea gerantului. În cazul în care el a încheiat acte juridice în nume propriu cu terţii,
gerantul va răspunde faţă de aceştia indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat deoarece retroactiv se
va converti într-un contract de mandat (ratihabitio mandato aequiparatur).87
În conformitate cu dispoziţiile art. 1336 alin. (1) NCC , faptul că gerantul, care contractează în nume propriu cu terţii,
are obligaţia de a răspunde faţă de aceştia, nu limitează dreptul terţilor de a se regresa împotriva geratului. Apreciem
că aceştia nu se pot regresa abuziv, ci doar dacă nu au fost îndestulaţi ori gerantul nu şi-a executat obligaţiile
contractate.
Raţiunea rezidă în aceea că terţii trebuie să fie apăraţi, deoarece ei nu au cunoştinţă de faptul că gerantul acţionează
pentru altcineva.
În schimb, dacă le aduce la cunoştinţă terţilor că acţionează în contul geratului şi gestiunea este ratificată, el nu are
nicio obligaţie faţă de terţi.

Ioan Adam

Note de subsol:
Potrivit jurisprudenţei Curţii de Casaţie, dec. din 14 ianuarie 1959, în Culegere Dalloz, 1959, p. 106: „gerantul de
afaceri nu este personal obligat faţă de terţul cu care contractează pentru altul la executarea obligaţiilor născute din
acest contract, dacă s-a prezentat cu acest titlu, explicit sau implicit, ca acţionând în contul proprietarului afacerii şi în
lipsa stipulaţiei contrare”. În speţă, o mamă acţionând în contul fiului său subscrisese o poliţă de asigurare, din care
fiul plăteşte primele prime şi refuză să le plătească pe următoarele. La cererea societăţii de asigurări, Curtea de Apel
a condamnat-o pe mamă să le plătească, pe simplul motiv că „ea acţiona în calitatea de gerantă de afaceri”.

25
Secţiunea a 7-a. Proba gestiunii de afaceri

Proba gestiunii de afaceri reprezintă un element important în studierea instituţiei, întrucât în funcţie de acest element
se va stabili situaţia de fapt, dacă gerantul a depus toate diligenţele, s-a comportat ca un bonus pater familias, se va
stabili obligaţia de rambursare a cheltuielilor necesare şi utile de către gerat etc.
Însă, deşi este vădită importanţa sa, Codul civil din 1864, respectiv Noul Cod civil , nu stabilesc niciun fel de regulă în
acest sens, aplicându-se prin urmare regulile dreptului comun. Astfel, în vederea unei mai bune dovediri a gestiunii
de afaceri, considerăm că trebuie să distingem după cum obiectul constă în fapte materiale sau acte juridice.
Astfel, apreciem că, în ipoteza în care operaţiunile făcute de gerant sunt fapte materiale, ele vor putea fi dovedite cu
orice mijloc de probă.
În schimb, dacă operaţiile au fost acte juridice, se vor aplica regulile de probă privitoare la actele juridice ( art. 1191
C.civ. din 1864, Noul Cod civil nedispunând în acest sens). În această situaţie însă, se observă că geratul
neparticipând la încheierea actelor juridice este un simplu terţ faţă de aceste acte şi prin urmare el va putea să le
dovedească prin orice mijloc de probă. Dar din punct de vedere al efectelor, el este beneficiarul lor.

Ioan Adam

Secţiunea a 8-a. Ratificarea gestiunii de afaceri

Considerăm că se impune să definim sintagma „ratificarea gestiunii de afaceri”. În acest sens, apreciem că prin
ratificarea gestiunii de afaceri se înţelege manifestarea de voinţă prin care geratul, acceptând gestiunea de afaceri,
o transformă retroactiv într-un mandat (ratihabitio mandato aequiparatur).
Astfel, în condiţiile art. 1340 NCC „în privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost
începută, efectele unui mandat”, respectiv, ratificarea reprezintă recunoaşterea de către gerat a gestiunii efectuate de
către gerant şi în atare condiţii ope legis gestiunea ratificată este asimilată contractului de mandat prin prisma
efectelor specifice care vor opera retroactiv, „urmând ca asimilarea să se realizeze de la momentul începerii gestiunii.
Asimilarea se limitează însă la efectele actelor juridice încheiate în numele ori beneficiul geratului”.88
Ca urmare a ratificării gestiunii de afaceri, atât în raporturile dintre gerant si gerat, cât şi în raporturile geratului cu
terţii, se vor aplica regulile contractului de mandat. Astfel, geratul va fi ţinut de toate obligaţiile asumate în numele său
de către gerant, ca şi cum acesta ar fi acţionat în baza împuternicirii sale de gestiune pentru gerat; gerantul va avea
dreptul şi la dobânzile cuvenite pentru sumele cheltuite în interesul geratului, chiar din ziua efectuării cheltuielilor
respective. Tot astfel, la sfârşitul gestiunii, gerantul va trebui să dea socoteală geratului.
Din momentul ratificării, gerantul nu mai este obligat a face dovada că gestiunea a fost utilă, deoarece nici
mandatarul nu are obligaţia de a dovedi utilitatea cheltuielilor efectuate în vederea executării mandatului.89
Ratificarea gestiunii este tocmai momentul din care încep să curgă, aşa cum am precizat şi mai sus, toate
consecinţele deduse din raportul juridic născut, raport în al cărui conţinut sunt cuprinse drepturi şi obligaţii reciproce.
Aşadar, din acest moment se poate vorbi despre obligaţiile reciproce ale gerantului şi ale geratului unul faţă de
celălalt precum şi despre drepturile pe care le pot reclama eventual terţii cu privire la gestiunea întreprinsă de către
gestor.
Într-o altă teză s-a prezentat şi soluţia pentru ipoteza în care dacă geratul nu ratifică gestiunea. Astfel, „acesta are
obligaţia de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare şi utile numai dacă intervenţia gerantului a fost utilă. Până la
data tuturor acestor cheltuieli, gerantul are drept de retenţie asupra bunului sau bunurilor la care se referă gestiunea.
De asemenea, geratul este obligat să repare toate prejudiciile pe care le-a suferit gerantul în cursul şi din cauza
gestiunii”.90

Ioan Adam

Note de subsol:
A.G. Uluitu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1395, apud A. Georgescu-
Banc, în op. cit.,p. 499.
Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 447.
Gh. Durac, în C.S. Ricu, G.C. Frenţiu, D. Zeca ş.a., op. cit., vol. II, p. 668, apud L.Pop, Drept civil român, p. 151-152.

Secţiunea a 9-a. Delimitarea gestiunii de afaceri de alte instituţii asemănătoare

26
§1.  Gestiunea de afaceri şi mandatul
§2.  Gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză
§3.  Gestiunea de afaceri şi stipulaţia pentru altul
§4.  Gestiunea de afaceri şi actul juridic de formaţiune unilaterală

Ioan Adam

§1. Gestiunea de afaceri şi mandatul

S-a încercat, în literatura de specialitate, o asimilare între gestiunea de afaceri şi mandat, s-a considerat gestiunea
de afaceri un mandat tacit, întemeiat pe acceptarea prezumată a geratului. Este adevărat că regulile mandatului se
aplică în subsidiar şi gestiunii de afaceri, însă trebuie remarcat că mandatul se deosebeşte de gestiunea de afaceri
atât prin condiţiile de validitate, cât şi prin efectele lor.
Asemănări:
a) atât la mandat, cât şi la gestiunea de afaceri o persoană încheie acte juridice în contul altei persoane;
b) ambele pot fi cu sau fără reprezentare;
c) atât actele şi faptele săvârşite de către gerant, cât şi cele întreprinse de mandatar se răsfrâng în acelaşi mod şi
dau în principiu naştere la aceleaşi efecte juridice în privinţa geratului şi a mandantului;
d) ca şi mandatul, gestiunea de afaceri are acelaşi obiect, adică o acţiune în favoarea altei persoane. De aici rezultă
că obligaţiile gerantului sunt identice acelora pentru îndeplinirea cărora este ţinut şi mandatarul;
e) ratificarea actelor şi faptelor săvârşite de către gerant transformă relaţiile ulterioare într-un raport juridic de mandat.
Deosebiri:
a) gerantul poate încheia acte juridice şi săvârşi acte materiale, pe când mandatarul încheie numai acte juridice;
b) gerantul acţionează din proprie iniţiativă, fără ştirea geratului, pe când mandatarul acţionează pe baza
împuternicirii primită de la mandant, chiar dacă mandatul este tacit;
c) gerantul este obligat să continue gestiunea la moartea geratului, până când moştenitorii vor fi în stare să o preia,
pe când mandatul încetează de plin drept la moartea mandantului, fiind un contract intuitu personae. Explicaţia
constă în faptul că, dacă intervenţia gerantului nu va fi dusă până la capăt, ea nu va fi niciodată utilă;
d) gerantul răspunde numai dacă se face vinovat de dol, pe când mandatarul răspunde fără excepţie, în situaţia în
care nu acţionează în mod corespunzător;
e) gerantul nu poate renunţa le gestiune, în schimb mandatarul poate renunţa când continuarea executării i-ar
produce un prejudiciu;
f) mandatul este la origine un act juridic, deci o manifestare de voinţă exprimată cu intenţia de a produce efecte
juridice, în timp ce gestiunea de afaceri este un fapt juridic stricto sensu exprimat fără intenţia de a produce efecte
juridice;
g) gerantul este obligat faţă de gerat numai în măsura oportunităţii şi utilităţii gestiunii, în timp ce obligaţiile
mandatarului şi cele ale mandantului se circumscriu ab initio în sfera obiectului convenţiei (mandatarul îl obligă pe
mandant în limitele puterilor ce i-au fost conferite).91

Ioan Adam

Note de subsol:
Trebuie remarcat că, în măsura în care se produce o ratificare a gestiunii de afaceri din partea geratului, nu mai
există gestiune de afaceri, căci aceasta poate avea fiinţă juridică atâta vreme cât nu există mandat. Ratificarea
gestiunii de către gerat are drept efect convertirea ei retroactivă într-un mandat. În acest caz se vor aplica regulile de
la mandat, deoarece însăşi gestiunea de afaceri devine un mandat.

§2. Gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză

Asemănări:
a) ambele se bazează pe ideea de echitate, unde nu se admite ca o persoană să se îmbogăţească fără drept în
paguba alteia. De altfel, s-a afirmat în acest sens că gestiunea de afaceri este o aplicaţie practică a îmbogăţirii fără
justă cauză;

27
b) ambele se înscriu în categoria faptelor licite producătoare de obligaţii.
Deosebiri:
a) geratul are obligaţia de a restitui cheltuielile la valoarea lor integrală, chiar dacă avantajele gerării ar fi mai mici, în
schimb îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale;
b) eventuala mărire a patrimoniului geratului are ca temei juridic voinţa geratului de a se obliga, la îmbogăţirea fără
justă cauză neexistând un astfel de temei;
c) gestiunea de afaceri este rodul unei manifestări unilaterale de voinţă, îmbogăţirea fără justă cauză putând lua
naştere şi prin fapta unui terţ, din caz fortuit sau forţă majoră;
d) o altă deosebire constă în faptul că, în cazul gestiunii de afaceri, utilitatea acesteia sau eventuala îmbogăţire se
apreciază în momentul când au fost făcute actele de gestiune, neinteresând faptul că utilitatea acestor acte
a dispărut ulterior din caz fortuit sau forţă majoră, în schimb în cazul îmbogăţirii fără justă cauză va fi apreciată
îmbogăţirea din momentul introducerii acţiunii în justiţie, astfel că dacă până la acest moment îmbogăţirea a pierit din
caz fortuit sau forţă majoră, acţiunea de in rem verso rămâne fără obiect.
În concluzie, „nu se poate spune că obligaţiile la care dă naştere gestiunea de afaceri îşi găsesc explicaţia în
îmbogăţirea fără justă cauză, deoarece obligaţia geratului de a despăgubi nu este condiţionată de sporirea
patrimoniului său, ci numai de utilitatea actelor şi faptelor săvârşite de gerant, iar obligaţiile acestuia din urmă în
niciun caz nu-şi pot găsi explicaţiile în îmbogăţirea fără justă cauză”.92
Putem reda, ca o altă concluzie formulată în doctrină, că „deşi gestiunea de afaceri este un izvor distinct de obligaţii
civile, cu trăsături proprii, specifice, care îi conferă o existenţă autonomă, în realitate se apropie fie de mandat, când
gestiunea este cu reprezentare, fie de îmbogăţirea fără justă cauză, când are loc fără reprezentare”.93

Ioan Adam

Note de subsol:
T.R. Popescu, P. Anca, Teorie generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968,p. 151-152.
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 358.

§3. Gestiunea de afaceri şi stipulaţia pentru altul

Ca şi în cazul stipulaţiei pentru altul, gestiunea de afaceri conferă drepturi altei persoane în calitate de beneficiar.
Asemănări:
În ambele operaţiuni juridice intervine o ratificare (acceptare în cazul stipulaţiei şi ratificare în cazul gestiunii). S-a
susţinut în acest sens că stipulantul ar încheia contractul cu promitentul în calitate de gerant de afaceri al terţului, iar
confirmarea dreptului de către terţ ar avea rolul unei ratificări a gestiunii.
Deosebiri:
a) în timp ce stipulaţia pentru altul este consecinţa unui contract, gestiunea de afaceri este un fapt juridic voluntar
stricto sensu;
b) în timp ce gerantul nu lucrează pentru sine, ci exclusiv în interesul altuia, stipulantul lucrează în primul rând pentru
sine, şi numai în subsidiar în favoarea beneficiarului stipulaţiei;
c) în cazul gestiunii de afaceri, dacă aceasta este utilă, în sarcina geratului se nasc obligaţii chiar dacă nu a  fost
ratificată, deci împotriva voinţei geratului. Dimpotrivă, atunci când terţul beneficiar renunţă la beneficiul său, nu are
nicio obligaţie faţă de stipulant, chiar dacă beneficiul sau terţul respectiv îi era necesar.94
În raport de aspectele analizate mai sus, conchidem că gestiunea de afaceri este un izvor distinct de obligaţii, cu
condiţii şi efecte proprii, un fapt juridic licit şi voluntar.

Ioan Adam

Note de subsol:
L. Pop, op. cit., 1998, p. 119.

§4. Gestiunea de afaceri şi actul juridic de formaţiune unilaterală

28
În doctrina juridică, s-a apreciat faptul că gestiunea de afaceri este un act juridic de formaţiune unilaterală, deoarece
raportul juridic obligaţional ia naştere ca urmare a manifestării unilaterale de voinţă a gerantului.
Apreciem că această analogie nu poate fi primită, întrucât gerantul nu acţionează cu intenţia de a se obliga. De altfel,
izvorul obligaţiei nu constituie în mod direct voinţa gerantului, ci comandamentul legii.

Ioan Adam

Capitolul II

Plata nedatorată

Secţiunea 1. Consideraţii prealabile

Secţiunea a  2-a. Noţiune. Caracteristici. Reglementare. Drept tranzitoriu
Secţiunea a  3-a. Fundamentele juridice
Secţiunea a  4-a. Natura juridică a plăţii nedatorate
Secţiunea a  5-a. Cazuri de restituire
Secţiunea a  6-a. Condiţiile plăţii nedatorate
Secţiunea a  7-a. Efectele plăţii nedatorate
Secţiunea a  8-a. Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate
Secţiunea a  9-a. Cazuri în care nu există obligaţia de restituire
Secţiunea a  10-a. Asemănări şi deosebiri între plata nedatorată şi alte izvoare de obligaţii similare

Ioan Adam

Secţiunea 1. Consideraţii prealabile

Intitulată „plata nedatorată” sau „plata indebitului”, această instituţie prezintă numeroase implicaţii de ordin economic
şi social, influenţând într-o manieră decisivă sistemul juridic din ţara noastră.
Construită pe raţionamente de ordin moral, construcţia juridică a plăţii nedatorate înglobează în cuprinsul său o serie
de principii etice pe care le nuanţează şi le modelează în concordanţă cu cerinţele acute care se impun a  fi
consacrate la nivel legislativ.
Aruncând o privire fugitivă practicii judiciare, remarcăm importanţa în creştere a contenciosului reclamării plăţii
nedatorate, afectând îndeosebi securitatea socială. Din această perspectivă, considerăm că plata nedatorată
reprezintă ipso facto răspunsul acelor litigii în care, din lipsă de reglementare exactă, nu s-a putut restabili ordinea de
drept, în sensul acordării câştigului de cauză persoanelor care, aflându-se în eroare, au făcut o „plată nedatorată”.
În scopul conturării unei imagini cât mai exacte a câmpului de aplicare a acestei instituţii, menţionăm printr-o
abordare ex abrupto că plata nedatorată poate fi opusă atât instituţiilor bancare, cât şi fiscului, în calitatea lor de
subiecte de drept public, care se caracterizează prin existenţa unor regulamente de ordin intern care le trasează
o politică proprie, uneori derogatorie de la dreptul comun.
În doctrina de sorginte franceză95 s-a exprimat cu fermitate teza conform căreia contenciosul reclamării plăţii
nedatorate are o importanţă majoră, punând în cauză valori precum securitatea socială, dar şi relaţiile cu instituţiile la
care am făcut referire mai sus. Mai mult, fără ca textele legale să suporte modificări de esenţă, instituţia de drept ce
urmează a fi prezentată a evoluat mult, jurisprudenţa având rolul de a o lărgi ori simplifica, după caz.
Aşa cum vom menţiona şi în cuprinsul analizei, această instituţie este accesibilă oricărei persoane, iar efectele sale
reverberează asupra tuturor instituţiilor şi persoanelor din stat, în lipsă de stipulaţie contrară, fără privilegii sau
discriminări.
Acordând prioritate calităţii noastre umane, care în conformitate cu regulile dreptului sacru, ne impune să fim corecţi,
oneşti şi drepţi, apreciem că recunoaşterea la nivel legislativ a acţiunii restitutio indebiti nu reprezintă decât
conservarea acţiunii consacrată în vechiul drept roman condictio indebiti, care presupunea întotdeauna eroarea în
persoana celui care a plătit. Având ca fundament această eroare, se aprecia faptul că, în cauza supusă judecăţii se
impune întotdeauna restituirea plăţii necuvenite.
Aşa cum vom observa, această instituţie a fost preluată din dreptul roman, fiind transpusă în legislaţia noastră, totuşi
corelată cu alte instituţii şi modelată în funcţie de specificul fiecărui caz în care se întâlneşte.

29
Analizând comparativ dispoziţiile Codului civil din 1864, respectiv ale Noului Cod civil , care reglementează această
construcţie juridică, vom observa faptul că legiuitorul stabileşte, la nivel principial, regulile care conturează regimul
juridic al acesteia, lăsând însă o marjă de apreciere judecătorului, care va putea să constate existenţa ei şi în alte
situaţii, care au ca fundament aceleaşi principii de echitate care reclamă restituirea plăţii nedatorate.
Din motive de acurateţe juridică, subliniem faptul că atât Codul civil din 1864, cât şi Noul Cod civil menţionează
situaţiile în care restituirea plăţii se impune, însă experienţa noastră practică ne relevă că aceste ipoteze pot îmbrăca
uneori forme greu de descifrat, motiv pentru care apreciem că nu trebuie să ne limităm la aceste cazuri, drept pentru
care, ori de câte ori se întrunesc condiţiile plăţii nedatorate, în virtutea faptului că instanţa de judecată beneficiază de
imperium 96, considerăm că nu trebuie să ezite în a obliga accipiensul la a restitui ceea ce a primit fără a i se cuveni.
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, ilustrăm următorul exemplu: un angajat, întemeindu-se pe
constatările organului de revizie din cadrul unităţii, s-a considerat obligat să plătească o sumă de bani ca acoperire
a unui prejudiciu cauzat prin fapta sa. Mai târziu s-a stabilit însă că respectivul prejudiciu nu i se poate reţine în
sarcină. În acest caz, având în vedere cele menţionate mai sus, considerăm că se impune ca unitatea la care acesta
este angajat să îi restituie suma de bani cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul aparent produs de el, şi care
ulterior s-a dovedit a fi imputat în sarcina altei persoane.97
Conchidem precizând că în susţinerea acţiunii sale, persoana care a făcut o plată nedatorată (solvens) nu se poate
prevala de propria sa turpitudine. Acest raţionament se fundamentează pe faptul că fiecare participant la circuitul
civil, respectiv drept comercial trebuie să fie diligent în acţiunile sale. Aşa cum am menţionat cu ocazia analizării
contractului, ca izvor fundamental generator de drepturi şi obligaţii, fiecare contractant trebuie să fie diligent atât în
perioada precontractuală, cât şi în perioada de executare a acestuia. În concluzie, diligenţa se înfăţişează astăzi ca
un imperativ impus de societate oricărei persoane, pentru desfăşurarea în bune condiţii a circuitului civil.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., 2009, p. 599.
Adagiu latin ce semnifică puterea de a comanda.
A se vedea în acest sens T.M.B., s. civ., dec. nr. 260/1990, în Culegere de practică civilă, 1990, p. 58.

Secţiunea a 2-a. Noţiune. Caracteristici. Reglementare. Drept tranzitoriu

Din motive de acurateţe juridică, considerăm că se impune ab initio să nuanţăm faptul că termenul de „plată”
cunoaşte din punct de vedere juridic două înţelesuri:
a) lato sensu, prin „plată” se înţelege executarea unei obligaţii indiferent de obiectul acesteia;
b) stricto sensu, prin „plată” se înţelege executarea unei obligaţii care poate avea ca obiect o prestaţie pozitivă (a da,
a face) sau o prestaţie negativă (a nu face);
c) în materia plăţii lucrului nedatorat, termenul „plată” are înţeles de izvor de obligaţii.
Având în vedere accepţiunile termenului de „plată”, considerăm că se impune să definim sintagma „plată nedatorată”.
Astfel, în literatura juridică de specialitate, 98 plata nedatorată a fost definită ca fiind executarea de către o persoană
a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia.99
Într-o altă opinie100, se apreciază că prin plata nedatorată sau plata lucrului nedatorat se înţelege remiterea unui lucru
sau a unei sume de bani pentru plata unei datorii care, în realitate, nu există.
Un alt autor101 defineşte plata nedatorată ca fiind o formă a îmbogăţirii fără justă cauză, în baza căreia persoana care,
din eroare crezându-se debitor, a plătit o datorie inexistentă este îndreptăţită să pretindă celui care a încasat-o
restituirea ei.
În opinia noastră, plata nedatorată este definită ca fiind acel fapt juridic licit care rezidă în aceea că o persoană,
denumită solvens, execută, din eroare, o prestaţie la care nu era obligată către o altă persoană, denumită accipiens,
lipsind intenţia de a plăti pentru acesta.
Din această definiţie, decurg şi caracteristicile acestei instituţii:
a) este un fapt juridic licit, unilateral şi voluntar;
b) constă în exercitarea de către o persoană (solvens) a unei obligaţiuni cu valoare de plată, la care nu era ţinută;
c) solvensul nu se află în exercitarea unei gestiuni de afaceri, tot astfel, acesta nu efectuează plata cu intenţia de
a plăti datoria altuia şi nici de a face o liberalitate, ci are credinţa greşită că stinge o obligaţie existentă;
d) între cel care a făcut plata nedatorată şi cel care a primit-o să nu fi existat obligaţia respectivă.

30
Aceste caracteristici au rolul de a influenţa faptul că executarea unei plăţi, în sensul prezentei instituţii, nuanţează că
aceasta nu are la bază niciun fundament, mai exact, obligaţia pe care solvensul o crede existentă nu are nicio cauză,
aceasta nefiind datorată. Ca urmare a faptului că plata nu este datorată, ea trebuie restituită.
În contextul legal anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, art. 1092 C.civ. din 1864 instituia principiul conform
căruia „orice plată presupune o datorie”. Dacă nu există o datorie înseamnă că s-a făcut o plată care nu este valabilă,
fiind lipsită de cauză.
După cum se poate observa din textul art. 1092 C.civ. din 1864, plata nu constituie un fapt unilateral nici din partea
celui care o face, deci a solvensului, nici din partea celui care o primeşte, deci a accipiensului, deoarece reprezintă
pentru ambele părţi un raport convenţional, implicând intenţia comună de a stinge prin remiterea şi primirea plăţii
raportul obligaţional existent între ele.
Această soluţie este consacrată în mod expres în Noul Cod civil , care în cadrul dispoziţiilor art. 1469 dispune: „(1)
Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie. (2) Plata constă în remiterea
unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricăreia alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei”.
În ce priveşte părţile acestui raport juridic, menţionăm că acestea poartă denumiri juridice specifice, şi anume:
a) solvensul reprezintă persoana fizică sau juridică care a efectuat o plată nedatorată, executând astfel o prestaţie
care constituie obiectul unui raport juridic de obligaţii;
b) accipiensul reprezintă persoana fizică sau juridică care a primit o plată, aceasta având valoarea juridică a unui
creditor.
De lege lata, precizăm faptul că ab initio între părţi nu există niciun raport juridic obligaţional, însă prin efectuarea
plăţii de către solvens, între cele două părţi ia naştere un raport juridic de obligaţie.
În temeiul acestui raport juridic, solvensul este creditorul obligaţiei de restituire a ceea ce el a plătit, iar celălalt
participant, accipiensul, este debitorul aceleiaşi obligaţii.
Sub dominaţia reglementărilor Codului civil din 1864, plata nedatorată era privită ca făcând parte din categoria cvasi-
contractelor, încercându-se în acest sens definirea acestei instituţii pe baze contractuale.
Aşadar, plata nedatorată este consacrată expressis verbis de Codul civil din 1864 în cadrul dispoziţiilor art. 992-997
C.civ. din 1864 102 , respectiv de prevederile art. 1341-1344 NCC , care reglementează la nivel principial acele
aspecte care conturează regimul juridic al acestei instituţii.
În ceea ce priveşte dreptul tranzitoriu, trebuie să amintim regulile instituite de art. 103 din Legea nr. 71/2011, conform
cărora obligaţiile extracontractuale se supun legislaţiei în vigoare la data naşterii lor, respectiv o plată nedatorată
efectuată anterior datei de 1 octombrie 2011 se va supune dispoziţiilor Codului civil anterior, chiar dacă restituirea va
fi cerută după această dată. Trebuie subliniat aici faptul că Noul Cod civil nu modifică profilul juridic al acestei instituţii
de drept vechi, singurul aspect novator fiind cel legat de modalitatea de determinare a cuantumului obligaţiei de
restituire şi de mijlocul de cuantificare a lichidităţii creanţei, în ceea ce privesc cheltuielile necesare şi utile realizate
cu un bun primit fără să existe vreun raport obligaţional.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 120.
Pentru alte definiţii ale plăţii nedatorate (le paiement de l’indu), a se vedea şi:A. Bénabent, op. cit., p. 301; J. Flour,
J.-L. Aubert, E. Savaux, Le fait juridique, p. 19.
I. Dogaru, Elemente de drept obligaţional, curs universitar, 1971, p. 157.
M. Duţu, op. cit., p. 580.
În Codul civil francez, plata nedatorată (le paiement de l’indu) este reglementată înart. 1235-1381, A. Bénabent, op.
cit.,p. 301.

Secţiunea a 3-a. Fundamentele juridice

O problemă deosebit de delicată o reprezintă calificarea plăţii nedatorate. În acest sens, menţionăm că în doctrina
juridică103 s-au identificat succesiv mai multe fundamente: a) cvasi-contractul; b) contractul; c) lipsa cauzei; d)
îmbogăţirea fără justă cauză.
Astfel, într-o primă opinie104, se apreciază că plata nedatorată reprezintă o subcategorie a cvasi-contractului. Această
concepţie este fundamentată in genere pe prevederile art. 992-997 C.civ. din 1864, care reglementează plata
nedatorată în cadrul capitolului IV, denumit „Despre cvasi-contracte”.

31
În prezent, această terminologie uzitată de Codul civil din 1864 este profund criticată, considerându-se că este inutilă,
creând o noţiune artificială, care la prima vedere dă impresia că poate fi explicată cu ajutorul principiilor privitoare la
contracte, precum şi inexactă, întrucât atât gestiunea intereselor altei persoane, cât şi plata lucrului nedatorat
presupun îndeplinirea unor fapte care se află în afara domeniului contractual.
Aceste obligaţii sunt însă sancţionate de lege, ca şi cum s-ar fi născut dintr-un contract, quasi ex contractu.105
Făcându-se aplicarea argumentului a fortiori, în doctrina juridică106 s-a precizat că efectele plăţii nedatorate urmează
să fie deci explicate în temeiul principiilor care cârmuiesc materia contractelor, nefiind necesar să se recurgă la
noţiunea de cvasicontract, care în cazul unei asemenea plăţi este total eronată.107
S-a afirmat astfel că efectele unei plăţi nedatorate pot fi explicate cu principiile care cârmuiesc contractele, fără să fie
loc să se recurgă la noţiunea echivocă de cvasi-contract.
Nu susţinem o asemenea teză, deoarece plata nedatorată constă în aceea că obligaţiile care se nasc nu izvorăsc
dintr-un acord de voinţă, deci dintr-un contract.
Între solvens şi accipiens nu există decât în aparenţă o legătură contractuală. Solvens face plata cu credinţa greşită
că este debitorul lui accipiens, iar accipiensul poate primi plata cu credinţa greşită că o primeşte de la adevăratul
debitor, în situaţia în care solvensul este de bună-credinţă. Însă în realitate, această operaţiune este eronată,
creditorul şi debitorul au numai credinţa greşită că au această calitate unul faţă de celălalt, însă în realitate, între ei nu
există o legătură contractuală. Din moment ce între cel care face plata şi cel care o primeşte nu există un raport
contractual, plata făcută de solvens nu este decât un fapt unilateral al acestuia, fapt care în urma executării dă
naştere unui raport obligaţional în temeiul căruia cel care a făcut plata (solvens) este creditorul obligaţiei de restituire
a ceea ce a plătit, iar cel care a primit plata (accipiens) este debitorul aceleiaşi obligaţii.
Într-o altă opinie108, se consideră că plata nedatorată se înfăţişează ca fiind o operaţiune juridică, care pentru a fi
valabilă trebuie să îndeplinească condiţiile de valabilitate prevăzute de dispoziţiile art. 948 C.civ. din 1864, respectiv
art. 1179 alin. (1) NCC , inclusiv cauza.
Plata presupune existenţa unei obligaţii care trebuie stinsă. În cazul în care, deşi nu există o datorie, s-a făcut o plată,
aceasta nu este valabilă. Or, în lipsa datoriei care constituie cauza plăţii, operaţiunea adusă la îndeplinire în acest fel
nu este valabil îndeplinită.109
În consecinţă, apreciem că se impune restituirea ei nu numai în baza art. 1092 alin. (1) C.civ. din 1864, care dispune
că „ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”, respectiv art. 1341 NCC: „cel care plăteşte fără a datora
are dreptul la restituire”, dar şi în baza principiului quod nullum est, nullum producit effectum, care se armonizează cu
dispoziţia legală citată.
Dreptul lui solvens de a cere restituirea îşi are temeiul juridic în dispoziţiile art. 993 C.civ. din 1864, respectiv în
temeiul art. 1341 alin. (1) NCC , care consacră dreptul la despăgubire a acelei persoane care, din eroare, a plătit
o datorie, crezându-se debitor.
Într-adevăr, plata nedatorată exclude orice idee de culpă din partea accipiensului, obligaţia lui de restituire
neputându-se întemeia nici pe răspunderea civilă delictuală şi nici pe cea de natură contractuală.
În literatura juridică de specialitate110, sunt autori care consideră faptul că, „plata nedatorată” reprezintă o formă
a îmbogăţirii fără justă cauză”. După ei, plata nu este doar un act juridic voluntar, ci ea constă şi în fapta materială
a executării, remiterea prestaţiei creditorului. Eo ipso, menţionăm faptul că plata nedatorată reprezintă o deplasare
materială de valori din patrimoniul lui solvens spre acela al lui accipientis, care-l sărăceşte pe unul şi-l îmbogăţeşte
pe celălalt, atunci când este fără cauză. De altfel, jurisprudenţa111 califică uneori drept acţiune de in rem verso ceea
ce este în realitate o reclamare a plăţii nedatorate, exercitată contra veritabilului debitor, şi nu contra lui accipientis.
În prezent, niciuna dintre aceste aserţiuni nu corespunde modalităţii de reglementare a plăţii nedatorate, care este
înfăţişată ca fiind o instituţie juridică care se bucură de un regim juridic propriu, de sine stătător şi nu „croşetat” pe
alte instituţii care să vină, să explice şi să fundamenteze plata nedatorată.

Ioan Adam

Note de subsol:
Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., 2009, p. 599.
Ibidem.
P. Demetrescu,op. cit., p. 151.
Astfel, s-a apreciat că plata nu constituie un fapt unilateral nici din partea celui care face plata, nici din partea celui
care o primeşte, întrucât, în sens larg, reprezintă pentru ambele părţi un raport convenţional, implicând intenţia
comună de a stinge prin efectuarea şi primirea plăţii raportul de obligaţii ce există între ele – M. Cantacuzino,
Elementele dreptului civil, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 408.

32
C. Hamangiu,I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.II, p. 481.
Gh. Beleiu, op. cit., p. 136-178.
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. cit., p. 129.
M. Duţu, op. cit., p. 157.
Curtea de Casaţie, dec. civ. din 4 aprilie 2001, în Buletinul civil al hotărârilor Curţii de Casaţie, I, p. 105, a  decis: „în
aplicarea principiului general de drept conform căruia nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept pe spinarea altuia,
acela care, din eroare, a plătit datoria altuia din proprii săi bani, are, chiar dacă nesubrogat în drepturile creditorului,
un regres contra debitorului”.

Secţiunea a 4-a. Natura juridică a plăţii nedatorate

Pentru a înţelege cât mai bine fundamentele plăţii nedatorate, considerăm că se impune să analizăm natura juridică
a acestei instituţii, cele două noţiuni fiind strâns legate între ele.
În acest sens, menţionăm că în doctrina juridică, unii autori 112 au considerat că plata nedatorată, reglementată
expressis verbis atât de Codul civil din 1864, cât şi de Noul Cod civil , este generată de un alt izvor, nereglementat de
Codul civil din 1864, fiind doar o creaţie a practicii şi doctrinei, fiind ulterior recunoscut şi consacrat de Noul Cod civil .
În sprijinul acestei afirmaţii s-a adus ca argument faptul că nu există deosebire esenţială între plata nedatorată şi
îmbogăţirea fără justă cauză, singura diferenţă fiind aceea că, în cazul plăţii nedatorate, prestaţia fără temei s-a făcut
cu titlu de plată.
Alţi autori113 au considerat că plata nedatorată se asemănă cu îmbogăţirea fără justă cauză numai în ipoteza
accipiensului de bună-credinţă. În cazul accipiensului de rea-credinţă, plata nedatorată se aseamănă cu răspunderea
civilă delictuală. Prin urmare, plata nedatorată constituie o instituţie distinctă.
Continuând acelaşi raţionament juridic, precizăm că practica judiciară114 a observat că plata nedatorată nu se
întemeiază pe ideea de vinovăţie din partea accipiensului şi, prin urmare, este exclusă asemănarea cu răspunderea
civilă delictuală, ci asemănarea cu îmbogăţirea fără justă cauză.
Prin urmare, putem conchide, arătând că în principal nu există deosebiri esenţiale între plata nedatorată şi
îmbogăţirea fără justă cauză, întinderea diferită a obligaţiei de restituire fiind diferită după cum accipiensul este de
bună sau rea-credinţă. Obligaţia de restituire a accipiensului există tocmai pentru că plata ce i s-a făcut este lipsită de
cauză.
În lumina reglementărilor, apreciem că plata nedatorată reprezintă un izvor distinct de obligaţii, ce nu poate fi
subsumată unui alt izvor de obligaţii. În ciuda tuturor asemănărilor cu îmbogăţirea fără justă cauză, astăzi, plata
nedatorată se înfăţişează ca fiind o instituţie de sine stătătoare care dă naştere la raporturi juridice de obligaţii.
Nu excludem faptul că între plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză există anumite „interferenţe”, însă
acestea se datorează faptului că cele două instituţii fac parte din aceeaşi categorie, fapte juridice licite, aceste
„asemănări” având rolul de a sublinia legătura dintre ele, fără a influenţa însă natura juridică a uneia dintre ele.
Spre deosebire de Codul civil din 1864 care reglementa numai gestiunea de afaceri şi plata nedatorată, Noul Cod
civil reglementează expressis verbis cele trei categorii de izvoare de obligaţii, distinct, nuanţând astfel faptul că
fiecare instituţie beneficiază de un regim juridic propriu, supus unor prevederi distincte, care nu se aplică tale quale
celorlalte izvoare civile de obligaţii.
În opinia noastră, plata nedatorată reprezintă un izvor distinct de obligaţii civile, cu reguli proprii. În ciuda faptului că
între plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză există anumite asemănări, numite în doctrina juridică
„interferenţe”, apreciem faptul că acţiunea în restituirea plăţii nedatorate nu poate fi asimilată cu acţiunea de in rem
verso. În sprijinul acestei aserţiuni aducem ca argument decizia nr. 662/1998 a Curţii de Apel Iaşi115, care a decis:
„Condiţiile de admisibilitate a celor două acţiuni sunt diferite, iar accipiensul este obligat să restituie plata primită, doar
în limita îmbogăţirii sale, numai în ipoteza în care este de bună-credinţă. Acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără
justă cauză presupune absenţa unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu”.
În final menţionăm că plata nedatorată este şi trebuie calificată ca fiind un fapt juridic licit ce are la bază fapta
voluntară şi unilaterală a unei persoane care, crezând că este „datoare”, face plata unei datorii de fapt inexistente.
Înainte de a trece la analizarea acestei instituţii din punct de vedere juridic, trebuie să avem în vedere caracterul
moral şi temeiul acţiunii sale de restituire. După cum ştim, dreptul şi morala sunt complementare, acestea se
completează şi uneori se confundă într-o manieră aproape indisolubilă. Astfel, apreciem că ar fi injust ca o persoană
ce efectuează o plată nedatorată să rămână păgubită. Corectitudinea şi cinstea constituie două valori majore pentru
societatea românească, europeană sau privită într-un cadru şi mai larg, societatea transnaţională de consum. De
această dată părăsim câmpul contractului, unde în sarcina părţilor sunt incumbate diverse sarcini, asupra acestora
planând totuşi principiul pacta sunt servanda, şi menţionăm că ne găsim pe terenul faptului juridic licit, care are ca
limite: bunele moravuri, ordinea publică, exercitarea drepturilor potrivit scopului lor economic şi social.

33
Ioan Adam

Note de subsol:
Fr. Deak, Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1960, p. 284.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 155.
Trib. Suprem, dec. nr. 140/1972, C.D., 1972, p. 248.
A se vedea în acest sens C.A. Iaşi, secţia civ., dec. nr. 662/1998, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă
şi procesual civilă, 1998, p. 46.

Secţiunea a 5-a. Cazuri de restituire

De plano, considerăm că se impune să precizăm câteva cazuri în care se naşte dreptul la restituire a ceea ce a plătit
solvens:
a) în cazul în care o persoană a efectuat plata unei obligaţii inexistente, însă cel care a plătit a crezut că există;
b) în cazul în care plata a fost făcută de o persoană care nu era datoare, dar care se credea datoare, către
adevăratul creditor;116
c) în ipoteza în care debitorul plăteşte o datorie existentă, dar către o altă persoană decât adevăratul creditor, având
această credinţă;117
d) situaţia în care plata s-a făcut de debitor creditorului, dar în realitate obligaţia era stinsă;
e) restituirea plăţii se impune şi în situaţia în care plata s-a făcut de debitor creditorului, dar în realitate obligaţia era
nulă;
f) plata s-a făcut de debitor creditorului, dar în realitate obligaţia nu trebuia plătită, deoarece contractul era rezolvit;
g) debitorul preţului unui bun face plata prin mandat poştal, dar din cauza coincidenţei numelui, aceasta ajunge la
o altă persoană decât adevăratul vânzător;
h) autorul unui accident rutier, asigurat pentru răspundere civilă, îi plăteşte despăgubiri celui care primise deja
contravaloarea prejudiciului produs de la societatea de asigurări;
i) efectuarea unei plăţi înainte de împlinirea condiţiei suspensive;
j) predarea ambelor lucruri în cazul unei obligaţii alternative, deşi obligaţia se stinge chiar şi numai prin predarea
unuia dintre ele;
k) plata făcută de un moştenitor în numele tuturor comoştenitorilor, crezându-se din eroare răspunzător solidar pentru
o datorie a succesiunii;
l) încasarea unor drepturi de pensie peste prevederile legale.
În toate aceste cazuri, apreciem că solvensul poate reclama restituirea de la accipiens.
Din motive de acurateţe juridică, Noul Cod civil menţionează expressis verbis cauzele restituirii unei plăţi. Astfel, în
conformitate cu dispoziţiile art. 1635: „(1) Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea
legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect
retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat, din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz
fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora. (2) Ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a
înfăptuit, este, de asemenea, supus restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o ştiind că înfăptuirea
cauzei este cu neputinţă sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei”.
Analizând ad litteram dispoziţiile mai sus citate, observăm că aceste cauze de restituire pot fi sintetizate astfel:
a) restituirea se impune atunci când cineva a efectuat o plată fără drept sau din eroare;118
b) restituirea se impune atunci când plata unei obligaţii s-a făcut în temeiul unui act juridic care ulterior s-a desfiinţat
cu efecte retroactive, făcându-se astfel aplicarea principiului restitutio in integrum;
c) restituirea se impune atunci când actul juridic s-a desfiinţat ca urmare a intervenirii:
- imposibilităţii de executare a obligaţiilor (imposibilitate absolută);
- forţei majore;
- cazului fortuit;
- unui eveniment ce poate fi asimilat acestora.
d) restituirea se impune atunci când plata s-a făcut în temeiul cauze viitoare ce nu s-a înfăptuit. Nu avem în vedere
acel element alea care este acceptat ab initio, de cel care efectuează plata, şi care nu dă dreptul la restituire, întrucât
apreciem faptul că, solvens-ul a acceptat faptul că evenimentul viitor avut în vedere nu se poate produce. De

34
asemenea, dacă solvens-ul ştia cu bună-ştiinţă faptul că, înfăptuirea cauzei este cu neputinţă, sau mai mult, acesta
a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei, atunci acesta va fi sancţionat cu nerestituirea a ceea ce a plătit. Această soluţie
ni se pare firească, întrucât, ad impossibilum nulla obligatio est. Acest principiu trebuie privit în ansamblul său,
consecinţele sale fiind multiple. Astfel, în opinia noastră, acela care efectuează o plată, în virtutea unei cauze pe
care, ştie, că nu se va produce, nu are tocmai intenţia de a face o plată valabilă ci de a-l obliga pe accipiens. Astfel,
considerăm că trebuie sancţionate relele intenţii a solvens-ului. Relele intenţii se remarcă, în special, în cazul în care
cel care efectuează plata, împiedică producerea cauzei. În acest caz, considerăm că solvens-ul este de rea-credinţă,
prin urmare el nu va beneficia de protecţia legii.
În final, subliniem faptul că nu există plata nedatorată, mutatis mutandis, nici obligaţie de restituire a plăţii nedatorate,
atunci când plata avea drept obiect o obligaţie naturală, cum ar fi, de pildă, o datorie prescrisă. În acest sens, dispune
şi art. 1471 NCC , care reglementează expressis verbis plata obligaţiei naturale. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile
mai sus citate: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”.
Pentru elocvenţă, vom recurge la următorul exemplu: o doamnă avocat, pusă în întârziere, plătise cotizaţii la
C.N.A.S., fără a şti că ele erau prescrise. Aceasta a cerut zadarnic restituirea, întrucât plata voluntară a unei datorii
care, chiar prescrisă, îşi păstrează cauza în obligaţia de a cotiza, neputând da loc de rambursare.

Ioan Adam

Note de subsol:
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic, 2004, p. 104.
În practică, I.C.C.J., secţia I, dec. nr. 571 din 23 septembrie 1911 în C. Hamangiu,N. Georgean, op. cit., vol. II, p.
465, a decis: „După art. 992 C.civ., cel ce a plătit ceea ce nu era dator, are acţiune în restituire, fie că a făcut plata din
eroare, fie cu ştiinţă, iar după art. 993 C.civ., cel ce a plătit o datorie ce nu era a sa, are acţiune în restituire numai în
caz de eroare. De aici rezultă că legea distinge numai în cazul când există o obligaţiune de plată, dar cel ce
o plăteşte nu e adevăratul debitor, de cazul când fără să existe vreo datorie, se face o plată, fie din eroare, fie din
ştiinţă. Astfel, când datoria nu există, cererea de restituire se stabileşte după art. 992, iar nu după art. 993 C.civ.”.
Spre exemplu, plata este făcută unui fals mandatar sau unui fals moştenitor.
În doctrina juridică franceză se apreciază că plata este nedatorată în două ipostaze:a) datoria nu există, dar este rar
să se plătească o datorie imaginară; b) se plăteşte mai mult decât era datorat, în acest caz, plata nedatorată va
reprezenta de fapt cuantumul sumei cu care se depăşeşte plata datoriei. În ce priveşte acest ultim caz, în practică s-a
decis: „cererea în repararea prejudiciului cauzat prin costul prea ridicat al prestaţiei furnizate pentru a repara avaria
nu este o acţiune în repararea plăţii nedatorate, care presupune inexistenţa unei datorii”. În speţă, preţul prestaţiei
era convenit, datoria exista. Pentru mai multe detalii, a se vedea Curtea de Casaţie, dec. com. din 8 iunie 1999, în
Buletinul civil al hotărârilor Curţii de Casaţie, IV, p. 121. Tot în acest sens, Trib. Suprem, Colegiul civil, dec. nr.
1440/1966, R.R.D.nr. 5/1967, p. 168 a statuat: „Este de principiu că încasarea de către un angajat a unor sume mai
mari decât cele ce i se cuveneau pe baza unei corecte aplicări a dispoziţiilor legale, chiar dacă nu-i este imputabilă,
dă în loc în principal unei acţiuni pentru recuperarea sumelor achitate în plus de la beneficiarul plăţii ilegale. Pentru
valorificarea dreptului la restituire nu este necesar să se stabilească existenţa unei culpe din partea beneficiarului, ci
este suficient să se constate că plata a fost făcută cu nerespectarea dispoziţiilor legale. Prin urmare, este lipsită de
relevanţă împrejurarea că la baza plăţii respective ar fi stat o dispoziţie cu caracter administrativ a conducerii unităţii,
care a concretizat greşit prevederile normative. Esenţial este numai dacă, în raport cu legea, plata a fost sau nu legal
făcută.”

Secţiunea a 6-a. Condiţiile plăţii nedatorate

Pentru a se naşte obligaţia de restituire, plata nedatorată trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
§1.  Existenţa unei plăţi
§2.  Datoria a  cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe
§3.  Plata să fie făcută din eroare - 3.1. Analiza condiţiei

Ioan Adam

§1. Existenţa unei plăţi

În sens juridic, prin plată se înţelege executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de obiectul ei.
Astfel, prin plată se înţelege executarea oricărei obligaţii pozitive, indiferent de obiectul ei, care poate fi un bun

35
individual determinat, un bun determinat prin caractere generice, o sumă de bani, iar în unele opinii chiar şi un bun
incorporal. Nu trebuie să înţelegem prin plată numai obligaţia de a da o sumă de bani.
Spre exemplu, Noul Cod civil include în noţiunea de plată:
obligaţia de a preda bunuri individual determinate ( art. 1482 NCC );
obligaţia de a da bunuri de gen ( art. 1486 NCC );
obligaţia de a da o sumă de bani ( art. 1488 NCC );
obligaţia de a strămuta proprietatea ( art. 1483 NCC );
cedarea drepturilor sau acţiunilor ( art. 1484 NCC );
obligaţia de a constitui o garanţie ( art. 1487 NCC ).
Prin urmare, plata poate consta în remiterea unei sume de bani, a unui bun determinat sau generic sau, după caz, în
executarea oricărei alte prestaţii care constituie însuşi obiectul obligaţiei.119
De lege lata, subliniem că, dacă plata are ca obiect executarea unei prestaţii de a face, de exemplu confecţionarea
unui bun de către un meşteşugar cu materialul clientului, izvorul obligaţiei de restituire este îmbogăţirea fără justă
cauză şi nu plata nedatorată.120
De asemenea, este necesar ca plata să fie făcută cu voinţa fermă de a stinge o datorie, în caz contrar considerându-
se că are valoarea unei donaţii sau a unui împrumut.
S-a considerat de asemenea că „la noţiunea de plată trebuie asimilate şi următoarele operaţiuni:
a) cazul remiterii unui lucru cu titlu de dare în plată;
b) inscripţia eronată în registrele de transcripţiuni imobiliare;121
c) compensaţia eronată”.122
Ştim că darea în plată şi compensaţia sunt moduri de stingere a obligaţiilor ca şi plata.
Darea în plată constă în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul
celei pe care debitorul era obligat iniţial s-o execute.123
Deoarece singura deosebire între plată şi darea în plată constă în schimbarea obiectului plăţii, dacă se constată că
prestaţia ce a făcut obiectul plăţii care s-a urmărit a se stinge prin darea în plată este nedatorată, este admisă
acţiunea în repetiţiune.
În scopul completării acestui peisaj juridic, menţionăm faptul că Noul Cod civil nu permite debitorului a se libera
executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, cu
excepţia situaţiei în care creditorul consimte la aceasta. În acest caz, obligaţia se va stinge atunci când noua
prestaţia va fi efectuată [ art. 1492 alin. (1) NCC ].124
Cât priveşte compensaţia, menţionăm că ea reprezintă un mod de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi
natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este concomitent creditor şi debitor al celeilalte. Aşadar,
compensaţia are ca efect stingerea reciprocă a celor două obligaţii până la concurenţa valorii celei mai mici dintre
ele.125 Dacă însă se constată că, în realitate, părţile nu au calitate de creditor şi debitor una faţă de cealaltă şi deci nu
există obligaţii reciproce între părţi, rezultă că nici nu au ce compensa, întrucât ele nu au datorii una faţă de cealaltă
şi nici creanţe reciproce.126
În doctrină127 s-a arătat că nu este de ajuns numai faptul material al plăţii, ci trebuie să existe şi elementul intenţional,
adică cel care face plata să aibă credinţa eronată că prestaţia pe care o execută este cu titlu de plată şi în vederea
stingerii unei datorii.
Astfel, nu putem fi în prezenţa unei plăţi nedatorate, dacă prestaţia s-a făcut cu intenţia de a dona sau de a face un
împrumut, numai dacă solvens are credinţa greşită că face o plată, urmărind prin această plată stingerea unei datorii
care în realitate nu există, fie că ea nu există deloc, fie că ea nu există în raporturile dintre solvens şi accipiens, se
admite acţiunea în repetiţiune.
Astfel, admiţând că prestaţia nu a avut valoarea juridică a unei plăţi, ci a unei alte operaţiuni (donaţie, depozit spre
exemplu), restituirea se va face pornind de la caracterul contractual al raportului juridic astfel născut.
Restituirea propriu-zisă cunoaşte în practică diverse probleme care pot fi analizate şi rezolvate prin prisma prestaţiilor
nedatorate fundamentate pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, mai mult, în ipoteza repunerii părţilor în situaţia
anterioară, în cazul obligaţiilor negative, de abstenţiune, sub aspect logic nu putem pune problema restituirii.
Cu riscul de a ne repeta dorim să subliniem că faptul material al efectuării plăţii trebuie deci corelat cu elementul
intenţional, cu reprezentarea la nivel mental şi cu voinţa fermă din partea solvensului de a stinge o datorie.
Sancţiunea neîndeplinirii acestor condiţii este prevăzută expressis verbis în dispoziţiile art. 1341 alin. (2) NCC ,
respectiv „nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri”.
În spiritul aceleiaşi idei, precizăm că în literatura juridică de specialitate 128 se accentuează teza conform căreia,
pentru a fi în prezenţa plăţii nedatorate, prima condiţie care se impune a fi îndeplinită este reprezentată de efectuarea
de către solvens a unei prestaţii cu titlu de plată, cunoscută şi sub denumirea de solutio 129.

36
Ioan Adam

Note de subsol:
În conformitate cu dispoziţiile art. 1469 alin. (2) NCC : „Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în
executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei”.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 152; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 12.
Pentru amănunte referitoare la Sistemul registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, a se vedea O. Ungureanu, C.
Jugastru, Drept civil. Drepturile reale,ed. a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 318 şi urm.
Demogue, Traité des obligations en general, tom. III, 1923, nr. 87 bis.
Aşadar, darea în plată se face cu consimţământul creditorului, el neputând fi obligat să primească un alt lucru decât
cel care i se datorează, iar acceptarea unui alt lucru în locul celui datorat se face în momentul în care se face plata;
dacă acceptarea ar interveni ulterior, am fi în prezenţa unei novaţii.
Făcând aplicarea argumentului a  fortiori, precizăm că în concordanţă cu dispoziţiile art. 1492 alin. (2) NCC atunci
când prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia
contra evicţiunii şi garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în
care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În acest cazuri, garanţiile oferite de terţi nu
renasc.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1616 NCC : „Datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei
mai mici dintre ele”.
Trebuie arătat de asemenea că, chiar dacă s-ar proceda la o extindere în aplicarea art. 992 şi urm. C.civ., nu se
încadrează în prevederile acestui articol decât plăţile nedatorate, care nu sunt cuprinse în dispoziţiile legale
prevăzute în legile speciale, instituind un regim aparte în privinţa restituirii, cum ar fi restituirea unor salarii necuvenite
reglementate de Codul muncii sau restituirea unor ajutoare sau pensii plătite ilegal în cadrul asigurărilor sociale,
reglementate de acte normative speciale.
D. Gherasim, Îmbogăţirea fără justă cauză, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993,p. 72.
I. Apostu, op. cit., p. 43.
În acest sens, în doctrina juridică se menţionează: „Este obligatoriu ca ceea ce a executat solvensul să fi avut
semnificaţia de operaţie juridică ce constă într-o plată. Altfel spus, prestarea să se fi făcut cu titlu de plată. Insistând
asupra acestei condiţii se poate observa:a) solutio nu ridică cerinţe speciale în privinţa obiectului ei; b) obiectul poate
consta într-o sumă de bani, într-un bun determinat individual şi un bun determinat prin obiectele sale generice; c)
obiectul nu poate consta în restituirea a ceea ce s-a făcut, dacă plata constă în executarea unei obligaţii de a face; d)
obligaţia va avea un alt temei juridic dacă prestaţia nu s-a făcut cu titlu de plată.” Pentru mai multe detalii, a se vedea
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 220.

§2. Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe

Această condiţie este prezentată în doctrina juridică 130 sub diverse forme. Astfel, unii autori131 precizează că: „plata
făcută de solvens să nu fie datorată”, în timp ce alţii132 o enunţă astfel: „plata să fi fost făcută în legătură cu o datorie
inexistentă sub aspect juridic în raporturile dintre solvens şi accipiens”.
Noi preferăm să o enunţăm sub următoarea formă: „datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe”.
Considerăm că toate formele de enunţare sunt corecte şi pertinente, însă această ultimă formă, uzitată de noi,
exprimă că în fapt este vorba:
− fie de o datorie care nu a existat niciodată, spre exemplu, în ipoteza în care moştenitorul plăteşte un legat despre
care nu ştia că fusese revocat;
− fie de o datorie care a existat, dar care a fost deja stinsă, cum este cazul moştenitorului care plăteşte un legat care
a existat şi care fusese stins prin plată sau prin orice alt mod de stingere a obligaţiilor;
− fie plata poate privi o datorie care în fapt a existat, dar în loc să se facă adevăratului creditor, se face unei alte
persoane, spre exemplu: depozitarul unui bun îl restituie din eroare unei alte persoane decât deponentului;
− fie plata a fost făcută de un alt debitor decât cel adevărat. Reluăm exemplul prezentat mai sus, când depozitarul
unui lucru, în loc să-l restituie deponentului, îl predă unei alte persoane;
− plata făcută în temeiul unui contract nul sau rezolvit, datorită efectului retroactiv al nulităţii şi al rezoluţiunii, este
supusă restituirii.
Ceea ce este realmente important este faptul că între solvens şi accipiens nu trebuie să existe un raport obligaţional
a cărui stingere se urmăreşte prin plată. Plata nedatorată poate avea caracter absolut, atunci când se constată
absenţa oricărei obligaţii, sau relativ, atunci când deşi obligaţia există, ceea ce s-a plătit nu formează obiectul acelei

37
obligaţii sau atunci când obligaţia ce a fost executată nu exista între solvens şi accipiens. În ambele situaţii acţiunea
în repetiţiune este admisibilă.
Din motive de acurateţe juridică subliniem că, în situaţia în care solvensul plăteşte în executarea unei obligaţii civile
imperfecte (naturale), el nu va putea cere restituirea, 133 deoarece potrivit dispoziţiilor art. 1092 C.civ. din 1864,
respectiv potrivit dispoziţiilor art. 1471 NCC , restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost
executate de bunăvoie.134
2.1. - Situaţii ce privesc caracterul nedatorat absolut al plăţii
2.2. - Situaţii care privesc caracterul nedatorat relativ al plăţii

Ioan Adam

Note de subsol:
I. Apostu, op. cit., p. 43.
Ibidem.
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 220.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 103.
În practică, Trib. Teleorman, dec. din 25 iunie 1920, în C. Hamangiu, N. Georgean,op. cit, vol. II, p. 647, a decis:
„Deşi potrivit art. 774 şi 777 C.civ., cheltuielile de înmormântare sunt o sarcină a succesiunii, totuşi asemenea
cheltuieli tăcute cu ocazia exhumării şi înhumării cadavrului unui frate mort în lupte şi îngropat pe locul unde a căzut,
constituie îndeplinirea unei înalte datorii morale ce are caracterul unei obligaţii naturale.În conformitate cu dispoziţiile
art. 1092 alin. (2) C.civ., acţiunea în repetiţiune nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost achitate de
bunăvoie.Chestiunea de a şti dacă prestaţia făcută pentru îndeplinirea unei datorii de conştiinţă constituie sau nu
o obligaţie naturală este lăsată la aprecierea instanţelor”.

2.1.

Situaţii ce privesc caracterul nedatorat absolut al plăţii

Considerăm că se impune să prezentăm situaţiile în care plata efectuată de către solvens are caracter nedatorat
(absolut):
a) plata făcută în absenţa oricărui titlu – chiar titlu aparent – de creanţă. În această categorie se plasează cazurile
când nu a existat niciodată o obligaţie.135 Este cazul moştenitorului care a plătit un legat prevăzut în testamentul
defunctului şi care, ulterior, constată existenţa unui alt testament, despre care nu avea cunoştinţă şi care îl revocă pe
cel anterior. Sau se întâmplă ca un legatar universal să plătească suma prevăzută într-o chitanţă semnată de
testator, dar se stabileşte ulterior că semnătura testatorului era falsă.
Tot în această situaţie se încadrează şi cazul unui infractor care plăteşte victimei o sumă, înainte de a fi condamnat,
iar ulterior instanţa penală îl achită şi constată că suma plătită victimei nu trebuia plătită neexistând o daună reală;136
b) situaţia care vizează plata făcută în temeiul unui contract nul sau rezolvit. Având în vedere că atât rezoluţiunea cât
şi nulitatea au caracter retroactiv, obligaţia considerându-se că nu a existat niciodată, operează restitutio in integrum,
deci restituirea tuturor prestaţiilor efectuate în temeiul contractului desfiinţat.
Trebuie să precizăm că nu se face nicio distincţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă. Ambele nulităţi
antrenează repetiţiunea.
În literatura de specialitate 137 a fost considerată ca fiind nedatorată şi plata unei obligaţii imorale sau ilicite,
argumentându-se că o astfel de plată este lipsită de cauză.
Nu împărtăşim această opinie deoarece, cum vom vedea în prezenta analiză, acţiunea în restituire este paralizată
prin aplicarea principiului nulităţii nemo auditur propriam turpitudinem allegans – nimeni nu se poate prevala de
propria sa faptă josnică, mârşavă pentru a obţine protejarea unui drept.138
De altfel, concepţia noastră este împărtăşită şi de noua reglementare, care în cadrul dispoziţiilor art. 1638 NCC ,
denumit „Restituirea pentru cauză ilicită”, prevede că: „Prestaţia primită sau executarea în temeiul unei cauze ilicite
sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”.
Tot o excepţie de la admisibilitatea acţiunii în repetiţiune, în cazul nulităţii actelor juridice, datorată caracterului
retroactiv al nulităţii, este şi cazul plăţii făcută unui incapabil, astfel când contractul este nul pentru incapacitate,
restituirea plăţii nu poate fi cerută incapabilului decât în măsura în care plata i-a folosit. Cu alte cuvinte, incapabilul nu
poate fi obligat la restituirea prestaţiei decât în limita îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii de restituire ( art. 1098
şi art. 1164 C.civ. din 1864, respectiv art. 1476 NCC ).

38
În concluzie, cel care a plătit o datorie în temeiul unui contract nul are drept la restituire, întrucât ca urmare a efectului
retroactiv al nulităţii, obligaţia plătită se consideră că nu a existat niciodată, iar părţile trebuie să fie repuse în situaţia
anterioară, operându-se astfel o restitutio in integrum;
c) situaţia care se referă la plata făcută de solvens în executarea unei obligaţii civile naturale imperfecte. Aşa cum am
arătat, solvensul odată ce a plătit nu mai are dreptul să solicite restituirea deoarece, potrivit art. 1092 C.civ. din 1864,
respectiv art. 1471 NCC , restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost achitate de bunăvoie.
Per a  contrario, dacă plata unei obligaţii naturale s-a făcut din eroare de fapt, ea poate fi restituită [ art. 1635 alin. (1)
NCC ].
În acest sens s-a arătat că plata nu se poate considera ca făcută de bunăvoie atunci când debitorul a efectuat-o
crezând în mod eronat că este obligat din punct de vedere civil şi în această situaţie acţiunea în restituire este
admisibilă.139
În dreptul nostru, după cum am văzut, dacă obligaţia naturală a fost achitată de bunăvoie, nu este admisă restituirea.
Obligaţia este executată de bunăvoie atunci când a fost executată în deplină cunoştinţă de cauză, adică debitorul ştie
în momentul executării obligaţiei că nu mai poate fi obligat prin forţa de constrângere a statului la executarea acesteia
şi totuşi a executat-o. Rezultă că, în acest caz, rolul voinţei celui care face plata este esenţial, însă în practică acest
lucru va fi greu de probat.
În concluzie, în sistemul Codului actual, faptul de a fi executat de bunăvoie o obligaţie naturală constituie un obstacol,
neputându-se cere restituirea. De plano, subliniem faptul că, pentru a se admite restituirea, eroarea trebuie să existe
la momentul efectuării plăţii.
d) cazul când obligaţia a existat, însă fusese deja executată până în momentul efectuării plăţii. În acest caz obligaţia
a existat cândva, însă a fost deja stinsă prin plată. Întâlnim această situaţie în cazul obligaţiilor solidare, când se
plăteşte în întregime o datorie solidară, plătită deja de codebitorul solidar.
În cazul când doi codebitori solidari plătesc în acelaşi timp datoria, fiecare are dreptul de a restitui jumătate din ceea
ce a plătit.
Plata unui lucru nedatorat se poate face atunci când se plăteşte a doua oară un lucru deja plătit în orice mod. Este
cazul când un moştenitor achită o datorie, iar ulterior se dovedeşte că era deja stinsă, întrucât fusese achitată de
defunct.
Tot astfel se plăteşte un lucru nedatorat dacă datoria a fost stinsă prin compensaţie.
e) stingerea obligaţiei prin prescripţie extinctivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la
acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia
că termenul de prescripţie era împlinit”.140
Acest aspect este preluat şi reglementat şi în dispoziţiile Noului Cod civil care în cadrul art. 2506 dispune: „Cel care
a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei,
chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”.
În sprijinul acestei teze, în doctrina juridică141 s-au invocat două argumente.
Un prim argument se referă la caracterul neretroactiv al prescripţiei. Astfel, s-a arătat că plata odată făcută, nu se
poate anihila, declarând în mod retroactiv că obligaţia este fără cauză şi deci poate cere restituirea a ceea ce s-a
plătit.142
Al doilea argument are în vedere efectul general al prescripţiei care constă în stingerea dreptului la acţiune al
creditorului şi nu a dreptului subiectiv însuşi. Dreptul subiectiv subzistă, iar plata făcută este o plată valabilă, ea
nefiind lipsită de cauză. Deci plata, astfel făcută, nu mai poate forma obiectul unei acţiuni în restituire, nefiind vorba
de o plată nedatorată.
S-a arătat în acest sens că debitorul care plăteşte o datorie prescrisă, nu mai poate cere restituirea ei, deoarece
prescripţia unei datorii lasă însă să subziste o obligaţie naturală.143 Este indiferent dacă datoria se achită în cursul
procesului sau după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a respins cererea creditorului de a-l obliga pe debitor
la plata datoriei;
f) plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă şi a obligaţiei cu termen suspensiv. Atât termenul, cât şi condiţia sunt
modalităţi ale actului juridic.
Condiţia suspensivă afectează însă şi existenţa actului juridic, astfel până la împlinirea condiţiei suspensive se
consideră că între părţi nu există niciun act juridic, însă odată împlinită condiţia suspensivă, se va considera că
drepturile şi obligaţiile au existat între părţi din momentul încheierii actului juridic. De aici rezultă următoarea
concluzie: plata făcută înainte de împlinirea condiţiei suspensive va putea fi repetită, deoarece este o plată
nedatorată, întrucât obligaţia nu există mai înainte de împlinirea condiţiei.
Termenul afectează numai executarea actului, nu şi existenţa lui. Obligaţia contractată sub termen suspensiv există
din momentul încheierii actului, însă executarea acesteia poate fi cerută de către creditor numai în momentul împlinirii
termenului. Dacă debitorul face plata înainte de împlinirea termenului, face o plată valabilă, se consideră astfel că

39
debitorul a renunţat la beneficiului termenului. În concluzie, plata făcută înainte de împlinirea termenului suspensiv
este o plată datorată, neputând fi admisă acţiunea în repetiţiune.
În acest sens, Noul Cod civil, în dispoziţiile art. 1414, prevede: „Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere
înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea
termenului nu este supus restituirii.”
g) cazul obligaţiei sub condiţie rezolutorie. Efectul principal al condiţiei rezolutorii constă în desfiinţarea actului în
momentul împlinirii condiţiei, astfel că între părţi se consideră că nu a existat niciun act juridic, acestea fiind obligate
să-şi restituie prestaţiile făcute în temeiul actului juridic astfel desfiinţat.
Până la îndeplinirea condiţiei rezolutorii, actul dintre părţi produce efectul unui act pur şi simplu, adică drepturile şi
obligaţiile există, ele putând fi exercitate, respectiv executate. Astfel, plata făcută în temeiul unui act sub condiţie
rezolutorie, până la împlinirea condiţiei, este o plată datorată, neputând fi cerută repetiţiune dacă condiţia rezolutorie
nu s-a împlinit.
Alta este situaţia dacă condiţia rezolutorie s-a împlinit. Efectul condiţiei rezolutorii constă în desfiinţarea retroactivă
a actului încă din momentul încheierii lui, astfel prestaţiile executate înainte de împlinirea condiţiei trebuie restituite,
acestea rămânând fără cauză, din moment ce actul este desfiinţat ca urmare a împlinirii condiţiei rezolutorii. Astfel,
după împlinirea condiţiei, plata făcută în temeiul unui act sub condiţie rezolutorie devine nedatorată, fiind admisă
acţiunea în repetiţiune.
Am încercat în subsecţiunea de faţă să analizăm cazurile teoretice în care plata făcută poate fi considerată ca
nedatorată în mod absolut, întrucât obligaţia ce se vrea executată prin plată nu există în realitate, fie pentru că ea
a fost deja stinsă printr-un mod de stingere a obligaţiilor, fie pentru că este lipsită de cauză datorită anulării sau
rezoluţionării actului în baza căruia a fost contractată.
Am observat de asemenea că există şi cazuri în care, deşi executarea obligaţiei nu poate fi cerută prin forţa de
constrângere a statului, fie pentru că s-a prescris, fie pentru că nu s-a împlinit termenul suspensiv stipulat în favoarea
debitorului, totuşi plata făcută în executarea unor astfel de obligaţii este o plată valabilă, neputând fi admisă
repetiţiunea.

Ioan Adam

Note de subsol:
Potrivit jurisprudenţei, Trib. Suprem, colegiul civil, dec. nr. 122/1962, în I. Mihuţă,Al. Lesviodax, Repertoriu de
practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 198: „În cazul unor plăţi nedatorate, nu interesează faptul că sumele au fost încasate cu
bună-credinţă, ele fiind supuse repetiţiunii şi în această situaţie (art. 992 C.civ.).
Se poate întâlni în practică şi situaţia când un soţ, divorţat din vina sa, plăteşte o sumă de bani fostei soţii cu titlu de
pensie de întreţinere, fără ca această pensie să fie stabilită de instanţă. Dar întrucât plata pensiei alimentare decurge
din lege, chiar dacă fostul soţ a achitat cu anticipaţie, în mod voluntar, o sumă cu acest titlu, acţiunea în restituire va
avea ca obiect restituirea diferenţei plătite în plus sau eşalonarea diferenţei pentru perioadele următoare, în raport cu
suma stabilită de instanţă.
C. Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II,p. 481.
În practica judecătorească, Trib. Suprem, dec. civ. nr. 807/1980, citată la nota 28 deE. Safta Romano, Contractele
civile, vol. II, p. 128, a decis că acţiunea în restituirea prestaţiei nu este admisibilă în cazul în care reclamantul
a urmărit un scop vădit imoral prin încheierea contractului, scop potrivnic legii. În caz contrar ar fi însemnat ca
reclamantul să se bazeze pe propria sa turpitudine în susţinerea acţiunii, ceea ce nu poate fi admis.
G. Ripert, Boulanger, Traité de droit civil d’après le traité de Planiol, Paris, 1957, p. 476.
Din acest articol, rezultă că executarea unei obligaţii, atunci când debitorul a achitat suma după împlinirea termenului
de prescripţie, nu poate da dreptul la repetiţiune, mai ales dacă debitorul a ştiut că prescripţia s-a împlinit.
I. Apostu, op. cit., p. 44.
Idem,p. 75.
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. III, Ed. SOCEC&S.A.R., p. 518.

2.2.

Situaţii care privesc caracterul nedatorat relativ al plăţii

40
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată a acestor situaţii, va trebui să subliniem faptul că plata este nedatorată
relativ când, în realitate, obligaţia există, dar nu în raporturile dintre solvens şi accipiens, rezultând deci că, în
realitate, una dintre părţi are calitatea de creditor, iar cealaltă de debitor, dar nu una faţă de cealaltă, ci faţă de alte
persoane.
Există trei situaţii când plata este nedatorată relativ: atunci când există o obligaţie, însă s-a plătit un alt lucru decât
acela care formează obiectul obligaţiei (indebitum ex re) sau atunci când plata s-a făcut de către o persoană care nu
era debitor, ori plata s-a primit de către o persoană care nu era creditor (indebitum ex personis).
a) Plata altui lucru decât cel datorat. Plata altui lucru decât cel datorat poate fi întâlnită în cazul obligaţiilor alternative.
Obligaţia alternativă este acel raport de obligaţii care are ca obiect două sau mai multe prestaţii, dintre care, la
alegerea uneia din părţi, debitorul este ţinut să execute doar una singură pentru a se elibera de datorie.
În cazul obligaţiilor alternative, toate prestaţiile sunt datorate de debitor, însă executarea numai a uneia dintre ele are
ca efect stingerea obligaţiei în întregime. Astfel că dacă ulterior intervine executarea unei alte prestaţii, aceasta apare
ca nedatorată, din moment ce obligaţia a fost deja stinsă.
Se pot ivi în practică trei ipoteze, în cazul obligaţiilor alternative, în funcţie de momentele executării plăţilor:
- dacă debitorul plăteşte cele două lucruri simultan, el are posibilitatea să aleagă lucrul a cărei restituire o cere;
- dacă plata a avut loc nu simultan, ci în mod succesiv, solvens nu poate cere restituirea decât a ceea ce a plătit mai
recent, deoarece numai această plată era nedatorată;
- dacă debitorul face plata succesiv, însă prima prestaţie o execută numai în parte, el va avea dreptul la restituire
pentru prima plată.
b) Plata făcută unei persoane care nu este creditor. Se pot ivi în practică situaţii când plata este făcută de către
debitor, însă altei persoane decât adevăratului creditor.
Această ipoteză este consacrată expres în art. 1341 alin. (1) NCC (respectiv în art. 992 C.civ. din 1864), potrivit
căruia cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.
Exemplul clasic care se utilizează este cazul depozitarului care restituie din eroare bunul unei alte persoane decât
deponentului De asemenea, tot o datorie veritabilă care dă naştere unei obligaţii de restituire este şi plata făcută de
un codebitor neobligat solidar cu mult peste partea sa de datorie.144
Este indiferent dacă cel care primeşte plata nu cunoaşte caracterul nedatorat al acesteia, fiind deci de bună-credinţă,
sau dacă cunoaşte caracterul nedatorat al acesteia, fiind deci de rea-credinţă. În ambele cazuri restituirea este
admisă, însă numai întinderea restituirii este deosebită.145
Nu poate fi supusă restituirii plata făcută în temeiul unei delegaţii care apoi a fost declarată nulă.
Prin plata făcută de delegat direct delegatarului, deci altei persoane decât creditorul său, se stinge atât obligaţia
delegantului faţă de delegatar, cât şi obligaţia delegatului faţă de delegant. Astfel, printr-o singură plată se sting două
obligaţii. Dacă această operaţiune juridică va fi declarată nulă, fără să se contesta însă existenţa obligaţiilor, atât
a delegantului faţă de delegatar, cât şi a delegatului faţă de delegant, acţiunea în repetiţiune nu poate fi acordată
delegatului în scopul de a restitui ceea ce a plătit.
c) Plata către creditor făcută de un nedebitor. Această formă a plăţii nedatorate este consacrată expres de art. 993
C.civ. din 1864, respectiv de art. 1341 alin. (1) NCC, potrivit căruia cel care plăteşte fără a datora are dreptul la
restituire.
Noul Cod civil, spre deosebire de Codul civil din 1864, nu distinge după cum plata s-a făcut din eroare sau cu bună-
ştiinţă, consacrându-se în mod expres că orice plată nedatorată trebuie restituită. În virtutea principiului ubi lex non
distinguit nec nos distinguere debemus, credem că nici noi nu trebuie să distingem, însă apreciem că, de regulă,
solvensul trebuie să se afle în eroare. De altfel, legiuitorul instituie şi o prezumţie iuris tantum, potrivit căreia, până la
proba contrară, se prezumă că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie [ art. 1341 alin. (3) NCC ]. În
consecinţă, solvensul trebuie să aibă credinţa greşită că acesta efectuează plata pentru a stinge o datorie şi nu cu
intenţia de a da naştere unui raport juridic de obligaţii între el şi accipiens.
Un exemplu relevant care ilustrează această situaţie este reprezentată de ipoteza în care o persoană plăteşte datoria
moştenirii, crezându-se din eroare moştenitor.
Textul de lege cere ca cel care face plata să aibă credinţa că el însuşi este debitor. Dacă cel care face plata ştie că
nu este debitor, nu are dreptul la restituire.146
S-a arătat că această soluţie este valabilă chiar dacă cel care plăteşte nu are intenţia să facă o liberalitate, ci numai
de a exercita apoi acţiunea în restituire.147
De altfel, Noul Cod civil prevede în mod expres: „Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau
gestiune de afaceri” [ art. 1341 alin. (2) NCC ]. În consecinţă, pentru a fi în prezenţa plăţii nedatorate, se impune ca
solvensul să aibă intenţia ca prin plata pe care o efectuează să stingă o datorie şi nu să gratifice o persoană.
Deşi nu se prevede în mod expres, menţionăm că se impune ca solvensul să fi fost în eroare la momentul efectuării
plăţii. În acest sens, apreciem că, dacă această condiţie este îndeplinită, nu are nicio importanţă că accipiensul a fost

41
de rea-credinţă sau de bună-credinţă, fiindcă în oricare din aceste situaţii, el va fi obligat la restituirea sumei pe care
a primit-o de la nedebitor.
De la această regulă Codul civil din 1864 prevede o excepţie în cadrul dispoziţiilor art. 993 alin. (2), astfel chiar dacă
persoana a făcut plata din eroare, crezându-se debitor, ea nu va avea dreptul la restituirea a ceea ce a plătit, dacă
creditorul cu bună-credinţă a distrus titlul său de creanţă.
Această dispoziţie este preluată şi de Noul Cod civil care o prezintă într-o manieră mai accentuată şi totodată mai
generală. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1342 alin. (1) NCC teza finală: „Restituirea nu poate fi dispusă
atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie şi s-
a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă ori a renunţat la garanţiile creanţei”.
Din lecturarea textului mai sus citat, menţionăm că legiuitorul nu mai limitează textul de lege la acţiunea creditorului
care cu bună-ştiinţă distruge titlul său de creanţă, ci lărgeşte gama de acţiuni pe care creditorul le poate întreprinde,
toate având ca obiect lipsirea de titlul său de creanţă ori renunţarea la garanţiile creanţei.
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, precizăm că, din punct de vedere juridic, termenul „a se lipsi”
are o paletă de semnificaţii mult mai vaste decât termenul „distrugere”, care semnifică în fapt acţiunea creditorului
care, prin orice mod, lezează substanţa titlului în aşa fel încât acesta încetează să existe în materialitatea sa (ruperea
sau arderea înscrisului). În doctrină 148, sub egida reglementării Codului civil din 1864, s-a arătat că prin distrugerea
titlului de creanţă nu trebuie înţeleasă numai distrugerea materială a titlului, ci şi distrugerea juridică a acestuia.
Distrugerea juridică a titlului poate avea loc atunci când accipiens, primind plata de la solvens, a renunţat la
întreruperea prescripţiei faţă de adevăratul debitor, încetând a mai avea posibilitatea valorificării acelei creanţe cu
ajutorul forţei de constrângere a statului.149
Termenul „a se lipsi” include alături de acţiunea de distrugere şi alte acţiuni, cum ar fi: a suprima, a separa,
a despărţi, a renunţa, a nu găsi, a dispărea, a se codi, a nu mai fi, a nu mai exista, a desfiinţa etc. Toate aceste
verbe, in genere intranzitive, înfăţişează acţiuni ale creditorului prin care acesta renunţă la titlul său de creanţă ori la
garanţiile creanţei. Nedorind să vizeze numai acţiunea de distrugere, Noul Cod civil are în vedere o serie de acţiuni
prin intermediul cărora titlul de creanţă poate să nu mai existe: a) titlu s-a desfiinţat; b) titlul de creanţă a  fost ascuns;
c) titlul a fost distrus; d) titlul a dispărut etc.
Schimbând registrul juridic, apreciem că acest text de lege este un mijloc de protecţie a creditorului. Astfel, creditorul,
crezându-se achitat în mod regulat, nu ar avea vreun interes să conserve un titlu, de altfel inutil. Dacă s-ar acorda
împotriva lui restituirea către cel care a plătit din eroare, creditorul ar putea să se afle în imposibilitatea de a face
proba creanţei sale împotriva veritabilului debitor spre a-l obliga să plătească creanţa adevărată, a cărei restituire
trebuie să o execute ca urmare a cererii de repetiţiune a celui care din eroare s-a crezut debitor.150
Dispoziţia legală mai sus citată vine să soluţioneze această situaţie problematică ce s-ar putea ivi în practică, astfel
că, dacă cel care a făcut plata nu poate cere restituirea a ceea ce a plătit, în schimb are drept de regres împotriva
adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit [art. 993 alin. (2), respectiv art. 1342
alin. (2) NCC]. 151
Trebuie să amintim că, potrivit art. 993 alin. (2) C.civ. din 1864, respectiv conform dispoziţiilor art. 1342 alin. (1) NCC
, pentru ca un creditor să nu fie obligat să restituie ceea ce a primit de la cel care a făcut plata cu credinţa greşită că
este debitor, trebuie îndeplinite mai multe condiţii:
− potrivit Codului civil din 1864, se impune ca creditorul să fi distrus titlul său de creanţă. Noul Cod civil generalizează
această condiţie şi cere ca creditorul să fi lăsat să se împlinească termenul de prescripţie şi să se fi lipsit, în orice
mod, de titlul său de creanţă ori să fi renunţat la garanţiile creanţei.152
Apreciem astfel că legiuitorul are în vedere de fapt ipoteza în care accipiensul renunţă la titlul său de creanţă sau la
garanţiile creanţei şi lasă să se împlinească inclusiv termenul de prescripţie. Astfel, aşa cum vom menţiona mai jos,
acesta îşi dovedeşte buna-credinţă, renunţând în mod expres la drepturile sale în contra adevăratului debitor. În
doctrina juridică153, această acţiune de „a se lipsi” se asimilează ipso facto cu „desfiinţarea” titlului de creanţă ori
a garanţiilor creanţei, ducând astfel la respingerea acţiunii în restituire formulată împotriva creditorului de cel care
a plătit din eroare, dar care are deschisă calea acţiunii împotriva adevăratului debitor. Tot astfel, remarcăm că
legiuitorul menţionează în mod expres că, în urma plăţii, cel care a primit-o lasă să se împlinească termenul de
prescripţie. Această acţiune a creditorului precede momentul în care renunţă la titlul său de creanţă, respectiv la
garanţiile creanţei. Îndeplinirea acestor condiţii se impune a fi realizată în mod cumulativ, întrucât atestă că creditorul
nu este de rea-credinţă, ci din contră, şi acesta a avut credinţa greşită că debitorul este cel care îi datorează sau că
acesta din urmă face o plată pentru altul (adevăratul debitor);
− delăsarea creditorului care lasă să se îndeplinească termenul de prescripţie şi care se lipseşte, în orice mod, de
titlul său de creanţă ori renunţă la garanţiile creanţei trebuie să reprezinte urmarea plăţii făcute de o persoană care, în
fapt, nu datorează.
De plano, subliniem faptul că, în timp ce Codul civil din 1864 îl denumeşte pe solvens ca fiind o persoană aflată în
eroare, Noul Cod civil nu conţine nicio dispoziţie în acest sens. Noi îl considerăm o persoană care are credinţa
greşită că este dator, şi efectuează respectiva plată cu intenţia de a stinge o datorie personală. De lege lata,

42
apreciem că, în acest context, utilizarea sintagmei „persoană aflată în eroare”, în ce-l priveşte pe solvens, este
pertinentă în continuare, deşi Noul Cod civil nu a păstrat-o, iar ca urmare nici nu a uzitat-o.
Prin urmare, cauza desfiinţării titlului sau garanţiilor (ori renunţării la acestea) trebuie să fie însăşi plata făcută de cel
care a crezut că prin acest mod stinge o datorie proprie.
În scopul completării acestui peisaj juridic, subliniem că, în ipoteza în care creditorul se lipseşte, în orice mod, de titlul
constatator al creanţei sale sau renunţă la garanţiile creanţei, mai înainte de a primi plata de la nedebitor, nu este
îndeplinită această condiţie.
Relaţia dintre faptul de a face plata şi faptul de a se lipsi de titlul constatator al creanţei ori de a renunţa la garanţiile
creanţei trebuie să fie de la cauză la efect, or cauza este întotdeauna anterioară efectului;
− potrivit dispoziţiilor art. 993 C.civ. din 1864, cea de a treia condiţie este reprezentată de distrugerea titlului de
creanţă cu bună-credinţă. Noul Cod civil preia şi această ultimă condiţie, pe care o transpune astfel: fapta creditorului
care lasă să se împlinească termenul de prescripţie, se lipseşte în orice mod de titlul creanţei sale ori renunţă la
garanţiile creanţei, trebuie să fie făcută cu bună-credinţă.
În opinia noastră, accipiensul trebuie să fie de bună-credinţă în momentul primirii plăţii. Astfel, el primeşte plata de la
solvens, având şi el credinţa greşită că acesta din urmă este debitorul său sau că plata i se cuvine, întrucât, dacă
creditorul distruge titlul constatator al creanţei sale, deşi a ştiut că a primit plata de la o persoană care nu-i datora
nimic, el comite o faptă mult mai gravă decât neatenţia lui solvens care a plătit datoria altuia.
De lege lata, menţionăm că buna-credinţă a accipiensului se prezumă (bona fides praesumitur), de unde obligaţia
pentru cel care a invocat reaua-credinţă să o dovedească.
Conchidem prin a preciza că dispoziţiile art. 993 alin. (2) C.civ. din 1864, respectiv art. 1342 NCC reprezintă eo ipso
un mijloc veritabil de protecţie a creditorului de bună-credinţă. Astfel, interpretând extensiv dispoziţiile mai sus citate,
precizăm că dreptul de restituire al solvensului care face o plată nedatorată încetează în raport cu accipiensul, în
ipoteza în care acesta este de bună-credinţă şi desfiinţează titlul său de creanţă ori renunţă la garanţiile creanţei. El
se va putea întoarce împotriva adevăratului debitor al lui accipiens, în temeiul subrogaţiei legale 154 în drepturile
creditorului plătit.155

Ioan Adam

Note de subsol:
Alt exemplu este plata care se face unui mandatar fals sau unui fals moştenitor al debitorului, sau plata tuturor
datoriilor către unii din moştenitorii debitorului, ştiut fiind că, în virtutea principiului diviziunii creanţelor creditare,
această datorie nu îi era datorată decât în parte şi până la concurenţa părţii sale.
În acest sens s-a arătat şi în practica Tribunalului Suprem: „În cazul unor plăţi nedatorate, nu interesează faptul că
sumele au fost încasate cu bună-credinţă, ele fiind supuse repetiţiunii şi în această situaţie (art. 992 C.civ.)”.
Trib. Suprem, colegiul civil, dec. nr. 122/16.2.1962, în Fl. Ciutacu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Oscar
Print, Bucureşti, 1999, p. 84.
În doctrină s-a mai pus problema dacă, pentru a fi soluţionată favorabil acţiunea în repetiţiune, este necesar ca
adevăratul creditor să fi cerut în prealabil plata de la debitor. S-a susţinut, într-o opinie, că acţiunea în repetiţiune
trebuie respinsă dacă adevăratul creditor nu a notificat în prealabil plata, în caz de admitere a repetiţiunii în absenţa
acestei notificări s-ar ajunge la îmbogăţirea fără cauză a debitorului în dauna altuia. Nu putem fi de acord cu această
opinie, deoarece chiar şi în absenţa unei notificări din partea adevăratului creditor, debitorul, în urma repetiţiunii, va
putea de bunăvoie face plata adevăratului creditor. Dacă n-am admite repetiţiunea, ar însemna să-l îmbogăţim pe
necreditor în dauna altuia.
S-a arătat că „această soluţie are loc chiar dacă cel care plăteşte nu are intenţia să facă o liberalitate, ci numai
intenţia de a exercita apoi acţiunea în repetiţiune”. C. Hamangiu,N. Georgean, Codul civil, adnotat, vol. III, Ed.
SOCEC&S.A.R, p. 516.
C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 516.
L. Pop, op. cit., 1998, p. 159.
De asemenea, se face o astfel de asimilare şi în cazul pierderii garanţiilor pe care le predă creditorul, destinate să
asigure rambursarea creanţei, de aşa natură încât nu ar mai fi posibil a-l pune pe creditor în situaţia în care se afla
înainte de plată.
Această dispoziţie legală se fondează pe principiul echităţii, întrucât este normal ca un creditor care şi-a realizat
creanţa să distrugă titlul constatator al acesteia, deoarece devine inutil. Dacă ulterior se constată că debitorul a făcut
plata din eroare, deci este singurul culpabil pentru conduita sa, ar fi inechitabil pentru creditor, care nu a făcut decât
un lucru normal distrugându-şi titlul constatator al creanţei, să plătească pentru o culpă care nu este a sa, prin

43
neputinţa de a-şi realiza creanţa în contra adevăratului debitor, în situaţia în care ar fi obligat să restituie celui care
a făcut plata din eroare ceea ce a primit de la acesta.
În doctrină s-a pus problema naturii juridice a acţiunii celui care a făcut plata din eroare, în contra adevăratului
debitor. Astfel, s-a arătat că nu poate fi vorba de o gestiune de afaceri, deoarece nu există intenţia de a gera
interesele altei persoane, de asemenea nu este vorba de o subrogare în drepturile creditorului plătit, pentru că
această situaţie nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute în art. 1107 C.civ., respectiv art. 1594 NCC.
Într-o altă opinie, cu care suntem de acord, s-a susţinut că această acţiune este un caz particular al actiode in rem
verso.
În practică, Curtea de Casaţie, dec. civ. din 31 octombrie 1989, în Buletinul civil I,p. 337, în Culegere Dalloz, obs. J.L.
Aubert a decis: „renunţarea creditorului la garanţiile ce garantau creanţa sa, renunţare consecutivă plăţii, trebuie să
fie asimilată suprimării titlului său. În speţă, un vânzător, având o ipotecă pe imobilul cumpărătorului său, fusese
plătit, în urma unei false declaraţii de incendiu, de asigurătorul bunului cumpărat; el îşi radiase în consecinţă ipoteca.
Atunci când asigurătorul a acţionat împotriva lui cu acţiunea în reclamarea plăţii nedatorate, s-a hotărât că el putea
opune dispoziţiile art. 1377 alin. (2) C.civ.fr. şi să nu-i restituie suma pe care o primise de la cel care nu i-o datora.”
A.Colin, H. Capitant, Cours élémentaire de droit civil français, tome II, Dalloz, 1948,nr. 403.
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, considerăm că se impune să definim sintagma „subrogaţie
legală în drepturile creditorului plătit”. În acest sens, menţionăm că subrogaţia reprezintă ipso facto înlocuirea
persoanei creditorului unui raport juridic de obligaţie de către o altă persoană care, plătind creditorului iniţial datoria
debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluând toate drepturile celui care îl plăteşte.
Trebuie să subliniem faptul că în art. 1377 C.civ.fr., corespunzător art. 993 C.civ. român din 1864 (respectiv art. 1342
NCC ), nu este precizat expres faptul creditorului de a fi de bună-credinţă. În schimb art. 1146 C.civ. italian consacră
şi el expres această cerinţă.

§3. Plata să fie făcută din eroare

3.1. Analiza condiţiei

Spre deosebire de Codul civil din 1864 care prevede această condiţie în cadrul dispoziţiilor art. 993 , Noul Cod civil
nu o menţionează în mod expres, însă apreciem faptul că poate fi dedusă din interpretarea art. 1341 alin. (3), care
dispune: „Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie”.
Din această prezumţie iuris tantum reglementată în sarcina lui solvens, care crede că prin plata pe care o face, stinge
în mod valabil o datorie proprie, rezultă eo ipso că acesta se afla în eroare la momentul plăţii.156
Astfel, deşi nu o menţionează în mod expres, considerăm că această cerinţă dăinuie încă şi în regimul juridic al plăţii
nedatorate reglementat de Noul Cod civil .
Analizând ad litteram dispoziţiile art. 1341 alin. (3) NCC , observăm că legiuitorul vorbeşte despre fapta solvensului
care cu „intenţie” face o plată prin care urmăreşte să stingă o datorie. Această intenţie a sa reprezintă de fapt unicul
scop al debitorului (altfel spus, singura cauză determinată a plăţii nedatorate)157: stingerea unei datorii proprii către
accipiens, pe care acesta dintâi îl crede debitorul său, sau poate că acesta este debitorul său, însă nu stinge
o datorie proprie, ci poate efectuează plata în contul unui altui debitor al lui accipiens etc. În practică există o serie de
situaţii în care eroarea lui solvens se poate înfăţişa, prin plata pe care o face unei persoane, mânat fiind de dorinţa
stingerii unei datorii proprii.158
În scopul evitării eventualelor confuzii, menţionăm că nu apreciem, în niciun caz, faptul că, prin lipsa menţionării
exprese a erorii, Noul Cod civil a dorit să renunţe la această condiţie. În susţinerea acestei aserţiuni aducem ca
argumentul că existenţa unei asemenea cerinţe este absolut necesară pentru admisibilitatea acţiunii în repetiţiune.159
De altfel, pentru a fi admisibilă acţiunea în restituire, eroarea trebuie să îndeplinească trei condiţii:
a) numai solvensul trebuie să fie în eroare; când plata se face printr-un reprezentant, este suficient ca numai acesta
să se afle în eroare;
b) să fi avut un caracter determinant, în sensul că în lipsa erorii solvensul nu ar fi făcut plata;
c) să lipsească orice culpă din partea solvensului, acesta trebuind să fie de bună-credinţă.160
Cu privire la lipsa culpei din partea lui solvens, trebuie precizat că este imposibil a se elimina complet în materia plăţii
nedatorate consecinţele normale ale culpei. Orice eroare în cazul plăţii nedatorate implică şi existenţa unei culpe de
o gravitate mai mică sau mai mare. Prin aceasta se deosebeşte eroarea din materia plăţii nedatorate de eroarea care
intră în componenţa bunei-credinţe, unde se cere lipsa oricărei culpe, oricât de uşoare.
Considerăm că în cazul plăţii nedatorate s-a stabilit că restituirea poate fi înlăturată numai în caz de culpă gravă a lui
solvens.
Sub influenţa reglementărilor Codului civil din 1864, în doctrină161 s-a arătat că plata făcută datorită dolului sau sub
imperiul violenţei produce aceleaşi efecte ca şi cea făcută din eroare şi deci dă naştere obligaţiei de restituire din

44
partea celui care a primit-o. Sub imperiul Noului Cod civil , această soluţie a fost consacrată. Astfel, în conformitate
cu dispoziţiile art. 1343 NCC : „Ceea ce debitorul a plătit înainte de îndeplinirea termenului suspensiv nu se poate
restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă (...)”.
În cazul plăţii nedatorate, dolul este exercitat de accipiens, astfel că plata se face sub imperiul manoperelor viclene
ale acestuia.162
Într-o atare situaţie se află angajatul care, „întemeindu-se pe constatările organului de revizie din cadrul unităţii, s-a
considerat să plătească o sumă de bani ca acoperire a unui prejudiciu cauzat prin fapta sa, dar cu privire la care s-a
stabilit ulterior că nu i se poate reţine în sarcină”.163
Eroarea poate fi în egală măsură de drept sau de fapt, spre exemplu: părintele unui major care a cauzat un prejudiciu
altuia prin fapta sa culpabilă, îl dezdăunează pe păgubaş, crezându-se din eroare civilmente responsabil pentru fapta
fiului său.164
Dacă solvensul a plătit ştiind că nu este debitor, plata astfel efectuată poate fi considerată ca o liberalitate sau ca
o gestiune de afaceri. Cu eroarea se asimilează şi dolul, care este o eroare provocată prin manopere dolosive.
În practica judiciară veche s-a statuat că potrivit art. 1092 C.civ. din 1864 [respectiv în consonanţă cu dispoziţiile de
actualitate ale art. 1341 şi art. 1635 alin. (1) NCC] , acela care din eroare s-a crezut debitor şi a plătit o datorie, are
dreptul să-i fie restituită.165
Tot în practica judiciară166 s-a arătat că în conformitate cu art. 992 C.civ. din 1864 (respectiv art. 1341 NCC ), cel ce
a plătit şi nu era dator are o acţiune în restituire, fie că a făcut plata din eroare, fie cu ştiinţă, iar conform art. 993
C.civ. din 1864 respectiv conform art. 1341 alin. (1) şi (3) coroborate cu dispoziţiile art. 1470 NCC , cel care a plătit
o datorie care nu era a sa, are acţiune în restituire numai în caz de eroare.
Proba erorii se poate face prin orice mijloc de probă. În literatura juridică franceză 167, în ce priveşte această chestiune
s-a decis: „în materie de plată nedatorată, demonstrarea absenţei datoriei, pe care trebuie să o facă reclamantul,
este suficientă pentru a permite acţiunea în restituire contra lui accipiens, proba erorii şi a prejudiciului este inutilă”.
Din contră, atunci când solvens a plătit datoria altuia, fără a fi fost subrogat în drepturile creditorului, jurisprudenţa
a decis că lui îi revine sarcina să stabilească faptul că cauza plăţii sale îi deschide o  acţiune în restituire contra
veritabilului debitor168, această cauză putând consta într-un mandant sau într-o gestiune de afaceri. Dacă el a plătit
pentru că se credea personal debitor, poate acţiona contra veritabilului debitor 169. Faţă de accipiens, care a primit
ceea ce îi era datorat, acţiunea lui solvens presupune demonstrarea unei erori sau a unei constrângeri.170
Accipiensul are, la rândul său, obligaţia de a dovedi intenţia liberală sau gestiunea de afaceri a solvensului pentru
a nu fi obligat astfel la restituirea plăţii efectuate de solvens.171
Concluzionăm prin a preciza că neglijenţa lui solvens nu împiedică acţiunea în restituirea plăţii nedatorate, dar
angajează răspunderea sa faţă de accipiens. Astfel, dacă solvensul face plata unui accipiens de bună-credinţă care
crede că astfel îl eliberează pe debitorul său de datorie, ce se stinge, lăsând astfel să se împlinească termenul de
prescripţie ori se lipseşte în orice mod de titlul său de creanţă ori a renunţat la garanţiile creanţei, cel dintâi (solvens)
se va substitui, în temeiul subrogaţiei legale, în drepturile creditorului plătit, având dreptul de a regresa împotriva
adevăratului debitor al lui accipiens.
În teoria clasică a dreptului civil român172 se apreciază că eroarea poate exista în trei împrejurări:
a) în cazul plăţii unei datorii existente de către cineva care a crezut că este debitor, dar în realitate nu era debitor,
ceea ce înseamnă că a plătit din eroare datoria altei persoane;
b) plata făcută pentru stingerea unei obligaţii care fie nu există, fie era o obligaţie naturală, despre care cel care
a făcut plata credea, din eroare, că există ca şi o adevărată obligaţie civilă;
c) plata făcută în executarea unei obligaţii ce era datorată de solvens dar, în loc să plătească adevăratului creditor,
solvensul a plătit unei alte persoane.
În afară de ipotezele enunţate mai sus, este posibil ca debitorul să facă o plată voluntară, ştiind că nu este debitorul
ei. Plata astfel făcută se va interpreta fie ca o liberalitate în favoarea debitorului, fie ca o gestiunea a intereselor altei
persoane, el acţionând ca gerant în contul adevăratului debitor situat pe poziţia juridică de gerat.
Există şi unele împrejurări în care nu se impune condiţia erorii solvens-ului pentru a lua naştere obligaţia de restituire,
acestea vor fi prezentate în cele ce urmează.
3.2. - Cazuri de restituire a plăţii nedatorate în care nu se cere condiţia erorii solvensului

Ioan Adam

Note de subsol:
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, ilustrăm următorul exemplul nuanţat în doctrina juridică
franceză: „A îi datorează 100 euro lui B. C îl plăteşte pe B în cunoştinţă de cauză, fie pentru a-i face o liberalitate lui A

45
(donaţie indirectă), fie pentru că îi datora această sumă (delegaţie)”. Pentru mai multe detalii, a se vedea Ph.
Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., 2009, p. 601.
I.C.C.J., secţia I, dec. nr. 194/1914, în C. Hamangiu, N. Georgean, op., cit., vol. II,Ed. SOCEC&S.A.R, p. 647
a statuat astfel: „Acţiunea în repetiţiune prevăzută de art. 1092 C.civ. cere pentru exerciţiul ei ca plata să fie făcută
din eroare, adică să fi fost singura cauză determinantă a plăţii. Prin urmare, când se constată că o societate româno-
americană a plătit voluntar taxele vamale fără a cere scutirea lor, atunci când ştia că ele nu sunt datorate după lege,
Curtea de apel a făcut o bună aplicare a art. 1092 C.civ. când a decis că nu poate cere restituirea lor nici pe temeiul
acestui articol.”
Trebuie subliniat că teza limitării condiţiei erorii numai la cazul prevăzut de art. 993 C.civ. a fost adoptată izolat în
doctrina franceză (Demogue) şi chiar consfinţită în Belgia de Curtea de Casaţie belgiană.
În practică, Curtea de Casaţie civilă franceză, prin dec. civ. nr. 24 octombrie 1933, în Culegere Dalloz, a decis:
„acţiunea în restituirea plăţii nedatorate este deschisă oricărei persoane care a achitat o datorie care-i revenea în
realitate altuia, cu falsa credinţă că ea era, însăşi, ţinută la aceasta”. În speţă, un imobil închiriat arsese, locatarul
fiind responsabil. Asigurătorul locatarului îi vărsase proprietarului indemnizaţia de asigurare, dar asigurarea era nulă.
Solvensul (asigurătorul) nu era deci debitor şi comisese o eroare, chiar dacă accipiensul (proprietarul) era creditor al
asiguratului (locatarul), restituirea a putut fi cerută.
L. Pop, op. cit., p. 149.
Idem, p. 156.
Se asimilează cu plata făcută din eroare şi plata efectuată sub imperiul violenţei, cum ar fi de exemplu ameninţarea
cu darea în judecată sau cu urmărirea penală lipsite de temei.
Se pot ivi în practică şi situaţii când eroarea nu este o condiţie a restituirii, adică solvens face plata în deplină
cunoştinţă de cauză că nu datorează nimic, şi totuşi el are drept de a i restitui ceea ce a plătit: atunci când plata
a fost făcută în vederea unei cauze viitoare care nus-a realizat, precum ar fi plata unei zestre în vederea unei
căsătorii care apoi nu se mai celebrează, sau plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă, dacă acea condiţie nu s-a
mai realizat, ori atunci când plata a fost făcută în executarea unei obligaţii supusă ulterior unei rezoluţiuni sau plata
făcută în executarea unei obligaţii nule. În acest sens dispune şi art. 1635 alin. (2) NCC : „Ceea ce a fost prestat în
temeiul unei cauza viitoare, care nu s-a înfăptuit, este de asemenea supus restituirii, afara numai dacă cel care
a prestat a făcut-o ştiind că înfăptuirea cauzei este cu neputinţă sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei.”
I. Apostu, op. cit., p. 45.
T.M.B., dec. nr. 260/1990, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL,
1992, p. 58.
I.C.C.J., dec. nr. 571/1911, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit.,vol. II, p. 462.
Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., 2009, p. 602; O. Salvat, Le recours du tiers contre la persoane
dont il a payé la dette, Defrénois, 2004, art. 37863, p. 105. În acest sens, în practică, Curtea de Casaţie, dec. din 2
aprilie 1993, în Buletinul hotărârilor Curţii de Casaţie (adunare în plen), a decis: „cotizaţiile litigioase nefiind datorate,
societatea Jeumont-Schneider era îndreptăţită fără a fi ţinută de nicio altă probă, să obţină restituirea”. În acest caz,
J. Mestre a afirmat: „este (...) demonstrat că această plată litigioasă era lipsită de cauză şi că nu există datorie (...),
fără a fi deci necesar ca banca apelantă să demonstreze o eroare din partea sa, aceasta este îndreptăţită să reclame
restituirea acestei sume nedatorat percepută de intimat”.
În practică, Curtea de Casaţie, dec. civ. din 2 iunie 1992, în Buletinul civil I, p. 167, a  statuat: „îi revine acelui care
a plătit cu bună-ştiinţă datoria altuia, fără a fi subrogat în drepturile creditorului, să demonstreze că acea cauză din
care rezultă plata implică, pentru debitor, obligaţia de a-i rambursa sumele astfel vărsate.” În speţă, un socru plătise
impozitele nurorii sale. În zadar cere succesorilor acesteia să i le ramburseze”.
Potrivit jurisprudenţei Curţii de Casaţie, decizia din 13 octombrie 1998, în Buletinulcivil I, p. 299: „terţul care, prin
eroare, a plătit datoria altuia din propriii săi bani are, chiar dacă nesubrogat în drepturile creditorului, un regres contra
debitorului”. În speţă, un notar îi plătise vânzătorului preţul unui imobil vândut, în timp ce cumpărătorii nu o făcuseră.
S-a hotărât că acesta avea dreptul de regres contra cumpărătorilor.
În practică, un debitor conjunct, ţinut la jumătate din datorie, o plăteşte în totalitate. Curtea de casaţie, secţia com.,
dec. din 5 mai 2004, în Buletinul hotărârilor civile nr. IV, p. 85, a decis: chiar dacă nu există plată nedatorată
obiectivă, creditorul a primit ceea ce îi era datorat, curtea de apel trebuia să cerceteze dacă, efectuând o plată
integrală, societatea N comisese o eroare sau acţionase sub constrângere”.
Curtea de Casaţie, secţia com., dec. din 15 octombrie 1996, în Culegere Dalloz, p. 243, a decis: „dacă culpa acelui
care a plătit îi poate angaja răspunderea faţă de acela care a primit, ea nu constituie o condiţie de punere în aplicare
a acţiunii în restituirea plăţii nedatorate”.
I. Apostu, op. cit., p. 45.

3.2.

46
Cazuri de restituire a plăţii nedatorate în care nu se cere condiţia erorii solvensului

Condiţia erorii celui care a făcut plata nu este necesară în următoarele cazuri:
− plata obligaţiei sub condiţie suspensivă, dacă condiţia nu s-a realizat;
− plata unei obligaţii ulterior rezolvită;
− plata făcută în executarea unei obligaţii nule absolut, deoarece părţile trebuie puse în situaţia anterioară încheierii
actului, în caz contrar sancţiunea nulităţii ar fi eludată. 173 În schimb, dacă obligaţia este lovită de nulitate relativă, care
poate fi confirmată, executarea cu ştiinţă a obligaţiei este considerată o confirmare tacită a actului juridic şi prin
urmare solvensul nu mai poate cere restituirea. Spre exemplu, o donaţie nulă pentru vicii de fond şi formă poate fi
confirmată prin executare de moştenitorii donatorului defunct;
− plata unei datorii făcută a doua oară de către debitor, care după ce a efectuat prestaţia, pierde chitanţa, iar
creditorul îi pretinde să plătească; dacă găseşte chitanţa, cea de-a doua este plată nedatorată şi va fi supusă
repetiţiunii.
O problemă controversată s-a ivit în privinţa plăţii unei datorii a succesiunii făcută de către un legatar exheredat.
Moştenitorul care a plătit datoria în baza singurului testament cunoscut la data efectuării plăţii a executat o obligaţie
fără să se fi aflat în eroare. Aşadar, nimic nu i-a viciat consimţământul când a executat obligaţia ce îi incumba în
temeiul calităţii sale succesorale. Faptul descoperii ulterioare a unui ultim testament prin care a fost exheredat nu
poate atrage calificarea de plată făcută din eroare pentru o obligaţie executată fără niciun viciu de consimţământ.
Aşa fiind, considerăm că plata este într-adevăr nedatorată şi supusă repetiţiunii, dar nu pentru faptul că a fost făcută
din eroare, ci pentru că obligaţia de plată era lipsită de cauză.

Ioan Adam

Note de subsol:
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 153.

Secţiunea a 7-a. Efectele plăţii nedatorate

§1.  Efectele plăţii nedatorate între părţi

§2.  Efectele plăţii nedatorate faţă de terţi

Ioan Adam

§1. Efectele plăţii nedatorate între părţi

Plata nedatorată are ca efect naşterea unui raport obligaţional între accipiens şi solvens care include în conţinutul
său subiectele, conţinutul şi raportul subiectiv.
În ce priveşte subiectele acestui raport juridic obligaţional, acestea sunt: accipiensul (cel care primeşte plata
nedatorată) şi solvensul (cel care efectuează plata nedatorată).
Obiectul raportului juridic născut din plata nedatorată constă în prestaţia la care părţile sunt ţinute (obiectul direct şi
nemijlocit), iar dacă aceste prestaţii privesc un bun, acesta va fi considerat ca obiect derivat (mijlocit) al raportului.174
Conţinutul raportului juridic obligaţional este format din obligaţiile accipiensului şi cele corelative ale solvensului.175
În concret, avem în vedere obligaţia accipiensului de a-i restitui solvensului ceea ce a primit sub titlu de plată;
corelativ acestei obligaţii, solvensul are la rândul său câteva obligaţii către accipiens, cum ar fi cea de rambursare
a cheltuielilor făcute cu bunul supus restituirii.
1.1. - Obligaţia lui accipiens
1.2. - Obligaţiile solvensului
1.3. - Drepturile părţilor

Ioan Adam

47
Note de subsol:
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., 2009, p. 221.
În privinţa efectelor plăţii nedatorate, a se vedea: A. Bénabent, op. cit., p. 308.

1.1.

Obligaţia lui accipiens

Obligaţia lui accipiens trebuie analizată în funcţie de obiectul plăţii nedatorate şi de buna sau reaua lui credinţă.
Astfel, este de bună-credinţă accipiensul care primit plata de la solvens cu convingerea că-i este datorată, şi este de
rea-credinţa accipiensul care a avut cunoştinţă despre caracterul nedatorat al plăţii.176
Ca un principiu fundamental de drept, buna-credinţă a accipiensului se prezumă conform principiului bona fides
praesumitur, fiind în sarcina celui ce afirmă contrariul să facă dovada relei-credinţe.
De asemenea, buna sau reaua-credinţă a accipiensului nu interesează decât pentru determinarea întinderii obligaţiei
de restituire. În cazul în care accipiensul a fost de bună-credinţă, el este ţinut să restituie prestaţiile primite cu titlu de
plată numai în limitele îmbogăţirii sale.
În continuare vom analiza obligaţia de restituire a lui accipiens în funcţie de obiectul derivat al plăţii care a fost
efectuată. Astfel, distingem următoarele situaţii.
1.1.1. - Plata nedatorată a avut ca obiect un bun fungibil
1.1.2. - Plata a avut ca obiect un bun cert
1.1.3. - Plata nedatorată a avut ca obiect un bun frugifer

Ioan Adam

Note de subsol:
În practica judiciară s-a considerat că este de rea-credinţă şi accipiensul care primeşte plata în baza unei hotărâri
judecătoreşti rămasă nedefinitivă. Astfel, pârâtul care a primit o plată în virtutea unui titlu litigios este presupus că are
cunoştinţă despre viciile titlului şi deci nu poate fi asimilat cu cel care, fiind de bună-credinţă, a  primit o sumă
nedatorată. Trib. Suprem, Colegiul civil, dec. nr. 122/16.2.1962, în Fl. Ciutacu, Drept civil. Teoria generală
a obligaţiilor. Culegere de speţe, p. 84.

1.1.1.

Plata nedatorată a avut ca obiect un bun fungibil

Accipiens, indiferent de buna sau reaua-credinţă este obligat să restituie suma de bani sau bunurile primite în
aceeaşi cantitate şi calitate. Buna sau reaua-credinţă interesează numai pentru a determina întinderea obligaţiei sale.
În cazul în care este vorba de o plată care constă într-o sumă de bani, accipiensul va trebui să restituie aceeaşi
sumă.
a) Accipiensul de rea-credinţă va mai trebui să-i plătească lui solvens şi dobânzi legale, calculate din ziua plăţii, când
plata a avut ca obiect sume de bani, chiar dacă nu există o somaţie de plată şi chiar dacă solvens nu va face dovada
prejudiciului suferit.
În cazul în care accipiensul este de rea-credinţă, iar obiectul îl constituie un alt bun fungibil decât o sumă de bani, s-
au formulat în literatura de specialitatea două opinii contrarii.
Astfel, în opinia unor autori,177 accipiens ar datora dobânzile la valoarea estimativă a lucrurilor livrate socotite din ziua
plăţii. În sprijinul acestei opinii, ei aduc ca argument faptul că reaua-credinţă a lui accipiens îl obligă să-l
despăgubească integral pe solvens şi că, în acest scop, este necesar – odată ce acesta a fost lipsit de folosinţa
obiectului plăţii – să i se calculeze dobânzile la valoarea obiectului.
În opinia altor autori178 se arată, din contră, că dacă plata a avut ca obiect bunuri fungibile, atunci el va fi obligat la
plata de daune-interese.
Suntem de acord cu această din urmă soluţie, deoarece trebuie ţinut cont de faptul că obligaţia de restituire a plăţii
nedatorate trebuie îndeplinită în primul rând în natură, şi numai când obligaţia nu poate fi îndeplinită în natură, poate
fi îndeplinită prin echivalent bănesc.179 În cazul lucrurilor fungibile, dată fiind natura acestor lucruri, în sensul că ele
pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii şi a faptului că accipiensul care a pierdut folosinţa

48
lucrurilor poate procura altele de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate, deci accipiensul îşi poate îndeplini obligaţia
în natură, este normal să fie ţinut să facă în primul rând acest lucru şi în plus să acorde daune-interese pentru
prejudiciul cauzat solvensului, cât el a fost lipsit de acele bunuri.180
O altă problemă întâlnită în practică este cea a succesibililor lui accipiens, care pot sau nu avea cunoştinţă de
caracterul nedatorat al plăţii primite de autorul lor. În primul rând trebuie să subliniem faptul că aceştia sunt
continuatorii personalităţii lui accipiens. Dacă plata a fost primită de către cel care a decedat ulterior, şi care ştia la
acel moment că nu are acest drept, primeşte statutul de accipiens de rea-credinţă. Astfel acceptanţii succesiunii
preiau obligaţiile izvorâte din acest status al autorului lor. Pe de altă parte, dacă plata are loc după decesul lui
accipiens (plată care măreşte activul succesoral), este importantă atitudinea succesibililor lui decuius, care pot avea
cunoştinţă sau nu de dreptul autorului lor de a primi sau nu acea plată. Deci va trebui efectuată o circumstanţiere
asupra atitudinii psihologice a acestora de la momentul plăţii. Un exemplu în acest sens îl poate constitui o plată
realizată de X lui Y, efectuată din eroare, prin transfer bancar, Y fiind decedat la acel moment. Moştenitorii lui Y îşi
pot însuşi banii alimentaţi în cont, fără a se interesa de provenienţa acestora şi fără a mai lua legătura cu X pentru
a verifica dacă autorul lor ar fi avut dreptul la acea sumă. În acest caz este dificil a  analiza dacă lipsa de interes în
a face unele investigaţii ar echivala cu o rea-credinţă.
b) Accipiensul de bună-credinţă, în cazul în care plata a avut ca obiect sume de bani, nu are obligaţia de a plăti
dobânzi decât din data în care devine de rea-credinţă, respectiv din momentul în care a primit somaţia de restituire
a plăţii.181 Dacă a fost de bună-credinţă şi între timp a decedat, iar moştenitorul lui este de rea-credinţă, acesta din
urmă plăteşte dobânzi din ziua decesului lui de cuius.
În practica judiciară182 s-a decis că nu se violează principiul conform căruia cel care a primit cu bună-credinţă o plată
nu poate fi condamnat a plăti dobânda decât din ziua chemării în judecată când instanţa îl condamnă a restitui
sumele ce a primit, în condiţiile în care ele i s-au dat, adică cu dobânzile lor.183
În cazul în care obiectul plăţii l-a constituit un alt bun fungibil decât o sumă de bani, accipiensul este obligat să
restituie lucrul de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate, potrivit principiului genera non pereunt.
În caz de vânzare a bunurilor de gen, accipiens este obligat să restituie preţul pe care i l-a plătit cumpărătorul.

Ioan Adam

Note de subsol:
Baudry-Lacantinerie et Barde, Traité théorique et pratique de droit civil, tom. IV,nr. 383.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 151.
Potrivit dispoziţiilor art. 1640 NCC : „Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui
impediment serios ori aceasta priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent”.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1637 alin. (1) NCC : „Restituirea se face în natură sau prin echivalent”.
În acest sens dispune şi art. 1640 alin. (2)NCC : „În cazurile prevăzute la alin. (1), valoarea prestaţiilor se apreciază
la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie”.
I.C.C.J., dec. nr. 323/1892, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. II, p. 465.
În acest sens arată şi practica instanţelor judecătoreşti: „După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, condictio
indebiti întemeiată pe buna-credinţă a accipiensului nu dă dreptul la dobânzi sau despăgubiri împotriva acestuia. În
acest caz, primitorul plăţii, accipiens, este asimilat cu un posesor de bună-credinţă şi ca atare el nu poate fi obligat să
restituie fructele şi dobânzile decât în ziua în care buna sa credinţă a încetat. Buna credinţă încetează din momentul
punerii în întârziere a accipiensului prin somaţia sau acţiunea în repetiţiune. De aceea socotim nelegală soluţia de
indexare a unei sume de bani dată în repetiţiune conform art. 1092 şi art. 992 C.civ. şi depreciată prin inflaţie”. Trib.
Suceava, s. civ., dec. nr. 525/1997, Dreptul nr. 1/1998, p. 100. Astfel, în practica judiciară se apreciază că
accipiensul debună-credinţă nu poate fi obligat decât la ceea ce a primit, indiferent dacă suma de bani primită se
depreciază ca urmare a inflaţiei.

1.1.2.

Plata a avut ca obiect un bun cert

Prin bun cert, potrivit art. 1641-1644 NCC (respectiv potrivit art. 995 C.civ. din 1864), se înţelege un bun imobil sau
un mobil corporal; textul nu se referă şi la bunurile mobile incorporale. S-a subliniat în literatura de specialitate 184 că
nu există niciun motiv de a nu aplica regula şi la mobilele incorporale, cum ar fi de pildă un brevet de invenţie.

49
Dispoziţiile cuprinse în art. 1641-1643 NCC (respectiv cele mai vechi ale art. 995-996 C.civ. din 1864) arată modul
cum se soluţionează acţiunea în restituire, atât în cazul când obiectul plăţii nedatorate mai există în mâinile
accipiensului, cât şi atunci când acesta a pierit, fie total, fie parţial.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile mai sus citate, accipiensul trebuie să restituie în natură bunul primit în plată, prin
înapoierea bunului primit ( art. 994 C.civ. din 1864, respectiv art. 1639 NCC ). Dacă restituirea nu mai poate avea loc
în natură, din cauza imposibilităţii sau a unui eveniment serios ori acesta priveşte efectuarea unor servicii deja
efectuate, restituirea se va face prin echivalent, valoarea prestaţiilor apreciindu-se la momentul în care debitorul
a primit ceea ce trebuie să restituie.
Dacă bunul a fost înstrăinat sau a pierit fortuit, se distinge în funcţie de buna sau reaua-credinţă a accipiensului la
momentul plăţii:
a) Accipiens este de bună-credinţă:
− dacă bunul care a făcut obiectul plăţii mai există, accipiensul de bună-credinţă va fi obligat să-l restituie în natură.
Fiind un posesor de bună-credinţă, el nu va fi obligat la restituirea fructelor produse de bunul care a făcut obiectul
plăţii, ci acesta le va păstra suportând cheltuielile făcute cu producerea lor. Această soluţie se desprinde din art. 485
C.civ. din 1864, respectiv art. 1645 NCC ;
− dacă a  înstrăinat bunul cu titlu oneros este obligat să restituie numai preţul pe care l-a primit în schimb [ art. 996
alin. (2) C.civ. din 1864, art. 1641 alin. (1) NCC ].185 Menţionăm că Noul Cod civil dispune faptul că, în cazul în care
bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat, iar cel obligat la restituire este de bună-credinţă ori a primit bunul în
temeiul unui act desfiinţat cu efect retroactiv, fără culpa sa, acesta trebuie să restituie valoarea cea mai mică dintre
cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pierii sau, după caz, a înstrăinării.
Spre deosebire de Codul civil din 1864, care în cadrul dispoziţiilor art. 996 alin. (2) vorbea, în cazul bunei-credinţe,
numai de vânzare, Noul Cod civil foloseşte în art. 1641 alin. (2) termenul generic de „înstrăinare”, referindu-se astfel
şi la alte forme de înstrăinare, iar în cadrul dispoziţiilor art. 1649 , Noul Cod civil conturează şi sfera efectelor restituirii
faţă de terţi în alte acte juridice.
În legătură cu această din urmă problemă, în literatura de specialitate 186 s-a subliniat că regula înscrisă în text trebuie
să se aplice fără nicio distincţie la toate formele de înstrăinare, cu excepţia donaţiei. Faptul că accipiensul de bună-
credinţă care a înstrăinat lucrul prin donaţie nu este obligat la nicio restituire se justifică prin aceea că beneficiarul
plăţii nedatorate nu este obligat, atunci când este de bună-credinţă, să restituie decât în măsura îmbogăţirii sale. În
caz de vânzare, dacă accipiensul nu a primit suma în fapt, el este obligat să cedeze lui solvens creanţa sa împotriva
cumpărătorului.
Trebuie subliniat faptul că preţul vânzării bunului va fi de regulă mai mic decât preţul real al bunului, în aceasta
constă şi diferenţa de tratament între accipiensul de bună-credinţă şi accipiensul de rea-credinţă care va fi obligat la
valoarea bunului din momentul intentării acţiunii în repetiţiune, indiferent de preţul primit pe bun.
Accipiensul de bună-credinţă este ţinut să restituie integral preţul primit pe bun, chiar şi în cazul în care acesta ar fi
mai mare decât valoarea reală a bunului, astfel el nu poate să pretindă să reţină o parte din preţ subliniind că
valoarea bunului este mai mică decât preţul primit. Această situaţie se întâmplă rar în practică, dar trebuie avută în
vedere. Dacă vânzarea a fost consimţită de accipiensul de bună-credinţă la un preţ superior valorii sale reale, el va fi
obligat să restituie acest preţ în totalitatea sa, căci dacă s-ar decide altfel s-ar consacra o îmbogăţire fără justă cauză
a lui accipiens. Credem că această justificare este oarecum relativă, deoarece la fel de bine putem spune că şi
solvens s-ar îmbogăţi fără justă cauză, deoarece primeşte o valoare mai mare decât valoarea reală a bunului ce
a făcut obiectul plăţii;
− dacă bunul a pierit sau a fost deteriorat din caz fortuit sau forţă majoră, accipiens este liberat de datorie [ art. 995
alin. (2) C.civ. din 1864, art. 1641 alin. (2) NCC ], el va fi totuşi ţinut să cedeze indemnizaţiile de asigurare primite
sau, după caz, dreptul de a primi aceste indemnizaţii. Trebuie să observăm că, atunci când accipiensul care la
origine a fost de bună-credinţă află ulterior despre absenţa cauzei plăţii, iar deteriorarea sau pierderea au survenit
după ce buna sa credinţă a încetat, el urmează să fie tratat ca un accipiens de rea-credinţă;
− în final, subliniem că Noul Cod civil prevede că debitorul de bună-credinţă în sarcina căruia revine obligaţia de
restituire a bunului nu este obligat să achite contravaloarea folosinţei bunului decât atunci când această folosinţă era
obiectul principal al prestaţiei ori când, prin natura sa, bunul era susceptibil de deteriorare rapidă.
b) Accipiens este de rea-credinţă:
− dacă lucrul există, acesta este obligat să-l restituie în natură. Fiind de rea-credinţă, el nu are dreptul nici la fructele
pe care bunul le-a produs, astfel că şi aceste fructe vor face obiectul repetiţiunii;187
− dacă a  înstrăinat bunul este obligat să restituie valoarea de la momentul introducerii acţiunii, indiferent de preţul
primit [ art. 996 C.civ, respectiv art. 1642 alin. (2) NCC ]. Observăm astfel că, spre deosebire de accipiensul de bună-
credinţă care era ţinut să restituie numai preţul primit pe bun, chiar dacă acesta nu acoperea valoarea reală
a imobilului, şi chiar dacă acesta a fost depreciat ca urmare a inflaţiei, accipiensul de rea-credinţă este obligat să
restituie valoarea reală a lucrului, aceea din momentul intentării acţiunii în restituire.

50
Comparând dispoziţiile art. 996 C.civ. din 1864 cu cele ale art. 1642 NCC , remarcăm că Noul Cod civil agravează
situaţia accipiensului de rea-credinţă. Astfel, în cazul pieirii fortuite a bunului, „dacă debitorul este de rea-credinţă ori
obligaţia de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi
în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului”.188
− dacă bunul a pierit din caz fortuit este obligat să restituie valoarea acestuia din momentul introducerii acţiunii, în
afară de cazul în care va face dovada că bunul ar fi pierit chiar dacă se afla la solvens [ art. 995 C.civ. din 1864,
respectiv art. 1642 NCC ].
Această soluţie se explică prin faptul că legea a considerat pe accipiensul de rea-credinţă ca fiind de plin drept în
întârziere cu privire la restituire. Astfel, potrivit art. 1156 C.civ. din 1864, respectiv potrivit art. 1525 NCC , obligaţia nu
se stinge dacă în momentul pierii lucrului, din cauză de forţă de majoră, era deja pus în întârziere, afară numai dacă
debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, în cazul când i l-ar fi transmis sau predat;189
− în lumina dispoziţiilor art. 1645 alin. (2) NCC, accipiensul de rea-credinţă este obligat să achite creditorului
contravaloarea folosinţei bunului.
În ipoteza în care bunul supus restituirii a pierit parţial, suferind o deteriorare sau o scădere de valoare, cel obligat la
restituire este ţinut să îl despăgubească pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa
normală a lucrului. Noua reglementare nu distinge între accipiensul de bună sau de rea-credinţă, scutindu-l pe
debitor de plata despăgubirilor doar dacă acestea se datorează folosinţei normale a lucrului.
Aşa fiind, atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în
starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de cazul când această stare este
cauzată din culpa debitorului restituirii (conform dispoziţiilor art. 1643 NCC ).

Ioan Adam

Note de subsol:
D. Gherasim, op. cit., p. 100.
Situaţia este reglementată şi de Codul civil francez în art. 138, care prevede: „Dacă cel ce a primit de bună-credinţă,
a vândut bunul, el nu trebuie să restituie decât preţul vânzării.”
D. Gherasim, op. cit., p. 103.
În acest sens şi art. 1645 alin. (2) NCC care dispune: „Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă, ori
când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să
restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să-l indemnizeze pe creditor pentru folosinţa
pe care bunul i-a putut-o procura”.
Subliniem că unii autori, fundamentându-şi argumentaţiile pe dispoziţiile Codului civil din 1864, considerau reaua-
credinţă a lui accipiens ca pe un delict civil şi explică obligaţia de restituire a acestuia din urmă ca pe o reparaţie
integrală a prejudiciului suferit. Când, din contră, accipiensul a primit plata cu rea-credinţă, atunci în raportul
convenţional dintre el şi solvens intervine un delict civil şi are loc o reparaţie integrală a pagubei suferite de solvens.
M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 410.
Apreciem că, dată fiind reaua-credinţă a lui accipiens, acesta cunoscând caracterul nedatorat al plăţii, putea restitui
obiectul plăţii lui solvens şi atunci bunul n-ar mai fi pierit în cazul în care cazul fortuit sau forţa majoră a afectat numai
zona unde locuia accipiens. De exemplu, dacă obiectul plăţii nedatorate îl constituie un autoturism care a fost distrus
de incendiul ce a izbucnit din cauze naturale, independent de orice culpă a lui accipiens, în zona în care locuieşte
acesta, dat fiind faptul că accipiens este de rea-credinţă cunoscând caracterul nedatorat al plăţii, trebuia să-l restituie
lui solvens şi astfel autoturismul n-ar mai fi fost afectat de incendiu, atunci accipiens este răspunzător. Dacă, însă,
accipiensul de rea-credinţă ar fi dovedit că incendiul care a afectat zona în care locuieşte a afectat în acelaşi timp şi
zona în care solvens locuieşte, astfel că autoturismul ar fi pierit oricum, chiar dacă s-ar fi aflat în posesia acestuia din
urmă, atunci accipiens, chiar dacă este de rea-credinţă, este exonerat de răspundere.

1.1.3.

Plata nedatorată a avut ca obiect un bun frugifer

În ceea ce priveşte acţiunea de restituire a bunului, se aplică regulile de mai sus. În privinţa fructelor se face
următoarea distincţie:
a) accipiens de bună-credinţă − va dobândi în proprietate fructele până la momentul în care a devenit de rea-
credinţă, când va fi obligat să le restituie [ art. 994 C.civ. din 1864, respectiv art. 1645 alin. (1) NCC ];

51
b) accipiens de rea-credinţă − va fi obligat să restituie toate fructele percepute şi nepercepute, culese sau neculese,
consumate sau neconsumate [ art. 994 C.civ. din 1864, respectiv art. 1645 alin. (2) NCC ].1

Ioan Adam

Note de subsol:
În practică, I.C.C.J., secţia I, dec. nr. 34/1886, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. II, p. 465, a decis: „Art. 994
nu se aplică decât în cazul când cel ce a primit o plată a fost de rea-credinţă”.

1.2.

Obligaţiile solvensului

Conform mai vechilor dispoziţii ale art. 997 C.civ. din 1864, solvensul va fi obligat să-i plătească lui accipiens,
indiferent de reaua sau buna-credinţă a acestuia, valoarea cheltuielilor făcute cu conservarea bunului şi care i-au
sporit valoarea,190 ca o consecinţă a îmbogăţirii fără justă cauză. Nu are obligaţia de a restitui cheltuielile voluptuare,
făcute exclusiv cu înfrumuseţarea bunului, lucrări care pot fi ridicate de accipiens, dacă nu deteriorează bunul pe care
sunt aplicate, ci doar acele cheltuieli necesare şi utile.
S-a considerat însă că, dacă cheltuielile voluptuare au fost de mare însemnătate încât au mărit valoarea reală
a lucrului, ele vor putea fi considerate ca utile şi vor fi restituite primitorului în proporţie cu creşterea valorii.
Unii autori191 consideră că până la rambursarea acestor cheltuieli, accipiens poate să invoce dreptul de retenţie,
indiferent dacă el a fost de bună sau rea-credinţă.192
Noua reglementare se exprimă foarte judicios în materia „cheltuielilor privitoare la bun” în dispoziţiile art. 1644 NCC ,
afirmând că: „Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii este supus regulilor
prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă sau, dacă cel obligat la restituire este de rea-
credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-
credinţă”, acest text coroborându-se şi completându-se cu dispoziţiile art. 578 alin. (3), art. 581 lit. a) şi art. 582 alin.
(1) lit. a) NCC.
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată a acestor reglementări, va trebui să realizăm unele precizări, respectiv: „în
materia accesiunii, proprietarul poate opta să nu preia de la posesor bunul, ci să îi ceară acestuia desfiinţarea; în
materia restituirii prestaţiilor, o astfel de opţiune nu există, legea impunând restituirea (întoarcerea bunului la
creditor). În consecinţă, vor fi reţinute doar acele dispoziţii ca privesc drepturile părţilor în situaţia în care bunul este
preluat de proprietar”.193
În materia rambursării cheltuielilor făcute cu un bun imobil, care este susceptibilă aplicării regulilor accesiunii, Noul
Cod civil distinge în ceea ce vizează lucrările autonome şi cele adăugate, cele cu caracter durabil sau provizoriu,
stabilind după o lungă perioadă de controverse doctrinare regimul juridic aplicabil în funcţie de buna sau reaua-
credinţă a executantului lucrărilor.
Raportându-ne în continuare la dispoziţiile art. 578 alin. (3) NCC , privind „categoriile de lucrări”, respectiv
a categoriilor de cheltuieli care se pot face în privinţa unui bun, acestea pot fi: „necesare, atunci când în lipsa
acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora; utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului; voluptuare,
atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului.”
În ceea ce priveşte „lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu bună-credinţă” asupra „imobilului altuia”,
proprietarul imobilului are dreptul fie „să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al
lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus
imobilului prin efectuarea lucrării,” fie „să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de
circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat” (conform dispoziţiilor art. 581 NCC ).
În ceea ce priveşte „lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credinţă”, proprietarul imobilului are
dreptul şi poate opta între a cere „instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu
plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de
valoare adus imobilului”, ori a cere „obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia”, ori a cere „obligarea autorului
lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat”
(conform dispoziţiilor art. 582 alin. (1) NCC ). Importantă este şi precizarea faptului că „desfiinţarea lucrării se face, cu
respectarea dispoziţiilor legale în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care este ţinut totodată să repare orice
prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă” (conform dispoziţiilor art. 582 alin. (2) NCC ).
Fără a intra în detalii, dorim să subliniem faptul că Noul Cod civil, continuând acest raţionament juridic, realizează
distincţii şi stabileşte regimul juridic aplicabil lucrărilor adăugate necesare ( art. 583 NCC ), lucrărilor adăugate utile
( art. 584 NCC ), lucrărilor adăugate voluptuare ( art. 585 NCC ), defineşte termeni ca „buna-credinţă a autorului

52
lucrării” ( art. 586 NCC ), reglementează regimul juridic al „lucrărilor realizate parţial asupra imobilului autorului” ( art.
587 NCC ) etc., încheind această subsecţiune prin a indica „cazurile speciale de accesiune” ( art. 596 NCC ),
respectiv regimul juridic al „lucrărilor efectuate de un detentor precar” ( art. 597 NCC ), desigur reglementări în
materia accesiunii imobiliare.
În ceea ce priveşte rambursarea cheltuielilor făcute cu un bun mobil supus restituirii, se aplică regulile instituite de
dispoziţiile art. 598-601 NCC în materia accesiunii mobiliare, reguli care gravitează în jurul clasicelor cazuri de
accesiune tratate îndelung în doctrină, respectiv adjoncţiunea, specificaţiunea şi confuziunea.

Ioan Adam

Note de subsol:
T.R. Popescu, P. Anca,op. cit., p. 152.
Baudry-Lacantinerie et Barde, Traité théorique et pratique de droit civil, tom. IV,nr. 2848.
În doctrina veche s-a afirmat şi opinia contrară, potrivit căreia primitorul plăţii nu are dreptul de retenţie a  lucrului,
deoarece legea nu-i acordă această garanţie. D. Alexandresco, op. cit., 1898, p. 381.
A. Bleoancă, în Colectiv, Noul Cod civil,vol. II, Ed. Hamangiu, 2012, p. 1036.

1.3.

Drepturile părţilor

În literatura juridică de specialitate 194, alături de obligaţiile părţilor, sunt menţionate şi drepturile acestora. Fără a intra
în prea multe detalii, precizăm că obligaţiile pentru una dintre părţi reprezintă drepturi pentru cealaltă.
Astfel, accipiensul, fără a deosebi după cum este de bună sau de rea-credinţă, este ţinut de o singură obligaţie:
aceea de a restitui solvensului cheltuielile făcute cu conservarea bunului sau cele care au dus la sporirea valorii
acestuia (cheltuielile necesare şi utile), dar numai acestea, nu şi cele voluptuare.
Solvensul, la rândul său, are următoarele drepturi:
a) să ceară accipiensului să-i restituie ceea ce a primit în starea în care se găseşte, iar dacă accipiensul a fost de
rea-credinţă, să ceară şi restituirea sumelor de bani ori fructele percepute ale lucrului;
b) să ceară accipiensului să-i înmâneze preţul lucrului înstrăinat, iar dacă este vorba despre rea-credinţă, să-i
restituie valoarea lucrului la data introducerii acţiunii în justiţie, indiferent de preţul primit;195
c) să ceară accipiensului să-i restituie valoarea lucrului, chiar atunci când acesta a pierit din cauză de forţă majoră şi
caz fortuit, afară numai dacă se va face dovada că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi rămas la plătitor;
d) să ceară accipiensului să achite contravaloarea folosinţei bunului (dacă acesta este de rea-credinţă), iar dacă este
de bună-credinţă, doar dacă această folosinţă reprezintă obiectul principal al prestaţiei ori când, prin natura sa, bunul
era susceptibil de deteriorare rapidă.

Ioan Adam

Note de subsol:
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., 2002, p. 221.
Într-o speţă, un dealer de autoturisme uzate vânduse un automobil de ocazie fără a fi informat cumpărătorul de viciile
ascunse, cumpărătorul a cerut şi a obţinut rezoluţiunea. Curtea de Casaţie franceză, dec. civ. din 4 aprilie 1991, în
Les contrats spéciaux, Col. Droit civil, 1991, p. 137, a decis că vânzătorul era ţinut să restituie atât capitalul, cât şi
dobânzile din ziua plăţii.

§2. Efectele plăţii nedatorate faţă de terţi

Noul Cod civil reglementează efectele plăţii nedatorate faţă de terţi în mod diferit, din prisma a două texte de lege:
art. 1648 şi art. 1649 .
Un prim aspect pe care dorim să-l nuanţăm o reprezintă ipoteza în care accipiensul a înstrăinat bunul supus restituirii
sau acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau
a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.

53
Dacă terţul dobânditor este de rea-credinţă, solvensul are o acţiune directă şi împotriva dobânditorului. Această
dispoziţie se justifică prin aceea că înstrăinarea este nulă, fiind fără cauză, iar accipiensul nu putea înstrăina ce nu-i
aparţinea, căci nemo dat quod non habet, respectiv nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet.
Mutatis mutandis, aceste prevederi sunt aplicabile şi în cazul în care asupra bunului supus restituirii au fost
constituite drepturi reale.
Astfel, proprietarul poate introduce o acţiune în revendicare cu privire la bunul supus restituirii în condiţiile art. 563
NCC, respectiv o acţiune în scopul desfiinţării „actelor subsecvente încheiate de debitorul obligaţiei de restituire cu
terţii, în privinţa bunului supus restituirii, conform principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, în care
cererea de restituire a bunului împotriva terţului are caracter accesoriu”.196
Un aspect ce se impune a fi subliniat este cel care priveşte dreptul terţului dobânditor al unui drept tabular ce „se
poate prevala de regulile de carte funciară pentru salvgardarea dreptului său, în condiţiile Titlului VII, Cartea funciară,
din Cartea a III-a Despre bunuri, sau de dobândirea bunului imobil prin uzucapiune, în condiţiile art. 930-934 NCC.
”197 Excepţia de la acest exemplu îl constituie cazul în care aceste drepturi reale au fost înscrise fără cauză legitimă,
pentru prima dată în cartea funciară, în condiţiile art. 58 1 din Legea nr. 7/1996, caz în care terţii dobânditori cu titlu
oneros ai vreunui drept real imobiliar nu se pot prevala contra adevăraţilor proprietari, străini de cartea funciară, cât
timp nu s-a împlinit în favoarea acestora termenul de uzucapiune tabulară (conform art. 931 NCC ) ori dacă în acest
termen s-a înscris o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare.198
În privinţa bunurilor mobile ce fac obiectul acţiunii în restituire împotriva terţului dobânditor, aplicabile sunt dispoziţiile
art. 935-936 NCC , privind efectul posesiei de bună-credinţă, respectiv dispoziţiile art. 939-940 NCC privind
uzucapiunea mobiliară.
Un alt aspect ce vizează aplicarea regulilor prezentate mai sus trebuie înscris în problematica dreptului tranzitoriu.
Este de notorietate faptul că Noul Cod civil a instituit caracterul constitutiv de drept prin înscrierea în cartea funciară,
fapt cu adevărat revoluţionar, modern şi pe deplin justificat, numai că până la finalizarea lucrărilor de cadastru la
nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale va mai trece o vreme, efectul înscrierilor se va limita în continuare la
opozabilitatea faţă de terţi şi în acest sens, în perioada aplicării dispoziţiilor tranzitorii ale Legii nr. 71/2011 , terţul
poate apela încă la dispoziţiile Codului civil din 1864 privind uzucapiunea, dacă posesia imobilului suspus restituirii
era începută anterior datei de 1 octombrie 2011; mai mult, chiar după această dată a intrării în vigoare a Noului Cod,
se aplică dispoziţiile Codului civil vechi, „dacă la data începerii posesiei, nu erau deschise cărţi funciare” ( art. 82 din
Legea nr. 71/2011 ) pentru imobilele posedate. Şi în materia bunurilor mobile trebuie să subliniem, în ceea ce
priveşte dreptul tranzitoriu, faptul că terţul dobânditor de bună-credinţă poate invoca în apărarea sa dispoziţiile art.
1909 C.civ. din 1864 numai în condiţiile în care intrarea în posesia bunului este anterioară intrării în vigoare a Noului
Cod. Dacă faptul intrării în posesia bunului mobil se face după această dată, terţul îşi poate întemeia apărările pe
efectul posesiei în baza art. 939 NCC.
Cel de al doilea aspect pe care dorim să-l relevăm este faptul că toate celelalte acte juridice în afară de actele de
înstrăinare, făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă, sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are
dreptul la restituire, cu excepţia contractelor cu executare succesivă, care, sub condiţia respectării formalităţilor de
publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an
de la data desfiinţării constituitorului.199
Din economia textului art. 1649 NCC , mai sus parafrazat, putem extrage ideea conform căreia acesta vizează
regimul juridic al actelor de administrare şi de conservare a bunului supus restituirii, şi prin urmare menţinerea
efectelor acestora constituie o veritabilă excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării
actului principal (o excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), text care îşi justifică
legitimitatea prin ocrotirea bunei-credinţe şi a interesului social ori economic.200 Un exemplu relevant în materie poate
fi contractul de locaţiune, contract cu executare succesivă autentic, care devine opozabil celui îndreptăţit la restituire
pe durata convenită de părţi cu condiţia respectării formalităţilor de publicitate, respectiv, în conformitate cu
dispoziţiile art. 902 alin. (2) pct. 6 NCC coroborat cu art. 1811 NCC .
În lipsa acestei condiţii, terţului de bună-credinţă i se recunosc drepturile şi obligaţiile asumate timp de cel mult „un an
de la data desfiinţării titlului constituitorului” (conform dispoziţiilor art. 1649 NCC teza finală).

Ioan Adam

Note de subsol:
R. Constantinovici, A. Ştefănescu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1732.
Ibidem.
Ibidem.
A se vedea în acest sens art. 1649 NCC.

54
A se vedea în acest sens R. Constantinovici, A. Ştefănescu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru,R. Constantinovici, I. Macovei
(coord.), op. cit., p. 1733.

Secţiunea a 8-a. Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate

Guvernată de principiul că orice prestaţie necuvenită trebuie restituită celui care a făcut-o, acţiunea în restituirea plăţii
nedatorate, datează încă din cele mai vechi timpuri. Aceasta îşi are sorgintea în dreptul roman, mai precis în
restitutio indebiti şi constă în repetirea lucrului nedatorat. Astfel, când cineva plătea din greşeală ceea ce nu datora,
avea la îndemână condictio indebiti pentru a cere înapoi ceea ce a plătit.201
Acţiunea în restituire este o acţiune personală, care se prescrie în termenul general de prescripţie de drept comun,
termen care începe să curgă de la data când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul plăţii nedatorate
şi persoana obligată la restituire.202
Poate fi cerută în primul rând de solvens, deoarece el este cel care a făcut plata nedatorată sau poate fi intentată de
cel în numele căruia s-a făcut plata. Se admite că această acţiune poate fi exercitată şi de creditorii chirografari ai
solvensului, pe calea unei acţiuni oblice.203 În egală măsură, apreciem că o plată nedatorată ar putea constitui şi
obiectul unei acţiuni pauliene, dacă s-ar dovedi că prin ea solvensul şi-a mărit starea de insolvabilitate.204
Acţiunea în restituire a lui solvens se admite chiar şi atunci când plata s-a făcut de către un comisionar lucrând sub
răspunderea sa şi în numele său propriu.
Însă, de cele mai multe ori, acţiunea în restituire este exercitată de cel în numele căruia se face plata, adică
a pretinsului debitor. Astfel, minorul sau mandantul are dreptul de a restitui ce s-a plătit de către tutore sau mandatar
în numele său, deoarece plata făcută de aceste din urmă persoane este considerată făcută chiar de către ei.
S-a arătat astfel că în cazul unui concurs de acţiuni în restituire (una a reprezentantului, alta a reprezentatului),
fiecare dintre ei are facultatea de a-şi retrage acţiunea pentru a fi folosită numai una (dintre acţiuni).205
În ceea ce ne priveşte, credem că în niciun caz nu pot fi admise ambele acţiuni, deoarece s-ar ajunge la o îmbogăţire
fără just temei a reprezentatului sau după caz a reprezentantului în dauna lui accipiens.
În cazul în care o plată datorată a fost făcută unei alte persoane decât adevăratului creditor, debitorul va putea cere
restituirea, deoarece pentru el este nedatorată. Adevăratul creditor nu va putea cere restituirea unei asemenea plăţi,
dar are împotriva accipiensului o acţiune izvorând din îmbogăţirea fără justă cauză.
Acţiunea în restituire poate fi cerută şi de adevăratul creditor, pe calea unei acţiuni oblice (în temeiul art. 974 C.civ.
din 1864, respectiv în baza art. 1560 NCC ), subrogându-se în drepturile debitorului său. În acest caz, adevăratul
creditor suportă concursul celorlalţi creditori ai debitorului său.
Stabilind cine poate introduce acţiunea în restituire, este interesant de analizat împotriva cui va fi introdusă această
acţiune „prin trecerea în revistă” a unor cazuri întâlnite în practică.
Prin faptul plăţii nedatorate se naşte un raport de obligaţii între accipiens şi solvens, în temeiul căruia cel care a primit
plata, adică accipiens, este obligat să o restituie persoanei de la care a primit-o, adică lui solvens.
Astfel, când plata a fost efectuată în mâinile pretinsului creditor, acţiunea în restituire va fi exercitată numai împotriva
acestuia.
Dacă plata nedatorată a fost încasată de mai multe persoane, acţiunea va fi îndreptată împotriva fiecărei persoane
care a încasat plata în raport cu partea încasată de fiecare.206
În cazul în care mandatul este anulat, acţiunea în restituire se va îndrepta împotriva mandatarului, afară de cazul
când se va dovedi că toate sumele au fost predate mandantului.
Atunci când plata nedatoratului a fost primită de un gerant de afaceri, acţiunea în restituire nu va putea fi intentată
împotriva geratului decât dacă acesta a ratificat gestiunea. S-a considerat că acceptarea plăţii de către gerat, în
deplină cunoştinţă de cauză, poate fi socotită ca o ratificare tacită a gestiunii.
Acţiunea în restituire se poate îndrepta şi împotriva persoanei căreia accipiens i-a vândut lucrul, când obiectul ei
constă într-un bun individual determinat, în acest caz acţiunea în restituire va avea caracterul unei acţiuni în
revendicare. Terţul dobânditor va putea însă opune dispoziţiile art. 1909 C.civ. din 1864, respectiv dispoziţiile de
actualitate ale art. 935 NCC , dacă lucrul este mobil, sau se va putea întoarce împotriva accipiensului.
În această situaţie, solvens are posibilitatea de a intenta două acţiuni, una în restituire împotriva accipiensului care va
trebui să restituie preţul primit pe bun, dacă a fost de bună-credinţă la primirea plăţii, sau valoarea bunului din
momentul intentării acţiunii în restituire, dacă a fost de rea-credinţă la primirea plăţii, iar alta în revendicare împotriva
terţului subdobânditor al bunului, care însă va putea paraliza acţiunea prin invocarea art. 1909 C.civ. din 1864 207
respectiv art. 935 NCC , dacă obiectul plăţii a fost un bun mobil sau prin invocarea uzucapiunii scurte, dacă obiectul
plăţii a fost un imobil, şi bineînţeles terţul subdobânditor să fi fost de bună-credinţă.
Desigur, solvens se va limita numai la intentarea uneia dintre aceste acţiuni.
În cazul în care plata a fost făcută unei persoane incapabilă de a primi, ea va fi obligată la restituire numai în limitele
folosului pe care l-a tras din plată, limită apreciată la data cererii de restituire. Această regulă rezultă din prevederile

55
art. 1164 C.civ. din 1864, respectiv din cele ale art. 1647 NCC , care arată că atunci când minorii şi interzişii exercită
în această calitate acţiune în resciziune în contra angajamentelor lor, nu întorc ceea ce au primit în urma acestor
angajamente în timpul minorităţii sau interdicţiei decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat. Astfel,
acţiunea în restituire poate fi admisă numai dacă şi în măsura în care solvens va dovedi că plata nedatorată a profitat
incapabilului de bună-credinţă. Dacă însă, accipiensul incapabil a fost de rea-credinţă, dovedită de solvens, el este
îndatorat să restituie întreaga plată, deoarece a săvârşit o faptă ilicită. În acest sens art. 1162 C.civ. din 1864 ,
respectiv art. 1647 NCC prevede că minorul nu are acţiune în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele şi
cvasidelictele sale. Tale quale, Noul Cod dispune: „Persoana care nu are capacitate de exerciţiu (...) poate fi ţinută la
restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă”.
Dacă solvens nu va putea proba reaua-credinţă a lui accipiens minor sau incapabil, el nu va putea exercita acţiunea
în restituire împotriva acestuia, decât cu condiţia de a dovedi că plata a profitat incapabilului; de asemenea, solvens
nu va obţine restituirea decât în proporţie cu îmbogăţirea realizată de incapabil.
Sarcina probei aparţine întotdeauna solvensului, care trebuie să dovedească eroarea în care s-a găsit atunci când
a făcut plata, deci actor incumbit onus probandi 208 .
Reclamantul trebuie să probeze existenţa tuturor condiţiilor necesare pentru intentarea acţiunii în restituire. Astfel, el
trebuie să probeze însuşi faptul plăţii, caracterul nedatorat al acesteia, adică fie absenţa oricărui titlu, chiar aparent al
creanţei, fie existenţa unei cauze de stingere a obligaţiei, fie cauza rezoluţiunii sau nulităţii obligaţiei pe care o invocă;
de asemenea, trebuie să se dovedească eroarea care a antrenat plata, mai ales atunci când aceasta constituie
o condiţie a restituirii.
Dovada celor arătate mai sus se va face potrivit dreptului comun.
Actele juridice vor trebui dovedite prin înscrisuri, iar faptele juridice prin orice mijloc de probă.
Codul civil din 1864 stabilea că dovada însăşi a plăţii trebuie făcută prin act autentic sau prin act prin semnătură
privată, dacă valoarea pretinsă prin acţiune depăşeşte suma de 250 lei, potrivit prevederilor art. 1191 C.civ. din 1864,
în timp ce Noul Cod civil nu dispune în acest sens.
Cu privire la caracterul nedatorat al plăţii, proba se va putea face în raport cu natura faptului susţinut. De exemplu,
inexistenţa sau existenţa cauzelor de rezoluţiune sau de nulitate vor putea fi stabilite prin toate mijloacele, din
moment ce este vorba de simple fapte materiale.
Însă dacă se invocă o cauză de stingere a obligaţiei, vor fi necesare probe scrise, în măsura în care stingerea rezultă
dintr-un act juridic ca: plată, compensaţie, novaţie.
Eroarea va putea fi dovedită prin orice mijloace de probă, deoarece constituie un fapt pentru care nu s-a putut
procura o dovadă scrisă.209
Acţiunea în restituire este o acţiune de regulă personală, ea se prescrie în termenul general de prescripţie extinctivă,
de 3 ani. Termenul de prescripţie începe să curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască faptul plăţii nedatorate şi persoana obligată la restituire. Această soluţie se desprinde din art. 8 al
Decretului nr. 167/1958, respectiv din noile dispoziţii ale art. 2517 şi 2528 alin. (2) NCC , care reglementează
prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuită prin faptă ilicită.
În acest sens este şi practica instanţelor judecătoreşti 210 fundamentată pe dispoziţiile vechi, respectiv: „Acţiunea în
restituire a unei sume de bani ca plătită din eroare, în afara unui contract de transport, încheiat sau executat, este
supusă prescripţiei de drept comun prevăzute de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar nu aceleia din art. 956
C.com.”.211
Conchidem această analiză a acţiunii în restituire prin a ne canaliza atenţia asupra cheltuielilor de restituire. Acest
aspect ridică foarte multe probleme în practică, solvensul având de obicei pretenţia ca accipiensul să suporte singur
toate cheltuielile ocazionate de restituirea respectivului obiect. De lege lata, menţionăm că aceste cheltuieli sunt
suportate de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie.

Ioan Adam

Note de subsol:
Astfel în dreptul roman, condictio indebiti are ca obiect restituirea valorii cu care s-a îmbogăţit pârâtul. Aceasta
înseamnă că pârâtul va restitui însuşi lucrul pe care l-a primit, însă numai dacă acest lucru s-a păstrat aşa cum a  fost
primit. În caz că lucrul şi-a mărit valoarea, va datora nu numai lucrul dar şi ceea ce a  mărit valoarea lucrului, de pildă
dacă lucrul a produs fructe, accipiens va datora şi fructele, spre deosebire de dreptul român când accipiensul de
bună-credinţă nu este obligat la restituirea fructelor. Din acest punct de vedere, tratamentul accipiensului în dreptul
roman era mai dur decât în dreptul actual.
Însă, dacă lucrul a pierit, atunci accipiens nu va datora decât ceea ce a rămas din lucru sau nu va datora nimic dacă
nu a rămas nimic, situaţia fiind similară cu cea din dreptul actual.

56
Potrivit dispoziţiilor art. 2528 NCC : „(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată
printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi
pe cel care răspunde de ea. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire
întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri”.
R. Sanilevici, op. cit., p. 220.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 338-347.
D. Gherasim, op. cit., p. 96.
În cazul în care plata s-a făcut în mâinile unui reprezentant al pretinsului creditor, acţiunea în repetiţiune va fi
exercitată împotriva mandantului, indiferent dacă mandatul este general sau special.
În ce priveşte analiza condiţiilor aplicării regulii aplicării posesiei de bună-credinţă în materia bunurilor imobile, a se
vedea I. Adam, Drept civil. Drepturile reale principale, p. 576-579.
A se vedea în acest sens art. 1647 alin. (1)NCC ,partea finală.
Eroarea este prezumată dacă reclamantul în acţiunea în restituire dovedeşte că a achitat o obligaţie atinsă de dol pe
care l-a descoperit după plată, sau când dovedeşte că a plătit o datorie deja achitată de autorul său sau de un terţ,
a cărui chitanţă a descoperit-o după plată.
Trib. Suprem, col. civil, dec. nr. 63/1960, în I.G. Mihuţă, A. Lesviodax, Repertoriu, p. 348.
Subliniem faptul că, atunci când obiectul plăţii nedatorate îl constituie un bun cert, acţiunea în restituire are caracterul
unei acţiuni în revendicare, cu regimul său juridic, adică este imprescriptibilă extinctiv atunci când are ca obiect un
bun imobil sau se prescrie în termen de 30 de ani, atunci când are ca obiect un bun mobil.

Secţiunea a 9-a. Cazuri în care nu există obligaţia de restituire

În mod excepţional, există şi situaţii în care, deşi s-a făcut o plată nedatorată juridiceşte, ea nu este supusă restituirii
din diferite motive.
Deşi de-a lungul analizei pe care am făcut-o plăţii nedatorate am mai vorbit despre aceste cazuri, am considerat că
o grupare a lor ar fi necesară pentru o mai bună cunoaştere a acestor excepţii.
Cazurile de nerestituire sunt următoarele:
a) Noul Cod civil, în dispoziţiile art. 1342 arată faptul că: „(1) Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma
plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod,
de titlul sau de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei. (2) În acest caz, cel care a plătit are drept de regres
împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit”.
Prin urmare, „nu mai poate fi dispusă restituirea după ce s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă la acţiunea
pentru restituire şi primitorul nu mai are posibilitatea să obţină restituirea de la altă persoană. Pentru echitate, se
recunoaşte dreptul plătitorului de a regresa contra adevăratului datornic, pe temeiul subrogaţiei legale, în drepturile
creditorului plătit”.212 Dispoziţiile de la alin. (2) sunt deosebite de cele ale art. 993 C.civ. din 1864 213 respectiv de
analiza pe care ne-a oferit-o în timp doctrina, fundamentul acţiunii în regres împotriva adevăratului debitor este
subrogaţia în drepturile creditorului plătit şi nu îmbogăţirea fără justă cauză, care limita recuperarea în limita
îmbogăţirii.
b) acţiunea în restituire va fi respinsă şi atunci când acţiunea în restituire a fost făcută împotriva unui incapabil de
a primi o plată nedatorată.
Articolul 1647 NCC prevede: „Persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu este ţinută la restituirea
prestaţiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri
incumbă celui care solicită restituirea. (2) Ea nu poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din
culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie posibilă”. Din interpretarea acestui text putem extrage ideea conform căreia
legiuitorul reglementează situaţia celui lipsit de capacitate de exerciţiu, a minorului sub 14 ani, respectiv a interzisului
judecătoresc precum şi a celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă (a minorului între 14 şi 18 ani), care este ţinut să
restituie prestaţiile primite numai în măsura în care a profitat, „în limita folosului realizat”.
În contextul legal anterior intrării în vigoare a Noului Cod, acest caz era reglementat de art. 1164 C.civ. din 1864 ca
o veritabilă „excepţie de la principiul restituirii integrale a prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic nul” 214. Noul
Cod civil extinde aplicabilitatea la toate cazurile în care incapabilul este obligat să restituie o prestaţie, texte legale
elaborate în scopul realizării unei protecţii sociale şi patrimoniale a acestor categorii de persoane, numai că acest
principiu nu poate fi absolutizat, cedând în faţa importanţei sancţionării relei-credinţe, respectiv, prin art. 1647 alin. (2)
NCC , incapabilul este ţinut „la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea
să fie imposibilă”. Chiar dacă legiuitorul nu menţionează, este clar că restituirea integrală se va face prin echivalent,
prin determinarea culpabilă a imposibilităţii restituirii în natură.
c) când s-a plătit de bună-voie de către debitor o obligaţie naturală imperfectă, conform dispoziţiilor art. 1471 NCC
(respectiv art. 1092 C.civ. din 1864).

57
Creditorul nu poate pretinde plata ei, dar dacă debitorul plăteşte de bunăvoie, plata este perfectă pentru că este
datorată, astfel că restituirea nu mai este admisă.215
Plata făcută de debitor înainte ca datoria să fi devenit exigibilă nu este o plată nedatorată, dar executarea obligaţiei
de plată nu poate fi pretinsă încă de creditor. În acest sens art. 1343 NCC (corespondentul art. 1023 C.civ. din 1864)
prevede că „ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci
când plata s-a făcut prin dol sau violenţă.” Mutatis mutandis, acelaşi regim este aplicabil şi plăţii făcute înainte de
îndeplinirea condiţiei suspensive. Aşadar dacă debitorul plăteşte înainte de scadenţă, el nu face o plată nedatorată, ci
o plată valabilă, pentru că obligaţia există în mod efectiv şi executare ei nu reprezintă decât o renunţare a debitorului
la beneficiul termenului;
d) în situaţia în care plata s-a făcut în temeiul unui contract nul pentru o cauză imorală gravă. Solvensul nu va putea
cere restituirea, deoarece el ar urma să indice ca temei caracterul imoral al propriei sale atitudini şi prin urmare
aceasta ar fi paralizată de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.216
Practica judecătorească217 a decis că într-o asemenea situaţie restituire prestaţiei este inadmisibilă pentru că
reclamantul a urmat un scop vădit imoral prin încheierea contractului, scop care este potrivnic legii.
În ciuda acestui principiu, apare inechitabil ca beneficiarul unei astfel de plăţi să profite de o plată imorală, apărat de
un principiu ce pledează tocmai în favoarea moralităţii. În acest fel, imoralitatea plăţii ar fi ocrotită de un principiu
a cărui aplicare inflexibilă este de natură a-i denatura finalităţile.
Tocmai din acest motiv, în literatura de specialitate 218 s-a exprimat opinia potrivit căreia nimic nu s-ar opune restituirii
unei asemenea plăţi în temeiul unei acţiuni de in rem verso.
Alţi autori219 consideră că cea mai bună soluţie este cea potrivit căreia prestaţiile executate în temeiul unui contract
nul pentru cauză imorală gravă să fie transformate în venit la stat.
Nu susţinem această opinie deoarece chiar dacă la baza restituirii ar sta o acţiune izvorâtă din îmbogăţirea fără justă
cauză, tot nu se justifică imoralitatea în susţinerea acestei acţiuni.

Ioan Adam

Note de subsol:
I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea a V-a. Despre obligaţii. Art. 1164-1649. Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2011, p. 395, citat de G. Durac în Colectiv, Noul Cod civil,vol. II, Ed. Hamangiu, 2012, p. 671.
Articolul 993 C.civ. prevede că acţiunea în restituirea plăţii nedatorate va fi respinsă când accipiens, fiind creditorul
altei persoane, a primit plata de la solvens, crezând că a primit plata de la adevăratul debitor şi, în baza acestei
credinţe, şi-a distrus titlul constatator al creanţei. În acest caz, solvens are acţiune în regres asupra adevăratului
debitor, aceasta fiind o actio de in rem verso. Cu toate că textul din Codul civil se referă numai la distrugerea
materială a titlului, practica judiciară a extins această regulă şi la distrugerea juridică a creanţei, de exemplu
accipiens a renunţat la întreruperea termenului de prescripţie.
G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 270,citat deA. Bleoancă, în Colectiv, Noul Cod civil,vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012, p. 1039.
Un exemplu de obligaţie naturală îl reprezintă obligaţia debitorului de a achita o datorie a cărei acţiune este prescrisă.
Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „Debitorul care a executat obligaţia, după ce dreptul la acţiune
al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că
termenul prescripţiei era împlinit”. Această dispoziţie este consacrată şi de dispoziţiile art. 2505 NCC care prevede:
„(1) După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze executarea prestaţiei. (2) Cel care a executat de
bună-voie obligaţia care s-a prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia
că termenul prescripţiei era împlinit.” Aceste texte de lege nu reprezintă altceva decât o aplicaţie a art. 1092 alin. (2)
C.civ. (respectiv art. 1471 NCC ) care dispune că restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au
fost achitate de bunăvoie.
Trib. Suprem, dec. nr. 807/1980, nepublicată.
Ibidem.
E. Safta-Romano, op. cit., p. 116.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.,p. 128.

Secţiunea a 10-a. Asemănări şi deosebiri între plata nedatorată şi alte izvoare de obligaţii similare

§1.  Plata nedatorată şi răspunderea civilă delictuală

§2.  Plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei

58
§3.  Plata nedatorată şi gestiunea de afaceri

Ioan Adam

§1. Plata nedatorată şi răspunderea civilă delictuală

Asemănări:
a) atât plata nedatorată, cât şi răspunderea civilă delictuală sunt forme ale răspunderii civile;
b) atât plata nedatorată, cât şi răspunderea civilă delictuală au ca obiect repararea unor prejudicii;
c) în ambele cazuri cel prejudiciat este indemnizat în întregime pentru pagubele produse.
Deosebiri:
a) dacă în materia răspunderii delictuale esenţială este culpa, în materia plăţii nedatorate aceasta este exclusă;
b) dacă răspunderea civilă delictuală are drept consecinţă repararea integrală a prejudiciului, în cazul plăţii
nedatorate întinderea reparaţiei se stabileşte în funcţie de atitudinea subiectivă a accipiensului de bună sau rea-
credinţă.

Ioan Adam

§2. Plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei

Cu privire la acest aspect există controversă în literatura de specialitate 220. Astfel, se consideră de către unii autori că
nu există deosebire principală între îmbogăţirea fără just temei şi plata nedatorată, deosebirea constă numai în aceea
că, în acest caz, prestaţia făcută fără temei s-a făcut cu titlu de plată.
Într-o altă opinie s-a susţinut că plata nedatorată se aseamănă întrucâtva cu îmbogăţirea fără justă cauză, dar numai
în cazul în care accipiensul fiind de bună-credinţă, restituirea se face în limitele îmbogăţirii patrimoniului acestuia. Ea
se aseamănă cu răspunderea civilă delictuală, dar numai în cazul accipiensului de rea-credinţă, când acesta este
ţinut să indemnizeze pe solvens în întregime.221
Opinia dominantă este însă aceea potrivit căreia plata nedatorată este o formă de îmbogăţire fără justă cauză. Acest
lucru se explică prin faptul că plata nedatorată este o aplicaţie particulară a interdicţiei generale de a păstra bunurile
sau valorile reprezentând o îmbogăţire fără cauză în dauna altuia. Căci, ce este altceva faptul de a primi o sumă de
bani sau alte lucruri care nu îţi aparţin?222
Chiar dacă prin faptul plăţii nedatorate s-a mărit patrimoniul celui care a primit plata cu valoarea plăţii primite, în
detrimentul celui care a făcut plata, şi sub acest aspect putem asemăna plata nedatorată cu îmbogăţirea fără justă
cauză, trebuie să observăm însă că între aceste instituţii există deosebiri care îi conferă fiecăreia dintre ele
o individualitate distinctă.
Asemănări:
a) atât plata nedatorată, cât şi îmbogăţirea fără just temei sunt fapte licite producătoare de obligaţii civile;
b) atât în cazul îmbogăţirii fără just temei, cât şi în cazul plăţii nedatorate când accipiensul este de bună-credinţă,
obligaţia de restituire se situează la limita îmbogăţirii.
Îmbogăţirea fără just temei se deosebeşte de plata lucrului nedatorat în privinţa obligaţiei de restituire. Accipiensul de
rea-credinţă este ţinut să-l indemnizeze pe solvens pentru întregul prejudiciu încercat de acesta.
Faţă de fizionomia distinctă a îmbogăţirii fără cauză în raport cu plata nedatorată, acţiunile ce decurg din cele două
izvoare distincte de obligaţii sunt şi ele diferite, fiindcă actio de in rem verso nu trebuie confundată cu acţiunea în
restituirea nedatoratului. De altfel, Noul Cod civil reglementează distinct cele două instituţii, calificându-le drept fapte
juridice licite, şi nu reglementează plata nedatorată ca fiind o aplicaţie practică a îmbogăţirii fără justă cauză.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Bîrsan, Efectele juridice ale bunei credinţe în materia obligaţiilor, A.U.B. nr. 1/1972, p. 77.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 156.
D. Gherasim, op. cit., p. 70.

59
§3. Plata nedatorată şi gestiunea de afaceri

Asemănări:
a) atât plata nedatorată, cât şi gestiunea intereselor altei persoane sunt fapte licite şi constituie izvoare distincte de
obligaţii civile;
b) atât plata nedatorată, cât şi gestiunea de afaceri dau naştere unei obligaţii civile întemeiate pe principiul echităţii,
conform căruia nimeni nu se poate îmbogăţi în detrimentul altuia.
Deosebiri:
a) dacă în cazul plăţii nedatorate accipiensul are cunoştinţă despre prestaţia solvensului, pe care o primeşte crezând
în mod greşit că i se datorează, geratul nici nu cunoaşte şi nici nu se pune problema dacă ar accepta prestaţia
gerantului;
b) în cazul plăţii nedatorate, solvensul îndeplineşte prestaţia sa din eroare, crezându-se debitor. Dimpotrivă, în cazul
gestiunii de afaceri, gerantul îndeplineşte actele de gestiune în deplină cunoştinţă de cauză.

Ioan Adam

Capitolul III

Îmbogăţirea fără justă cauză

Secţiunea 1. Consideraţii preliminare

Secţiunea a  2-a. Îmbogăţirea fără justă cauză în lumina Noului Cod civil
Secţiunea a  3-a. Definiţie
Secţiunea a  4-a. Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză
Secţiunea a  5-a. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Acţiunea în restituire (actio de in rem verso)

Ioan Adam

Secţiunea 1. Consideraţii preliminare

Din străfundurile istoriei şi din conştiinţa umană ne vine un principiu care domină ansamblul vieţii sociale, şi anume:
nimeni nu trebuie să se îmbogăţească în detrimentul altuia. Acest dicton reprezintă un precept moral care traduce
ideea primă a dreptului: suum cuique tribuere, ce semnifică să-i dai fiecăruia ceea ce este al său.223
Acest dicton a avut două consecinţe asupra dreptului francez.224 Astfel, pe de o parte, el impregnează toate regulile
juridice, găsindu-se în toate instituţiile, este justificarea şi motivul de a fi al întregului drept privat.
Pe de altă parte, el este sursa unei acţiuni care are o existenţă proprie, pe care o numim actio de in rem verso sau
acţiunea fondată pe îmbogăţirea fără justă cauză.
De plano, precizăm că numele latin al acţiunii vine din dreptul roman 225, literalmente însemnând o acţiune în
restituirea lucrului sau acţiunea în restituirea acrescământului unui patrimoniu. Această acţiune permite celui care
a contractat cu un alieno iuris (incapabil, suspus autorităţii unui tată de familie) să acţioneze contra acestuia din
urmă, în măsura îmbogăţirii pe care pater familias o scosese din contract.
Sentimentele pe care le suscită această acţiune sunt contradictorii. Pentru unii, ea reprezintă „justiţia însăşi”, lovind
îmbogăţirea pe nedrept, restabileşte echilibrul în profitul celui sărăcit, îi dă fiecăruia măsura sa.
Pentru alţii, ea este cea mai „romantică” dintre acţiuni, semnificând ipso facto subminarea ordinii juridice.226
În doctrina juridică227, s-a formulat întrebarea: doar cu inima se organizează societatea şi se face dreptate?, întrucât
fiecare justiţiabil are sentimentul de a-i îmbogăţi pe ceilalţi fără a fi primit justa contrapartidă a activităţii sale.
A admite o acţiune de in rem verso necondiţionată ar însemna să bulversăm ansamblul regulilor juridice şi acesta ar
duce la anarhie, drept pentru care această acţiune se exercită între-un cadru bine organizat, fiind guvernată de reguli
proprii.
Această acţiune, în ciuda numelui său latin, este recentă. Codul civil din 1864, asemănător Codului civil francez,
o ignoră, limitându-se la a-i consacra câteva aplicaţii. Spre jumătatea secolului al XIX-lea, s-a pus întrebarea dacă nu
se cuvenea să se perfecţioneze dreptul pozitiv cu ajutorul unor soluţii inspirate de echitate. Urmând căi diferite,
doctrina228, apoi jurisprudenţa au afirmat că există un principiu general de drept care obligă la a-i restitui celui sărăcit
îmbogăţirea fără justă cauză.

60
În literatura juridică de specialitate229 s-a insistat asupra anumitor cazuri în care legea obligă expres pe cel îmbogăţit
fără justă cauză să-l indemnizeze pe cel sărăcit. De exemplu, relativ la construirea pe terenul altuia, prin accesiune,
proprietarul terenului devine proprietar al construcţiilor, el se îmbogăţeşte, însă trebuie să-l indemnizeze pe
constructorul care a edificat, astfel, pentru altul.
Începând din anul 1980, jurisprudenţa franceză230 a găsit, în anumite cazuri, echitabil să ordone restituirea unor
îmbogăţiri pe nedrept, chiar dacă nicio regulă legală n-a prevăzut-o. Pentru a reuşi, ea a utilizat mai întâi regulile
gestiunii de afaceri ai cărei termeni i-a forţat, pentru că nu erau îndeplinite toate condiţiile sale, fiind astfel intitulată
o „gestiune de afaceri anormală”. S-a spus, fondându-se tot pe instituţii deja cunoscute, că aceasta se justifică pe
o altă instituţie „inedită”: stipulaţia pentru altul.
În 1892, ea a făcut un mare pas „deschizând larg toate ecluzele”, într-o hotărâre răsunătoare, hotărârea Patureau-
Mirand. 231 Acţiunea de in rem verso „derivând dintr-un principiu de echitate care interzice să te îmbogăţeşti pe
spinarea altuia şi nefiind reglementată de niciun text de lege, exerciţiul său nu este supus niciunei condiţii
determinate, fiind suficient, pentru a fi admisibilă, ca reclamantul să afirme sau să se ofere să stabilească că printr-un
sacrificiu sau printr-o faptă personală a sa, a dat naştere unui avantaj pe care l-ar fi procurat cel contra căruia face
acţiunea”.
Astfel, în lipsa unei stipulaţii contractuale, cvasi-contractuale prevăzut de lege, Curtea de Casaţie a admis că
îmbogăţirea fără justă cauză era şi este o sursă de obligaţii, declarând în acest sens: „că această sursă nu este
supusă niciunei condiţii”.
Juriştii s-au temut atât de mult de această „maşină care face dreptul să sară în aer”, încât au depus toate eforturile să
o „juridicizeze”, fixându-i riguros condiţiile şi limitele.
Acţiunea păstrează totuşi o anumită vitalitate. În practica judiciară contemporană, ea interesează în general
o categorie particulară de justiţiabili, aceia care au o comunitate de interese mai mult sau mai puţin la limita dreptului:
concubinii232, soţii în regim de separaţie de bunuri (separaţia de bunuri este un regim matrimonial), soţ al unui
descendent, al unui exploatant agricol care a lucrat la exploataţie fără a fi primit salariul233, copilul care asistă o rudă
în vârstă, vecinii care ocupă bunul altuia, cei care sunt legaţi printr-un contract nul sau un antecontract.
Experienţa cotidiană ne dovedeşte că sunt împrejurări nenumărate în care patrimoniul unei persoane poate fi mărit în
paguba altuia, fără a exista nicio legătură contractuală între persoana căreia i s-a mărit patrimoniul şi cea căreia i s-a
micşorat.
Interdicţia îmbogăţirii fără just temei este unul din marile principii de echitate din dreptul civil, cu toate că legile în
vigoare nu-l consacră în mod expres. Îmbogăţirea fără justă cauză, în multiplele ei forme de manifestare, este
generatoare de obligaţii al căror izvor este extracontractual.234
Aşa cum am mai arătat şi în capitolul precedent, importanţa îmbogăţirii fără justă cauză i-a determinat pe unii autori
să includă în cadrul acesteia atât gestiunea de afaceri, cât şi plata lucrului nedatorat.
Indiferent de poziţionarea ei în sistemul izvoarelor obligaţiilor, considerăm că îmbogăţirea fără just temei constituie un
izvor distinct de obligaţii, care nu îşi are sorgintea nici în contract, deoarece este exclus acordul de voinţe ca fiind
producător de consecinţe juridice, nici în fapta ilicită, delictuală, deoarece culpa lipseşte.235
În cadrul Codului civil din 1864 nu găsim un text care să consacre principiul îmbogăţirii fără justă cauză ca izvor
distinct de obligaţii, dar sunt numeroase texte236 care fac aplicarea acestui principiu, prevăzând obligaţia de restituire
în sarcina celui care şi-a mărit patrimoniul prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane237.

Ioan Adam

Note de subsol:
A. Rouast, L'énrichissement sans cause, RDT civ., 1922, p. 35; G. Bonet, Enrichissement sans cause,J.-Cl. Civil.
1988.
Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 2009, p. 605.
Ibidem.
G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, ed. a 3-a, L.G.D.J., 1935, p. 134.
J. Carbonnier, Droit civil. Les biens et les obligations, Presses Universitaires de France, 1964, p. 310.
B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations, Ed. Litec, Paris, 1995, p. 783.
Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., 2009, p. 606.
G. Ripert, op cit., p. 134.

61
Un arendaş B împrăştiase pe culturile sale îngrăşămintele pentru care, ca urmare a insolvabilităţii sale, nu plătise
preţul negustorului C. Proprietarul pământului A a fost condamnat să-i plătească negustorului plus-valoarea procurată
pământului de îngrăşăminte.
Curtea de Casaţie, dec. civ. din 15 octombrie, în Buletinul civil I, p. 357, în Culegere Dalloz, 1997, p. 177:
„colaborarea concubinei la exploatarea fondului de comerţ, fără retribuţie, care se distinge de o participare la
cheltuielile comune ale concubinilor, implică prin ea însăşi o sărăcire a concubinei şi o îmbogăţire a concubinului”.
În practică, Curtea de Casaţie, dec. din 14 martie 1995, în Buletinul civil I, p. 130: „dacă celălalt soţ al descendentului
unui exploatant agricol nu este titular al unui drept propriu pentru a avea pretenţii la o creanţă de salariu amânată,
art. 65 din Decretul modificat din29 iulie 1939 nu a putut avea drept obiect să-l excludă de la beneficiul oricărei
indemnizaţii: rezultă că acţiunea de in rem verso îi rămâne deschisă, în lipsa altei acţiuni de care să dispună”.
Din epoca romană s-a remarcat caracterul anormal al îmbogăţirii nejustificate a unei persoane în dauna alteia,
jurisconsultul Pomponius afirmând că nimănui nu-i este permis a se îmbogăţi în dauna altcuiva: „iure naturae
aequum est neminem cum alterius detrimento et iniuria fieri locupletiorem”.
Atât literatura juridică, cât şi jurisprudenţa admit că este un izvor juridic de sine stătător, care se deduce din principiul
echităţii, care stă la baza acestei legiuiri, potrivit căruia nicio persoană nu are dreptul să-şi mărească patrimoniul în
detrimentul alteia - Trib. Suprem, dec. nr. 1601/1979, I.G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă
a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975-1980, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1982,p. 85.
Pentru alte aplicaţii ale principiului îmbogăţirii fără just temei, a se vedea I. Dogaru,P. Drăghici, op. cit., 2002, p. 372
Putem exemplifica cu unele texte din Codul civil din 1864 , care fac aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză,
astfel:
- art. 493 C.civ. (corespondentul art. 580 NCC ) prevedea că cel care a ridicat o construcţie pe terenul său, cu
materialele altuia, era obligat să plătească contravaloarea acelor materiale; totodată reglementa accesiunea
construcţiilor şi plantaţiilor făcute de un proprietar pe terenul său cu materialele altuia. În această situaţie, în
concretizarea principiului potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi fără just temei, proprietarul terenului putea fi
obligat la plata contravalorii reale a materialelor, la preţul de circulaţie liberă a acestora de la data când se făcea
plata, şi nu de la data când au fost încorporate. Numai aşa se realiza o justă despăgubire care permitea persoanei
căreia i-au fost încorporate materialele în lucrări să-şi achiziţioneze materiale de aceeaşi cantitate şi calitate cu cele
pe care le-a avut. Proprietarul construcţiei sau plantaţiilor realizate cu materialele altuia putea fi obligat şi la plata
unor daune-interese în condiţiile răspunderii civile delictuale.
Proprietarul terenului dobândea proprietatea construcţiilor şi plantaţiilor făcute cu materialele altuia indiferent dacă
este de bună sau rea-credinţă, după cum ştia sau nu că materialele aparţin altei persoane.
Având în vedere că materialele ce se încorporează în construcţii şi plantaţii sunt bunuri mobile, proprietarul fondului
care este de bună-credinţă devenea proprietar al acestora prin faptul posesiei lor, potrivit art. 1909 C.civ. şi nu numai
în baza prevederilor art. 493 C.civ.
Ca atare, în cazul bunei-credinţe, proprietarul fondului avea interesul să invoce mai degrabă prevederile art. 1909
C.civ. decât accesiunea, şi să ceară respingerea cererii de revendicare a acestora. Dacă însă prezumţia de
proprietate ce funcţionează în favoarea sa va fi răsturnată, chiar dacă este de bună-credinţă, va fi obligat la plata
contravalorii lor, el neputându-se îmbogăţi, cum am mai arătat, fără just temei.
Faţă de cele analizate, aplicaţia practică a  art. 493 C.civ. avea o eficienţă mai mare în cazul în care proprietarul
fondului era de rea-credinţă sau dacă a întrebuinţat materiale furate sau pierdute, cazuri rare în practică (I. Adam,
Drept civil. Drepturile reale, p. 606-607).
- art. 494 C.civ. (corespondentul în prezent al art. 584 NCC ) prevedea că în cazul constructorului pe terenul altuia,
indiferent dacă era de bună sau de rea-credinţă, va trebui indemnizat de proprietarul terenului care reţine construcţia;
Pentru a nu se îmbogăţi fără just temei proprietarul fondului, întinderea despăgubirilor trebuia să fie calculată la
valoarea de circulaţie din momentul când se pronunţa hotărârea de obligare. Aşa fiind, considerăm că aplicarea
prevederilor art. 494 C.civ. trebuia să se facă nu numai în favoarea proprietarului fondului, dar şi a constructorului de
bună-credinţă pentru a nu se crea acestuia o situaţie asemănătoare cu a celui de rea-credinţă, care primea, la rândul
lui, contravaloarea materialelor şi preţul muncii de la data edificării construcţiei în situaţia în care nu s-a dispus
demolarea.
În practica judiciară anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil s-a mai statuat că în temeiul art. 494 C.civ.
constructorul de bună-credinţă putea să pretindă despăgubirile şi de la terţul care a dobândit construcţia vândută de
proprietarul fondului odată cu acesta.
S-a motivat că dreptul constructorului de a despăgubi este opozabil şi proprietarului subsecvent deoarece obligaţia
corelativă lui este atât de strâns legată de posesie, încât trebuie considerată că s-a transmis odată cu imobilul, pe
această cale, eliminându-se pericolul la care ar fi fost expus constructorul de bună-credinţă în caz de insolvabilitate
a vânzătorului. A se vedea în cest sens Trib. Suprem, dec. nr. 2007/1979, C.D., 1979, p. 45; I. Adam, Drept civil.
Drepturile reale, p. 610-611.

62
- art. 1608 C.civ. (corespondentul în prezent al art. 2118 NCC )prevedea obligaţia depozitarului de a restitui fructele
produse de bunul depozitat, deoarece depozitarul fiind un detentor precar, nu ar avea niciun drept asupra fructelor
produse de bunul depozitat;
- persoana care a făcut cheltuieli pentru conservarea unui bun are dreptul la restituirea acestora: depozitarul de la
deponent în materia contractului de depozit, art. 1618 C.civ., (corespondentul art. 2122 NCC ); creditorul gajist de la
debitor, potrivit art. 1691 C.civ. (corespondentul art. 2491 NCC) etc.;
- persoanele care au primit terenuri în condiţiile Legii nr. 18/1991, pe care se găseau pomi şi vii, au rambursat
diferenţa de credit rămasă de plată, corespunzător suprafeţei primite etc. (Pentru detalii privind Legea nr. 18/1991,
a se vedea I. Adam, Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p.
257 şi urm.)
Tot în lumina vechilor dispoziţii legale există diverse situaţii, în care patrimoniul unei persoane se poate mări pe
seama patrimoniului altei persoane, dar pe baza unui temei legal, cum este de exemplu:
- cazul donatarului care îşi măreşte patrimoniul său cu bunul primit de la donator, la baza acestei împrejurări stând
contractul de donaţie care este un act juridic bilateral;
- cazul uzucapantului care dobândeşte proprietatea unui imobil prin faptul juridic al uzucapiunii, şi aceasta datorită
faptului că legea consacră această posibilitate;
- cazul dobândirii bunurilor mobile corporale prin posesia de bună-credinţă, în temeiul art. 1909 C.civ.
(corespondentul art. 935 NCC ). Pentru detalii privind revendicarea bunurilor mobile prin prisma regulii prevăzută de
art. 1909 C.civ., a se vedea O. Ungureanu,C. Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2004, p. 255 şi urm.
În continuare vom prezenta şi câteva situaţii jurisprudenţiale în care instanţele judecătoreşti au apreciat că nu sunt
întrunite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, soluţii fundamentate în lumina prevederilor Codului civil din 1864:
- în cazul persoanelor care au avut relaţii de concubinaj şi au gospodărit împreună nu s-a reţinut îmbogăţirea unuia în
detrimentul celuilalt - Trib. Timiş, dec. civ. nr. 57/1971, R.R.D. nr. 9/1971, p. 161;
- cel care prestează întreţinere în baza unui contract sau a unei obligaţii legale sau naturale nu beneficiază de
acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, pentru restituirea contravalorii serviciilor prestate - Trib.
Suprem, col. civ., dec. nr. 470/1960, în Culegere de decizii, 1960, p. 96;
- munca prestată de copii în gospodăria părinţilor lor nu le justifică un drept de proprietate asupra bunurilor dobândite
de părinţi - Trib. Suprem, dec. civ. nr. 2903/1973, în Repertoriu, 1969-1975, p. 122;
- atunci când părţile locuiesc şi gospodăresc împreună în temeiul unor raporturi de rudenie sau de afinitate în care
fiecare a produs şi consumat în comun, prestaţiile executate de către una din părţi se compensează cu foloasele şi
avantajele pe care le-a realizat - Trib. Bistriţa, dec. civ. nr. 515/1970, R.R.D. nr. 4/1971.
Sunt însă şi situaţii în care are loc mărirea patrimoniului unei persoane fără a exista un temei legitim, precum:
îmbunătăţirile făcute de un chiriaş la imobil, reţinerea alocaţiei de către un părinte, copilul fiind încredinţat celuilalt
părinte, recoltarea de către cineva a unor produse agricole cultivate pe terenul său de către o altă persoană. De
asemenea, textele privind accesiunea a două lucruri mobile aparţinând unor proprietari diferiţi impun obligaţia de
despăgubire în sarcina proprietarului bunului principal în care s-a încorporat lucrul secundar, tocmai pentru a se evita
îmbogăţirea nejustificată a proprietarului dobânditor.
În toate aceste cazuri şi altele similare, practica judecătorească a făcut aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă
cauză. A se vedea în acest sens Y. Eminescu, T. Popescu, Les codes civils des pays socialistes, Ed. Academiei,
Bucureşti, L.G.D.J., Paris, 1980, p. 252-253.
L. Pop, op. cit., 1998, p. 137.

Secţiunea a 2-a. Îmbogăţirea fără justă cauză în lumina Noului Cod civil

Reglementată în cadrul capitolului III, intitulat „Faptul juridic licit”, secţiunea a 3-a, pe parcursul a patru texte de lege
(art. 1345-1348 NCC ), instituţia îmbogăţirii fără justă cauză este menţionată distinct alături de celelalte două fapte
juridice licite, cunoscute, în doctrina veche drept cvasi-contracte: gestiunea de afaceri şi plata nedatorată.
Această consacrare expresă reprezintă răspunsul legiuitorului la propunerile de lege ferenda care reclamau acut
instituirea acestei instituţii ca izvor distinct de obligaţii.
Utilitatea acestei reglementări este vădită, întrucât vine să clarifice fundamentul instituţiei pe care o analizăm, dar şi
al plăţii nedatorate. Astfel, dacă ar fi să dăm valenţe juridice celor care susţin că plata nedatorată îşi găseşte
fundamentul în îmbogăţirea fără justă cauză, atunci aceasta ar trebuie să fie reglementată ca fiind o aplicaţie practică
a celei din urmă, însă observăm că Noul Cod civil nu împărtăşeşte această opinie, reglementând îmbogăţirea fără
justă cauză, întocmai gestiunii de afaceri şi plăţii nedatorate, şi anume, ca un izvor distinct de obligaţii, care se
aseamănă cu instituţiile menţionate mai sus, întrucât fac parte din acelaşi trunchi.

63
În ce ne priveşte, salutăm iniţiativa legiuitorului care, în sfârşit, a găsit pârghiile necesare, şi a reglementat această
instituţie alături de cele două instituţii, întregind astfel tabloul faptului juridic licit, însă considerăm că această
intruziune nu reprezintă „un imperativ de modernizare a sistemului juridic românesc”, întrucât principiul acestei
instituţii dăinuie încă din cele mai vechi timpuri, constituind unul dintre cele mai solide precepte morale. Ci apreciem
că această reglementarea reprezintă mai degrabă un „imperativ de normare a principiilor dezvoltate jurisprudenţial”.
Formula în care această instituţie se prezintă este, în opinia noastră, închegată, însă aşa cum opinează şi alţi
autori238: „trebuie mers mai departe”, în sensul reglementării la nivel legislativ a efectelor lui actio de in rem verso.
Analizând pe scurt dispoziţiile art. 1345-1348 NCC , remarcăm că legiuitorul nuanţează regimul juridic al acestei
instituţii, la nivel principial, statuând asupra acelor aspecte care dau contur oricărei instituţii, cum ar fi:
a) condiţiile – reglementate în mod sumar prin intermediul prevederilor art. 1345 NCC;
b) cazurile în care nu suntem în prezenţa unei „îmbogăţiri fără justă cauză” – art. 1346 NCC ;
c) condiţiile restituirii (actio de in rem verso) – art. 1347 NCC ;
d) caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso – art. 1348 NCC .
La o primă lectură a acestor texte de lege, s-ar putea crede că suntem în prezenţa unui instrument ce are ca scop
despăgubirea victimei care s-a însărăcit, în timp ce altul s-a îmbogăţit. Însă, de lege lata, subliniem că îmbogăţirea
fără justă cauză nu poate fi redusă la „simplu act de despăgubire”, scopul ei fiind acela de a restabili echilibrul rupt
între două patrimonii ca urmare a transmiterii de valori nejustificate, obligând pe cel care a beneficiat de ea să
restituie îmbogăţirea efectivă.239
Prin urmare, îmbogăţirea fără justă cauză, denumită în doctrină şi „îmbogăţirea fără just temei” 240, reprezintă înainte
de toate o regulă morală potrivit căreia persoana care realizează o îmbogăţire, constând în sporirea activului sau în
micşorarea pasivului patrimoniului său, în dauna unei alte persoane care suferă o diminuare corespunzătoare, în
lipsa oricărui temei juridic care să le justifice, este obligată să restituie celui astfel prejudiciat valoarea cu care s-a
îmbogăţit, dar nu mai mult decât valoarea diminuării.
Privită ca instituţie, îmbogăţirea fără justă cauză constă de fapt în naşterea unui raport juridic obligaţional, în baza
căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligaţiei de restituire către cel care şi l-a micşorat în mod
corespunzător şi care devine debitor al aceleiaşi obligaţii.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Păun,Îmbogăţirea fără justă cauză. Studiu comparativ în dreptul german şi român, Ed. Wolters Kluwer, 2009, p.
158-159.
Pentru o opinie asemănătoare, a se vedea H. Elsbeth, Die Beschränkung der Bereicherungshaftung, Köln, Univ.,
Diss., 1961, teză de doctorat, p. 67; J. Costede, Dogmatische und methodische Überlegungen zum Verständnis des
Bereicherungsrechts, 1977, p. 56.
P.M. Cosmovici, op. cit., p. 167.

Secţiunea a 3-a. Definiţie

În literatura juridică de specialitate241, îmbogăţirea fără justă cauză este definită ca fiind faptul juridic licit prin care
patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără ca pentru aceasta să existe un
temei lega, sau o justă cauză. Din acest fapt juridic se naşte un raport juridic obligaţional, se naşte obligaţia pentru
cel care îşi vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul.
Acestuia din urmă i se recunoaşte posibilitatea intentării unei acţiuni în justiţie prin care se poate pretinde restituirea,
acţiune care se numeşte actio de in rem verso.
În ce priveşte părţile acestui raport juridic obligaţional, precizăm că creditorul poartă denumire de însărăcit, iar
debitorul se va numi îmbogăţit.

Ioan Adam

Note de subsol:
Pentru alte definiţii existente în literatura juridică franceză ale îmbogăţirii fără just temei (l’enrichissement sans
cause/injustifié), a se vedea: J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Le fait juridique,Ed. Armand Colin, 2001, p. 31; A.

64
Bénabent, op. cit., p. 313; I. Dogaru,P. Drăghici, op. cit., p. 227; I. Apostu, op. cit., p. 61; E. Safta-Romano, op. cit., p.
151-154; Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., 2009, p. 608.

Secţiunea a 4-a. Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză

Pentru ca îmbogăţirea fără justă cauză să dea naştere raportului juridic obligaţional şi pe cale de consecinţă acţiunea
de restituire numită actio de in rem verso să fie permisă, trebuie îndeplinite două tipuri de condiţii: materiale şi
juridice.
În literatura franceză modernă, unii autori le-au numit condiţii de ordin economic şi condiţii de ordin juridic; alţii le-au
intitulat condiţii pozitive sau materiale şi obstacole de ordin juridic ale acţiunii.242
Alţi autori preferă să păstreze concepţia şcolii clasice a dreptului românesc, enumerând toate condiţiile acţiunii
izvorâte din îmbogăţirea fără just temei, fără a le include în niciunul din tipurile de condiţii arătate.
Noul Cod civil reglementează condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză în cadrul dispoziţiilor art. 1345 NCC . Astfel: „Cel
care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura
pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.” Din
această dispoziţie, decurg următoarele condiţii.
§1.  Condiţiile materiale
§2.  Condiţiile juridice ale acţiunii de restituire

Ioan Adam

Note de subsol:
A. Bénabent, Droit civil. Les obligations.Ed. Montchrestien, Paris, 1995, p. 290.

§1. Condiţiile materiale

Pentru a se putea promova actio de in rem verso sunt necesare următoarele condiţii materiale:243
a) să existe o  îmbogăţire a  pârâtului care constă în mărirea patrimoniului acestuia prin: dobândirea unui bun sau
a unei creanţe, realizarea unei plantaţii sau executarea unei lucrări, primirea unei liberări de datorie, evitarea unor
cheltuieli sau pierderi; prestarea unui serviciu care, de obicei se cere plătit; în îmbunătăţirile aduse unui lucru; în
folosirea unui lucru244 etc.
În literatura de specialitate245 se consideră că îmbogăţirea poate fi nu numai materială, dar şi intelectuală, cum este
situaţia în care părinţii unui tânăr angajează un profesor pentru acesta, astfel încât tânărul realizează un folos, putând
fi obligat la plata onorariului.
Rezultă că elementul material al acţiunii în restituire are în vedere situaţia în care s-a creat un dezechilibru economic
între cele două patrimonii.
Îmbogăţirea materială poate consta în achiziţia unui drept real sau a unui drept de creanţă. Îmbogăţirea există atunci
când o persoană devine proprietara unui imobil. Cu privire la posesie, s-a apreciat în literatura de specialitate că
posesia sub toate formele ei, inclusiv posesia precară sau detenţia, nu poate duce la îmbogăţirea fără justă cauză,
deoarece bunul aflat în posesie nu face parte din patrimoniul îmbogăţitului.246
Dacă posesorul dobândeşte prin uzucapiune247 dreptul de proprietate asupra unui imobil, ne aflăm în prezenţa unei
îmbogăţiri a patrimoniului său, dar va fi o îmbogăţire cu o cauză justă, deoarece uzucapiunea este un fapt juridic
recunoscut de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate.
În practică s-a considerat că lucrările efectuate de chiriaş, asupra părţilor comune dintr-un imobil cu mai multe
apartamente, constituie îmbogăţire fără justă cauză a proprietarilor de apartamente cu care chiriaşul nu se află în
raport de locaţiune, chiriaşul putând pretinde de la aceşti proprietari, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, valoarea
îmbogăţirii acestora, care este echivalentă cu cota de contribuţie a fiecărui proprietar la reparaţia unor elemente de
instalaţii din părţile de folosinţă comună.248
Chiriaşul, pentru recuperarea cheltuielilor necesare şi utile făcute pentru părţile comune ale imobilului cu mai multe
apartamente, ar putea să pretindă despăgubirea numai de la proprietarul imobilului închiriat lui, pe temei contractual,
dar numai în ceea ce priveşte cota ce revine acestui proprietar. Dacă proprietarul imobilului, al cărui chiriaş este
reclamantul, ar plăti întreaga valoare a despăgubirilor, acesta ar avea acţiune împotriva celorlalţi proprietari ai
apartamentelor clădirii, pentru cota ce revine fiecăruia.
Chiriaşul are însă posibilitatea de a acţiona pe fiecare dintre proprietarii imobilelor, pentru cota ce revine fiecăruia,
ceea ce a şi făcut în speţa dată.

65
Dreptul chiriaşului de a proceda ca atare derivă din împrejurarea că, prin executarea lucrării, se creează în paralel
două categorii de raporturi juridice: pe de o parte, contractul între chiriaş şi proprietarul imobilului închiriat care dă
naştere la dreptul chiriaşului de a reţine din chirie întreaga sumă pe care o datorează proprietarul corespunzător cotei
părţi ce-i revine din despăgubire; pe de altă parte raportul juridic derivat din îmbogăţirea fără justă cauză deoarece în
primul rând între chiriaş şi ceilalţi proprietari nu există raporturi contractuale, iar în al doilea rând opunerea acestora
la efectuarea reparaţiilor exclude gestiunea de afaceri sau mandatul. Dacă executarea lucrării împotriva voinţei
geratului în principiu poate constitui un fapt ilicit, în cazul de faţă o astfel de soluţie este exclusă deoarece chiriaşul
a executat lucrarea în temeiul dreptului său derivat din contract. În consecinţă fiind în prezenţa unui fapt licit, obligaţia
celorlalţi proprietari nu poate fi întemeiată decât pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
De asemenea, mărirea patrimoniului poate rezulta şi din micşorarea datoriilor sale. 249
Îmbogăţirea poate îmbrăca şi forma evitării unei cheltuieli. Este cazul folosirii lucrului altei persoane, în modul acesta
economisind cheltuielile care ar fi trebuit a fi făcute dacă n-ar fi intervenit faptul folosirii lucrului altuia, de pildă
cheltuielile reprezentând plata folosirii unui lucru de acelaşi gen.
Îmbogăţirea mai poate fi directă sau indirectă.
Îmbogăţirea directă este atunci când a fost obţinută în mod direct în dauna sărăcitului. Ea poate fi provocată printr-un
fapt al îmbogăţitului sau printr-un fapt al sărăcitului.250
De asemenea, îmbogăţirea directă poate fi cauzată şi din fapta unui terţ. În acest caz terţul nu a intervenit decât ca
un simplu instrument material al îmbogăţirii şi al sărăcirii, fără ca el personal să fi dobândit în cursul mutaţiei vreun
drept asupra valorii transferate. De exemplu, o persoană încorporează în lucrul altuia materialele altei persoane.
Îmbogăţirea directă prin intermediul unui terţ se poate realiza nu numai printr-o intervenţie de ordin material, ci şi
printr-o intervenţie de ordin juridic. În acest caz, terţul joacă rolul de intermediar, el încheind un contract cu sărăcitul,
în urma căruia îşi va mări patrimoniul îmbogăţitul.251
În practica judiciară252 s-a statuat că îmbogăţirea fără justă cauză poate rezulta şi dintr-un contract încheiat de un
intermediar cu terţul. Este cazul posesorului unui lucru care încheie cu o unitate prestatoare de servicii un contract
prin care aceasta se obligă la executarea unor lucrări asupra lucrului din posesia sa. Unitatea termină lucrarea, dar
posesorul din diferite motive (insolvabilitate) nu o achită şi unitatea va acţiona in rem verso pe proprietarul lucrului. S-
a pus problema că din moment ce există un raport contractual între sărăcit şi posesorul bunului, sărăcitul îl mai poate
acţiona de in rem verso pe proprietar, dat fiind caracterul subsidiar al acestei acţiuni? Tribunalul Suprem a decis în
acest sens că, deşi în general în cazul în care îmbogăţirea s-a produs prin intermediul unei alte persoane, care poate
fi acţionată pe baza oricărui alt izvor de obligaţii, nu se justifică exercitarea acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără
justă cauză tocmai datorită caracterului ei subsidiar, acest caracter nu mai poate constitui o piedică pentru
exercitarea ei împotriva celui îmbogăţit, dacă, datorită unei anumite situaţii de fapt (insolvabilitate) cel sărăcit nu se
mai poate despăgubi de la acela cu care a avut raporturi contractuale.
Îmbogăţirea indirectă se produce prin intermediul unui al treilea patrimoniu. Un exemplu în acest sens este cel al
fratelui şi surorii care gospodăresc împreună. Sora, care făcea menajul, a împrumutat sume de bani în acest scop în
schimbul unor chitanţe sub semnătură privată. Întrucât cea care a împrumutat sumele de bani nu le-a achitat la
scadenţă, creditorii l-au chemat în judecată pe fratele acesteia, el beneficiind de pe urma menajului comun şi
îmbogăţindu-se fără justă cauză în detrimentul acestora.
În concluzie, nu este nevoie ca îmbogăţirea să fie de ordin material, să constea într-o valoare pozitivă sau să fie
produsă în mod direct, ci poate fi de ordin intelectual, să constea într-o valoare negativă sau să fie produsă indirect
prin intermediul unui terţ.
b) să existe o  însărăcire a  reclamantului, prin micşorarea patrimoniului acestuia. Această micşorare poate consta în
diminuarea unor elemente active ale patrimoniului sau în efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite, într-o
liberare de datorie; într-o prestaţie efectuată; într-o cheltuială sau pierdere; într-un serviciu realizat; în lipsirea de
folosinţa unui lucru. Aşadar, însărăcirea poate avea ca obiect, ca şi îmbogăţirea în mod simetric, fie creşterea
pasivului, fie diminuarea activului patrimonial. Este de exemplu situaţia unui moştenitor care face reparaţii la un bun
succesoral, bun care cade la împărţeală în lotul unui alt moştenitor. Este considerată o micşorare a patrimoniului şi
munca prestată de o persoană în gospodăria altei persoane, deoarece aceasta din urmă se îmbogăţeşte.253
Rezultă deci că un patrimoniu este însărăcit atunci când suferă o pierdere evaluabilă în bani. Astfel, micşorarea se
produce în patrimoniul celui care devine titularul acţiunii în restituire şi dobândeşte, pe această cale, calitate
procesuală activă în promovarea acţiunii de in rem verso.
Pentru ca să existe o însărăcire nu e nevoie numai de o diminuare materială a patrimoniului. De exemplu, lecţiile date
de profesor elevului, fără a fi remunerat, echivalează cu o însărăcire a acestuia, deşi patrimoniul lui nu s-a
micşorat.254
De asemenea, nu va putea fi considerată însărăcire folosul care a rezultat indirect din acţiunea întreprinsă de
o persoană în interesul ei propriu. De exemplu, persoana care aduce îmbunătăţiri propriei case, îmbunătăţiri care se
răsfrâng şi asupra vecinilor.255

66
Dacă îmbogăţirea se produce dar însărăcirea nu, nu va putea exista îmbogăţire fără justă cauză, deoarece
reclamantul va trebui să dovedească, pe lângă îmbogăţirea fără justă cauză, şi faptul că îmbogăţirea pârâtului i-a
produs un prejudiciu.256
O subcondiţie care se impune în acest caz este aceea că prejudiciul trebuie cauzat reclamantului şi nu altei
persoane. De aici rezultă că acţiunea de in rem verso nu poate fi primită dacă prejudiciul s-a născut în patrimoniul
altei persoane.257
c) între îmbogăţirea pârâtului şi însărăcirea reclamantului trebuie să existe o corelaţie directă, în sensul că ambele
fenomene trebuie să fie efectul unei cauze unice. Nu se cere o legătură cauzală între mărirea unui patrimoniu şi
micşorarea celuilalt, căci o astfel de legătură poate fi concepută numai între o faptă şi rezultatul ei, pe când mărirea
unui patrimoniu şi micşorarea altui patrimoniu au o cauză unică.
În concluzie, între îmbogăţire şi însărăcire nu există un raport de cauzalitate fiindcă nici una, nici alta nu este cauză
sau efect al celeilalte. Există totuşi un raport de cauzalitate, însă între faptul sau evenimentul care a cauzat
îmbogăţirea şi însărăcirea, şi acestea două din urmă. Dacă nu ar exista acest raport între faptul generator şi
rezultatele produse, nu ar exista nici efectele, îmbogăţirea şi însărăcirea.
Dacă îmbogăţirea s-a produs sine alterius detrimento – fără să fie în detrimentul nimănui – acţiunea în restituire nu se
mai justifică. De asemenea în cazul în care are loc o sporire a valorii imobilului care ulterior este vândut, vânzătorul,
după ce a primit preţul lucrului, nu mai poate formula o actio in rem verso prin care să-i pretindă cumpărătorului
restituirea cheltuielilor pe care le-a făcut cu îmbunătăţirea imobilului. Un alt exemplu care evidenţiază lipsa unei
corelaţii directe între îmbogăţirea pârâtului şi însărăcirea reclamantului îl găsim în materia servituţii unde dacă
proprietarul fondului dominant face anumite cheltuieli pentru îmbunătăţirea fondului aservit, nu are dreptul să
promoveze o acţiune bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză.258
Legătura dintre mărire şi micşorare poate fi directă, cum ar fi situaţia când o valoare trece direct din patrimoniul unuia
în patrimoniul celuilalt sau în cazul posesorului care ridică o construcţie pe terenul altuia, teren pe care îl are în
posesie.
De asemenea, legătura poate fi şi indirectă atunci când, prin sărăcirea unui patrimoniu, nu s-a îmbogăţit alt
patrimoniu decât prin intermediul unui terţ.259

Ioan Adam

Note de subsol:
Cu privire la condiţiile materiale ale existenţei îmbogăţirii fără just temei, a se vedea şiJ. Flour, J.-L. Aubert, E.
Savaux, op. cit., p. 34-36.
Trib. Suceava, dec. nr. 81/1963, în J.N. nr. 2/1965, p. 122.
Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 470.
D. Gherasim, op. cit., p. 30.
Pentru analiza pe larg a uzucapiunii, a se vedea I. Adam, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., p. 540-574.
Astfel, în mod greşit s-a apreciat în practica judiciară, atât de instanţa de fond cât şi de cea de recurs, soluţii
fundamentate sub imperiul dispoziţiilor Codului civil din 1864, că într-o astfel de speţă ar opera principiile răspunderii
civile contractuale, că raportul juridic s-a născut numai între reclamant, în calitate de chiriaş, şi pârât, în calitate de
proprietar, şi că între reclamant şi ceilalţi pârâţi nu există niciun raport juridic care să justifice obligarea acestora în
solidar la plata contravalorii lucrării efectuate de chiriaş. Trib. Suprem, dec. nr. 850/1974.
Trib. Suprem, dec. nr. 492/1963, în I.G. Mihuţă, op. cit., 1952-1969, p. 197.
Această îmbogăţire a fost denumită şi „îmbogăţire negativă” prin opoziţie cu îmbogăţirea ce rezultă din creşterea
activului, denumită „îmbogăţirea pozitivă”.
Îmbogăţirea negativă, adică diminuarea pasivului patrimonial, are loc când o persoană plăteşte datoria unui terţ, fără
a opera subrogaţia în drepturile creditorului plătit. Astfel, terţul se îmbogăţeşte cu valoarea datoriei, în dauna celui
care a plătit pentru el.
Spre exemplu art. 493 C.civ. prevedea faptul proprietarului terenului care a făcut o construcţie cu materiale străine,
fiind obligat la plata materialelor. Art. 494 C.civ. prevedea cazul celui care a construit pe terenul altuia, acesta din
urmă devenind şi proprietarul construcţiei prin accesiune, urmând a despăgubi pe constructor atât pentru munca sa,
cât şi pentru materiale, în funcţie de buna sau reaua-credinţă a acestuia.
În speţă, chiriaşul care execută o construcţie sau o reparaţie de mari proporţii, asupra lucrului sau pe locul închiriat şi
nu achită pe antreprenorul care a executat lucrarea. Astfel, acesta din urmă poate acţiona de in rem verso în contra
proprietarului care s-a îmbogăţit dacă nu se constată existenţa unei gestiuni de afaceri sau unui mandat, dacă
lucrările s-au făcut cu sau fără ştirea proprietarului, cu sau fără intenţia de a gera interesele altuia.

67
Trib. Suprem, dec. nr. 1601/1979, Fl. Ciutacu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Culegere de speţe, Ed. Oscar
Print, Bucureşti, 1999, p. 89.
Trib. Suprem, dec. nr. 492/1963, în I.G. Mihuţă, op. cit., 1952-1969, p. 197.
Însă însărăcirea nu trebuie să fie urmarea unei întâmplări cum ar fi în cazul aluviunii( art. 495 C.civ.), care este
consecinţa scurgerii apei şi nu faptei îmbogăţitului, însărăcitului sau unui terţ.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 157.
Literatura de specialitate este unanimă în a susţine că trebuie să fim întotdeauna în prezenţa unei însărăciri
a reclamantului, care, fiind exprimată sub raport pecuniar, reprezintă un anumit prejudiciu.
Precizăm că nu este necesar ca natura sau cuantumul îmbogăţirii să fie identic cu cel al sărăcirii, ca în cazul când un
bun a ieşit din patrimoniul însărăcitului şi a intrat în patrimoniul îmbogăţitului. În practică se întâmplă adesea ca
natura îmbogăţirii să difere de cea a însărăcirii, de exemplu, în cazul îmbogăţirii prin utilizarea serviciilor altuia.
S-a statuat în practica judiciară că între dobândirea bunurilor sau evitarea unor cheltuieli de către o persoană, care se
îmbogăţeşte astfel, şi pierderea unor valori sau bunuri de către o altă persoană, care sărăceşte, trebuie să existe
o corelaţie necesară, îmbogăţirea uneia fiind condiţionată de sărăcirea celeilalte, în sensul că îmbogăţirea primei
trebuie să apară ca urmare nemijlocită, ca o consecinţă directă a sărăcirii celeilalte, Trib. Suprem, dec. nr.
114/1968,în I.G. Mihuţă, op. cit., 1952-1969, p. 196.
Un exemplu în acest sens îl constituie cel al angrosistului de cereale care nu l-a îmbogăţit pe proprietar în mod direct,
ci prin intermediul contractului încheiat cu producătorul care i-a furnizat cerealele. În acest caz nu există o legătură
cauzală între pierderea suferită de vânzător şi îmbogăţirea proprietarului, deoarece contractul nu s-a încheiat între
vânzător şi fermier, iar proprietarul este un terţ. Aşadar atunci când îmbogăţirea se produce prin intermediul unui terţ,
ea are în general o cauză legitimă în raporturile dintre îmbogăţit şi terţ. În acest caz, sărăcirea poate fi una din
cauzele îmbogăţirii, dar ea poate avea şi alte cauze care exclud acţiunea în restituire.

§2. Condiţiile juridice ale acţiunii de restituire

Pentru intentarea acţiunii în restituire se cere a se îndeplini următoarele condiţii de ordin juridic:
a) îmbogăţirea şi însărăcirea să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice.260 Facem
precizarea că nu avem în vedere cauza ca şi condiţie de validitate a actului juridic civil, ci avem în vedere absenţa
unui temei legitim pentru îmbogăţire. Absenţa elementului juridic este greu de identificat, deoarece se poate deduce
şi intenţia celui sărăcit de a face o liberalitate unei persoane sau de a-i face un act dezinteresat celui îmbogăţit. De
asemenea, cauza o poate constitui o contraprestaţie simbolică sau pur şi simplu speranţa de a obţine
o contraprestaţie din partea celui căruia i se măreşte patrimoniul.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1346 NCC : „Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:
din executarea unei obligaţii valabile;
din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de
a gratifica.”
Prin urmare, nu suntem în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză atunci când îmbogăţirea îşi are temeiul în executarea
unei obligaţii valabile. Un instrument util în acest sens îl reprezintă contractul. Astfel, pot fi exemplificate numeroase
aplicaţiuni ale cauzei juridice de natură să împiedice calea unei acţiuni actio de in rem verso, atunci când,chiriaşul
convine cu proprietarul ca îmbunătăţirile aduse imobilului închiriat să rămână acestuia. În acest caz îmbogăţirea este
reglementată şi se realizează pe cale convenţională, neputându-se afirma că este lipsită de cauză, care este dată de
voinţa părţilor.261
De asemenea, mai justifică mărirea unui patrimoniu şi convenţia prin care o persoană se înţelege cu o alta să
gospodărească împreună şi să-i acorde îngrijiri medicale.
Totodată, mărirea unui patrimoniu se mai justifică şi în cazul unui contract de vânzare prin care i se oferă
cumpărătorului un preţ vădit avantajos fără a fi simulat sau derizoriu.262
În practica judiciară263 s-a decis că de o îmbogăţire lipsită de just temei, care să dea dreptul la restituire, nu poate fi
vorba în sfera raporturilor contractuale, când foloasele realizate de o parte sunt consecinţa actului juridic, consimţit de
cealaltă şi care constituie temeiul lor legal.264
Îmbogăţirea îşi poate găsi legitimarea şi într-un contract încheiat între îmbogăţit şi o altă persoană decât cel al cărui
patrimoniu a fost însărăcit.265 În această situaţie, deşi cel sărăcit este un terţ, el nu poate invoca relativitatea efectelor
contractului, care îi poate fi opus în întreaga măsură în care un contract este opozabil terţilor.
În ceea ce priveşte compensaţia, putem spune că aceasta există numai atunci când cele două părţi (îmbogăţitul şi
sărăcitul) oferă ceva în compensare. Astfel de cazuri se întâlnesc în practică în situaţia în care o persoană este
primită în gospodărie şi prestează o muncă utilă, având grijă de copiii ai căror părinţi sunt în câmpul muncii, în
schimb persoana respectivă este remunerată în natură prin adăpostul şi hrana ce i se acordă. Familia care a primit

68
persoana în gospodărie crede că aceasta s-a îmbogăţit în dauna familiei, iar persoana primită în gospodărie
consideră că munca prestată de ea a îmbogăţit familia. Astfel, în cazul arătat, nu se poate stabili o valoare exactă
a îmbogăţirii şi sărăcirii corelative.
În opinia noastră în acest caz nu se poate intenta o actio de in rem verso deoarece persoana care a fost primită în
gospodărie şi a prestat îngrijiri copiilor a fost remunerată în natură prin adăpostul şi hrana acordată, pe baza unei
înţelegeri cu persoanele în a căror gospodărie a fost primită. Existând deci o convenţie între părţi, acţiunea de in rem
verso nu poate fi primită.266
Însă dacă persoana este primită în gospodărie fără a exista o înţelegere cu privire la prestarea de către aceasta
a unei munci în gospodărie şi totuşi este folosită în acest sens, această persoană poate intenta acţiune întemeiată pe
îmbogăţirea fără just temei pentru valoarea muncii prestate.
În acest sens Tribunalul Suprem 267 a arătat că: „Dimpotrivă, atunci când a fost luată în gospodărie o persoană aptă
de muncă şi care efectiv a dus toate treburile gospodăriei, întocmai ca un om de serviciu, fiind tratată ca atare, se
aplică principiul îmbogăţirii fără justă cauză”.268
Acţiunea de in rem verso nu poate fi intentată când prin norme de drept pozitiv se interzice restituirea unei îmbogăţiri,
paralizând fie acţiunea de drept comun (cum ar fi acţiunea în daune) sau în mod direct acţiunea de in rem verso.
Acţiunea de in rem verso nu poate fi intentată ori de câte ori îmbogăţirea în dauna altuia este consacrată direct sau
indirect de dreptul pozitiv. Există un acord deplin asupra acestui principiu în sensul că nu se poate obţine prin
acţiunea de in rem verso restituirea îmbogăţirilor şi sărăcirilor corelative consacrate prin dreptul pozitiv. Acţiunea în
restituire (de in rem verso) nu poate servi la modificarea legii. Ea nu poate fi substituită în cursul desfăşurării
procesului în locul altei acţiuni care a fost fondată de pildă pe o obligaţie contractuală, dacă debitorul ar fi în
imposibilitatea legală de a produce dovezile necesare în sprijinul său. A se servi de acţiunea de in rem verso pentru
a eluda regulile care consacră îmbogăţirea şi sărăcirea corelativă constituie o fraudă de lege.
Există unele cazuri ivite în practică care dau naştere la îmbogăţiri şi sărăciri corelative şi pe care legiuitorul a înţeles
să le reglementeze: este cazul îmbogăţirii prin accesiunea imobiliară artificială. 269 Dat fiind că şi în aceste cazuri se
creează un dezechilibru patrimonial în absenţa unei cauze juste, la baza reglementărilor legale privind accesiunea
imobiliară artificială stă principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
De asemenea actio de in rem verso nu poate fi admisă în cazul obligaţiilor naturale. Se ştie că obligaţiile naturale au
drept caracteristică principală aceea că ele sunt lipsite de sancţiune, întrucât creditorul nu are o acţiune sau un mijloc
de constrângere a debitorului pentru a-l obliga să-şi îndeplinească obligaţia, dacă acesta nu şi-o îndeplineşte de
bunăvoie. Dar dacă debitorul execută de bunăvoie obligaţia, valoarea juridică a acesteia este recunoscută, în sensul
că debitorul nu poate cere restituirea a ceea ce a plătit drept executare a obligaţiei.270
În cazul obligaţiei alimentare între rude apropiate, în cazul în care legea nu a prevăzut-o în mod expres, de exemplu
pensia alimentară plătită de un frate altui frate, aceasta odată plătită, plătitorul nu mai poate cere restituirea valorilor
plătite.
La fel se întâmplă şi în cazul fiului care a plătit cheltuielile de îngrijire şi înmormântare a părinţilor, atunci când acesta
a renunţat la moştenire,271 sau repararea prejudiciului cauzat altuia atunci când după lege, cauzarea prejudiciului nu
dă naştere la o acţiune în despăgubire.
În toate aceste cazuri, sumele achitate nu mai pot fi restituite pe calea acţiunii de in rem verso şi nici pe calea acţiunii
în repetiţiune, deşi cheltuielile, reparaţiile constituie forme de sărăcire pentru persoanele care le-au executat,
deoarece aceste obligaţii, chiar dacă nu pot fi aduse la îndeplinire pe calea de constrângere a statului, nu sunt lipsite
de cauză, ele rezultă fie din convenţia părţilor, fie dintr-o dispoziţie legală, fie dintr-o faptă ilicită. Actio de in rem verso
este admisibilă numai când sărăcirea şi îmbogăţirea sunt lipsite de cauză, ceea ce nu se întâmplă în situaţiile
analizate mai sus.
b) îmbogăţitul să fie de bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă [ art. 1899 C.civ. din 1864, respectiv art. 14 alin. (2)
NCC ] şi prin urmare nu trebuie dovedită. 272 Prin urmare trebuie să lipsească orice culpă din partea îmbogăţitului,
situaţie în care însărăcitul nu va putea recupera decât valoarea îmbogăţirii. Fundamentul acţiunii de in rem verso nu
constă într-o conduită culpabilă a debitorului, ci rezidă în îndatorirea generală de a nu ne îmbogăţi în dauna altuia.
Această îndatorire morală presupune absenţa oricărei culpe din partea îmbogăţitului, el fiind obligat să restituie numai
valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare. 273 Dacă acesta a fost de rea-credinţă,
nu ne mai aflăm în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză, ci în prezenţa unei fapte ilicite, care va atrage răspunderea
civilă delictuală, posibilitate prin care însărăcitul îşi va putea recupera întreaga pagubă;
Condiţia ca îmbogăţitul să fie de bună-credinţă rezultă din interpretarea dispoziţiilor de actualitate ale art. 1345 NCC
care îl prezintă pe acesta ca fiind „cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză”. De aici rezultă faptul
că fundamentul acţiunii de in rem verso nu constă în conduita culpabilă a debitorului, ci în „îndatorirea generală”274 de
a nu ne îmbogăţi în dauna altuia. Această îndatorire are un fundament eminamente moral, care se întemeiază pe
lipsa oricărei culpe din partea îmbogăţitului.
c) însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o  altă acţiune în justiţie pentru repararea pagubei sale (art. 1348 NCC). Actio de
in rem verso are caracter subsidiar şi poate fi exercitată numai în absenţa altui mijloc de recuperare a pierderii.275 De

69
exemplu, proprietarul unui bun individual determinat poate cere restituirea lui de la cel la care îl găseşte pe calea
acţiunii în revendicare sau nu poate fi intentată când reclamantul are la dispoziţie o acţiune bazată pe contract.276
Facem precizarea că doctrina franceză explică această condiţie prin prisma teoriei obstacolelor potrivit căreia actio
de in rem verso nu poate fi primită atât timp cât există un obstacol de drept, fiind însă admisibilă dacă alte acţiuni
sunt împiedicate de un obstacol de fapt.277
S-a decis în practica judiciară 278 că acţiunea în restituire bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză are caracter
subsidiar, în sensul că nu poate fi exercitată decât în absenţa oricărui alt mijloc juridic prin care cel sărăcit şi-ar putea
recupera pierderea suferită. Dacă reclamantul are la dispoziţie acţiunea bazată pe contract sau cvasicontract, delict
sau cvasidelict ori pe alt izvor de obligaţii, nu se justifică folosirea acţiunii în restituire fundamentată pe îmbogăţirea
fără justă cauză.279
Acest caracter subsidiar al acţiunii nu mai poate constitui însă un impediment pentru exercitarea ei împotriva celui
îmbogăţit, dacă din cauza unei situaţii de fapt (de exemplu insolvabilitatea), cel sărăcit nu se mai poate despăgubi de
la acela cu care a avut, de exemplu, raporturi contractuale.280 Este cazul antreprenorului care face lucrări la un imobil
pentru cumpărătorul acestuia. Dacă cumpărătorul nu ar plăti preţul, iar imobilul s-ar întoarce la vânzător, nimic nu s-
ar opune ca antreprenorul să pretindă despăgubiri de la vânzător pe calea acţiunii de in rem verso, dacă între timp
cumpărătorul a devenit insolvabil. În acest caz, insolvabilitatea debitorului constituie un obstacol de fapt.
În doctrină281 s-a arătat că, dat fiind caracterul subsidiar al acţiunii, ea nu se justifică nici în cazul în care îmbogăţirea
s-a realizat prin intermediul unui terţ, dacă cel însărăcit poate acţiona pe baza unui izvor de obligaţii (contract, delict,
cvasidelict) pe acel terţ. Acest caracter subsidiar al acţiunii nu mai poate constitui însă un impediment pentru
exercitarea ei împotriva terţului care a profitat de pe urma acelui act juridic, dacă, datorită unor anumite situaţii cum ar
fi insolvabilitatea, cel sărăcit nu se mai poate despăgubi de la persoana faţă de care s-a găsit de pildă în raporturi
contractuale.
Această acţiune nu poate fi intentată nici pentru determinarea unei persoane să-şi execute anumite obligaţii
contractuale, practica judecătorească subliniind că „acţiunea din contract exclude acţiunea pentru îmbogăţirea fără
just temei”.282
În ceea ce priveşte proba, se vor aplica dispoziţiile de drept comun. În principiu fiind vorba de fapte juridice, dovada
se poate face cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori şi prezumţii, iar în măsura în care se invocă un act juridic,
pentru probă urmează a se aplica regulile prevăzute de art. 1191 C.civ. din 1864, în condiţiile în care obligaţia se
naşte sub imperiul reglementării Codului civil din 1864.
În materia dreptului tranzitoriu, vor fi de strictă aplicabilitate dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 , cu precizarea
că evaluarea sărăcirii pe de o parte, respectiv a îmbogăţirii pe de altă parte, se va face la data promovării acţiunii,
indiferent de data săvârşirii faptului care a condus la îmbogăţirea fără justă cauză. Datorită asemănării dintre cele
două reglementări în această materie, în practică nu se vor naşte mari probleme în privinţa rezolvării unei actio de in
rem verso promovată după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, ale cărei condiţii s-au acumulat înainte de intrarea
acestuia în vigoare.

Ioan Adam

Note de subsol:
Cu privire la condiţiile juridice ale îmbogăţirii fără just temei, a se vedea şi J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Le fait
juridique, p. 37-44; I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 374.
Trib. Suprem, dec. nr. 102/1968, R.R.D. nr. 6/1968, p. 171.
De asemenea, mărirea unui patrimoniu şi diminuarea altuia se poate datora unui efect al legii, cum este uzucapiunea;
tot astfel debitorul liberat de executarea obligaţiei sale ca efect al împlinirii termenului de prescripţie extinctivă nu
poate fi considerat că şi-a mărit patrimoniul fără justă cauză; în sfârşit şi o hotărâre judecătorească poate constitui un
temei pentru mărirea unui patrimoniu.
O altă cauză pentru sporirea unui patrimoniu poate fi chiar şi un principiu de drept. Spre exemplu, libertatea
comerţului şi principiul concurenţei justifică îmbogăţirea celui ce îşi extinde afacerile, chiar dacă prin aceasta ar cauza
o diminuare a patrimoniului unor comercianţi concurenţi. Bineînţeles că actele de concurenţă trebuie să se
desfăşoare în limitele prevăzute de lege, în caz contrar concurenţa ar fi neloială, iar îmbogăţirea ar fi fondată pe
o cauză ilicită.
Trib. Suprem, dec. nr. 254/1961, în I.G. Mihuţă, op. cit., 1952-1969, p. 197.
În practica judiciară s-a statuat că îmbogăţirea este legitimă când prestaţiile sau serviciile care au generat-o au fost
obţinute în temeiul unui contract sau în executarea unei obligaţii legale sau naturale. Termenul de temei din noţiunea
de îmbogăţire fără just temei are sensul de justificare a îmbogăţirii obţinute în executarea unei obligaţii. Trib. Suprem,
dec. nr. 470/1960, în I.G. Mihuţă, op. cit., 1952-1969, p. 197.

70
Astfel, contractul de locaţiune în temeiul căruia îmbunătăţirile făcute de locatar rămân proprietarului fără nicio
indemnizaţie poate fi opus de proprietar întreprinzătorului care a încheiat contract numai cu locatarul. Prin urmare,
întreprinzătorul nu se poate îndrepta împotriva proprietarului, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză deoarece
îmbogăţirea acestuia îşi găseşte justificarea în contractul acestuia cu locatarul, contract opozabil terţilor. Bineînţeles,
în cazul în care chiriaşul nu-şi achită obligaţiile faţă de întreprinzător şi este insolvabil, doar atunci întreprinzătorul va
putea introduce o acţiune de in rem verso în contra proprietarului.
În acest sens este şi practica Trib. Suprem, care a hotărât printr-o decizie de speţă: „În cazul când un copil este luat
în creştere la o vârstă la care încă nu este apt de muncă, prestează servicii casnice sau contribuie şi el la cheltuielile
traiului în comun, nu poate să pretindă plata echivalentului acestei prestaţii, pe baza principiului îmbogăţirii fără just
temei, întrucât, într-o astfel de situaţie când copilul este o rudă a celor care l-au primit în gospodăria lor, este vorba
de o adevărată comunitate familială”. A se vedea: Trib. Suprem, colegiul civil, dec.nr. 492/1963; Fl. Ciutacu, op. cit.,
p. 92-93.
Trib. Suprem, colegiul civ., dec. nr. 492/1963; Fl. Ciutacu, op. cit., p. 92-93.
De asemenea, într-o altă decizie de speţă Trib. Suprem a hotărât: „Cererea făcută de o persoană de a i se plăti
o remuneraţie pe munca prestată, în lipsa unui contract de muncă, este o acţiune bazată pe principiul îmbogăţirii fără
just temei. În speţă reclamanta a prestat muncă în baza promisiunii făcute de alţi angajaţi că vă fi încadrată în muncă,
fără ca directorul unităţii să fi cunoscut această situaţie (art. 12 C.muncii)”. Trib. Suprem, colegiul civ., dec.nr.
1168/1966, Fl. Ciutacu, op. cit., p. 93.
Pentru amănunte în ceea ce priveşte îmbogăţirea fără justă cauză în cazul accesiunii imobiliare artificiale, a se vedea
I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, op. cit., p. 606.
O aplicaţie a obligaţiilor naturale o reprezintă art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia „debitorul care
execută obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei
chiar dacă la data executării obligaţiei nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”. Acest text de lege se coroborează
cu prevederileart. 1092 alin. (2) C.civ. din 1864 care prevede că „repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor
naturale care au fost achitate de bunăvoie”.
Renunţarea la moştenire reprezintă manifestarea de voinţă a succesibilului care, exercitându-şi dreptul de opţiune
succesorală în termenul legal, declară că nu doreşte să uzeze de drepturile succesorale pe care vocaţia sa
succesorală, devenind străin de moştenire (a se vedea în acest sens I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni,Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 419 şi urm.).
A se vedea în acest sens I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 221.
L. Pop, op. cit., 1998, p. 145.
A se vedea în acest sens: L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 373.
Trib. Suprem, dec.nr. 102/1968, R.R.D. nr. 6/1968, p. 171.
De asemenea, acţiunea nu poate fi introdusă în cazul în care se urmăreşte obţinerea unei reparaţii care ar fi putut fi
obţinută pe calea unei acţiuni prescrise.
A. Bénabent, op. cit.,p. 295.
Decizia nr. 1601/1979, în I.G. Mihuţă, op. cit., 1975-1980, p. 85.
Într-o speţă, părţile s-au înţeles să gospodărească în comun, ipoteză în care munca în comun a concubinilor duce la
existenţa unor drepturi izvorâte din modalitatea juridică a dreptului de proprietate comună pe cote părţi asupra
bunurilor dobândite în timpul convieţuirii, în raport cu contribuţia fiecăruia în parte. Reclamantul nu a solicitat partajul
bunurilor asupra cărora era coproprietar, ci suma de bani ce ar reprezenta contribuţia sa la gospodăria dusă în
comun cu pârâta. Această împrejurare nu deschide calea unei acţiuni izvorâte din îmbogăţirea fără just temei
deoarece aportul reclamantului se compensează cu foloasele realizate de acesta din relaţia de concubinaj.
Bineînţeles că reclamantul nu poate cere restituirea bunurilor achiziţionate în comun cu pârâta pe calea acţiunii de in
rem verso deoarece el are la îndemână o acţiune în partaj.
Tot în practică s-a mai decis că în situaţia în care acţiunea principală a fost paralizată (de exemplu prin prescrierea
acesteia), nu se poate recurge în subsidiar la acţiunea în restituire izvorâtă din îmbogăţirea fără just temei.
Decizia nr. 1601/1979,în I.G. Mihuţă, op. cit., 1975-1980, p. 85.
I.G. Mihuţă, Probleme de drept civil, R.R.D. nr. 9/1980, p. 32-33.
Trib. reg. Cluj, dec. nr. 562/1961, J.N. nr. 5/1962, p. 130.

Secţiunea a 5-a. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Acţiunea în restituire (actio de in rem verso)

§1.  Definiţia acţiunii şi condiţiile de exercitare

§2.  Limitele de exercitare a  acţiunii de in rem verso

71
§3.  Natura juridică a îmbogăţirii
§4.  Prescripţia dreptului la acţiune

Ioan Adam

§1. Definiţia acţiunii şi condiţiile de exercitare

Această acţiune a fost definită ca fiind „facultatea de a reclama restituirea obiectelor sau valorilor aparţinând
patrimoniului”.283
Acţiunea nu a fost reglementată de Codul civil din 1864, fiind prin excepţie o creaţie a doctrinei şi practicii judiciare.284
Per a contrario, Noul Cod civil reglementează condiţiile acţiunii în restituire. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1347 ,
restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei. Prin urmare, îmbogăţirea se
apreciază de judecător, de regulă, în raport de data intentării acţiunii, cu excepţia situaţiei în care pârâtul a fost de
rea-credinţă.
În raport de aceeaşi dată se apreciază existenţa şi întinderea atât a îmbogăţirii, cât şi a pierderii patrimoniale. Astfel,
dacă bunul cu care s-a mărit patrimoniul a pierit fortuit până la momentul intentării acţiunii, obligaţia de restituire
încetează. Dacă lucrul a fost vândut va trebui restituită valoarea lui din momentul introducerii acţiunii. Dacă valoarea
de vânzare a fost inferioară valorii din momentul introducerii acţiunii, îmbogăţitul este obligat să plătească diferenţa
din patrimoniul său, datorită faptului că valoarea respectivă nu face decât să substituie existenţa bunului ce trebuie
rambursat.
Acţiunea de in rem verso dă eficienţă unei reguli de echitate, potrivit căreia nimănui nu-i este permis a se îmbogăţi în
dauna altuia. În toate cazurile în care patrimoniul unei persoane creşte – fără cauză legitimă – în detrimentul
patrimoniului altei persoane, iar aceasta din urmă nu se bucură de nicio altă acţiune născută dintr-un contract, delict
sau cvasidelict pentru a obţine ceea ce-i aparţine sau ceea ce îi este datorat, are la îndemână acţiunea bazată pe
acest principiu.
Acţiunea de in rem verso tinde la restituirea obiectului însuşi de care unul din patrimonii este lipsit în profitul celuilalt,
atunci când niciun obstacol de fapt sau de drept nu se opune la restituirea valorii pe care o reprezintă. Momentul în
raport cu care se stabileşte cuantumul acestei valori este momentul introducerii acţiunii şi nu acela în care a luat
naştere obligaţia de restituire.285
Faţă de cele analizate, putem defini actio de in rem verso ca fiind acel mijloc juridic cu totul subsidiar, aflat la
îndemâna unei persoane al cărui patrimoniu a suferit diminuări, concomitent cu sporirea patrimoniului unei alte
persoane, sporire în corelaţie cu pierderea suferită de prima persoană şi care are ca scop repararea prejudiciului
astfel cauzat.

Ioan Adam

Note de subsol:
D. Gherasim, op. cit., p. 45.
Pentru caracterul subsidiar al acţiunii de in rem verso a se vedea J. Flour, J.-L. Aubert,E. Savaux, Le fait juridique, p.
45; A. Bénabent, op. cit., p. 320.
Pentru amănunte cu referire şi la aplicarea teoriei impreviziunii, a se vedea L. Pop,op. cit., p. 147.

§2. Limitele de exercitare a acţiunii de in rem verso

Îmbogăţirea fără justă cauză dă naştere unui raport obligaţional în temeiul căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit
devine debitorul obligaţiei de restituire, iar cel al cărui patrimoniu s-a micşorat, devine la rândul său creditorul
aceleiaşi obligaţii.
În principiu, restituirea urmează să se facă în natură, dar atunci când acest lucru nu mai este posibil, restituirea se va
face prin echivalent.
Obligaţia de restituire are o dublă limită:
a) îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea sa este
mai mare. Creşterea se apreciază la momentul introducerii acţiunii în restituire. Pe cale de consecinţă, dacă bunul cu
care s-a mărit patrimoniul piere fortuit până la momentul intentării acţiunii, obligaţia de restituire încetează. Dacă, însă
a fost vândut, va trebui restituită valoarea din momentul introducerii acţiunii;

72
b) însărăcitul are dreptul la restituirea doar a  valorii însărăcirii, chiar dacă foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai
mari, deoarece s-ar îmbogăţi el fără just temei.286

Ioan Adam

Note de subsol:
În acest sens Trib. Suprem a arătat într-o decizie de speţă: „justa aplicare a principiului îmbogăţirii fără just temei
impune ca obligaţia de restituire a pârâtului să nu depăşească îmbogăţirea lui efectivă, iar indisolubil, legat de
aceasta, să nu depăşească valoarea cu care a fost micşorat patrimoniul reclamantului”. Trib. Suprem, col. civ., dec.
nr. 102/1968, R.R.D. nr. 6/1968, p. 171.

§3. Natura juridică a îmbogăţirii

Literatura juridică a căutat să construiască un fundament pentru justificarea îmbogăţirii fără justă cauză ca sursă
autonomă de obligaţii, iniţial datorită lipsei de reglementare expresă a acestei instituţii, ca apoi Noul Cod civil să
instituie şi să trateze expressis verbis reguli şi condiţii speciale.
În continuare vom analiza pe rând fiecare dintre aceste teorii arătând avantajele şi neajunsurile fiecăreia.
a) Teoria transmisiunii valorilor. Această teorie aparţine autorilor Aubry şi Rau, fiind tratată în cadrul teoriei
patrimoniului. În opinia acestor autori, îmbogăţirea şi sărăcirea au loc prin transmiterea unor valori dintr-un patrimoniu
în altul. Atunci când justifică existenţa acţiunii de in rem verso, ei o caracterizează ca fiind „facultatea de a reclama,
prin mijlocirea unei acţiuni personale, restituirea obiectelor şi valorilor patrimoniului”.
Autorii citaţi au emis teoria transmisiunii valorilor, înglobând problema îmbogăţirii fără cauză în capitolul despre
patrimoniu şi în special despre diverse situaţii prevăzute de cod care justifică acţiunea de in rem verso ca: aluviunea (
art. 496 C.civ. din 1864, respectiv art. 570 NCC ), restituirea în natură sau a valorii bunurilor mobile ( art. 506 C.civ.
din 1864, respectiv art. 598-599 C.civ. din 1864), despăgubirile pentru construcţiile, plantaţiile şi lucrările făcute pe
terenul altuia ( art. 494 C.civ. din 1864, respectiv art. 577 NCC );287
b) Teoria delictuală a  lui Planiol. În opinia acestui autor, izvoarele obligaţiilor se reduceau la două: legea şi contractul.
În această viziune, dacă persoana îmbogăţită este obligată pe calea acţiunii de in rem verso, aceasta se datorează
faptului că în sarcina sa există o obligaţie legală de restituire. În cazul în care persoana obligată nu restituie, atunci
încalcă o obligaţie legală de restituire. Ca urmare, obligaţia născută din îmbogăţirea fără justă cauză are un
fundament cvasidelictual: „Ea îşi trage originea în existenţa unui fapt lezionar” şi prezintă un caracter de despăgubire.
Persoana nu este ţinută prin fapta altuia, ceea ce ar fi inadmisibil, dar ea este ţinută pentru că îmbogăţirea sa
reprezintă „o stare de fapt contrară dreptului”. „O astfel de îmbogăţire este, prin însăşi definiţia sa, un fapt ilicit, pentru
că el este injust”; nu-i este permis aceluia care posedă bunurile sau valorile altuia de a pretinde să le păstreze pentru
el.288
Această teorie a fost criticată, în primul rând, deoarece prin ea nu se poate explica întinderea şi caracterul obligaţiei
de restituire. În cazul îmbogăţirii fără justă cauză, se ştie că obligaţia de restituire are o dublă limită, atât cu privire la
valoarea însărăcirii, în sensul că îmbogăţitul nu poate restitui mai mult decât valoarea îmbogăţirii sale, iar însărăcitul
nu poate pretinde mai mult decât valoarea însărăcirii sale. În schimb, în cazul răspunderii civile delictuale, autorul
faptei ilicite este obligat să repare integral prejudiciul cauzat victimei. Sub acest aspect, actio de in rem verso nu
poate fi asimilată cu acţiunea în răspundere civilă delictuală.
În al doilea rând, cât priveşte culpa, teoria lui Planiol a fost criticată, susţinându-se că „nu este o culpă faptul de
a profita de activitatea altuia, atunci când nu ai făcut nimic pentru a trage pentru sine beneficiul acestei activităţi”.289
În concluzie, în cazul îmbogăţirii fără just temei, îmbogăţitul nu este în culpă, obligaţia de restituire nu vine să
sancţioneze conduita îmbogăţitului, ci ea decurge din faptul că nu este echitabil a te îmbogăţi în dauna altuia.
c) Teoria asimilării cu gestiunea de afaceri. În literatura juridică, îmbogăţirea fără justă cauză a fost asimilată şi cu
gestiunea de afaceri. Se ştie că gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit, prin care gerantul săvârşeşte din propria
iniţiativă, fără împuternicirea geratului, acte juridice sau fapte materiale în folosul altei persoane care se numeşte
gerat.
În cazul gestiunii de afaceri, geratul este obligat să-l despăgubească pe gerant pentru toate cheltuielile utile şi
necesare, cât şi pentru pierderile pe care gerantul le-a avut în timpul gestiunii, dacă aceasta s-a dovedit a fi utilă.
În cadrul teoriei pe care o expunem s-a considerat că îmbogăţirea fără cauză este o gestiune de afaceri anormală
sau imperfectă.
Această teorie nu poate fi primită, deoarece îmbogăţirea fără justă cauză şi gestiunea intereselor altei persoane sunt
instituţii juridice distincte care se deosebesc prin elemente esenţiale: 1) în primul rând gestiunea de afaceri se face cu
intenţia de a gera interesele altuia, iar la îmbogăţirea fără justă cauză elementul intenţional lipseşte; 2) sărăcitul are

73
dreptul să fie despăgubit numai în limita îmbogăţirii, pe când geratul este obligat să restituie toate cheltuielile
necesare şi utile făcute de gerant, chiar dacă patrimoniul său nu a suferit nicio îmbogăţire; 3) în cazul acţiunii de in
rem verso se apreciază îmbogăţirea din momentul intentării acţiunii, pe când în cazul gestiunii de afaceri se
apreciază utilitatea actelor gerantului în momentul gestiunii; 4) la îmbogăţirea fără justă cauză, îmbogăţitul este
debitor, iar însărăcitul este creditor, pe când la gestiunea de afaceri, atât gerantul, cât şi geratul au calitatea atât de
debitor, cât şi de creditor; 5) în fine, îmbogăţitul a lucrat pentru profitul său, pe când gestorul de afaceri a lucrat în
contul altuia, datorită intenţiei de reprezentare;
d) Teoria responsabilităţii bazată pe riscul creat. Aceasta nu este decât o variantă a teoriei responsabilităţii. În cazul
acestei teorii, susţinută de Loubers, se degajă o cauză particulară a responsabilităţii civile, care nu este nici culpa şi
nici riscul, ci este profitul: „Cel ce profită de dauna pricinuită altuia, este ţinut faţă de victimă să o repare”;290
e) Teoria obligaţiei naturale. În această dispută referitoare la natura juridică a îmbogăţirii fără justă cauză, s-a emis şi
teza potrivit căreia, dacă nu se poate aplica nici acţiunea în răspundere civilă, nici acţiunea bazată pe gestiunea de
afaceri, nici acţiunea în revendicare, atunci persoana îmbogăţită fără cauză este ţinută să răspundă în baza unei
obligaţii naturale, fiindcă în mod cert nu ne aflăm în prezenţa unei obligaţii civile.291
Această teorie a fost criticată în sensul că nu este bine să se admită că o îndatorire morală ca aceea de a nu se
îmbogăţi în dauna altuia, să se poată mulţumi cu o recunoaştere derizorie ca obligaţie naturală, care îi permite
restituirea, dar nu o impune;
f) Teoria asimilării cu plata nedatorată. Unii autori au susţinut că îmbogăţirea fără justă cauză se aseamănă cu plata
nedatorată, dar numai în ceea ce priveşte ipoteza accipiensului de bună-credinţă, care este obligat să restituie în
limita îmbogăţirii sale, şi nu şi a ipotezei accipiensului de rea-credinţă a cărui răspundere este mai riguroasă;
g) Poziţia pe care o adoptăm. Am văzut că în literatura de specialitate s-au emis numeroase teorii care au încercat
să justifice temeiul obligaţiei de restituire în cazul îmbogăţirii fără just temei. S-a încercat asimilarea cu gestiunea de
afaceri, plata nedatorată, răspunderea civilă delictuală, dar după cum am observat, toate aceste teorii, chiar dacă au
la bază o parte de adevăr, totuşi au neajunsurile lor.
Îmbogăţirea fără justă cauză este un izvor distinct de obligaţii, de sine stătător, cu condiţii şi efecte proprii. Această
opinie a noastră este, de altfel, îmbrăţişată şi de Noul Cod civil , care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză
alături de celelalte două instituţii: plata nedatorată şi gerarea intereselor altei persoane, în cadrul Capitolului III,
intitulat „Faptul juridic licit”.
Îmbogăţirea fără justă cauză se deosebeşte de răspunderea civilă delictuală, deoarece aceasta din urmă are la bază
vinovăţia, pe când îmbogăţirea fără justă cauză nu presupune vinovăţia celui care şi-a mărit patrimoniul. De
asemenea, în privinţa prejudiciului, în primul caz trebuie reparat în măsura îmbogăţirii (limitat), iar la răspunderea
civilă delictuală trebuie reparat în întregime.
De asemenea, se deosebeşte de gestiunea de afaceri şi de plata nedatorată, fiind o instituţie distinctă în sistemul
nostru de drept.
La gestiunea de afaceri gerantul acţionează cu intenţia de a gera interesele altuia, pe când la îmbogăţirea fără justă
cauză lipseşte elementul voliţional. Gerantul este obligat să continue gestiunea până când geratul sau moştenitorii lui
o vor prelua, problemă care nu se pune la îmbogăţirea fără justă cauză.
Se aseamănă cu plata nedatorată, când accipiensul este de bună-credinţă, deoarece acesta restituie în limita
îmbogăţirii şi se deosebeşte de aceasta în cazul în care accipiensul este de rea-credinţă, deoarece obligaţia de
restituire a acestuia este mai riguroasă.
Putem conchide arătând că îmbogăţirea fără justă cauză este un izvor distinct de obligaţii, de sine stătător, cu condiţii
şi efecte proprii.

Ioan Adam

Note de subsol:
Susţinând teoriile lui Aubry şi Rau, Bartin arată: „Versio in rem constituie alterarea patrimoniului unei persoane ca
urmare a deplasării nejustificate, a unor elemente ale acestuia, fiind dincolo uşor de recunoscut”, Aubry şi Rau Bartin,
Cours de droit civil français, tom IX, ed. IV, p. 350.
În opinia acestui autor, culpa rezidă în abţinerea de a nu restitui ceea ce nu este al îmbogăţitului. Cu alte cuvinte, nu
este în culpă pentru că s-a îmbogăţit în mod nejust, ci pentru că n-a restituit un profit care corespunde cu o  pagubă
pricinuită altuia − M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, ed. XI, tom. II, nr. 937.
G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, p. 272.
Loubers, Revue critique, 1912, p. 396 şi urm.
G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, p. 272.

74
§4. Prescripţia dreptului la acţiune

Acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut
de art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 , respectiv de dispoziţiile de actualitate ale art. 2517 şi 2528 alin. (2) NCC
, termenul de prescripţie începând să curgă din momentul în care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască
îmbogăţirea altuia în paguba sa, cât şi pe cel obligat la restituire.292
În practică s-a pus următoarea problemă: când începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune în cazul cererii de
restituire a unei sume de bani cu care reclamantul a contribuit la repararea casei pârâţilor în care a locuit fără să
plătească chirie? Cu privire la această situaţie, s-a pus problema care este momentul îmbogăţirii şi obiectul ei,
precum şi care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune?
Într-o opinie293 s-a susţinut că, în cazul sus menţionat, momentul îmbogăţirii este momentul efectuării investiţiei şi
deci termenul de prescripţie începe să curgă din acest moment. Ţinând seama de faptul că sărăcitul a dobândit un
drept de folosinţă asupra imobilului, curgerea termenului de prescripţie este oprită.
Într-o altă opinie294 această teză a fost criticată astfel: „este adevărat că îmbogăţirea s-a produs în momentul
efectuării investiţiei, dar în acest moment nu s-a putut cunoaşte şi extinderea îmbogăţirii, deşi s-a cunoscut suma
investită, adevărata extindere a îmbogăţirii nu putea fi cunoscută decât în momentul încetării folosinţei asupra
imobilului. În consecinţă, nu se putea lega de acest moment începerea curgerii termenului de prescripţie”.
În opinia contrară,295 care este susţinută de majoritatea autorilor, se arată că prescripţia începe să curgă de la data
când s-a cunoscut paguba şi nu de la data când s-a produs faptul îmbogăţirii, divergenţe de opinie alimentate şi de
noile dispoziţii ale art. 2523 NCC , care prevede că: „Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la
acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.”

Ioan Adam

Note de subsol:
Trib. Suprem, dec. nr. 717/1973, C.D., 1973, p. 152-153.
Al.I. Oproiu, Prescripţia acţiunii întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără just temei, R.R.D. nr. 1/1968, p. 84.
St.D. Cărpenaru, Îmbogăţirea fără just temei, în Arbitraj de stat nr. 1/1971.
O. Popa, Prescripţia acţiunii întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără just temei, R.R.D. nr. 1/1968, p. 65 şi urm.

Titlul III Faptul juridic ilicit

Capitolul I - Consideraţii generale cu privire la răspunderea civilă

Capitolul II - Răspunderea civilă delictuală
Capitolul III - Răspunderea pentru fapta altei persoane
Capitolul IV Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, de animale şi de edificii -
Corespondenţa dispoziţiilor legale vechi în Noul Cod civil. Comparaţii, analogii, aspecte revoluţionare în materia
răspunderii civile delictuale
Capitolul V - Asemănări şi deosebiri între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală în lumina
Noului Cod civil

Ioan Adam

Capitolul I

Consideraţii generale cu privire la răspunderea civilă

Secţiunea 1. Noţiunea de răspundere civilă

Secţiunea a  2a. Principiile răspunderii civile. Generalităţi
Secţiunea a  3a. Funcţiile răspunderii civile
Secţiunea a  4a. Comparaţie între răspunderea civilă delictuală şi alte forme ale răspunderii juridice
Secţiunea a  5a. Formele răspunderii civile. Generalităţi

75
Ioan Adam

Secţiunea 1. Noţiunea de răspundere civilă

§1.  Noţiunea generală de răspundere

§2.  Semnificaţiile noţiunii de răspundere juridică
§3.  Noţiunea de răspundere civilă
§4.  Locul şi importanţa răspunderii civile în cadrul răspunderii juridice

Ioan Adam

§1. Noţiunea generală de răspundere

Desfăşurarea normală a vieţii sociale impune respectarea unor norme de conduită, care sunt de natură diferită, nicio
persoană neputând încălca drepturile altei persoane296 prin activitatea ori abstenţiunea (abţinerea) sa.
Aceste norme elementare de conduită nu sunt circumscrise exclusiv la raporturile juridice, ci este un foarte vechi
precept, cunoscut ca o regulă generală de comportare, încă din cele mai îndepărtate vremuri şi la cele mai diferite
comunităţi şi orânduiri sociale.297
Astfel, în perioada orânduirii primitive răspunderea era justificată pe ideea de răzbunare care, adeseori, se manifesta
prin violenţă fizică. Iniţial, victima era cea care aplica sancţiunea, reacţionând instinctiv printr-o atitudine războinică
care putea cauza prejudicii mai grave decât cele suferite. Ulterior, violenţa a fost asimilată răzbunării, ceea ce
a reprezentat o etapă importantă în evoluţia acestei instituţii, marcând trecerea de la faza instinctuală la etapa
apariţiei unei idei de justiţie.
În acest sens, a apărut legea talionului care a instituit regula „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”, potrivit căreia
pedeapsa aplicată era în raport direct cu gravitatea faptei. Observăm astfel că, în concepţia omului arhaic,
răzbunarea era un drept natural, fiind permis a face un rău celui care la rândul lui a făcut un rău, neţinându-se cont
de proporţionalitatea răului suferit.
În perioada sclavagistă au fost adoptate reglementări juridice privind angajarea unei răspunderi colective a familiei
sau a comunităţii autorului faptei ilicite, prin stabilirea obligaţiei de reparare a prejudiciului, oferind victimei
o despăgubire pentru prejudiciile folosite.
Treptat, s-a conturat ideea sancţionării autorului unei fapte cauzatoare de prejudicii, corespunzător propriei „decăderi
morale”, prin executarea unei pedepse care să nu-l supună pe acesta unei violenţe fizice sau umilirii sale în public.
Prin Legea celor XII Table s-a instituit ca regulă generală dreptul de a despăgubi persoana căreia i s-a cauzat un
prejudiciu ca urmare a nerespectării liniştii şi ordinii publice.
În Evul Mediu, jurisconsultul Domat298 formulează obligaţia civilă şi generală „de a nu prejudicia alte persoane”,
încălcarea acestei obligaţii antrenând dreptul celui vătămat de a fi despăgubit. Astfel, pentru prima dată a fost instituit
un principiu al răspunderii civile, potrivit căruia culpa constituie nu numai un criteriu sau una dintre cauzele angajării
acestei răspunderi, ci este o condiţie a existenţei sale.
Fără a intra în prea multe detalii, precizăm că fiecare perioadă a existenţei societăţii a reglementat într-un mod mai
pregnant sau mai timid această instituţie, împletind într-o formă neomogenă normele morale cu cele de drept, în
scopul realizării şi menţinerii unui climat liniştit, în care liniştea şi ordinea publică să domine.
Astfel, săvârşirea unei fapte reprobabile prin care a fost vătămată o persoană sau au fost distruse bunurile sale
a atras întotdeauna reacţia societăţii pentru desemnarea persoanei responsabile în vederea reparării prejudiciului.
Din punct de vedere social, s-a urmărit sancţionarea unei conduite culpabile şi asigurarea restabilirii echilibrului social
prin reparaţia prejudiciului produs.
Din punct de vedere juridic, s-a urmărit pedepsirea făptaşului, iar ulterior restabilirea în folosul victimei a situaţiei
anterioare producerii vătămării.
În scopul evitării eventualelor confuzii, subliniem însă că nu se poate confunda răspunderea juridică cu sancţiunea
juridică, care este consecinţa finală a antrenării răspunderii juridice.299
Aşadar, ideea de răspundere constituie una dintre ancestralele simţăminte morale ale umanităţii, valorificată de
doctrina şi jurisprudenţa dreptului civil chiar înainte de epoca creştină care o preia nuanţându-o sub forma moralei
creştine. Pacea şi armonia socială sunt idealuri ce se pot concretiza doar prin reglementarea răspunderii în toate
domeniile existenţei umane, constituind astfel un cadru civilizat, ca garanţie a progresului societăţii.
Analiza evolutivă a instituţiei răspunderii civile delictuale ne relevă faptul că aceasta a fost ab initio o regulă de
conduită morală, care transpusă în planul dreptului civil a fost formulată astfel: oricine săvârşeşte o faptă prin care

76
cauzează altuia un prejudiciu este obligat să repare acea daună; aceeaşi obligaţie de despăgubire există şi în cazul
unei persoane care nu execută sau execută cu întârziere obligaţia pe care o avea faţă de o altă persoană în baza
unui contract.300 Fără a intra în prea multe detalii, subliniem concepţia doctrinei franceze 301 care pledează pentru
unitatea noţiunii de răspundere civilă, ce înglobează atât răspunderea civilă delictuală, cât şi răspunderea civilă
contractuală, alcătuind o singură instituţie.
În scopul completării acestui peisaj juridic, precizăm că această regulă fundamentală de comportare este cunoscută
în drept302 sub denumirea de principiul răspunderii, iar totalitatea normelor prin care se reglementează aplicarea în
practică a acestui principiu formează instituţia răspunderii.
Aşa cum am menţionat mai sus, fiecare perioadă, în funcţie de interesul ei, a impus societăţii reguli etice de conduită,
reguli care au trecut în conştiinţa oamenilor din acea societate. Orice încălcare a acestor reguli a atras, încă din cele
mai vechi timpuri, răspunderea acelei persoane, fiind astfel în prezenţa răspunderii sociale, care aşa cum observăm
este de mai multe feluri: juridică, morală, politică etc.303
Între diferitele forme ale răspunderii sociale pot exista interferenţe, cum este situaţia în care o faptă care contravine
unei norme sociale poate angaja, concomitent, atât răspunderea morală, cât şi răspunderea juridică.
Cea mai importantă dintre aceste forme de răspundere este cea juridică, care poate fi definită ca un complex de
drepturi şi obligaţii conexe, care se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare
a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi
a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept.304
Analizând această definiţie, observăm incontestabil că între răspunderea juridică şi răspunderea morală, ca forme ale
răspunderii sociale, există o legătură de interdependenţă, întrucât prin săvârşirea unei fapte păgubitoare se încalcă
atât norma juridică, cât şi o regulă morală instituită de societate, ca o reacţie de dezaprobare faţă de conduita
adoptată, de natură a aduce atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale altor persoane.
Răspunderea morală presupune încălcarea unor obligaţii care nu corespund unor drepturi corelative susceptibile de
a fi sancţionate prin forţa de constrângere a statului. Sancţiunea încălcării normei morale îşi produce efectele în
conştiinţa făptuitorului, prin marginalizarea şi condamnarea sa socială pentru conduita culpabilă care a avut drept
consecinţă prejudicierea unei persoane.
Normele juridice corespund concepţiilor morale, protejând aceleaşi valori sociale, dar se particularizează prin
stabilirea unor sancţiuni aplicabile persoanei responsabile pentru educarea sa şi prevenirea unor fapte similare în
viitor, pe de o parte, şi pentru restabilirea situaţiei anterioare încălcării lor, pe de altă parte.
Astfel, prin răspunderea juridică s-a urmărit la început pedepsirea făptaşului, iar ulterior restabilirea în folosul victimei
a situaţiei anterioare producerii vătămării.
Deşi domeniul dreptului nu se confundă cu cel al moralei, ale cărei concepte sunt de mai largă aplicabilitate, atât în
relaţiile sociale cât şi în alte domenii ale vieţii spirituale, cum este cel al credinţelor religioase, considerăm că dreptul
şi morala interacţionează, având un obiectiv comun şi anume: prevenirea faptelor prejudiciabile şi restabilirea situaţiei
anterioare prin sancţionarea făptuitorului şi asigurarea despăgubirii victimei.
Tot astfel, subliniem faptul că legiuitorul civil reglementează prin intermediul normelor legale o parte din valorile
sociale, modelând astfel conduitele subiecţilor de drept pe un făgaş considerat socialmente util.
În consecinţă, răspunderea juridică se înfăţişează ca fiind o componentă esenţială a oricărei forme de organizare
socială, existând încă din societatea primitivă care printr-o „răspundere dictată”, a impus indivizilor statutul ei
normativ. Astfel, în condiţiile în care o persoană încalcă normele de drept şi produce un prejudiciu unei persoane,
societatea reclamă pedepsirea acesteia şi acoperirea prejudiciului în scopul restabilirii situaţiei anterioare.
În acest caz, răspunderea poate fi calificată ca fiind un fapt social ce se rezumă la reacţia organizată,
instituţionalizată pe care o declanşează o faptă socotită condamnabilă.305
Conchidem sub acest aspect prin a preciza că răspunderea juridică este o categorie istorică şi nu o simplă
construcţie logică. Ea se înfăţişează ca o instituţie vie, care s-a format de-a lungul veacurilor, la temelia ei stând şi
astăzi noţiunea morală de greşeală.
Un aspect deosebit de important care nu poate fi neglijat este reprezentat de marea diversitate sub care răspunderea
juridică se poate manifesta. Astfel, subliniem că, în practică, există mai multe forme de răspundere juridică:
o răspundere civilă, o răspundere penală, o răspundere administrativă, o răspundere disciplinară, o răspundere cu
caracter politic (spre exemplu, răspunderea constituţională a parlamentului) precum şi alte feluri de răspundere,
specifice diferitelor ramuri de drept. Fiecare formă de răspundere juridică se caracterizează prin condiţii specifice de
fond şi formă (mod de stabilire, forme de realizare etc.), disciplinele juridice de ramură ocupându-se în mod special
de stabilirea condiţiilor răspunderii în fiecare ramură.306

Ioan Adam

77
Note de subsol:
În literatura de specialitate franceză s-a arătat că din punct de vedere general răspunderea este mijlocul prin
intermediul căruia o persoană sau o instituţie răspunde pentru actele sale în faţa unei autorităţi, adică o atitudine prin
care îşi asumă consecinţele. În acest sens putem vorbi de responsabilitatea guvernamentală – Guvernul trebuie să
răspundă în faţa Parlamentului, care îl poate cenzura pe primul. Astfel, când vorbim de răspundere, vorbim de
o răspundere nu numai civilă, dar şi penală sau disciplinară, conflictele fiind soluţionate de jurisdicţii penale sau de
organisme disciplinare (a se vedea în acest sens A. Bénabent, Droit civil. Les obligations, 2001).
I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970,p. 9.
A se vedea în acest sens: Domat, Les lois civiles dans leurs ordre naturel, Prima parte, Cartea a III-a, Titlul V, apud
G. Viney, Introduction à la responsabilité, în Traité de droit civil, sub direcţia lui J. Ghestin, L.G.D.J., Paris, ed. a 2-a,
1995, p. 13.
În scopul realizării unei bune înţelegeri a acestor aspecte, considerăm că se impune să-l cităm pe reputatul autor M.
Costin, care în una dintre lucrările sale de specialitate preciza: „Sensul frecvent al noţiunii de răspundere, indiferent
de forma sub care se manifestă, este acela de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de
conduită, obligaţie ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta
dezaprobării sociale a unei astfel de fapte.” A se vedea în acest sens M. Costin,Răspunderea juridică în dreptul
R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 19. Acest sens are darul de a identifica răspunderea cu sancţiunea. Prima
obiecţie ce se poate aduce unei astfel de viziuni este faptul că se scapă din vedere laturile psihologice ale
răspunderii. Astfel, aşa cum am subliniat, răspunderea şi sancţiunea sunt două faţete ale aceluiaşi fenomen social,
dar care nu se confundă. Sancţiunea nu vizează decât un aspect al răspunderii ce vizează reacţia societăţii.
Asemenea reacţii în societăţile moderne nu pot fi doar negative, ci şi pozitive. În ambele lor ipostaze, dar mai ales în
forma lor pozitivă, sancţiunile constituie un element puternic de control social. Astfel, săvârşirea unei fapte care
încalcă ordinea juridică şi pune în pericol chiar convieţuirea umană provoacă reacţia societăţii. În acest sens,
accentul se pune pe sancţiune ca măsură reparatorie, ce apare în bună măsură justificat. În acelaşi timp însă,
răspunderea juridică şi sancţiunea sunt noţiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a
doua.
Regula neminem laedere are un caracter foarte general întrucât obligă la reparaţie orice persoană care a cauzat un
prejudiciu (M. Planiol, Traité de droit civil, vol. II, Paris, 1943, p. 305).
În ultima vreme, în doctrina franceză s-a formulat întrebarea dacă răspunderea contractuală mai are o individualitate
proprie, mai ales în condiţiile în care se conturează oaşa-numită răspundere civilă a profesioniştilor. A se vedea în
acest sens E. Savaux, La fin de la responsabilité contractuelle, R.T.D. civ., 1999, p. 1, respectiv Ph. Le Tourneau,
Responsabilité civile professionnelle, Dalloz, Paris, 2005, p. 13 şi urm.
I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 10.
Viaţa socială este organizată şi condusă după norme juridice, prin care sunt consacrate şi garantate cele mai
importante valori proteguite de legiuitor. Implicându-se în viaţa socială, omul este obligat să respecte normele de
conduită consacrate legal, în caz contrar se naşte obligaţia de a răspunde pentru consecinţele nerespectării
acestora. Normele sociale reprezintă forma instituţionalizată prin care este apreciat comportamentul uman, iar
angajarea acestora angajează răspunderea socială care poate lua forma răspunderii juridice, morale, juridice etc. A
se vedea în acest sens L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 21.
Nici legislaţia, nici jurisprudenţa nu definesc conceptul de „răspundere juridică”. Legiuitorul civil se limitează doar la
stabilirea condiţiilor angajării acesteia, principiile care o guvernează, formele în care se manifestă etc., fără a le
sintetiza în cuprinsul unei definiţii. Problematica răspunderii juridice a fost, însă, dezbătută deopotrivă de teoreticieni
şi practicieni ai dreptului public şi privat, fiecare contribuind la dezvăluirea complexităţii acestei instituţii juridice. Într-o
lucrare monografică consacrată „Răspunderii juridice în dreptul românesc”, autorul M.N. Costin polarizează
elementele definitorii ale acestei instituţii în jurul faptei ilicite şi sancţiunii juridice, într-o laborioasă şi cuprinzătoare
definiţie, împărtăşită de majoritatea autorilor. A se vedea în acest sens M.N. Costin, O încercare de definire a noţiunii
răspunderii juridice, R.R.D. nr. 5/1970, p. 83.
A se vedea în acest sens M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p.
5. Răspunderea este un fapt social ce se rezumă la reacţia organizată, instituţionalizată pe care o declanşează
o faptă socotită condamnabilă; instituţionalizarea acestei reacţii, încadrarea sa în limitele determinate legal sunt
necesare, întrucât, răspunderea şi sancţionarea nu sunt (şi nu pot fi) forme de răzbunarea oarbă, ci modalităţi de
legală răsplată, aşa cum spune un proverb popular: „după faptă şi răsplată”, mai exact, de reparare a  ordinii
încălcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezat şi de apărare socială.
A se vedea în acest sens N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 283.

§2. Semnificaţiile noţiunii de răspundere juridică

78
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate a conceptului de răspundere juridică, considerăm că se impune
să prezentăm pe scurt semnificaţiile acestei noţiuni, aşa cum acestea au fost reţinute în literatura juridică de
specialitate:
− într-o opinie307, se consideră că răspunderea individului pentru actele sale ar avea un dublu sens: ca expresie
a unui sentiment de responsabilitate şi ca măsură a conduitei cerute de lege, prin intermediul căreia se determină
drepturile şi obligaţiile individului;
− într-o altă opinie308, răspunderea este definită ca fiind obligaţia de reparare a prejudiciului sau de a suporta şi de
a executa pedeapsa, îmbinând soluţionarea laturii penale a procesului cu a celei civile, având în vedere finalitatea
angajării răspunderii penale, cea a pedepsirii infractorului şi despăgubirii părţii civile. Astfel, acţiunea penală vizează
pedepsirea făptuitorului şi prevenirea unor fapte similare, iar acţiunea civilă vizează repararea prejudiciului;
− în viziunea altui autor 309, răspunderea juridică este definită din perspectiva „(...) ansamblului normelor juridice care
vizează raporturile juridice ce se nasc în sfera activităţilor specifice, desfăşurată de autorităţile publice, în temeiul
legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării şi promovării
ordinii juridice şi binelui public”;
− în încercarea de definire a răspunderii juridice, un alt teoretician310 a acordat atenţie îndeosebi locului şi rolului
răspunderii juridice în procesul complex privind respectarea normelor dreptului pozitiv, eliminând confuzia dintre
răspundere şi constrângerea de stat. Astfel, potrivit acestei concepţii, răspunderea este definită ca fiind „situaţia
juridică specifică aplicării constrângerii de stat, atrasă de încălcarea sau nerespectarea normelor juridice în vigoare”;
− potrivit doctrinei italiene311, răspunderea juridică reprezintă „obligaţia subiectului de a îndeplini o îndatorire care
înlocuieşte o îndatorire anterioară neîndeplinită”;
− potrivit doctrinei common law 312 răspunderea juridică reprezintă o „răspundere care decurge dintr-un anumit rol şi
care se atribuie persoanei căreia îi revin obligaţii ce decurg din acest rol, o răspundere cauzală care poate fi atribuită
nu doar oamenilor, ci şi evenimentelor naturale sau o răspundere ce revine unei persoane care încalcă norma
juridică, obligată să suporte o sancţiune sau să repare prejudiciul produs”;
− cea mai completă definiţie a răspunderii juridice care cuprinde elementele definitorii ale acestei instituţii, împărtăşită
de altfel de majoritatea autorilor, este cea cuprinsă în lucrarea monografică consacrată răspunderii juridice în dreptul
românesc, fiind opera reputatului autor M.N. Costin, şi care defineşte răspunderea juridică ca un complex de drepturi
şi obligaţii conexe, care se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare
a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al
îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept.313
Într-o formulare sintetică, precizăm faptul că răspunderea juridică reprezintă acea formă a răspunderii sociale stabilită
de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor
corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii
ordinii de drept astfel lezate. Noţiunea de răspundere nu este specifică în exclusivitate dreptului, ea fiind folosită în
toate domeniile vieţii sociale, având de altfel, un caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d.
Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată.
De altfel, subliniem că noţiunea de răspundere este strâns legată de noţiunea de responsabilitate, întrucât, indiferent
de conţinutul normei juridice, fiecare individ evoluează pe coordonatele răspunderii juridice şi acţionează potrivit
propriei conştiinţe de sine. Un om responsabil trebuie şi poate să răspundă pentru consecinţele socialmente
periculoase ale acţiunii sau inacţiunii sale, pe când iresponsabilul nu poate fi obligat a răspunde, în principiu,
deoarece el este lipsit de conştiinţa de sine.
Condiţiile generale pentru angajarea răspunderii juridice, în oricare dintre formele sale, sunt:
a) existenţa unei fapte ilicite prin care se nesocoteşte o prevedere legală;
b) vinovăţia ca atitudine psihică a celui care comite o faptă ilicită faţă de faptă şi faţă de consecinţele sale;
c) legătura cauzală între faptă şi rezultatul produs.
În încheiere precizăm faptul că răspunderea juridică „intervine pe terenul răului înfăptuit”, adică în urma săvârşirii unei
abateri de la normele legale.314

Ioan Adam

Note de subsol:
G. Haney, R. Wagner, Drundagen der Theorie des Sozialistienen Staates und Rechts, Leipzig, 1965, p. 247, apud
Gh. Mihai, R.I. Motica, Fundamentele dreptului. Optima justitia, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 122.
I. Oancea, Noţiunea răspunderii penale, A.U.B. nr. 6/1956, p. 133.
L. Barac,Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997, p. 41.

79
I. Gliga, Consideraţii privind definirea răspunderii juridice, A.U.B., nr. 1/1970, p. 98.
A. Levi, Teoria generale del diritto, CEDAM, Padova, 1967, p. 289-393, apud Gh. Mihai, R.I. Motica, op. cit., p. 118.
H.L. Hart, Punishment and Responsibility, Oxford University Press, 1968, p. 211-212, apud Gh. Mihai, R.I. Motica,
op. cit., p. 117.
A se vedea, în acest sens, M.N. Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R.,Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 83.
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 614.

§3. Noţiunea de răspundere civilă

Printre cele mai importante forme ale răspunderii juridice, răspunderea civilă este una dintre instituţiile fundamentale
ale dreptului civil.
Instituţia răspunderii civile prezintă o deosebită importanţă, ea ocupă centrul dreptului civil şi, implicit, al dreptului în
totalitatea sa. În fiecare materie, în toate direcţiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public şi în
dreptul privat, în domeniul persoanelor sau al familiei, ca şi în acela al bunurilor.
Expresia „răspundere civilă” desemnează în limbajul juridic, ansamblul regulilor care obligă autorul unei daune
cauzate ilicit unei alte persoane de a o repara sau de a-i oferi acesteia o compensaţie.315
În literatura de specialitate, răspunderea civilă a fost definită ca fiind o formă a răspunderii juridice care constă într-un
raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în
cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.316
Într-o altă opinie317, răspunderea civilă este definită ca fiind o sancţiune patrimonială cu caracter reparator constând
în obligaţia unei persoane fizice sau persoane juridice care a produs altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită şi
culpabilă, de a-l repara prin plata unei despăgubiri.
Specificul răspunderii civile, care o face să se deosebească principial faţă de celelalte forme de răspunderi juridice,
constă în îndatorirea de a repara integral prejudiciul, obligaţie care incumbă autorului sau persoanei care trebuie să
răspundă conform legii.
De cele mai multe ori răspunderea civilă apare singură. Dar există şi situaţii când aceasta se cumulează cu alte
forme de răspundere juridică, ca de exemplu cu răspunderea penală, disciplinară, administrativă etc.
Aşadar, se întâmplă ca o persoană să nu-şi îndeplinească obligaţiile care îi revin în virtutea unui contract ori în baza
legii în sensul de a se abţine ori de a-şi îndeplini necorespunzător ori cu întârziere obligaţiile, poate comite un abuz
care conduce la încălcarea dreptului unui terţ, poate să cauzeze, din neglijenţă, un prejudiciu în dauna unei alte
persoane ori să săvârşească o faptă care aduce atingere vieţii, integrităţii corporale ori bunurile altuia etc. Toate
aceste activităţi intră într-un fel sau altul sub incidenţa unei norme juridice sancţionatorii, adică reprezintă cazuri de
răspundere.
În scopul restabilirii ordinii încălcate, autorii acestor fapte vor fi, după caz, destituiţi din funcţie, deferiţi justiţiei ori
condamnaţi la o pedeapsă privativă de libertate, sau obligaţi să repare prejudiciul pe care l-au creat prin fapta sau
atitudinea lor.318
Pe cale de consecinţă, noţiunea de răspundere nu este în mod exclusiv specifică dreptului 319; astfel, prin caracterul
universal al aplicabilităţii, această instituţie depăşeşte sfera dreptului, raportându-se la principiul general de
răspundere socială 320, care apără „interesele generale ale societăţii şi cerinţele obiective ale dezvoltării sociale,
comportament care, în funcţie de respectarea sau nerespectarea normelor sociale constituie temeiul antrenării unor
reacţii, respectiv, a unor diverse consecinţe pe plan social”321; aceasta implică atât o apreciere, cât şi o sancţionare
socială a unei atitudini şi în funcţie de natura relaţiilor sociale lezate şi de normele care au fost încălcate, se poate
prezenta sub forma specifică de răspundere: juridică, morală sau civică.322
Răspunderea juridică reprezintă forma principală, esenţială a răspunderii sociale, care este prezentă, la rândul ei, în
diverse ramuri de drept, raportându-se la relative norme de conduită în societate, prescrise de normele de drept,
răspundere indisolubil legată de stat şi drept, şi bineînţeles sub influenţa celorlalte forme de răspundere socială.
In extenso avem de a face cu răspunderea pentru neîndeplinirea unei obligaţii contractuale, cu obligaţia de a repara
un prejudiciu creat prin fapta proprie sau prin fapta altuia, despre răspunderea statelor ori a unui guvern pentru
datoriile contractate de către guvernul precedent, despre răspunderea şefului statului, răspunderea ministerială,
despre răspunderea penală a infractorilor ş.a.m.d.323
Astfel, din caracterul de generalitate şi de multilateralitate al răspunderii sociale derivă caracterul de omniprezenţă al
răspunderii în drept. Deci dacă existenţa unei colectivităţi implică în mod necesar anumite norme de conduită,
totodată o răspundere, este cu atât mai firesc ca normele juridice a căror caracteristică particulară este obligativitatea
să fie însoţite şi de sancţiune, deci de răspundere, iar instituţia răspunderii plasată în centrul fiecărei ramuri de
drept.324

80
Dacă răspunderea, în general, ocupă un loc central în orice domeniu al dreptului deoarece stă în strânsă legătura cu
„eficienţa dreptului”, care este sancţiunea, răspunderea civilă, la rândul său, deţine un rol prioritar în raport cu
celelalte forme de răspundere.325
Răspunderea civilă reuneşte răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală, forme distincte, guvernate de reguli
speciale care urmăresc aceeaşi finalitate, despăgubirea victimei prin repunerea ei în situaţia anterioară săvârşirii
faptului ilicit. Cele două forme sunt diferenţiate după izvorul raportului juridic obligaţional.
Răspunderea contractuală 326 este obligaţia debitorului unei obligaţii contractuale de a repara prejudiciul cauzat
creditorului prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiei la care a fost
obligat. Din interpretarea declarativă a acestei definiţii, putem extrage ideea conform căreia conduita debitorului
reprezintă de fapt o încălcare a prevederilor contractului civil.
Răspunderea delictuală este obligaţia celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală
care îi este imputabilă, de a repara astfel paguba pricinuită.327
În ambele forme ale răspunderii civile există un raport juridic obligaţional stabilit între creditor şi debitor, ce dă naştere
obligaţiei de reparare a prejudiciului, însă natura sa este diferită.
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate a problemei răspunderii civile, precizăm faptul că aceasta
poate fi abordată prin prisma raporturilor juridice obligaţionale izvorâte din acte juridice în general, noţiune în care se
includ actele unilaterale şi contractele, şi din fapte juridice, ce dau naştere răspunderii delictuale, antrenată prin
săvârşirea de fapte ilicite prejudiciabile.

Ioan Adam

Note de subsol:
G. Viney, Introduction à la responsabilité, în Traité de droit civil, sub coordonarea luiJ. Ghestin, L.G.D.J., Paris, ed.
a 2-a, 1995, p. 3.
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale,Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 24.
M. Duţu, op. cit., p. 631.
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 12.
A se vedea M.N. Costin, op. cit., p. 75.
A se vedea L. Lorincz, M. Străoanu, Răspunderea juridică – parte integrantă a răspunderii sociale, S.C.J. nr. 1/1970,
p. 7-21.
Idem, p. 8.
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit.,p. 12.
A se vedea G. Cornu, Étude comparée de la responsabilitédélictuelle en droit privé et droit public, Paris, 1949.
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 13.
Ibidem.
Pentru detalii în ce priveşte teoria generală a răspunderii contractuale, a se vedeaI. Adam, Drept civil. Obligaţiile.
Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 650-658.
M. Eliescu, op. cit., p. 7.

§4. Locul şi importanţa răspunderii civile în cadrul răspunderii juridice

Consacrată ca o instituţie fundamentală a dreptului nostru civil, răspunderea juridică – prin amploarea şi importanţa
sa deosebită –, s-a conturat ca o adevărată ramură a sistemului juridic, şi anume: dreptul răspunderii civile,
constituind totodată unul dintre pilonii dreptului civil şi îmbrăcând forma unui principiu „dirijor” care modelează şi
dezvoltă comportamente adecvate într-o societate modernă şi democratică.
Ocupând un loc deosebit de important în sistemul răspunderii juridice, răspunderea civilă a contribuit în mod
substanţial, începând cu epoca romană, la fundamentarea şi conturarea răspunderii juridice în general, având ca
finalitate repararea oricărui prejudiciu cauzat unei persoane.328
Utilitatea practică a conceptului de răspundere civilă s-a conturat şi subliniat în repetate rânduri, accentuându-se
nevoia de precauţie şi prevenţie care trebuie să caracterizeze activitatea omului societăţii moderne, afirmându-se
astfel vocaţia universalităţii răspunderii civile.
Ca urmare a acestui fapt, răspunderea civilă are caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează
pe baza celorlalte norme de drept, teoria răspunderii în general fiind elaborată, fundamentată şi explicată pe baza
răspunderii civile.

81
În dreptul intern, importanţa teoretică şi practică a răspunderii civile constă şi în gradul mare de generalitate
a principiilor şi normelor sale. Astfel, în baza art. 998-1003 C.civ. din 1864, respectiv în baza actualelor prevederi ale
art. 1349-1395 NCC , care consacră principii largi şi cuprinzătoare, orice activitate prejudiciabilă intră sub incidenţa
acestora şi în orice situaţie în care lipseşte o reglementare expresă specială se va recurge la aceste texte.
Răspunderea civilă de drept comun este cea delictuală, în timp ce răspunderea contractuală are un caracter
excepţional, deoarece se pleacă de la premisa că ori de câte ori se cauzează un prejudiciu, iar la baza acestuia nu
se află o convenţie, suntem în prezenţa răspunderii delictuale. De altfel, subliniem că răspunderea civilă delictuală
are o aplicabilitate generală pentru toate acele situaţii în care nu există o dispoziţie contractuală. Altfel spus,
răspunderea civilă delictuală are un rol subsidiar în raport cu răspunderea contractuală, care reprezintă aplicaţiunea
specială în materie de răspundere.329 Astfel, ori de câte ori răspunderea contractuală nu există, cel care a suferit un
prejudiciu cauzat prin fapta omului de un lucru, animal sau de ruina edificiului poate obţine repararea lui numai în
condiţiile şi potrivit normelor răspunderii civile delictuale.
Conchidem arătând că răspunderea civilă delictuală apare ca o sancţiune prevăzută de o regulă generală, în timp ce
răspunderea civilă contractuală constituie o aplicaţie a răspunderii civile într-o ipoteză calificată, şi anume, aceea
a unui prejudiciu care rezultă din neîndeplinirea unei obligaţii contractuale preexistente.

Ioan Adam

Note de subsol:
L. Pop, op. cit., 1998, p. 159.
De lege lata, precizăm că cele două forme de răspundere au numeroase puncte de interferenţă în privinţa condiţiilor,
modalităţilor de realizare şi finalităţile lor, dar, totodată, se caracterizează prin particularităţi specifice, având domenii
de aplicare distincte. In genere, distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală derivă din izvorul
obligaţiei care a fost încălcată şi a cărei valoare determină caracterul ilicit al acţiunii sau abstenţiunii. A se vedea în
acest sens I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 375.

Secţiunea a 2a. Principiile răspunderii civile. Generalităţi

§1.  Consideraţii preliminare

§2.  Principiul reparării integrale a prejudiciului
§3.  Principiul reparării în natură a prejudiciului
§4.  Analiza principiilor răspunderii civile din perspectiva Noului Cod civil

Ioan Adam

§1. Consideraţii preliminare

În cele ce urmează, vom expune pe scurt aspecte generale privind principiile răspunderii civile, făcând referire la
consacrarea mai timpurie a acestora în vechiul cadru legal, principii care au fost preluate şi de Noul Cod civil , care le
aşează într-o nouă lumină, urmând ca în secţiunile următoare să subliniem mai detaliat particularităţile de actualitate
în materie.
După unii autori330 principiile răspunderii civile sunt: principiul legalităţii, principiul reparării integrale a prejudiciului şi
principiul răspunderii pentru culpă. După alţi autori, 331 aceste principii sunt: principiul reparării integrale a prejudiciului,
principiul reparării în natură a prejudiciului şi principiul reparării prompte a prejudiciului.
Marea majoritate a autorilor332 consideră însă că la baza răspunderii civile stau două principii: principiul reparării
integrale a prejudiciului şi principiul reparării în natură a prejudiciului.
Principiul legalităţii este un principiu general al dreptului care nu este necesar a fi menţionat printre principiile proprii,
iar principiul răspunderii bazate pe culpă (vinovăţie) nu este specific răspunderii civile, el stând la baza întregii
răspunderi juridice, indiferent de forma ei.
În privinţa principiului reparării prompte a prejudiciului, el este absorbit şi înglobat în principiul reparării integrale
a prejudiciului.

Ioan Adam

82
Note de subsol:
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 26-27.
I. Albu, V. Ursa, op. cit.,p. 36-37.
L. Pop, op. cit., 1998, p. 161.

§2. Principiul reparării integrale a prejudiciului

Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în
scopul repunerii victimei în situaţia anterioară (restitutio in integrum).
O altă caracterizare a acestui principiu o găsim în literatura de specialitate mai veche333 unde se arată că prin
repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi
culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, adică repararea în întregime a prejudiciului în scopul restabilirii pe
cât posibil a situaţiei anterioare producerii acestuia.
În acest sens s-a statuat de către instanţa noastră supremă 334 că despăgubirile acordate victimei trebuie să constituie
o justă şi integrală reparaţie a pagubei cauzată prin fapta ilicită a autorului.335
Principiul este consacrat legislativ în vechea reglementare de dispoziţiile art. 998-999 C.civ. din 1864, cât şi în art.
1073 C.civ. din 1864 şi art. 1084 C.civ. din 1864, aceste din urmă două articole consacrând obligaţia generală de
reparare a prejudiciului, valabilă atât pentru raporturile civile extracontractuale, cât şi pentru cele contractuale,
precum şi în alte acte normative.
Acesta este preluat şi consacrat şi de Noul Cod civil , dominând în continuare raporturile juridice de drept civil, dar şi
de drept comercial. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1385 alin. (1) NCC: „prejudiciul se repară integral dacă
prin lege nu s-a prevăzut altfel”. Remarcăm astfel faptul că, spre deosebire de Codul civil din 1864 care nu conţine
o consacrare expresă a acestui principiu, existenţa sa fiind admisă implicit, prin deducţie din textele art. 998-999 şi
art. 1073, 1084 C.civ. din 1864, Noul Cod îl menţionează în mod expres, accentuând astfel importanţa sa, precum şi
rolul cumpănitor pe care îl joacă în acoperirea prejudiciilor fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale.
De lege lata, menţionăm că restitutio in integrum reprezintă principiul fundamental al răspunderii civile, care
guvernează repararea prejudiciului atât în materia răspunderii contractuale, cât şi delictuale.
Este firesc ca acest principiu să ocupe locul cel mai important în ierarhia principiilor ce guvernează materia reparării
prejudiciilor, întrucât însăşi răspunderea civilă se realizează prin reparare, iar repararea nu poate fi decât integrală.
In genere, aplicarea acestui principiu nu ridică probleme deosebite atunci când este vorba de repararea unor
prejudicii care pot fi uşor evaluate în bani, dificultăţile intervin însă atunci când este vorba despre repararea unui
prejudiciu nepatrimonial, când stabilirea întinderii prejudiciului ridică deosebite probleme.
De plano, precizăm că în aplicarea acestui principiu trebuie să avem în vedere două aspecte care intră în conţinutul
structural al lui restitutio in integrum:
a) pierderea efectiv suferită (damnum emergens);
b) beneficiul sau câştigul nerealizat (lucrum cessans) care constă în câştigul pe care în condiţii obişnuite victima ar fi
putut să-l realizeze şi de care a fost lipsit din cauza faptei prejudiciabile;
c) precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru limitarea sau evitarea prejudiciului. Acest element este introdus
recent prin dispoziţiile art. 1385 alin. (3) partea finală NCC , apreciindu-se că astfel acoperirea prejudiciului va fi cât
mai echitabilă.
Un aspect deosebit de important pe care dorim să-l subliniem este că Noul Cod civil , în cadrul dispoziţiilor art. 1385
alin. (4), dispune că este supus reparaţiei şi prejudiciul constând în pierderea unei şanse. Fără a intra în prea multe
detalii, menţionăm că prin pierderea unei şanse se înţelege pierderea de către o persoană a posibilităţii de a realiza
un câştig sau, după caz, de a evita o pagubă, ceea ce poate avea ca rezultat cauzarea unui prejudiciu acelei
persoane.336
Conchidem această analiză prin a preciza că acest principiu are o importanţă deosebită în sistemul de drept juridic
aplicat. Cu ajutorul practicii judiciare, care a avut un rol hotărâtor în consacrarea şi formarea acestui principiu,
precum şi în determinarea conţinutului său în concordanţă cu cerinţele vieţii sociale, s-a creat un sistem închegat de
reguli, idei şi criterii, respectiv o întreagă teorie a realizării răspunderii civile prin reparaţie, teorie care constituie un
sprijin preţios pentru activitatea de realizare a justiţiei.337

Ioan Adam

83
Note de subsol:
D. Alexandresco, op. cit., 1898, p. 438.
Trib. Suprem, Plen, dec. de îndrumare nr. 10/1961, în Culegere de decizii a Tribunalului Suprem pe anii 1952-1965,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 17.
Tot în practica judiciară s-a statuat că întinderea despăgubirilor este determinată de principiul reparării integrale
a prejudiciului, Trib. Suprem, dec. nr. 1306/1981, C.D., 1981, p. 106.
Pentru abordarea acestei probleme, a se vedea L.R. Boilă, Discuţii privind prejudiciul cauzat prin pierderea şansei de
a obţine un avantaj în cadrul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 6/2010; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile,
vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 656-659.
L. Pop, F. Ursa, Contribuţia practicii judiciare la stabilirea unor noi criterii şi modalităţi de determinare a întinderii
reparaţiei în cadrul răspunderii civile delictuale, în Studia Iurisprudentia, nr. 2/1989, p. 54-55.

§3. Principiul reparării în natură a prejudiciului

Principiul reparării în natură a prejudiciului, ca şi în materia răspunderii civile contractuale, prevalează faţă de
repararea prin echivalent a prejudiciului.338
Repararea în natură a prejudiciului constă într-o activitate sau operaţie materială, concretizată în: restituirea bunurilor
însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul, remedierea stricăciunilor, distrugerilor sau ridicarea lucrărilor
făcute cu încălcarea unui drept etc., putând consta şi dintr-o operaţie juridică, cum ar fi ignorarea de către instanţă
a faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta şi constatarea prin hotărâre că acel contract a fost
încheiat în momentul acceptării.339 Această operaţie are ca scop înlăturarea prejudiciului suferit de o persoană şi
repunerea în situaţia anterioară.
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, menţionăm că în esenţă acest principiu reclamă faptul că
prejudiciul trebuie să fie reparat, de regulă şi cu prioritate, ori de câte ori este posibil, în natură.
În Codul civil din 1864 nu exista nicio prevedere care să consacre expres obligaţia reparării în natură a prejudiciului.
Pentru consacrarea sa ca principiu, un mare rol a avut practica judiciară340, care prin soluţiile pronunţate a scos în
evidenţă avantajele care le are repararea în natură, în raport cu repararea prin echivalent bănesc.
Sesizând această lacună legislativă, Noul Cod civil îl reglementează în mod expres în cadrul art. 1386 alin. (1) NCC
prima parte, care dispune: „Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare ...”.
Faptul că repararea în natură este un principiu rezultă din esenţa răspunderii civile care, de fapt, înseamnă obligaţia
de reparare în natură a prejudiciului cauzat altuia prin utilizarea mijloacelor cele mai potrivite realizării acestui scop.341
Pentru a putea fi integrală, este necesar ca repararea să se facă în natură, prin aceasta fiind înlăturate toate
consecinţele faptului dăunător şi restabilirea situaţiei anterioare a celui păgubit. Repararea în natură poate fi făcută,
de exemplu, prin restituire, înlocuire sau prin anularea totală sau parţială a unui înscris.342
În final precizăm că, pentru stabilirea sferei de aplicare a principiului reparării în natură a prejudiciului, este necesar
să avem în vedere, înainte de toate, natura şi specificul fiecărui prejudiciu care se cere a fi reparat. Astfel, repararea
în natură este posibilă şi în acelaşi timp recomandabilă în primul rând în cazul reparării prejudiciilor materiale, adică
patrimoniale, cauzate direct bunurilor unei persoane sau avutului său. De asemenea, mai este posibilă, cel puţin în
parte, şi în cazul prejudiciilor nepatrimoniale sau morale şi constă într-un anumit act dau fapt de natura a  restabili
situaţia anterioară drepturile nepatrimoniale încălcate, drepturi prin care se ocroteşte personalitatea fizică, morală sau
socială a victimei.343

Ioan Adam

Note de subsol:
În practică, Trib. Suprem, colegiul civil, dec. nr. 122/1959, în I. Mihuţă, Al. Lesviodax, op. cit., p. 193, a decis:
„Obligaţiile civile trebuie executate în natura lor specifică. Numai în caz de neexecutare a obligaţiei, se înlocuieşte
executarea în natură oi executarea prin echivalent. Soluţia legală este deci aceea de a obliga pe pârât în principal, la
executarea obligaţiei în natură”.
M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1989, p. 454.
L. Pop, op. cit., 1998, p. 328.
I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 38.
În literatura de specialitate s-a statuat că, în ceea ce priveşte înlăturarea pagubei, s-ar putea formula şi un al treilea
principiu, şi anume principiul reparării prompte a prejudiciului,întrucât întârzierea în repararea prejudiciului poate

84
avea pentru victimă şi alte consecinţe dăunătoare – I. Albu, Probleme actuale privind obligaţiile civile
pecuniare,R.R.D. nr. 8/1983.
A se vedea în acest sens L. Pop, op. cit., Dreptul nr. 6/2010, p. 21-23.

§4. Analiza principiilor răspunderii civile din perspectiva Noului Cod civil

În mod asemănător Codului civil din 1864, Noul Cod preia aceste principii pe care le consacră şi reglementează într-o
manieră mult mai detaliată, însă diferenţiat, în funcţie de tipul de răspundere: contractuală sau delictuală.
4.1. - Principiile răspunderii contractuale
4.2. - Principiile răspunderii delictuale

Ioan Adam

4.1.

Principiile răspunderii contractuale

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1350 alin. (2) NCC , în cazul angajării răspunderii contractuale, partea aflată
în culpă este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi „este obligată să repare acest prejudiciu, în
condiţiile legii”. 344
Este consacrat în continuarea principiul reparării integrale a  prejudiciului, care va cuprinde atât pierderea efectiv
suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta a fost lipsit (lucrum cessans)345, însă, cu titlu
de noutate, observăm că Noul Cod civil reglementează şi repararea prejudiciului nepatrimonial [ art. 1531 alin. (3)
NCC ], care aşa cum vom menţiona în cele ce urmează, vizează repararea prejudiciilor morale, care au ridicat
numeroase probleme în practică.
Un aspect deosebit de important, nuanţat de noua reglementare şi cunoscut în dreptul englez346 sub denumirea de
mitigation este reprezentat de problema limitării sau atenuării prejudiciului. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art.
1531 alin. (2) NCC , partea prejudiciată este obligată să ia toate măsurile posibile pentru diminuarea prejudiciului pe
care debitorul trebuie să-l repare, întrucât: „la stabilirea întinderii prejudiciului se va ţine seama şi de cheltuielile pe
care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”. 347 Tot astfel, art. 1534
alin. (2) NCC dispune: „Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu
o minimă diligenţă.”348
În continuare este consacrat principiul reparării în natură a  prejudiciului, însă în condiţiile în care executarea în natură
numai este posibilă sau nu mai prezintă interes pentru creditor să primească în natură prestaţia la care debitorul
contractual s-a angajat şi pe care nu a executat-o în mod corespunzător, acesta dintâi va putea opta pentru
repararea prejudiciului prin plata unor despăgubiri băneşti ce poartă denumirea de daune-interese ( art. 1530 NCC
).349
Un alt principiu, nuanţat atât de Codul civil din 1864 cât şi de Noul Cod, este reprezentat de principiul reparării
prejudiciilor previzibile ( art. 1085 C.civ. din 1864, respectiv art. 1533 NCC ). Considerăm util să prezentăm acest
principiu în această subsecţiune, întrucât astăzi importanţa sa a crescut simţitor, numeroase litigii având ca obiect
previzibilitatea prejudiciului350, de altfel, acest aspect nuanţează o primă deosebire între răspunderea contractuală şi
cea delictuală. De lege lata, precizăm că în materia răspunderii contractuale, debitorul poate fi obligat să plătească
daune-interese numai pentru repararea prejudiciilor previzibile, pe când în materie delictuală, sunt supuse reparării
atât prejudiciile previzibile, cât şi prejudiciile imprevizibile.
Fără a intra în prea multe detalii, precizăm că de la principiul în discuţie există şi o excepţie. Astfel, din interpretarea
per a  contrario a dispoziţiilor art. 1085 partea finală C.civ. din 1864, respectiv art. 1533 teza a  II-a NCC , rezultă că în
ipoteza în care, neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale se datorează dolului debitorului, el este ţinut să
plătească daune-interese atât pentru repararea prejudiciilor previzibile, cât şi a celor imprevizibile cauzate debitorului.
În această ipoteză, dolul constă în faptul că debitorul nu execută obligaţiile contractuale la care s-a obligat fie cu
intenţia de a-l prejudicia pe creditor, fie datorită culpei grave a acestuia.
Un alt principiu, nuanţat atât de Codul civil din 1864 ( art. 1086 ), cât şi de Noul Cod civil ( art. 1539 şi art. 1533
partea finală) este cel al reparării prejudiciului direct. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile mai sus citate, daunele-
interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei. Aşadar,
instanţa de judecată îl poate obliga pe debitor să reparare numai prejudiciul direct care se găseşte în legătură
cauzală necesară cu neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale. Ori de câte ori un prejudiciu este consecinţa
unei alte fapte sau împrejurări exterioare contractului, apreciem că repararea lui poate fi obţinută numai pe calea
răspunderii delictuale.351

85
Conchidem prin a preciza că, prin contractul lor, părţile nu pot să înlăture regulile de drept comun aplicabile în
materia răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care ar fi mai favorabile.

Ioan Adam

Note de subsol:
Pentru analiza prejudiciului, condiţie esenţială a răspunderii civile contractuale, a se vedea I. Adam, Contractul, op.
cit., p. 659-666.
A se vedea în acest sens dispoziţiile art. 1351 NCC .
A. Bénabent, op. cit., p. 275.
Această dispoziţie se găseşte reglementată şi în art. 7-4-8 din principiile UNIDROIT sub titlul „atenuarea
prejudiciului”, unde se prevede: „Partea în culpă nu este răspunzătoare pentru prejudiciul suferit de cealaltă parte în
măsura în care aceasta din urma l-ar fi putut încheia prin mijloace rezonabile”.
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, ilustrăm următorul exemplu: un antreprenor se angajează faţă
de clientul său să realizeze o construcţie, dar întrerupe lucrările cu puţin timp înainte de a fi finalizate; clientul caută
un alt constructor pentru terminarea lucrărilor, dar nu ia nicio măsură pentru conservarea a ceea ce s-a construit;
urmarea acestui fapt constă în degradarea lucrările executate din cauza intemperiilor; într-o atare ipoteză,
beneficiarul lucrărilor nu poate obţine despăgubiri pentru aceste deteriorări cauzate de neluarea măsurilor de
protecţie provizorie. Dacă însă dimpotrivă va efectua lucrările de protecţie necesare pentru a preveni degradarea
construcţiilor, costul acestor lucrări, dacă este rezonabil, va fi suportat de către antreprenor, adăugându-se la
daunele datorate pentru neexecutarea contractului.
L. Pop, op. cit., 2009, p. 662.
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai bune, considerăm că se impune să definim noţiunea de „prejudicii
previzibile”. În acest sens, definim prejudiciile previzibile ca fiind acelea care au fost prevăzute sau puteau fi
prevăzute la încheierea contractului, adică debitorul a prevăzut sau a putut să prevadă că ele se pot produce în cazul
în care el nu va executa lato sensu obligaţiile sale contractuale. De plano, precizăm că aprecierea previzibilităţii sau
imprevizibilităţii prejudiciului suferit de creditor este în competenţa judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei.
Desigur că imprevizibilitatea prejudiciului este invocată în instanţă şi trebuie dovedită de debitorul contractual.
Făcând aplicarea argumentului a fortiori precizăm că judecătorul dispune de o mare libertate pentru aprecierea unui
prejudiciu ca fiind „normal previzibil”. El ţine cont, în particular, fără îndoială, de natura contractului. Previzibilitatea şi
imprevizibilitatea prejudiciului se apreciază in abstracto, în funcţie de modul în care s-ar fi comportat un debitor
mijlociu aflat în aceleaşi circumstanţe în care s-ar găsi debitorul în cauză. Aşadar, determinarea previzibilităţii are loc
prin raportare la comportamentul unui bun părinte de familie, adică a unui om cu puteri şi diligenţe medii care se
angajează în calitate de debitor. Excepţie fac doar debitorii care au încheiat contracte în calitate de profesionişti, faţă
de care exigenţele sunt mai mari deoarece sunt mai avizaţi şi informaţi în raport cu clienţii lor, de aceea problema
previzibilităţii şi imprevizibilităţii prejudiciilor pe care le pot cauza clienţilor este soluţionată după standardele care
rezultă din reglementările derogatorii ale dreptului consumaţiei. A se vedea în acest sens Legea nr. 449/2003 privind
vânzarea produselor şi garanţiilor asociate acestora, republicată în M.Of. nr. 347 din 6 mai 2008.
Y. Lambert-Faivre,Droit du dommage corporel. Système d’indemnisation, Dalloz, Paris, 2000, p. 280.

4.2.

Principiile răspunderii delictuale

În conformitate cu dispoziţiile art. 1349 alin. (2), (3) şi (4) NCC , orice persoană cu discernământ are obligaţia de
a răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligată să le repare integral. Nu are importanţă faptul că acesta nu
a produs prejudiciul personal, ea fiind răspunzătoare şi de prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele
aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. De altfel, aceasta este ţinută şi de prejudiciile cauzate de produsele
cu defecte, însă această răspundere este specială, reglementată prin lege specială, derogatorie de la dreptul comun.
Spre deosebire de răspunderea civilă contractuală, în materie delictuală, orice prejudiciu dă dreptul la reparare încă
din ziua producerii, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat conform dispoziţiilor art. 1381 alin. (1) şi (2)
NCC .
În ce priveşte principiile care guvernează dreptul şi îndatorirea corelativă de reparare a prejudiciului, menţionăm că
se vor aplica tale quale principiile consacrate de Codul civil din 1864, respectiv cele consacrate în literatura juridică
de specialitate352 şi de practică353, şi anume:
a) principiul reparării integrale a prejudiciului – consacrat expressis verbis în dispoziţiile art. 1385 NCC ;

86
b) principiul reparării în natură a prejudiciului – reglementat în mod expres în dispoziţiile art. 1386 alin. (1) prima teză
NCC .
Un alt principiu complementar celor două mai sus enunţate priveşte repararea prejudiciului prin echivalent, în situaţia
în care repararea în natură a prejudiciului nu este posibilă ori dacă victima nu este interesată de repararea în natură
conform dispoziţiilor art. 1386 alin. (1) NCC teza a II-a.
Fără a intra în prea multe detalii, subliniem că Noul Cod civil reglementează în mod expres unele situaţii în care
repararea prejudiciilor prin echivalent a comportat deosebite probleme, cu titlu de exemplu menţionăm:
1. repararea prejudiciului cauzat prin vătămări corporale conform dispoziţiilor art. 1387 şi art. 1389 NCC ;354
2. repararea prejudiciilor patrimoniale conform dispoziţiilor art. 1391 NCC ;355
3. repararea prejudiciului în caz de deces al victimei conform dispoziţiilor art. 1390-1392 NCC sau repararea
prejudiciilor cauzate prin ricoşeu sau reflectare356;
4. corelaţia dintre pensia de asigurări sociale sau ajutorul social de care beneficiază victima şi despăgubirea ce i se
poate acorda pentru repararea prejudiciilor patrimoniale conform dispoziţiilor art. 1393 NCC .

Ioan Adam

Note de subsol:
E. Safta-Romano, op. cit., p. 162-184.
Pentru analiza practicii judiciare, a se vedea L. Pop, op. cit., 1998, p. 159-168.
A se vedea în acest sens I. Albu, Repararea prejudiciului cauzat prin vătămări corporale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997, p. 53 şi urm.; C.F. Popescu, Determinarea şi evaluarea prejudiciilor corporale, Ed. Dalami, Caransebeş, 2005,
p. 172-192.
A se vedea în acest sens A. Ionaşcu, Principiul reparării prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace adecvate de natură
nepatrimonială, în Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român,vol. I, coordonator
A. Ionaşcu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 171-178.
A se vedea în acest sens L. Pop, Reglementările Noului Cod civil cu privire la repararea prejudiciului în cazul
răspunderii delictuale, Dreptul nr. 6/2010, p. 27.

Secţiunea a 3a. Funcţiile răspunderii civile

În concepţia tradiţională, răspunderea civilă îndeplineşte două funcţii importante: funcţia preventiv-educativă şi funcţia
reparatorie, între ele existând o strânsă legătură, una presupunând-o pe cealaltă. Se apreciază că aceste funcţii
rezultă din însăşi esenţa şi finalitatea răspunderii civile.
În literatura juridică de specialitate 357 se subliniază o nouă orientare filosofico-juridică, care vizează fundamentarea
obiectivă a răspunderii civile delictuale şi care consolidează funcţia reparatorie, făcând din aceasta rolul primordial al
răspunderii.
Astfel, sub denumirea de funcţie indemnitară, partizanii noii orientări subliniază necesitatea oferirii unei protecţii cât
mai eficiente victimei, prin oferirea posibilităţii legale pentru integrala sa despăgubire, chiar şi în absenţa unei
persoane vinovate, dându-se valenţe juridice expresiei „protejarea intereselor materiale şi morale ale victimei şi
garantarea securităţii lor”358. Astfel, accentuându-se faptul că rolul primordial al răspunderii civile nu este
sancţionarea unei persoane vinovate de cauzarea unui prejudiciu, ci repararea prejudiciului în sine, fie în natură, fie
prin despăgubirea victimei, se încearcă diluarea rolului normativ al răspunderii, apreciindu-se că este mai puţin
important latura spirituală moralizatoare şi sancţionarea răspunderii, faţă de dezideratul central privind repararea
prejudiciului produs.
Se încearcă astfel ameliorarea situaţiei juridice a victimei şi susţinerea ei în vederea obţinerii despăgubirilor, chiar şi
în ipoteza în care persoana responsabilă, personal, nu este vinovată de prejudiciul produs. Remarcăm că, în doctrina
juridică359, se promovează ideea conform căreia existenţa unui prejudiciu trebuie să constituie principala premisă
pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în vederea repunerii victimei în starea anterioară producerii acestui
eveniment.
Continuând argumentul juridic cu ocazia analizării funcţiei reparatorii, precizăm că această funcţie transpune
problematica fundamentării răspunderii civile delictuale din plan subiectiv, în care culpa ocupă rolul primordial, în plan
cauzal, obiectiv, în care esenţial este raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs.
În final, precizăm că, în doctrina juridică 360, se apreciază că datorită creşterii semnificative a influenţei dimensiunii
economice a răspunderii civile delictuale asupra funcţiei sale reparatorii, se impune reconsiderarea funcţiilor acestei

87
instituţii, oferind noi posibilităţi pentru repararea integrală a prejudiciului. Cu titlu de exemplu menţionăm: angajarea
obligaţiei de despăgubire a victimei în absenţa imputabilităţii persoanei responsabile.
§1.  Funcţia preventiv-educativă
§2.  Funcţia reparatorie

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, p. 40.
G. Ripert, op. cit., p. 198.
G. Viney, Introduction à la responsabilité, op. cit., 1995, nr. 6, p. 27.
A se vedea în acest sens Ch. Radé, Réflexion sur les fondaments de la responsabilité civile. Le voies de la réforme:
la promotion du droit à la sûreté, Recueil Dalloz, Cahiernr. 31/1999, Chronique p. 323. Acest autor analizează
necesitatea remodelării instituţiei, prin consacrarea funcţiei reparatorii în faţa declinului funcţiei preventiv-educative,
pentru a acorda o protecţie mai adecvată victimei prejudiciului, prin respectarea dreptului său fundamental la
securitate. Astfel, o anumită sancţiune aplicată făptuitorului culpabil nu mai prezintă relevanţă în faţă sarcinii
restabilirii echilibrului social prin repunerea victimei în situaţia anterioară. Prin urmare, rolul educativ-preventiv al
răspunderii devine tot mai puţin important, apreciindu-se că trebuie acordată atenţie reparării prejudiciului, dat fiind
specificul răspunderii civile. Continuând acelaşi argument juridic, precizăm că în doctrină a fost atenuat mult rolul
elementului subiectiv al răspunderii, ajungându-se până la susţinerea ideii inutilităţii acesteia.

§1. Funcţia preventiv-educativă

Răspunderea civilă îndeplineşte o importantă funcţie educativă prin influenţa pe care o exercită asupra conştiinţei
oamenilor.361 Ea are un scop educativ şi, implicit, preventiv, deoarece insuflă o anumită teamă pe care eventualitatea
obligării la reparaţii o poate provoca în conştiinţa oamenilor, prin aceasta contribuind la diminuarea faptelor ilicite
păgubitoare.
Răspunderea civilă delictuală, prin obligarea la repararea prejudiciului, îndeplineşte un rol educativ şi de prevenire
a săvârşirii delictelor civile în viitor de către autorul faptului prejudiciabil deja săvârşit care conştientizează că va
răspunde de prejudiciul pe care l-ar cauza.
De asemenea, răspunderea civilă constituie un mijloc de insuflare în conştiinţa oamenilor a necesităţii de a acţiona cu
grijă sporită, de a nu prejudicia pe alţii, de a respecta drepturile şi interesele celorlalţi, de a respecta legea.362 Putem
conchide arătând că aplicarea principiilor răspunderii civile trebuie să se facă cu toată stricteţea, pentru a se putea
ajunge la înlăturarea cazurilor de săvârşire a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
În doctrina juridică363 s-a nuanţat un nou principiu, al cărui scop se doreşte a fi acela de a spori importanţa acestei
funcţii, denumit principiul precauţiei.364
Considerat a fi nou fundament al răspunderii, principiul precauţiei propune o interpretare diferită de cea tradiţională
privind reparaţia unui prejudiciu deja produs, privind prevenirea unor prejudicii grave, încă neproduse, dar posibile,
prin acţiuni conjugate ale cetăţenilor şi autorităţilor publice. Este o idee novatoare care marchează un moment decisiv
în evoluţia acestei instituţii juridice: declinul răspunderii individuale şi consolidarea unei răspunderi colective, prin
stabilirea cadrului legal în care este despăgubită victima de alte persoane decât cea care a cauzat prejudiciul.
Aceasta, însă, nu reprezintă şi dispariţia fundamentului subiectiv, ci, din contră, obiectivarea conţinutului său, prin
raportarea la anormalitatea comportamentului prejudiciabil al persoanei responsabile.
Privită din această perspectivă, analiza fundamentelor obiective ale răspunderii civile delictuale este străbătută „ca
un fir roşu” de ideea prevenţiei, respectiv de punerea în aplicare a principiului precauţiei.
Deşi nu susţinem pe deplin această opinie, apreciem că acest principiu conturează o nouă răspundere juridică
anticipativă şi preventivă: răspunderea pentru riscurile producerii unor prejudicii majore care pot aduce atingere
intereselor esenţiale ale întregii societăţi.365
Ne întrebăm cum a fost posibilă enunţarea unei astfel de opinii? S-a răspuns astfel: extinderea prevederilor legale
naţionale şi comunitare privind situaţiile speciale de angajare a răspunderii pentru unele categorii de prejudicii
a constituit terenul fertil al analizei teoretice care oferă într-o măsură mai mare sau mică argumentele necesare
susţinerii unei astfel de orientări jurisprudenţiale, care se doreşte a asigura o protecţiei mai eficientă intereselor
victimei.
În ce ne priveşte, nu împărtăşim pe deplin acest punct de vedere, întrucât studiind cu atenţie dispoziţiile Noului Cod
civil în materia răspunderii, observăm că legiuitorul a încercat să extindă cadrul legislativ în aşa măsură încât să

88
corespundă noii realităţi, însă, pentru schimbarea fundamentului unei instituţii, apreciem că este nevoie de dispoziţii
exprese în acest sens, şi nu deducţii „logice” care să dea naştere la multe interpretări.
Nu putem accepta în afara unor dispoziţii exprese din Noul Cod teza conform căreia răspunderea „viitorului” ar
trebuie să fie una obiectivă, independentă de orice culpă, ignorând litera şi spiritul legii. Sub acest aspect, relevăm că
art. 1372 alin. (3) NCC statuează că cel obligat este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte „că nu a putut
împiedica fapta prejudiciabilă”. Tot astfel, dacă părintele sau tutorele probează că fapta minorului constituie urmarea
unei alte cauze decât modul în care şi-a îndeplinit îndatoririle ce decurg din autoritatea părintească, atunci aceştia nu
vor răspunde.
Este exemplul elocvent care contrazice absolutismul tezei răspunderii obiective, susţinută cu fervoare în doctrină366.
Deşi ar fi normal ca într-o societate dezvoltată, în materie civilă răspunderea să fie privită mai mult ca o despăgubire,
considerăm că acolo unde legiuitorul a reglementat expres această răspundere, trebuie să corespundă totuşi
culpei.367
Considerăm că noua orientare: „Sancţiune-Reparaţie-Precauţie” pentru care pledează susţinătorii fundamentului
obiectiv al răspunderii civile delictuale exista şi în trecut, însă sub forma: „Sancţiune-Reparaţie-Prevenţie”. De altfel,
precizăm că este îndeajuns să folosim termenul de „sancţiune”, iar celelalte două substantive „reparaţie”, şi
„prevenţie” se subînţeleg, întrucât fac parte integrantă din noţiunea de „sancţiune”.
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, reamintim definiţia noţiunii de sancţiune civilă. Astfel, potrivit
dicţionarului de drept privat368, sancţiunea civilă reprezintă un mijloc juridic de exprimare a constrângerii publice în
formele specifice dreptului civil prin care se garantează respectarea normelor juridice civile. Sancţiunea civilă are
implicit un caracter reparator, dar şi unul preventiv, întrucât preîntâmpină posibilitatea de a se comite din nou fapte
asemănătoare. Deşi Codul civil din 1864, respectiv Noul Cod civil nu enumeră conţinutul faptelor care odată comise
atrag răspunderea, acesta enunţă totuşi conduita pe care un subiect de drept civil o poate adopta în cadrul unor
raporturi juridice civile. Abaterea de la aceste conduite este sancţionată de legiuitor. Această sancţiune are în vedere:
a) sancţionarea subiectului de drept care stânjeneşte o altă persoană în exercitarea dreptului său;
b) repararea prejudiciului produs;
c) prevenirea unor viitoare abateri, prin avertismentul pe care legiuitorul civil îl adresează tuturor destinatarilor săi.
În opinia noastră, aplicarea sancţiunilor civile are menirea de determina o schimbare a mentalităţii şi atitudinii faţă de
normele civile în vigoare la un moment dat şi faţă de relaţiile sociale care apar şi se dezvoltă în legătură cu aceste
norme juridice. Conştiinţa că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancţionată, ci atrage după sine
obligaţia de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcţie educativă. Instituirea obligaţiei de reparare a pagubei
este, astfel, de natură de a determina o conduită de abţinere de la săvârşirea în viitor a unor fapte ilicite de către cei
care au cauzat deja prejudicii, cât şi de către celelalte persoane.369
Un alt argument care pledează pentru această teză se regăseşte în înseşi sancţiunile de drept civil, care aşa cum se
remarcă din lecturarea lor, au un triplu scop: acela de a-l sancţiona pe „făptuitorul care încalcă normele civile”, de
reparare a prejudiciului produs, precum şi de a preveni săvârşirea altor fapte prin puterea exemplului. Cu titlu de
exemplu, enumerăm câteva sancţiuni civile:
a) obligarea la plata unei sume de bani, cu titlu de amendă civilă, daune-interese, despăgubiri, penalităţi;
b) obligarea la restituirea a ceea ce a fost primit pe nedrept sau a ceea ce este deţinut pe nedrept;
c) obligarea la încetarea oricăror acte de conduită care lezează exerciţiul normal al unui drept recunoscut altuia,
precum şi la abţinerea de a săvârşi astfel de acte în viitor;
d) desfiinţarea retroactivă a efectelor actelor juridice întocmite cu încălcarea legii şi lipsirea de eficienţă pentru viitor
a actelor juridice având anumite vicii de formă sau de conţinut;
e) pierderea exerciţiului unor drepturi sau restrângerea exercitării lor;
f) repunerea părţilor contractante în situaţia avută anterior încheierii contractului în privinţa căruia s-a decis
rezoluţiune;
g) alte consecinţe negative cu caracter patrimonial sau nepatrimonial pe care legea civilă le impune aceluia care
contravine legii etc.
Subliniem noţiunea „nepatrimonial”, deoarece nu toate sancţiunile pot avea o natură patrimonială, deşi acestea nu
sunt lipsite de latura reparatorie.
Concluzionăm prin a preciza că, deşi sancţiunea este o noţiune ce pare strâns legată de materia penală, hotărârea
definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei,
a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia [art. 22 alin. (1) C.proc.pen.].
Această regulă este însă atenuată, întrucât prin intermediul dispoziţiilor art. 1365 NCC se menţionează expressis
verbis faptul că: „Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau
de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite”. Prin
urmare, înlăturarea caracterului penal al faptei nu înseamnă înlăturarea ilicitului civil şi a imputabilităţii civile.

89
În doctrină370 s-a apreciat că se impune lărgirea funcţiilor răspunderii, chestiune cu care principial suntem de acord,
însă această lărgire trebuie să fie realizată într-o manieră care să corespundă realităţilor societăţii noastre.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, 1993, p. 115.
M. Eliescu, op. cit., p. 29.
L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, p. 423.
Principiul precauţiei s-a conturat ca un nou fundament al răspunderii civile la sfârşitul secolului trecut, deceniul al VIII-
lea, în faţa riscurilor incerte, dar posibile privind producerea unor consecinţe prejudiciabile majore, catastrofale,
ireversibile mediului înconjurător, prin instituirea răspunderii civile în sarcina celui care nu a luat măsurile de prevenţie
în vederea anticipării şi evitării producerii acestora.
Se apreciază că această răspundere preventiv-anticipativă este o răspundere a viitorului care corespunde celor mai
nobile idealuri: asigurarea viitorului omenirii într-un mediu sănătos şi în condiţii de securitate. Pentru mai multe detalii,
a se vedea C. Thibierge, Avenir de la responsabilité, responsabilité de l'avenir, Dalloz, Chroniques 4 martie 2004, n.
9-7150.
A se vedea L.R. Boilă, Paza juridică a minorului din perspectiva fundamentării obiective a răspunderii civile delictuale
a celor care exercită supravegherea lui, Dreptul nr. 6/2011,p. 129-155.
Per a  contrario, cu aceeaşi fervoare, într-o altă lucrare de specialitate, aceeaşi autoare susţine: „Condamnarea faptei
prejudiciabile legată indisolubil de culpabilitatea autorului sau a persoanei responsabil civilmente a devenit o idee
neadecvată condiţiilor societăţii moderne” – a se vedea L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, p. 513.
M. Duţu, op. cit., p. 685.
A se vedea în acest sens D.-E. Sângeorzan, Răspunderea contractuală în materie civilă şi comercială, Ed.
Hamangiu, 2009, p. 18.
Se afirmă necesitatea lărgirii funcţiilor răspunderii, prin includerea precauţiei şi prevenţiei, înţelegând că scopul
antrenării răspunderii este mult mai complex decât cel consacrat în prezent. Astfel, angajarea răspunderii pentru
producerea unui prejudiciu trebuie să aibă în vedere nu numai efectele imediate şi directe ale acţiunii ilicite, ci
consecinţele pe care aceasta le-ar putea avea în viitor, pentru a deveni un veritabil mijloc de a le preveni. Din acest
punct de vedere se apreciază că evoluţia instituţiei răspunderii civile a cunoscut trei etape:a) responsabilitatea –
sancţiune, fondată pe ideea de culpă, orientată asupra comportamentului autorului; b) răspunderea – reparatorie,
fondată pe ideea garanţiei pentru riscul de activitate, având în vedere în principal prejudiciul produs; c) răspunderea –
anticipativă, privind ameninţarea unor riscuri majore, urmărind protecţia garanţiei actuale, dar şi a celor viitoare. A se
vedea în acest sens L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, p. 85-93.

§2. Funcţia reparatorie

Esenţa răspunderii civile constă în ideea de reparare a unui prejudiciu, afirmându-se că răspunderea civilă are
o funcţie reparatorie. Aceasta rezultă din prevederile art. 998-999 C.civ. din 1864, respectiv din mai noile dispoziţii ale
art. 1357 NCC , unde se arată că cel care cauzează altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, precum şi din toate
celelalte norme juridice ale instituţiei răspunderii civile.
Se poate spune că răspunderea civilă este un mijloc eficient de apărare şi de restabilire a drepturilor subiective şi
intereselor legitime ale unei persoane, care presupune angajarea răspunderii autorului acestuia ori de câte ori s-a
cauzat un prejudiciu.371
Din momentul în care s-au adus prejudicii unei persoane, va fi angajată răspunderea făptuitorului, existând pentru
acesta obligaţia de reparare a prejudiciului. Răspunderea este un mijloc de apărare a dreptului de proprietate, atunci
când un astfel de drept este încălcat sau poate fi un mijloc de apărare a altor drepturi reale ori de creanţă.
În literatura juridică de specialitate 372, s-a apreciat că, în contextul Noului Cod civil , funcţia reparatorie a dobândit
o importanţă sporită în detrimentul funcţiei preventiv-educativă. Această teză are ca fundament angajarea obligaţiei
de despăgubire a victimei în absenţa imputabilităţii persoanei responsabile, care în opinia lor acordă o protecţie mai
eficientă victimei prejudiciului, prin respectarea dreptului său fundamental la securitate. 373 O anumită sancţiune
aplicată făptuitorului culpabil nu mai prezintă relevanţă în faţa sarcinii restabilirii echilibrului social prin repunerea
victimei în situaţia anterioară.
Această teză este îmbrăţişată în principal de susţinătorii 374 răspunderii civile delictuale obiective, care consideră că
rolul prioritar al răspunderii trebuie să revină funcţiei reparatorii, deoarece scopul principal al răspunderii civile îl
constituie despăgubirea victimei. Sub influenţa acestei orientări, rolul normativ al răspunderii se diluează,

90
considerându-se că este mai puţin importantă latura spirituală, moralizatoare şi sancţionatorie a răspunderii, faţă de
dezideratul central privind repararea prejudiciului produs.375
În acest sens, se apreciază ca fiind „o soluţie cu adevărat justă” reconsiderarea funcţiilor răspunderii, în sensul
promovării şi sporirii funcţiei reparatorii, în timp ce funcţia preventiv-sancţionatorie ar trebuie eliminată, întrucât
aceasta corespunde unei conduite culpabile, specifice vinovăţiei penale.376
De plano, precizăm că nu împărtăşim această opinie, întrucât funcţia preventiv-educativă are o însemnătate
deosebită, fiind intim legată de personalitatea umană, de însăşi ideea de răspundere juridică. Într-adevăr, scopul
angajării răspunderii civile delictuale este cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat victimei, ceea ce presupune
crearea cadrului legal în care persoana responsabilă să poată fi obligată la restabilirea situaţiei anterioare faptului
prejudiciabil. De altfel, spre deosebire de răspunderea penală, răspunderea civilă este într-o măsură mai redusă
afectată de scopul său educativ, în raport cu dimensiunea sa economică. Pentru redarea practică a acestei situaţii,
vom ilustra un exemplu menţionat în doctrina juridică italiană 377, şi anume: o menajeră aflată în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu pune o vază pe pervaz, pentru eliberarea unui dulap care urma să fie şters. Din cauza vântului puternic
de afară, vaza cade şi loveşte un trecător care, în urma acestui accident, suferă un puternic traumatism cranio-
cerebral. În acest caz, apreciem că răspunderea civilă delictuală se impune a fi angajată, atât pentru acoperirea
prejudiciului suferit, dându-se astfel expresie funcţiei reparatorie, dar şi pentru a trage la răspundere menajera care,
din neglijenţă crasă, a rănit un trecător, prin fapta sa condamnabilă.
Continuând acelaşi raţionament juridic, precizăm că tragerea la răspundere juridică a menajerei va reprezenta un
exemplu pentru societate, semnalându-se astfel că orice persoană este responsabilă de faptele sale. Astfel, chiar şi
dacă nu ne aflăm în prezenţa unui fapt intenţionat, ci în prezenţa culpei, persoana în cauză tot va răspunde.
În cazul prezentat mai sus, doctrina juridică italiană 378 apreciază că pentru fapta comisă se va angaja răspunderea
civilă delictuală a comitentului, chiar dacă acesta nu este în culpă.
Nu împărtăşim pe deplin această opinie întrucât apreciem că nu poate rămâne nesancţionată atitudinea culpabilă
a menajerei care, în exercitarea funcţiei încredinţate, dintr-o neglijenţă crasă a generat prejudiciul la care am făcut
referire, aceasta urmând să răspundă în solidar cu comitentul pentru fapta proprie.
De altfel, apreciem că într-o lume civilizată, fiecare membru al societăţii trebuie să respecte principiile morale
instituite prin tradiţii şi obiceiuri, să se supună pe deplin conştient ordinii juridice şi să prevină orice comportament de
natură a aduce prejudicii celor din jur. În principiu, nu poate fi acceptată prezumarea răspunderii unei persoane, în
absenţa dovedirii implicării sale culpabile în producerea prejudiciului.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1993, p. 115.
L. Pop, Încercare de sinteză a evoluţiei principalelor teorii cu privire la fundamentul răspunderii civile
delictuale,S.U.B.B, Seria Jurisprudentia, nr. 2/1986, p. 41-57.
Per a contrario, alţi autori susţin faptul că, ori cât de mult am încerca să sporim rolul funcţiei reparatorii, aceasta tot
nu va reuşi să acopere pe deplin prejudiciile produse în materialitatea lor. În acest sens s-a precizat: „Privind această
funcţie din punct de vedere socio-economic, vom observa că cel mai adesea prejudiciile produse prin faptele ilicite
sunt de neînlocuit în natura lor specifică, iar în cazurile în care înlocuirea este posibilă, aceasta presupune
o reinvestire de muncă socială, deci, o nouă cheltuială pentru reîntregirea valorilor distruse sau deteriorate. Funcţia
reparatorie este, aşadar, numai relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiectele între care se
statorniceşte îndatorirea de reparare a prejudiciului cauzat. Însă, chiar şi în aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi
răspunderea, nu se poate afirma că valorile deteriorate sau distruse pot fi întotdeauna recuperate pe deplin în
materialitatea lor. Tocmai pentru aceste motive, nu numai din punctul de vedere al persoanelor fizice sau juridice
direct prejudiciate printr-o faptă ilicită, dar şi din punct de vedere al societăţii în întregul său este necesar ca aplicarea
principiului răspunderii civile să se facă cu toată stricteţea pentru ca, exercitându-se în acest fel o acţiune generală
preventivă, să se ajungă la înlăturarea cazurilor de săvârşire a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii”. Pentru mai
multe detalii a se vedea D.-E. Sângeorzan, op. cit., p. 19.
Ibidem.
În acest context, s-a pus problema răspunderii pentru riscul creat în societate de persoana responsabilă, la început
alături de ideea unui comportament culpabil, iar ulterior, independent de orice culpă.
Idem, p. 501.
Fr. Galgano, Instituzioni di diritto privato. Seconda edizione, Casa Editrice Dott. Antonio Milani Cedam, Padova,
2002, p. 374: „se la domestica fa cadere un oggeto dalla finestra: del danno provocato risponde il suo datore di

91
lavoro”, respectiv, „dacă îngrijitoarea (menajera angajată) face să cadă un obiect de la fereastră: de prejudiciul
cauzat va răspunde angajatorul acesteia”.
Ibidem.

Secţiunea a 4a. Comparaţie între răspunderea civilă delictuală şi alte forme ale răspunderii juridice

§1.  Precizări prealabile

§2.  Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală
§3.  Răspunderea civilă şi răspunderea materială din dreptul muncii
§4.  Răspunderea delictuală şi cvasidelictuală în concepţia Codului civil din 1864. Justificarea
nemenţinerii distincţiei în Noul Cod civil

Ioan Adam

§1. Precizări prealabile

Problema răspunderii juridice se pune în întregul sistem de drept, în toate ramurile acestuia, iar unele cazuri, cum
este dreptul civil, răspunderea diferă de la o instituţie la alta şi uneori chiar în cadrul aceleiaşi instituţii juridice.
Între diversele forme de răspundere juridică există adesea interferenţe şi intercondiţionări, dintre care unele se
prezintă sub forma aplicării cumulative a două sau mai multe tipuri de răspundere.
Când se examinează diferitele feluri de răspundere juridică, proprii fiecărei ramuri de drept, se observă
o întrepătrundere şi apropiere între acestea necesară realizării scopului comun al tuturor răspunderilor juridice şi
anume determinarea unui comportament activ al tuturor membrilor societăţii, care contribuie la apărarea şi
dezvoltarea continuă a raporturilor sociale ocrotite de lege.379
În sistemul de drept românesc, răspunderea civilă delictuală are corelaţii cu răspunderea administrativă, penală,
contractuală şi mai ales cu răspunderea materială din dreptul muncii.
În afară de latura sancţionatoare a fiecărei răspunderi, se are în vedere şi latura ei preventiv-educativă, ambele laturi
fiind comune tuturor felurilor de răspundere juridică.
Influenţa răspunderii juridice asupra comportamentului oamenilor este diferită în funcţie de gravitatea atingerilor
aduse diferitelor valori, de natura raporturilor sociale, posibilitatea de înlăturare a consecinţelor etc.
Vom analiza în continuare unele deosebiri existente între răspunderea civilă delictuală şi celelalte feluri de
răspundere.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti,2000, p. 125.

§2. Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală

În toate situaţiile în care faptele ilicite cauzatoare de prejudicii sunt în acelaşi timp şi infracţiuni, va exista pe lângă
răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală. Fiecare dintre acestea îşi păstrează autonomia, aplicându-li-se
regulile de procedură prevăzute de legea procesuală civilă, respectiv penală, astfel că vor exista şi două acţiuni în
justiţie, autonome: acţiunea civilă şi acţiunea penală.
Atunci când facem analiza acestor instituţii avem în vedere, pe de o parte, răspunderea penală, prin care statul
reprimă, în interesul menţinerii ordinii în societate, faptele antisociale, acţiunea aparţinând de regulă statului, iar pe
de altă parte, răspunderea civilă delictuală, organizată în interesul particularilor prejudiciaţi prin săvârşirea faptei
ilicite, acţiunea aparţinând de regulă victimei.
Ambele răspunderi intră în acţiune ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, ce aduce atingere unor valori sociale
ocrotite de lege.380
Iniţial, cele două feluri de răspundere se confundau, noţiunea de reparaţie nefiind desprinsă de cea de pedeapsă,
însă, cu trecerea timpului, deosebirile dintre ele au devenit tot mai evidente, în prezent acest lucru fiind unanim
acceptat.

92
Răspunderea civilă delictuală acţionează ori de câte ori, printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un
prejudiciu unei alte persoane.
În situaţia în care fapta ilicită este prevăzută de legea penală, se va angaja răspunderea penală a acelei persoane,
indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu.381
Sunt unele fapte care constituie numai infracţiuni, fără a exista vreo acţiune în despăgubiri, cum sunt tentativele la
anumite infracţiuni. De asemenea unele fapte sunt generatoare numai de prejudicii, fără a fi infracţiuni, cum sunt
faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.
Cele mai multe dintre infracţiuni sunt însă şi delicte civile care obligă la repararea prejudiciului cauzat, cum ar fi spre
exemplu furtul (art. 208 şi urm. C.pen.), omorul ( art. 174 şi urm. C.pen.), distrugerea ( art. 217 C.pen.) etc.
Însă nu orice delict civil este şi delict penal şi nu orice delict penal este şi delict civil.382
Cele două răspunderi nu se exclud reciproc, putând acţiona concomitent, cu alte cuvinte se pot cumula. Fiecare
dintre cele două delicte, delictul civil şi delictul penal, sunt supuse reglementărilor proprii.
Acest cumul există datorită deosebirilor existente între cele două feluri de răspundere, şi anume:
A. Răspunderea civilă se întemeiază pe ideea reparării unui prejudiciu adus unui subiect de drept, pe când
răspunderea penală se bazează pe ideea pedepsirii celui ce a  săvârşit o infracţiune, pedeapsa având caracter strict
personal. 383 Acest criteriu însă nu trebuie absolutizat, deoarece ideea de pedeapsă nu este total străină de
răspunderea civilă, cum nici ideea de reparare a unui prejudiciu nu este străină de răspunderea penală.
Pot fi întâlnite cazuri de răspundere civilă în care obligaţia de reparaţie să fie însoţită de plata unei amenzi civile cu
caracter sancţionator, cum ar fi, spre exemplu, cazul pasagerului care călătoreşte clandestin cu trenul şi care va
trebui să plătească atât despăgubirea reprezentând contravaloarea tichetului de călătorie, cât şi o suprataxă în
cuantumul stabilit de lege. Prin urmare, călătorul clandestin va plăti pe lângă costul biletului de călătorie şi un
supliment (suprataxa), care reprezintă o veritabilă amendă civilă.
De asemenea, şi în cadrul răspunderii penale fiecare pedeapsă reprezintă nu numai o măsură de constrângere, un
mijloc de reeducare al condamnatului care are drept scop prevenirea săvârşirii altor infracţiuni, dar în acelaşi timp
este şi o satisfacţie dată opiniei publice, o adevărată reparare a prejudiciilor de ordin social suferite de ordinea de
drept prin săvârşirea infracţiunii.
B. Răspunderea penală este întemeiată pe principiul legalităţii incriminării, pe când răspunderea civilă delictuală
intervine pentru orice faptă cauzatoare de prejudiciu. Răspunderea penală poate interveni numai în cazul săvârşirii
acelor fapte care sunt expres prevăzute de legea penală, legea prevăzând expres pedepsele şi măsurile aplicabile
(nullum crimen sine lege, nula poena sine lege), principiu prevăzut în art. 2 C.pen.
În schimb, delictele civile nu sunt anume prevăzute de lege, existând doar principiul că orice faptă cauzatoare de
prejudicii dă naştere la răspunderea civilă delictuală, fără ca asemenea fapte să fie enumerate sau descrise în
concret de lege.384 Aşadar răspunderea civilă delictuală este stabilită de Codul civil prin largi dispoziţii de principiu,
concepute în termeni generali care permit o interpretare extensivă.
C. Ca principiu general, atât răspunderea penală cât şi cea civilă se întemeiază pe vinovăţia celui care a  săvârşit
o  faptă ilicită. Dar în timp ce în cazul răspunderii penale, forma şi gradul vinovăţiei reprezintă un element esenţial
pentru caracterizarea ca infracţiune a faptei săvârşite şi pentru aplicarea efectivă a legii penale, în cazul răspunderii
civile delictuale, întinderea răspunderii nu este condiţionată de gradul de vinovăţie al autorului faptei ilicite. Astfel,
repararea civilă se stabileşte în funcţie de câtimea prejudiciului stabilit fără a ţine cont de gravitatea greşelii ce poate
fi imputată celui chemat de legea civilă să răspundă.
Astfel, în cazul răspunderii penale, într-un anumit mod va fi caracterizată o faptă săvârşită intenţionat şi în alt mod va
fi caracterizată o faptă ilicită săvârşită din imprudenţă sau neglijenţă. În schimb, în cazul răspunderii civile delictuale,
indiferent de faptul că autorul faptei ilicite a acţionat cu intenţie, din neglijenţă sau imprudenţă, el este dator să repare
în întregime prejudiciul cauzat. Gradul de vinovăţie va fi luat în considerare numai în situaţia în care producerea
prejudiciului este imputabilă mai multor persoane (coautorii faptei ilicite) sau la stabilirea obligaţiei de dezdăunare,
când la producerea prejudiciului a contribuit şi victima.
D. Capacitatea persoanelor chemate să răspundă pentru fapta lor ilicită este diferită. În ambele cazuri se cere ca
persoana care a săvârşit fapta ilicită să fi acţionat cu discernământ.
În cazul răspunderii civile delictuale, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumaţi că au lucrat cu
discernământ, iar minorii care nu au împlinit această vârstă vor răspunde din punct de vedere civil dacă se va face
dovada că au lucrat cu discernământ (conform vechilor prevederi ale art. 25 din Decretul nr. 32/1954 , în prezent
abrogat, respectiv conform dispoziţiilor art. 1366 NCC ).
În schimb, în cazul răspunderii penale, minorul care nu a împlinit 14 ani nu răspunde penal, minorul între 14-16 ani
răspunde numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, iar minorul cu vârsta peste 16 ani răspunde
penal, fiind prezumat că are discernământ ( art. 99 C.pen.).
E. Răspunderea penală se stabileşte întotdeauna prin hotărâre judecătorească, pe când în cazul răspunderii civile
delictuale, părţile se pot înţelege, fără intervenţia instanţei, asupra reparării prejudiciului. Rezultă că răspunderea

93
penală presupune întotdeauna o intervenţie efectivă a constrângerii de stat, în timp ce în cazul răspunderii civile
delictuale, repararea prejudiciului poate fi efectuată de bunăvoie de către autorul faptei ilicite.
F. Acţiunea în răspundere civilă delictuală este la dispoziţia persoanei care a  suferit un prejudiciu 385 şi numai ca
excepţie poate fi pornită din oficiu, pe când acţiunea penală se declanşează, în principiu, din oficiu, fiind indisponibilă
şi indivizibilă. La răspunderea civilă instanţa judecătorească va interveni numai în cazul când autorul faptei ilicite nu
repară de bunăvoie prejudiciul cauzat, pe când în cazul răspunderii penale, în afara cazului când acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (în cazurile expres prevăzute de lege), urmărirea
penală se realizează din oficiu. În toate situaţiile instanţa judecătorească este cea care stabileşte răspunderea
penală.386
Acţiunea civilă în procesul penal are acelaşi izvor ca şi acţiunea penală, şi anume infracţiunea săvârşită. În raport cu
această trăsătură, acţiunea civilă în procesul penal nu poate avea ca obiect decât repararea prejudiciilor cauzate prin
infracţiune.387
Fiind alăturată acţiunii penale, acţiunea civilă are un caracter accesoriu şi, în consecinţă, poate fi exercitată în cadrul
procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Caracterul accesoriu al acţiunii
civile în procesul penal face ca aceasta să poată fi exercitată numai împotriva învinuitului, inculpatului sau părţii
responsabile civilmente, precum şi faţă de succesorii acestora.388
În practica judiciară389 s-a arătat că temerea de consecinţele legale şi fireşti ale exercitării unui drept, de către
persoana vătămată printr-o infracţiune sau de altă persoană interesată, nu constituie un act de violenţă şi deci nu
poate fi invocat ca viciu de consimţământ. Numai temerea care ar rezulta din ameninţări nejustificate sau din violenţe
nelegitime este de natură să ducă la acest rezultat.390 În caz contrar, toate tranzacţiile încheiate de infractori cu părţile
vătămate în cursul proceselor penale, privind despăgubirile civile, ar însemna să fie considerate ca fiind viciate prin
constrângerea morală a infractorului.391
Producerea unui prejudiciu nu constituie o condiţie a răspunderii penale, existând fapte prevăzute şi pedepsite de
legea penală care nu cauzează nimănui o pagubă, cum este cazul tentativei la anumite infracţiuni ( art. 20 C.pen.),392
şi cazul infracţiunilor de pericol care nu pot genera în mod direct prejudicii materiale sau morale. Astfel, în practica
judiciară s-a decis că în situaţia conducerii unui autovehicul fără permis de conducere, constituirea de parte civilă nu
este posibilă, eventualele prejudicii putând fi recuperate de către persoana vătămată prin exercitarea unei acţiuni
civile în faţa instanţei civile.393 Totodată, infracţiunea de pătrundere fără drept în sediul unei instituţii publice
(prevăzute de mai vechiul text legal al art. 2 din Decretul-lege nr. 8/1990 ) nu este producătoare de prejudicii şi, ca
atare acţiunea civilă, nu poate fi alăturată celei penale. 394 De aici putem trage concluzia că nu în orice proces penal
poate fi exercitată acţiunea civilă, ci numai în acelea în care infracţiunea a generat prejudicii materiale sau morale.
Dar, dacă fapta cauzatoare de prejudicii constituie în acelaşi timp şi infracţiune, cumulativ cu răspunderea penală se
va angaja şi răspunderea civilă delictuală. Cele două răspunderi îşi păstrează autonomia, fiecăreia aplicându-i-se
legislaţia specifică, respectiv penală şi civil delictuală, având de-a face cu două acţiuni: acţiunea penală şi acţiunea
civilă.
Datorită faptului că aceeaşi faptă ilicită constituie temei atât pentru răspunderea penală, cât şi pentru cea civilă are
o serie de consecinţe, după cum urmează.
G. Cu privire la competenţa de soluţionare a ambelor acţiuni. Cu toate că acţiunea penală poate fi judecată separat
de acţiunea civilă,395 potrivit art. 14 C.proc.pen., acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale, ambele acţiuni
urmând a fi soluţionate împreună de către instanţa penală, care va aplica regulile specifice fiecăreia dintre cele două
răspunderi.396 Soluţionarea de către instanţa penală a acţiunii civile prezintă avantaje, datorită caracterului rapid şi
mai puţin costisitor al procedurii penale, deoarece acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este scutită de
taxă de timbru, precum şi prin largile posibilităţi de probă.397
Dacă partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, 398 ea nu se mai poate adresa pentru aceleaşi
pretenţii, cu o acţiune separată unei instanţe civile, operând principiul că odată aleasă o cale de judecată nu mai este
posibil să se recurgă la altă cale – electa una via, non datur recursus ad alteram,399 iar dacă părăseşte calea aleasă,
ea pierde definitiv dreptul de a mai obţine repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune.
Totuşi, partea vătămată care s-a constituit parte civilă va putea să pornească acţiunea civilă în faţa instanţei civile, 400
dacă instanţa penală prin hotărâre definitivă a lăsat acţiunea civilă nesoluţionată sau se pretinde repararea unei
pagube care s-a născut ori descoperit după pronunţarea de către prima instanţă a hotărârii penale.401 De asemenea,
partea civilă va putea exercita acţiunea civilă în faţa instanţei civile şi în situaţia în care urmărirea penală sau
judecata a fost suspendată, precum şi în situaţia în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea
urmăririi penale.
H. Cu privire la pornirea acţiunii. În principiu, acţiunea penală aparţine societăţii, se porneşte din oficiu, de stat prin
organele sale specializate (cu excepţia acţiunilor la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă),
pe când în cazul răspunderii civile acţiunea este lăsată la dispoziţia celui care a suferit un prejudiciu, partea putând
intenta sau renunţa la acţiunea în despăgubiri (principiul disponibilităţii).402

94
Cu toate acestea există anumite situaţii prevăzute de Codul de procedură penală la care acţiunea civilă se exercită
din oficiu, instanţa penală fiind obligată să se pronunţe asupra reparării pagubei, chiar dacă cel păgubit nu s-a
constituit parte civilă. Conform art. 17 C.proc.pen., această soluţie se aplică în două situaţii:
- când persoana păgubită este o organizaţie dintre cele prevăzute de art. 145 C.pen.
Curtea Constituţională a decis că prevederile art. 145 alin. (1) şi (2) C.proc.pen. sunt neconstituţionale în ceea ce
priveşte faptul că acţiunea civilă se porneşte din oficiu în privinţa unei unităţi dintre acelea la care se referă art. 145
C.pen. Cum deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, procurorul sau instanţa de judecată nu mai pot soluţiona
din oficiu acţiunea civilă în privinţa acestor unităţi, dacă ele nu s-au constituit parte civilă. Numai în situaţia când
acestea se constituie parte civilă, acţiunea civilă va putea fi rezolvată şi fără prezenţa reprezentanţilor acestor
unităţi;403
- când cel vătămat este o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
I. Cu privire la existenţa autorităţii de lucru judecat a  hotărârilor pronunţate de instanţa penală sau, după caz, de
către instanţa civilă în reglementarea Codului civil din 1864. În cazul în care cele două acţiuni sunt exercitate în
cadrul procesului penal, instanţa are obligaţia, potrivit art. 346 alin. (1) C.proc.pen. să se pronunţe, prin aceeaşi
sentinţă şi asupra acţiunii civile. Instanţa nu poate lăsa nesoluţionată acţiunea civilă, luând act de declaraţia părţii
civile că înţelege să-şi valorifice dreptul la despăgubiri la instanţa civilă. 404 Un asemenea drept are partea civilă numai
în cazul suspendării procesului penal.
Potrivit prevederilor art. 347 C.proc.pen., instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării ei
într-o altă şedinţă, în cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale. 405
Mai nou, prin intrarea în vigoare a  Legii nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea soluţionării proceselor
406
, s-a introdus art. 320 1 care la alin. (5) prevede „dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de
probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia”.
Probleme speciale apar atunci când acţiunea civilă se judecă separat de acţiunea penală, soluţionarea acestora
urmând a se realiza pe baza unor principii de bază, şi anume:
- în cazul în care cel vătămat a introdus acţiunea în despăgubiri la instanţa civilă, judecata în faţa instanţei civile se
suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale [art. 19 alin. (2) C.proc.pen.]. Aceasta este necesar pentru
a se evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii referitoare la fapta ilicită şi la vinovăţia autorului prejudiciului. În
acest sens, atât în doctrină cât şi în practică se spune că penalul ţine în loc civilul.
Acţiunea penală are întâietate faţă de acţiunea civilă, deoarece, pe de o parte, cauza materială unică a celor două
acţiuni este săvârşirea infracţiunii, iar pe de altă parte, rezolvarea acţiunii civile este condiţionată de rezolvarea
acţiunii penale în privinţa existenţei faptei, persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.407
- hotărârea definitivă a  instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa
faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia [art. 22 alin. (1) C.proc.pen.]. Dimpotrivă, hotărârea
definitivă a instanţei civile nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale cu privire la existenţa faptei,
a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia [art. 22 alin. (2) C.proc.pen.]. Dacă instanţa penală a stabilit şi
întinderea prejudiciului rezultat din infracţiune, instanţa civilă va reţine ca dovedit acest prejudiciu.408
Dacă nu s-au acordat despăgubiri, deşi instanţa penală avea posibilitatea sau nu s-a soluţionat acţiunea civilă,
pretenţiile civile vor fi soluţionate de către instanţa civilă fără a se putea opune puterea de lucru judecat a hotărârii
penale.409
J. Cu privire la raportul dintre scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea
procesului penal, pe de o  parte şi acţiunea civilă în despăgubiri, pe de altă parte. Deoarece numai hotărârea
definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, putem trage concluzia că, dacă
procurorul este cel care a dispus scoaterea sau încetarea urmăririi penale, indiferent din ce motive, soluţia dată de
acesta nu are autoritate de lucru judecat pentru instanţa civilă, astfel încât acţiunea civilă este posibilă.410
Şi instanţa penală poate pronunţa, în anumite situaţii, achitarea sau încetarea procesului penal (art. 10 şi 11
C.proc.pen.).411 În acest caz nu orice hotărâre judecătorească are ca efect posibilitatea înlăturării intentării acţiunii în
despăgubire. Astfel, dacă nu s-a constatat inexistenţa faptei, ci achitarea s-a pronunţat pe considerentul că fapta nu
este prevăzută de legea penală sau nu prezintă gradul de pericol al unei infracţiuni ori încetarea procesului penal s-a
dispus ca urmare a înlocuirii răspunderii penale sau intervenirii amnistierii, se va putea intenta acţiunea civilă
corespunzătoare.412 Dimpotrivă, în cazul în care achitarea s-a pronunţat ca urmare a faptului că s-a constatat
inexistenţa faptei ori nu a fost săvârşită de inculpat, nu se vor putea acorda despăgubiri civile [art. 346 alin. (3)
C.proc.pen.].
Când încetarea procesului penal s-a dispus datorită decesului făptuitorului, instanţa nu poate rezerva părţii civile
calea unei acţiuni civile separate la instanţa civilă, ci are obligaţia să introducă în proces pe moştenitorii acestuia şi să
acorde despăgubirile.
În cazul încetării procesului penal datorită împăcării părţilor, acţiunea civilă se stinge. Acest efect al împăcării părţilor
se explică prin caracterul total al împăcării, care conduce la stingerea totală a procesului, atât sub aspect penal, cât şi
sub aspect civil.413

95
În raport cu cele arătate mai sus, rezultă că împăcarea părţilor nu dă posibilitatea exercitării în continuare a acţiunii
civile nici în faţa instanţei civile, nici în faţa instanţei penale.
În ceea ce priveşte retragerea plângerii prealabile, deşi în lege nu se menţionează expres, considerăm că, la fel ca şi
împăcarea părţilor, acestea înlătură şi răspunderea civilă.
K. Cu privire la prescripţia extinctivă. Răspunderea penală, conform art. 122 C.pen., se prescrie între anumite
termene socotite de la data săvârşirii infracţiunii, termene care variază între 3 şi 15 ani, în funcţie de pedeapsa
prevăzută de lege pentru fiecare infracţiune, termenele pentru minori reducându-se la jumătate ( art. 129 C.pen.).
În schimb, răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul
nr. 167/1958 (în prezent abrogat), respectiv de art. 2517 NCC , termen care începe să curgă de la data când
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care a produs-o.
Între cele două feluri de prescripţie există următoarele deosebiri:
- între durata termenelor de prescripţie;
- între momentul în care încep să curgă termenele de prescripţie, respectiv momentul săvârşirii infracţiunii şi
momentul în care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care a produs-o;
- cauzele de întrerupere şi suspendare a prescripţiei sunt diferite în cazul răspunderii penale ( art. 127-128 C.pen.), în
comparaţie cu răspunderea civilă (care cuprindea dispoziţii în acest sens în art. 13, 14 şi 16 din Decretul nr.
167/1958 relevante până la abrogarea sa, respectiv condiţii noi prevăzute de art. 2532-2536 şi art. 2537-2543 NCC).
Datorită faptului că cele două prescripţii au termene diferite, este posibil ca una dintre răspunderi să se prescrie
înaintea celeilalte. Ţinând cont de faptul că termenul de prescripţie pentru acţiunea penală, în principiu, este mai
lung, este posibil ca termenul de prescripţie pentru acţiunea civilă să se fi împlinit. Aceasta deoarece termenul de
prescripţie în cazul răspunderii penale începe să curgă din momentul săvârşirii infracţiunii, dată de la care de cele
mai multe ori este cunoscut şi autorul prejudiciului. Termenul de prescripţie al acţiunii civile fiind mai scurt, acesta se
prescrie mai repede.
Dar există şi situaţii în care termenul de prescripţie al acţiunii civile să se împlinească după expirarea termenului de
prescripţie a răspunderii penale,414 situaţii care pot să apară în următoarele cazuri:
- reducerea la jumătate a prescripţiei penale, în cazul infractorului minor;
- momentul diferit în care încep să se calculeze cele două termene de prescripţie;
- cauzele diferite de suspendare şi întrerupere ale celor două prescripţii.
L. Autoritatea hotărârii penale în materia răspunderii civile delictuale în contextul dispoziţiilor Noului Cod civil (art.
1365 NCC). Aşa cum am prezentat mai sus, o infracţiune poate fi şi un delict civil, ipoteză în care instanţa penală
poate fi învestită şi cu judecarea laturii civile a speţei, fiind cazuri în care procurorul este obligat ca din oficiu să
pornească şi să exercite acţiunea penală când în cauză sunt persoane lipsite sau restrânse în capacitatea lor de
exerciţiu (conform dispoziţiilor art. 17 C.proc.pen). În ipoteza în care victima s-a adresat instanţei civile pentru
a obţine reparaţie înainte de sesizarea celei penale, „judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea
definitivă a cauzei penale”, respectiv conform art. 19 alin. (2) C.proc.pen. se aplică principiul „penalul ţine în loc
civilul”.
În noul context legal, „instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de
achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei
ilicite” (conform dispoziţiilor art. 1365 NCC) . Această normă vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 22 C.proc.civ.,
care stabileşte că: „(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile
care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. (2)
Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în
faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care
a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”. Însă odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă, această
contradicţie legislativă va înceta deoarece în materia „autorităţii de lucru judecat” (art.430 – 433 NCPC) nu se mai
face trimitere la materia dreptului penal. Mai mult, în perspectiva aplicării dispoziţiilor Noului Cod de procedură
penală , această contradicţie legislativă îşi va găsi rezolvarea, respectiv „(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale
are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei,
a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare
a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. (2) Hotărârea
definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa
organelor judiciare penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”
(art. 28 NCPP).
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată, va trebui să subliniem faptul că raportul între cele două tipuri de hotărâri
judecătoreşti nu este reciproc, respectiv, ceea ce se hotărăşte, chiar definitiv şi irevocabil în civil, nu are relevanţă în
penal. Apoi, în ceea ce priveşte stabilirea prejudiciului de către instanţa penală, aceasta nu se impune cu forţa
autorităţii de lucru judecat şi în materie civilă, în special din raţiunea că în urma procesului penal nu se realizează
o reparaţie integrală a prejudiciului, mai mult, în cazul propagării urmărilor faptei şi multiplicării cuantumului

96
prejudiciului după soluţionarea definitivă a cauzei penale, se justifică pe deplin solicitarea pe cale civilă a diferenţei
de către victima faptei prejudiciabile cercetate penal.
În ceea ce priveşte vinovăţia, întâlnim iar o lipsă de armonizare între dispoziţiile de actualitate ale Noului Cod civil şi
vechiul Cod de procedură penală , datorită faptului că instanţa penală este ţinută să se pronunţe cu acurateţe asupra
gradului şi felului de vinovăţie a autorului.
Aceste dispoziţii ale Noului Cod civil îşi găsesc armonizarea, după cum este şi logic, în dispoziţiile Noului Cod de
procedură penală, care susţin ideea conform căreia instanţele penale sunt obligate să cerceteze sub ce formă de
vinovăţie a fost săvârşită fapta prejudiciabilă, respectiv instanţa penală poate să stabilească dacă s-a acţionat cu
intenţie, poate constata că răspunderea penală nu poate fi angajată, fapt irelevant în materie civilă în angajarea
răspunderii civile, unde este suficientă dovedirea culpei precum şi a raportului de cauzalitate şi obligaţia de reparaţie
ia fiinţă.
Unicul element subiectiv stabilit de instanţa penală cu impact în acţiunea civilă este persoana făptuitorului. Pe cale de
consecinţă, dacă în acţiunea penală s-a stabilit faptul că infracţiunea nu a fost săvârşită de o anumită persoană,
aceasta nu poate fi trasă la răspundere nici din punct de vedere civil 415, la nivel subiectiv, atunci când i s-a imputat
comiterea unei infracţiuni, care a generat şi un prejudiciu şi se dovedeşte că acesta nu este autorul.
Per a  contrario, în celelalte cazuri de achitare, respectiv fapta săvârşită de inculpat nu este prevăzută de legea
penală, lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii ori procesul penal a încetat ca urmare a amnistiei,
prescripţiei, hotărârea instanţei penale nu are autoritate de lucru judecat în civil deoarece în asemenea situaţii nu
este exclusă posibilitatea întrunirii condiţiilor de angajare a răspunderii civile de către instanţa civilă.
În ceea ce priveşte răspunderea obiectivă, aceste din urmă aspecte nu sunt aplicabile, deoarece ne interesează cine
este ţinut să răspundă civilmente, din alte raţiuni ori temeiuri legale decât participarea sa directă la comiterea faptei,
cum este cazul răspunderii subiective.416
Continuând acest raţionament juridic, putem afirmă teza conform căreia fapta civilă poate să fie ilicită, dar să nu
întrunească elementele faptei ilicite penale, însă cauzând un prejudiciu, ţinând cont de făptuitor, acesta să fie apărat
de răspunderea penală, dar să fie tras la răspundere civilă.

Ioan Adam

Note de subsol:
În literatura de specialitate (a se vedea în acest sens E. Safta-Romano, Drept civil. Obligaţii. Curs teoretic şi
practic,vol. I,Ed. Interlom, Piatra Neamţ, 1991) s-a arătat concis care sunt deosebirile între răspunderea civilă
delictuală şi răspunderea penală. Astfel, ceea ce distinge răspunderea delictuală de răspunderea penală sunt
următoarele aspecte:
- nu toate faptele ilicite care atrag răspunderea civilă pot fi calificate infracţiuni;
- reparaţia pagubei nu depinde de gravitatea vinovăţiei;
- reparaţiunea datorată de autorul faptei ilicit poate fi realizată de bunăvoie;
- delictul civil este sancţionat numai patrimonial.
Potrivit art. 17 alin. (2) C.pen. „infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută
de legea penală. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
În literatura de specialitate franceză se arată că delictul penal este cel care aduce atingere unui interes public,
valorilor fundamentale al societăţii, iar delictul civil este cel care aduce atingere unui interes privat, particular, al
victimei căreia i-a fost cauzat un prejudiciu, a se vedea în aceste sens, J. Flour, J.L. Aubert, E.Savaux, Le fait
juridique,p. 97. În aceeaşi opinie se mai arată că cele două noţiuni (delictul civil şi delictul penal) pot aduce atingere
atât unui interes public, cât şi unui interes privat, dar fiecare dintre ele poate exista izolat. Astfel, se arată că un delict
penal poate să nu constituie în acelaşi timp şi un delict civil deoarece este posibil ca el să nu aducă atingere niciunui
interes privat.
În literatura de specialitate franceză se arată că delictul civil este sancţionat printr-o reparaţie, în general sub forma
daunelor interese, acordată victimei, iar delictul penal este prin definiţie sancţionat cu o pedeapsă pronunţată de
o jurisdicţie represivă, J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 98.
I.P. Filipescu, op. cit., p. 112.
L. Pop, op. cit., p. 167.
În literatura de specialitate franceză a fost exprimată opinia că acţiunea civilă care are ca obiect repararea unui
prejudiciu cauzat printr-o infracţiune nu este o acţiune pură de drept civil, ea având un caracter complex, determinat
de însuşi izvorul ei. P. Savey-Casaro, Le regime de l’action civile qui survit à l’action pénale, în Revue de science
criminelle et de droit pénal comparé, nr. 2/1976, p. 319. O asemenea opinie nu o găsim întemeiată câtă vreme

97
acţiunea civilă în procesul penal este supusă dispoziţiilor de fond ale răspunderii civile, cu sublinierea că acţiunea
civilă rezultată din săvârşirea unei fapte ilicite civile prezintă anumite particularităţi.
I.C.C.J., secţii unite, dec. nr. 1/2004, M.Of. nr. 404 din 6 mai 2004. Recent, în practica judiciară, într-un recurs în
interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi urm.
C.proc.pen. că instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar pronunţându-se în mod diferit în privinţa
limitelor învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alăturată celei penale, prin constituirea persoanei
vătămate ca parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare
corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice.
Astfel, unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri acţiunea civilă alăturată celei penale poate fi admisă numai
cu privire la pretenţiile formulate pentru prejudiciile cauzate prin infracţiunea cu care a fost sesizată instanţa, iar nu şi
pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale ale faptei, care nu au făcut obiectul unei încadrări juridice
distincte cu caracter penal.
Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu
efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia
circulaţiei pe drumurile publice, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea
persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu
vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare
a aceleiaşi fapte.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că aceste din urmă instanţe au procedat în mod corect, invocându-se în
sprijinul acestei opinii câteva argumente de text. Astfel, conform prevederilor art. 14 alin. (1)-(3) C.proc.pen., acţiunea
civilă poate fi alăturată celei penale …, iar repararea pagubei se face potrivit legii civile. De asemenea, s-a mai arătat
că dispoziţiile art. 998 şi 999 C.civ. din 1864 nu sunt limitate prin vreo prevedere a Codului de procedură penală care
să se refere la repararea pagubei în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale. Din acest motiv s-a considerat că
legiuitorul nu a intenţionat să restrângă în vreun anumit fel dreptul persoanei vătămate (constituită parte civilă) de
a obţine o reparare integrală a prejudiciului.
De asemenea, instanţa supremă a mai statuat că o atare concluzie se impune a fi acceptată nu numai în cazul
faptelor de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă, săvârşite de conducători auto cu ocazia circulaţiei
pe drumurile publice, ci şi în orice alte situaţii de comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe
păgubitoare pentru aceeaşi victimă, cum ar fi în cazul infracţiunilor de omor intenţionat şi de vătămare corporală
intenţionată, care au avut ca urmare şi degradarea îmbrăcămintei victimei, sau în cazul unei tâlhării prin săvârşirea
căreia au fost degradate şi unele bunuri ale persoanei vătămate, ce nu au fost sustrase.
În practica judiciară s-a statuat că obligaţia instanţelor de a stabili exact cuantumul prejudiciului material există atât în
procesele civile, cât şi în cele penale, numai în cazurile soluţionate de ele, iar nu şi în acelea în care sunt chemate să
ia act de învoiala părţilor. În asemenea situaţii, instanţele sunt datoare să verifice numai dacă această învoială nu
urmăreşte un scop imoral sau ilicit, dacă nu este potrivnică legilor, intereselor statului sau terţilor şi dacă nu este
rezultatul unui viciu de consimţământ. În acest sens s-a decis în practica judiciară că partea vătămată printr-o
infracţiune poate tranzacţiona cu autorul acesteia asupra intereselor sale civile, pentru a i se acoperi paguba
produsă, dar nu pentru a realiza un profit ilicit, condiţionând retragerea plângerii prealabile de plata unor despăgubiri
disproporţionate. Trib. Suprem, dec. nr. 107/1960,în I.G. Mihuţă, op. cit., 1952-1969, p. 190.
Trib. Suprem, dec. nr. 1107/1962, în I.G. Mihuţă, op. cit., 1952-1969, p. 189.
Acelaşi principiu stă la şi la baza art. 958 C.civ. din 1864 care, referindu-se la temerea reverenţiară, dispune că nu
duce la anularea convenţiei.
De altfel, chiar art. 1707 din 1864 C.civ. permite să se încheie tranzacţii cu privire la despăgubirile civile care derivă
din infracţiune.
C.S.J., dec. nr. 765/1991, Dreptul nr. 2/1992, p. 85.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1264/1983, C.D., 1983, p. 360.
C.S.J., s. pen., dec. nr. 165/1992, nepublicată.
În ceea ce priveşte momentul până la care persoana care a suferit prejudiciul se poate constitui parte civilă, art. 15
alin. (2) C.proc.pen., prevede: „constituirea de parte civilă se poate face în cursul urmării penale, precum şi în faţa
instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare”. Momentul citirii actului de sesizare, ca moment limită până
la care se poate constitui parte civilă, poate fi depăşit dacă inculpatul nu se opune, fiind prezent în instanţă şi
asistând cum partea civilă s-a constituit după citirea actului de sesizare. Pentru garantarea valorificării în termen
a dreptului de a se constitui parte civilă în procesul penal, art. 76 alin. (2) C.proc.pen. fixează obligaţia organului de
urmărire penală şi a instanţei de judecată de a pune în vedere persoanei vătămate că poate participa în proces ca
parte civilă dacă a suferit o pagubă materială. Până la termenul prevăzut de lege (citirea actului de sesizare),
persoana fizică prejudiciată material trebuie să se constituie parte civilă şi să-şi precizeze cuantumul despăgubirilor,
pretinderea unor despăgubiri mai mari după momentul citirii actului de sesizare fiind inadmisibilă.

98
Constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal oferă acesteia unele avantaje în raport cu
exercitarea separată a acţiunii civile: Avantajele cele mai sensibile sunt: rapiditatea obţinerii despăgubirilor materiale,
căci procesul penal este caracterizat prin operativitate şi instanţa, rezolvând latura penală a cauzei, va rezolva şi
acţiunea civilă alăturată celei penale; probele vor fi administrate mult mai uşor pe calea procesului penal permiţând
folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor (percheziţii, cercetări la faţa locului etc.); folosirea acestei
căi oferă şi avantaje de ordin economic, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal fiind scutită de taxa de
timbru. Prin constituirea părţii civile în procesul penal apar şi avantaje pentru activitatea de justiţie, fiind facilitată
rezolvarea acţiunii civile, acţiune în justiţie care, în realitate, are acelaşi izvor ca şi acţiunea penală, şi anume,
infracţiunea săvârşită – I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, 1997, p. 111 şi urm.; Gh. Mateuţ, Unele
probleme în legătură cu procedura constituirii de parte civilă în procesul penal, în Dreptul,anul VII, seria a III-a, nr.
9/1996, p. 77.
Trib. Suprem, dec. nr. 74/1983, R.R.D. nr. 3/1985, p. 78.
În literatura de specialitate s-a arătat că, pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în cadrul procesului penal,
trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:a) infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;
b) între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate; c) prejudiciul trebuie
să fie cert; d) prejudiciul să nu fi fost reparat; e) în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exerciţiu să existe
cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal – I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat,Ed. Global
Lex, 2002, p. 254.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 2000, p. 129.
În literatura de specialitate, s-a arătat pe bună dreptate că în situaţia în care acţiunea civilă exercitată în procesul
penal cuprinde mai multe capete de cerere şi dacă unele au fost soluţionate de instanţa penală, acţiunea civilă
exercitată ulterior, în faţa instanţei civile, va avea ca obiect numai capetele de cerere nerezolvate de instanţa penală
– I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, 2002,p. 268.
T.M.B., dec. nr. 100/1990, Dreptul nr. 2/1992, p. 82.
Pentru amănunte referitoare la principiul disponibilităţii, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996,p. 136 şi urm.; I. Leş, Tratat de drept procesual
civil, p. 50 şi urm.
DCC nr. 80/1999, M.Of. nr. 333 din 14 iulie 1999.
În practica judiciară s-a arătat că declaraţia părţii civile prin care cere continuarea acţiunii civile în faţa instanţei civile
nu echivalează cu o renunţare la despăgubiri şi, ca atare, instanţa penală nu este dezînvestită de soluţionarea laturii
civile prin declaraţia făcută. T.M.B., dec.nr. 879/1982, R.R.D. nr. 11/1983, p. 61-63.
Disjungerea acţiunii civile nu echivalează cu lăsarea nesoluţionată a acesteia şi crearea posibilităţii părţii civile de
a solicita despăgubirile civile pe calea unei acţiuni separate în faţa instanţei civile. Pentru mai multe amănunte
referitoare la disjungerea acţiunii civile de cea penală, a se vedea I. Neagu, Tratat de procedură penală, op. cit., p.
203.
M.Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010. 
În doctrină în mod judicios s-a arătat că suspendarea în temeiul art. 19 alin. (2) C.proc.pen. este posibilă numai în
situaţia în care instanţa penală a fost sesizată cu judecarea infracţiunii anterior sesizării instanţei civile sau când
acţiunea penală a fost pusă în mişcare. Dacă nu sunt îndeplinite aceste cerinţe, suspendarea se poate dispune
numai în temeiulart. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.
II,Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 220-221.
Dec. nr. 560/1963, în Culegere de decizii pe anul 1963, p. 244.
De asemenea nu se poate invoca puterea de lucru judecat dacă s-a dispus, prin ordonanţă scoaterea de sub
urmărire penală, ori prin rezoluţie neînceperea urmăririi penale. Pentru mai multe detalii în legătură cu situaţia când
instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, a se vedea I. Neagu, Tratat de procedură penală, op. cit., p.
202.
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 131.
În ceea ce priveşte stingerea acţiunii penale ( art. 10 şi 11 C.proc.pen.), a se vedea,I. Neagu, Tratat de procedură
penală, op. cit., p. 169 şi urm.
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1386/1991, Dreptul nr. 10/1992.
Această manieră de rezolvare a acţiunii civile nu exclude posibilitatea ca, prin hotărârea de încetare a procesului
penal datorită împăcării părţilor, instanţa să-l oblige pe inculpat să repare prejudiciul cauzat prin infracţiune când
părţile s-au înţeles şi asupra acestui aspect.
M. Eliescu, op. cit., p. 445.
În acest sens, în doctrină s-a susţinut că atunci când achitarea inculpatului în procesul penal s-a pronunţat pentru că
fapta nu există ori există, dar nu a fost săvârşită de inculpat, instanţa civilă va respinge acţiunea. A se vedea L. Pop,
I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 388.

99
A se vedea în acest sens P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii,Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 673-675.

§3. Răspunderea civilă şi răspunderea materială din dreptul muncii

Răspunderea materială este acea formă a răspunderii juridice patrimoniale care constă în obligaţia oricărui salariat
de a repara prejudiciul cauzat, din vina şi în legătură cu munca sa, patronului sau celui care l-a angajat, prin
încălcarea îndatoririlor pe care le are în temeiul raportului juridic de muncă. În realitate, răspunderea materială din
dreptul muncii este o formă a răspunderii contractuale, care prezintă anume particularităţi ce rezultă din legislaţia
muncii, contractul colectiv de muncă şi contractul individual de muncă.417
Între răspunderea civilă şi răspunderea materială din dreptul muncii există numeroase asemănări, dintre care amintim
pe cele mai importante:
a) cele două răspunderi se angajează în prezenţa aceloraşi condiţii generale faptă ilicită, vinovăţie, prejudiciu,
existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;
b) scopul este identic, respectiv repararea unui prejudiciu cauzat altuia.
Dar între cele două răspunderi există şi următoarele deosebiri:418
a) răspunderea civilă se poate angaja, fără deosebire, atât în sarcina persoanelor fizice, cât şi în sarcina persoanelor
juridice, nefiind necesar să existe, anterior producerii pagubei, un raport juridic preexistent; răspunderea materială
are întotdeauna un subiect calificat, salariatul, care este întotdeauna o persoană fizică, aflată în raport juridic cu
patronul care se naşte pe baza încheierii contractului individual de muncă;
b) răspunderea civilă este integrală, cel chemat de lege să răspundă fiind obligat să repare atât paguba efectiv
suferită (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), pe când în cazul răspunderii materiale,
salariatul este obligat să repare, potrivit legii, numai paguba efectiv suferită de patron;
c) în cazul răspunderii civile repararea prejudiciului se face, în principiu, în natură şi numai în cazul în care nu este
posibil acest lucru, repararea se face prin echivalent bănesc, iar în cazul răspunderii materiale repararea prejudiciului
se face prin plata de despăgubiri băneşti;
d) la răspunderea civilă, mijlocul de obţinere a reparaţiei este acţiunea civilă intentată la instanţa de judecată, pe
când la răspunderea materială, recuperarea pagubei se face prin actul unilateral al patronului, numit decizie de
imputare. În cazul persoanelor juridice, decizia de imputare se emite de către organul de conducere;
e) termenele de prescripţie în cazul răspunderii civile sunt diferite faţă de termenele de prescripţie prevăzute de
legislaţia muncii pentru angajarea răspunderii materiale.

Ioan Adam

Note de subsol:
În legislaţia franceză, legea accidentelor de muncă deschide salariaţilor acţiunea în reparaţie, fără a-i obliga să
dovedească culpa patronului, pe baza simplului raport de cauzalitate, de îndată ce accidentul s-a produs în timpul
sau cu ocazia muncii, J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 136; A. Bénabent, op. cit., p. 343.
Trăsături importante distinctive există între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea materială. Astfel, cum s-a
relevat în doctrina juridică (A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală,Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.
10), regulile dreptului civil, cum ar fi „cele privitoare la nevalabilitatea contractelor sau la răspunderea civilă pentru
pagubele cauzate prin fapte ilicite, se aplică – în măsura în care nu se prevăd reguli speciale – şi raporturilor de
muncă, fiind reguli de aplicaţie generală”.
În cadrul unui raport juridic de muncă, salariatul este obligat să respecte o disciplină a muncii şi condiţiile de muncă
care i se impun; nu există o asemenea subordonare într-un raport juridic civil; probleme cum ar fi transferarea la altă
muncă, disciplina muncii, protecţia muncii etc. nu vor fi întâlnite în raporturile juridice civile (E. Safta-Romano, Drept
civil. Obligaţii, p. 160).
Jurisprudenţa a făcut o delimitare a răspunderii civile de răspunderea materială reţinând următoarele.
În cazul în care un salariat, în cadrul raporturilor de muncă, săvârşeşte o pagubă prin infracţiune, pentru recuperarea
prejudiciului nu se vor mai aplica dispoziţiile legislaţiei muncii. Instanţa supremă a reţinut că „prin săvârşirea unei
infracţiuni cel în cauză se situează în afara raportului de muncă sub aspectul întinderii răspunderii pentru paguba
produsă, în sensul că va fi ţinut să răspundă după regulile de drept civil, adică şi pentru foloasele nerealizate, iar nu
numai pentru daunele directe, aşa cum ar răspunde, chiar integral, potrivit C.muncii, dacă faptul nu ar cădea sub
incidenţa vreunei dispoziţii de lege penală”. (Trib. Suprem, secţia civ., dec. nr. 1068/1970, în I.G. Mihuţă,Repertoriu
de practică judiciară în materie civilă pe anii 1969-1975, p. 279).

100
În acelaşi sens, s-a stabilit că „dacă paguba este urmarea unei infracţiuni, unitatea are posibilitatea să se adreseze
cu acţiune la instanţa civilă pentru a obţine despăgubiri, în care să fie inclus şi folosul nerealizat. Această posibilitate
îi este deschisă unităţii, acţiunea urmând a se întemeia pe prevederile art. 998-999 C.civ., fără a fi obligată să
renunţe la recuperarea pagubei pe calea deciziei de imputare”. Trib. Suprem, secţia civ., dec. nr. 1868/1979,C.D.,
1979, p. 219.
Chiar dacă infracţiunea a fost amnistiată, „instanţa civilă este îndreptăţită să soluţioneze acţiunea în temeiul art. 998-
999 C.civ., indiferent dacă s-a făcut sau nu sesizare la organul de urmărire penală”. Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
2011/1978, în I.G. Mihuţă, op. cit., 1975-1980, p. 218.

§4. Răspunderea delictuală şi cvasidelictuală în concepţia Codului civil din 1864. Justificarea

nemenţinerii distincţiei în Noul Cod civil

Codul civil din 1864 realiza distincţia între răspunderea delictuală şi cea cvasidelictuală.
Astfel, dacă în art. 998 C.civ. din 1864 [al cărui corespondent este în prezent este art. 1357 alin. (1) NCC] este
formulat principiul răspunderii pentru paguba cauzată printr-o faptă intenţională – animus nocendi, în art. 999 C.civ.
din 1864, respectiv în art. 1357 alin. (2) NCC se precizează că aceeaşi răspundere intervine şi în cazul în care
prejudiciul a fost cauzat prin neglijenţă sau prin imprudenţă.419
Este de menţionat faptul că, în concepţia Codului civil din 1864, atât delictele cât şi cvasidelictele se încadrează în
conceptul general de act ilicit, iar deosebirea dintre ele nu este specificată de lege, expressis verbis, ci este
tradiţională.420
În dreptul actual nu există nici motive teoretice şi nici interese practice pentru a se mai face această distincţie,
deoarece ambele sunt fapte ilicite şi vătămătoare care atrag obligaţia de dezdăunare. De regulă, este indiferent dacă
prejudiciul a fost cauzat cu intenţie, din simplă neglijenţă sau imprudenţă, pentru că în toate cazurile, el va trebui să
fie oricum reparat. Prin urmare, autorul unei fapte ilicite răspunde pentru cea mai uşoară culpă (culpa levissima).
Deci în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, distincţia delicte-cvasidelicte civile nu are nicio relevanţă.
De altfel, Noul Cod civil nu a menţinut această distincţie, considerând-o inutilă şi inexactă.
Totuşi, sub influenţa reglementărilor Codului civil din 1864, putem releva o oarecare diferenţă între delict şi cvasidelict
în sensul că o persoană poate să încheie un contract de asigurare împotriva responsabilităţii rezultând din faptele
sale non-intenţionale, dar nu poate să se asigure împotriva consecinţelor pecuniare care provin din dolul său
(respectiv, din intenţia sa).

Ioan Adam

Note de subsol:
De lege lata, subliniem că această concepţie nu este consacrată şi de Noul Cod civil care precizează expressis
verbis: „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă” [conform dispoziţiilor art. 1357 alin. (2) NCC ].
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 49.

Secţiunea a 5a. Formele răspunderii civile. Generalităţi

În dreptul nostru civil există două forme de răspundere: delictuală şi contractuală, care sunt supuse unor regimuri
deosebite.
Răspunderea civilă delictuală reprezintă o formă a răspunderii civile care intervine atunci când prin fapta păgubitoare
se încalcă o obligaţie instituită prin lege421. De lege lata, precizăm faptul că această răspundere reprezintă ipso facto
obligaţia pe care o au persoanele implicate, direct sau indirect în producerea unei daune injuste, cauzate altuia, de
a o repara.
Răspunderea civilă contractuală 422 este o formă a răspunderii civile care decurge din neexecutarea întocmai a unor
obligaţii contractuale şi care constă în repararea de către debitor, în natură sau prin echivalent, a prejudiciului cauzat
astfel creditorului.
Mai exact, răspunderea contractuală este obligaţia debitorului născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat
creditorului său prin faptul neexecutării prestaţiei datorare, respectiv executarea cu întârziere, executarea
necorespunzătoare.
Între cele două răspunderi nu există deosebiri fundamentale, pentru angajarea oricăreia dintre răspunderi fiind
necesară îndeplinirea aceloraşi condiţii: fapta ilicită, prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu, vinovăţia autorului faptei.

101
Datorită faptului că cele două răspunderi au elemente comune, dar între ele există şi deosebiri, în literatura de
specialitate s-a pus problema dacă alcătuiesc o singură instituţie juridică sau dimpotrivă, trebuie privite ca două feluri
de răspundere fundamental diferite. Pentru rezolvarea acestei probleme s-au conturat două teorii principale, şi
anume: teoria dualităţii şi teoria unităţii răspunderii civile.
§1.  Teoria dualităţii răspunderii civile
§2.  Teoria unităţii răspunderii civile
§3.  Doctrina juridică românească

Ioan Adam

Note de subsol:
Tot pe tărâmul răspunderii civile delictuale este şi răspunderea administratorului social faţă de societate în măsura în
care neîndeplinirea unei atribuţii este rezultatul unei fapte ilicite care excede contractului de mandat, mai ales când
aceasta întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. A se vedea, în acest sens, I. Adam, C.N. Savu, Legea
societăţilor comerciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 238, p. 548-556. Tot astfel, pentru detalii în ce priveşte
răspunderea membrilor organelor de conducere şi a oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvenţă în
condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, a se vedea I. Adam, C.N. Savu, Legea
procedurii insolvenţei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 757-803.
Pentru analiza pe larg a unuia din izvoarele obligaţiilor, respectiv contractul, precum şi analiza pe larg a răspunderii
civile contractuale, a se vedea I. Adam, Contractul, op. cit.,p. 650-741.

§1. Teoria dualităţii răspunderii civile

În doctrina se susţine ideea conform căreia „între cele două tipuri de răspundere există deosebiri fundamentale şi
ireductibile”423, precum: originea răspunderii delictuale se află în lege, iar originea răspunderii contractuale se găseşte
în voinţa părţilor424; capacitatea delictuală are sferă mai largă decât cea contractuală; reparaţia este integrală în cazul
răspunderii civile delictuale, pe când la răspunderea contractuală întinderea daunelor-interese depinde de anumite
împrejurări. Se afirmă astfel existenţa unei opoziţii radicale între lege şi contract, prezentate ca fiind singurele două
surse sau izvoare posibile ale obligaţiilor425.
De asemenea, răspunderea delictuală se antrenează în prezenţa oricărei culpe a autorului prejudiciului, pe când în
cazul răspunderii contractuale culpa trebuie să aibă o anumită gravitate. În materie delictuală culpa trebuie dovedită,
iar în materie contractuală culpa este prezumată. 426 Mergând mai departe cu acest raţionament, putem ajunge la
concluzia că problemele răspunderii delictuale sunt de ordine publică, iar rezolvarea acestora se poate face în
conformitate cu dispoziţiile legale, spre deosebire de problemele răspunderii contractuale, care sunt de interes privat
şi se rezolvă potrivit intereselor şi voinţei părţilor contractante. 427 Desigur această teorie poate ridica controverse,
aflându-ne pe un teren sensibil, avid de speculaţii juridice. Părintele acestei terorii de sorginte franceză a preconizat
înlocuirea sintagmei „răspundere delictuală” cu aceea de „răspundere civilă”, precum şi a expresiei de „răspundere
contractuală” cu termenul general de „garanţie” 428.
Aici se impune a aduce unele lămuriri cu privire la diferenţele dintre aceste forme de răspundere, în sensul în care
unele sunt esenţiale altele generale. Spre exemplu, între culpa delictuală şi culpa contractuală există deosebiri de
esenţă; răspunderea delictuală antrenându-se în funcţie de orice formă îmbracă culpa autorului prejudiciului, chiar şi
în lipsa acesteia, în timp ce răspunderea contractuală se angajează numai în situaţia în care culpa are o anumită
gravitate. În ceea ce priveşte culpa, în materie delictuală, trebuie dovedită, iar in materie contractuală, de regulă, ea
este prezumată.429

Ioan Adam

Note de subsol:
Iniţiatorul acestei teze dualiste a izvoarelor obligaţiilor este Ch. Sainctelette, în opera sa De la responsabilité et de
garantie, Paris, 1884.
L. Josserand, Cours de droit civil positif, vol. II, Presses Universitaires de France, Paris, 1930, p. 232.
În ce priveşte voinţa juridică şi limitele acesteia în contract, a se vedea I. Adam, Contractul, op. cit., p. 13-36.
Ibidem.

102
L. Jossérand, Cours de droit civil positif français, vol. II, Sirey, Paris, 1933, p. 132;A. Colin, H. Capitant, Cours
élémentaire de droit civil, vol. II, p. 379; A. Bénabent, op. cit.,p. 257.
Ch. Sainctelette, op. cit., p. 15.
Ibidem.
A se vedea această analiză pe larg în: I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 34-35; G. Viney, op. cit., 1995, p.
281 şi urm.

§2. Teoria unităţii răspunderii civile

Fondatorul acestei teorii este J. Grandmoulin, care prin teza sa de doctorat din 1892 care poarte un nume edificator
şi inspirat: „De l’unité de la responsabilité ou nature délictuelle de la responsabilité pour violation des obligations
contractuelles avec application à la combinaison de la responsabilité et de l’incapacité”, atacă fundamentul teoriei
dualiste, pornind de la ideea că obligaţia debitorului contractual de a plăti daune-interese nu se poate confunda cu
obligaţia iniţială născută din contract, fiind o obligaţie diferită, născută din lege.430
Această teorie a fost îmbrăţişată de majoritatea autorilor francezi din ultima jumătate de secol, dar tot în doctrina
franceză apar autori care vorbesc de o a treia răspundere, pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor puse în
circulaţie, care nu antrenează răspunderea contractuală nici delictuală. Am fi în prezenţa unei răspunderi speciale,
complementară celorlalte forme de răspundere civilă.431
După această teorie între cele două răspunderi nu există deosebiri esenţiale pentru următoarele considerente:432
− ambele generează obligaţia de a repara prejudiciul cauzat;
− ambele presupun existenţa unei obligaţii anterioare care este încălcată printr-o conduită culpabilă şi cauzatoare de
pagubă. Chiar dacă obligaţia încălcată, în cazul răspunderii delictuale rezultă din lege, iar în cazul răspunderii
contractuale rezultă din contract, natura diferită a obligaţiei nu are importanţă. Ceea ce separă în primul rând culpa
contractuală de culpa delictuală este preexistenţa raportului juridic în culpa contractuală şi absenţa oricărui raport
juridic anterior în materie de culpă delictuală.433 Celelalte deosebiri nu sunt atât de importante, pentru a se susţine că
am fi în prezenţa a două feluri de răspundere.

Ioan Adam

Note de subsol:
J. Grandmoulin, De l’unité de la responsabilité ou nature délictuelle de la responsabilité pour violation des obligations
contractuelles avec application à la combinaison de la responsabilité et de l’incapacité, Typographie Alphonse Le
Roy, Rennes, 1982.
A se vedea Ph. Le Tourneau, Responsabilité des vendeurs et fabricants, Dalloz référence. Droit de l’enterprise,
Paris, 2001, p. 76-77.
M. Planiol, G. Ripert, Traité élémentaire de droit civil, 8 édition, tome II, L.G.D.J., Paris, 1947, p. 285-287.
Potrivit autorilor teoriei unităţii răspunderii civile, această deosebire este numai aparentă, deoarece, dacă în cazul
răspunderii contractuale, obligaţia este preexistentă, decurgând din violarea sau neexecutarea contractului încheiat
de părţi, şi în cazul răspunderii delictuale obligaţia este preexistentă, ea decurgând din obligaţia legală de a nu face.
Dacă această obligaţie nu ar fi preexistentă săvârşirii faptei vinovate, reparaţia prejudiciului victimei unui delict nu s-ar
justifica.
De asemenea, în ceea ce priveşte sarcina probei, autorii teoriei unităţii răspunderii civile, deşi recunosc existenţa
deosebirilor în sensul că pentru culpa contractuală operează prezumţia de vinovăţie rezultată din simpla neexecutare
a obligaţiei, fiind suficientă, deci, dovedirea contractului, pe când în cazul culpei delictuale victima este ţinută să facă
dovada elementelor constitutive, afirmă totuşi, că adevărata deosebire constă în realitate în natura obiectului
obligaţiei.
În cazul contractelor, obiectul obligaţiei îl reprezintă, prin ipoteză, o prestaţie pozitivă, adică o obligaţie de a da ori
una de a face, pe când în materie delictuală, obiectul obligaţiei este negativ (o abstenţiune). Aşadar, deşi există
deosebiri cu privire la sarcina probei între cele două răspunderi, ele poartă asupra naturii pozitive sau negative
a obligaţiei, iar acest lucru este lipsit de importanţă (M. Planiol, G. Ripert, op. cit., 1947, p. 286).
Când culpa rezidă în nerespectarea unei obligaţii negative (de a nu face), este indiferent dacă această culpă constă
în violarea unei obligaţii contractuale sau dacă ea se datorează înfrângerii obligaţiei generale de a nu face ce
decurge din lege, pentru că proba faptului constitutiv de culpă, în ambele situaţii, este în sarcina creditorului obligaţiei
negative(I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 190).

103
În doctrina noastă juridică actuală este susţinută teoria unităţii răspunderii civile (de culpă), cu toate că se apreciază
că nu corespunde realităţii asemănarea până la identitate a celor două forme de răspundere (I.M. Anghel, Fr. Deak,
M.F. Popa, op. cit., 286-290).
Deşi ambele forme de răspundere au ca temei obiectiv fapta ilicită, angajarea lor implică împrejurări de fapt diferite,
generând consecinţe care nu pot fi neglijate în practica de administrare a justiţiei.
În concluzie, trebuie reţinut că, deşi răspunderea civilă se manifestă sub aceste două forme ale sale, pe care
asemănările şi deosebirile dintre ele le apropie şi totodată le îndepărtează, ea rămâne, în principal, o instituţie juridică
unitară, atât prin finalitatea sa (restabilirea situaţiei patrimoniale anterioare a victimei), cât şi prin semnificaţia politico-
juridică pe care o are, exprimând condamnarea socială a conduitei ilicite. Unitatea acestei instituţii rezultă şi din
caracterul unitar al sistemului de norme juridice care o consacră.

§3. Doctrina juridică românească

Aceasta susţine teoria unităţii răspunderii civile, arătându-se că ar fi greşit să se creadă că cele două răspunderi ar fi
total deosebite. Culpa contractuală are aceeaşi natură cu cea delictuală, iar instituţia răspunderii, fiind întemeiată pe
elemente esenţiale comune, este în mod sigur unitară. 434 Însă cele două răspunderi nu pot fi asimilate până la
identitate, deosebirile existente, fără a le transforma în două instituţii distincte, prezintă importanţă practică.
Deşi ambele forme de răspundere au ca temei obiectiv fapta ilicită, angajarea lor implică împrejurări de fapt diferite,
generând consecinţe care nu pot fi neglijate atunci când se pune problema atragerii răspunderii.
Deşi răspunderea civilă se manifestă sub aceste două forme ale sale, pe care asemănările şi deosebirile dintre ele le
apropie şi totodată le îndepărtează, se impune precizarea că ea rămâne, în principal, o instituţie juridică unitară prin
finalitatea sa (restitutio in integrum), cât şi prin sancţionarea conduitei ilicite.
Prin urmare, răspunderea civilă este unică, în esenţă, însă neunitară. Acest aspect rezultă şi din concepţia
consacrată în Noul Cod civil , unde sediul materiei acestei teorii se află cuprins în dispoziţiile primelor două secţiuni
ale Capitolului IV, Titlul II, Cartea a V-a. Se poate observa că legiuitorul face distincţia între cele două ramuri ale
răspunderii civile, reglementând în acelaşi capitol numit generic „Răspunderea civilă” în secţiunile 3-6, norme care
definesc regimul juridic aplicabil diferitelor forme de răspundere, astfel:
– răspunderea pentru fapta proprie – în art. 1357-1371;
– răspunderea pentru fapta altuia – în art. 1372-1374;
– răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale şi de lucruri – în art. 1375-1380;
– repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale – în art. 1381-1395.
Aşadar, dispoziţiile care stabilesc in extenso regimul juridic al răspunderii contractuale nu se regăsesc în capitolul
amintit mai sus, ci sunt reglementate în Titlul V din aceeaşi Carte, în cadrul materiei executării obligaţiilor (Capitolul II,
Secţiunile 1-2, art. 1516-1548).
Această structură coincide cu cea a Codului civil din 1864, în care răspunderea delictuală îşi are sediul materiei în
art. 998-1003, pentru ca răspunderea contractuală să îşi regăsească reglementarea în capitolul destinat reglementării
efectelor generale ale obligaţiilor.
Deci Noul Cod civil face o regretabilă preluare a topicii reglementării acestei materii din Codul civil anterior, creând
confuzii între răspunderea civilă contractuală şi executarea prin echivalent bănesc a obligaţiilor în general435.
De reţinut este faptul că legiuitorul, prin dispoziţiile Noului Cod, a dorit să păstreze şi să dea valoare acestei
reglementări dihotomice, mai vechi şi de sorginte franceză, a răspunderii civile sub forma răspunderii civile delictuale
şi a răspunderii civile contractuale.
Putem conchide arătând că răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun în materie de răspundere
patrimonială, iar răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter derogator, ambele alcătuind un trunchi
comun din care se desprind două ramuri. 436 Prin urmare, ori de câte ori nu suntem în prezenţa răspunderii
contractuale, se vor aplica normele juridice care alcătuiesc sistemul răspunderii delictuale.

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 60.
L. Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
Idem, p. 60.

Capitolul II

104
Răspunderea civilă delictuală

Secţiunea 1. Consideraţii generale

Secţiunea a  2a. Răspunderea pentru fapta proprie

Ioan Adam

Secţiunea 1. Consideraţii generale

§1.  Noţiune şi prezentare istorică sumară

§2.  Răspunderea civilă delictuală în sistemul de drept naţional - 2.1. Cadrul general de reglementare
§3.  Domeniul de aplicare
§4.  Natura juridică a răspunderii civile delictuale
§5.  Felurile răspunderii civile delictuale. Aspecte generale. Scurtă prezentare comparativă
§6.  Drept tranzitoriu
§7.  Efectele răspunderii civile delictuale analizate prin prisma reglementărilor Noului Cod civil - 7.1. Sediul
materiei

Ioan Adam

§1. Noţiune şi prezentare istorică sumară

Debutând printr-o abordare ex abrupto, definim răspunderea civilă delictuală 437 ca fiind acea formă a răspunderii
juridice civile prin care o persoană este ţinută să repare prejudiciul cauzat unei alte persoane prin fapta sa, sau în
cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzător.
În doctrina juridică recentă438, răspunderea civilă delictuală a fost definită ca fiind acel raport juridic obligaţional
născut ca urmare a săvârşirii unui delict civil439 prin care s-a adus atingere drepturilor subiective sau intereselor
legitime ale unei persoane, în care victima poate obţine repararea integrală a prejudiciului injust suferit de la cel care
l-a cauzat sau cel care se află într-o anumită relaţie cu persoana sau lucrul direct implicat.
Dar pentru a se înţelege mai bine această formă de răspundere, se impune a se realiza o scurtă prezentare istorică
pornind de la naşterea, dezvoltarea şi menţinerea celor trei relaţii ciclice, între răspunderea civilă şi răspunderea
penală, între răspunderea obiectivă şi răspunderea subiectivă, între răspunderea colectivă şi răspunderea
individuală.
Dreptul roman şi vechile sisteme de drept consacră şi dezvoltă o evoluţie a acestor relaţii. Astfel, la origine era
răzbunarea privată, vendeta: victima unui furt sau a unei crime se răzbuna, ea însăşi sau prin ai săi, pentru a atenua
răul care o lovise, şi doar mai târziu pentru a-l pedepsi pe vinovat. Atunci răspunderea era, în acelaşi timp,
o reparaţie care aducea un remediu răului şi o pedeapsă. Nicio diferenţă nu era făcută între răspunderea civilă şi
răspunderea penală.
Confuzia se micşora atunci când răzbunarea se transforma în bani: în wahrgeld (preţul sângelui), legile germanice
enumeră diferite delicte, cifrând pentru fiecare un preţ al răzbunării – era sistemul compunerii pecuniare: un om liber
valora mai mult decât un sclav, un cardinal mai mult decât un om liber, un franc mai mult decât un roman. De acum
înainte, victima nu va mai lovi vinovatul, ea va obţine de la el o sumă: reparaţia începe să se distingă de pedeapsă.440
Prin răzbunare sau wahrgeld, răspunderea ar rămâne obiectivă, trebuiau consolaţi mai întâi zeii, apoi victima, şi nu
să se aprecieze subiectiv o conduită morală. Nu era vorba atât de a atinge vinovatul, cât de a satisface victima şi
familia sa; în plus, cel care răspundea de daună era autorul, cel a cărui culpă era la originea daunei. În fine,
răzbunarea privată sau wahrgeld, ca sistem al răspunderii delictuale, era dominat de solidaritatea familială; ea
constituia o răspundere colectivă: ansamblul familial răspundea de dauna cauzată de unul dintre ai săi.441
Răspunderea civilă era confundată cu răspunderea penală, răspunderea obiectivă cu cea colectivă, astfel evoluţia
societăţii şi a sistemelor de drept va transforma aceste patru instituţii de la origini.
O etapă radicală a fost depăşită în ziua în care autoritatea publică a asigurat ea însăşi pedeapsa vinovaţilor. Aspectul
penal s-a disociat de aspectul civil, represiunea de reparaţie, culpa penală de culpa civilă.
O distincţie fundamentală a fost astfel stabilită între răspunderea civilă, care nu apărea decât dacă exista un
prejudiciu pe care trebuia să-l apere, şi răspunderea penală, care intervenea chiar dacă nu exista atingere adusă
persoanelor sau bunurilor şi avea drept obiect pedepsirea vinovatului.

105
Mult timp, nu a existat reparaţie decât în cazurile speciale enumerate de către lege. Numai începând cu secolul al
XVIII-lea, s-a degajat un principiu general ce obliga la repararea tuturor daunelor pe care o  persoană le cauzase
altuia din culpa sa. Alături de acest principiu general, alte reguli, destul de diferite, existau în vechiul drept. Ele
enunţau cazuri speciale de răspundere, mai mult sau mai puţin independente de culpă. De exemplu, chiar dacă culpa
sa nu era demonstrată, proprietarul răspundea de dauna cauzată de animalele sale sau de ruina clădirii sale din
cauza viciului de construcţie sau neîntreţinerii.442
Apoi, a apărut o idee nouă, după cea a culpei, fundament al răspunderii, respectiv în fapta obiectivă cauzatoare de
daună, şi aceea că fiecare trebuie să suporte riscurile activităţii sale. Aşa s-a născut teoria riscului. Teoria a apărut şi
în dreptul penal, în care crescând rolul apărării sociale şi teama de a nu judeca pe om decât prin intermediul faptelor
sale, sa dezvoltat ideea de infracţiuni neintenţionate.
O nouă etapă a fost atinsă atunci când i-a fost substituită noţiunii de răspundere aceea de garanţie. Astfel,
răspunderii i s-ar adăuga un principiu general şi subsidiar de drept la securitate, permiţând să se indemnizeze
prejudiciile anormale şi speciale pe care nu le repară răspunderile fondate actualmente pe ideea de culpă şi risc.443
1.1. - Răspunderea civilă subiectivă şi răspunderea civilă obiectivă
1.2. - Aspecte teoretice fundamentate pe ideea de risc
1.3. - Aspecte teoretice fundamentate pe ideea de garanţie
1.4. - Aspecte doctrinare şi jurisprudenţiale contemporane în fundamentarea răspunderii civile delictuale
1.5. - Principiul precauţiei. O nouă fundamentare contemporană a răspunderii civile
1.6. - Fundamentarea răspunderii civile delictuale în dreptul comparat
1.7. - Tendinţe de unificare a legislaţiei la nivel european în domeniul răspunderii civile delictuale
1.8. - Principii contemporane de drept european ale răspunderii civile delictuale
1.9. - Rolul răspunderii civile delictuale în apariţia şi evoluţia protejării drepturilor omului

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 65; I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 24.
L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, op. cit., p. 29.
Delictul civil, ca izvor de obligaţii, constă în încălcarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al altei persoane,
fără ca între făptuitor şi victimă să existe un raport contractual. Astfel, dacă printr-o acţiune sau abstenţiune s-a adus
atingere unui drept subiectiv sau interes legitim al unei persoane şi a fost cauzat un prejudiciu, poate fi angajată
răspunderea civilă delictuală a făptuitorului. A se vedea în acest sens L.R. Boilă, op. cit., p. 29.
Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., 2009, p. 12.
Idem,p. 13.
Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., 2009, p. 13.
Ch. Radé, op. cit., p. 313, 323.

1.1.

Răspunderea civilă subiectivă şi răspunderea civilă obiectivă

Răspunderea subiectivă este caracterizată de existenţa unei culpe, ceea ce înseamnă că pentru a fi angajată
răspunderea civilă este necesar ca, pe lângă prejudiciu, faptă ilicită şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu, să se constate şi culpa. Deci în cadrul răspunderii subiective, fapta prejudiciabilă trebuie să fie, în mod
necesar, culpabilă.444
În majoritatea legislaţiilor, răspunderea bazată pe culpă constituie regula, baza principală şi normală a răspunderii
civile, admiţându-se numai pe cale de excepţie şi obligaţia de a repara prejudiciul în lipsa unei culpe. Spre exemplu,
în legislaţia franceză şi italiană, de principiu, răspunderea se bazează pe culpă, victima fiind scutită să facă dovada
culpei numai dacă dauna a fost provocată de un lucru. În dreptul german şi elveţian nu se cunoaşte răspunderea fără
culpă decât în cazul prejudiciilor cauzate de „industrii” şi „instalaţii”, limitativ enumerate prin legi speciale. În Anglia, şi
S.U.A., precedentul judiciar (cauza Ryland vs. Fletcher) şi aplicarea regulii res ipsa loquitur pune victima într-o
situaţie mai puţin avantajoasă, neinstituindu-se prezumţia de responsabilitate. În Belgia, victima este despăgubită
atunci când prejudiciul este adus de un lucru neînsufleţit, dar numai când acesta dovedeşte viciul lucrului. În

106
Portugalia, prin dispoziţiile Codului circulaţiei, se instituie reparaţia de plin drept a prejudiciilor aduse prin accidente
de circulaţie445 etc.
Însă, în unele legislaţii ataşamentul la teoria culpei este atât de mare încât problema răspunderii civile nu se poate
pune decât în mod exclusiv în ipoteza unei fapte culpabile, prezumate sau nu, culpa reprezentând în toate cazurile
elementul obligatoriu al răspunderii civile.446
De regulă, culpa este un element care trebuie dovedit de către persoana vătămată, însă în majoritatea legislaţiilor
intervine prezumţia de culpă ca un corectiv, ca o măsură de compromis care, după caz, precede sau preîntâmpină şi
înlătură chiar apariţia răspunderii civile obiective. În alte legislaţii, regula o constituie prezumţia de culpă care este în
favoarea victimei.447
În esenţă, răspunderea obiectivă intervine independent de existenţa culpei, fiind suficient să se fi săvârşit un fapt
generator de prejudiciu şi să se stabilească legătura cauzală între fapta respectivă şi prejudiciul creat. În această
ipoteză, nu este relevantă starea psihică a autorului, ci rezultatul vătămător produs.448
Progresul societăţii sub aspect economic şi tehnic a condus la ridicarea unor probleme în legătură cu situaţia
victimelor accidentelor de cele mai diverse feluri, astfel, transpunerea în practică a dreptului comun ad litteram ar fi
condus la imposibilitatea obţinerii reparaţiei de către victimă, ca urmare a imposibilităţii materiale a acesteia de
a dovedi culpa autorului, şi deci s-a simţit nevoia găsirii unor soluţii noi, impuse de viaţă şi raţiune în interpretarea
legii.
Aceste noi realităţi au creat imposibilitatea menţinerii principiului potrivit căruia numai paguba cauzată printr-o culpă
antrenează obligaţia de a o repara, nemaiputându-se vorbi de o culpă în cazurile frecvente când dauna rezultă din
insuficienta stăpânire a forţelor naturii de către om.449
Un rol decisiv în interpretarea textelor de lege în sensul stabilirii unei prezumţii de culpă în sarcina persoanei care se
foloseşte de un lucru, indiferent de natura acestuia, l-a jucat doctrina şi jurisprudenţa, susţinându-se chiar teza mai
veche, ce-i drept, a unei răspunderi independente de culpă.450
În acest sens, teoreticienii francezi vorbesc despre faptul că această prezumţie ar fi atât de puternică, încât ea nu
poate fi răsturnată prin dovada contrară, a lipsei culpei, dacă posesorul dovedeşte că s-a purtat diligent, dar nu face
şi dovada unui fapt precis care ar fi provocat paguba, chiar dacă nu ar fi imputabil nimănui, prezumţia de culpă nu
este înlăturată.451 Pe cale de consecinţă, dacă prezumţia de culpă intervine în ipoteza în care persoana responsabilă
face dovada unei atitudini diligente, dar nu poate însă proba existenţa altui fapt care este generator de prejudicii,
înseamnă că s-a depăşit în realitate scopul iniţial, pentru că nu avem o simplă prezumţie de culpabilitate, ci
o adevărată prezumţie de răspundere. Deci, nu stabilirea culpei ne interesează în acest caz, ci existenţa unui fapt
precis care să fi generat prejudiciul.452 În acest caz, se foloseşte prezumţia de culpă numai pentru a se evita punerea
în discuţie directă şi a se păstra intact principiul răspunderii fundamentat pe ideea de culpă,453 ca element constant şi
general al răspunderii civile delictuale în sistemul nostru de drept.
Culpa apare, în această ipoteză, ca un pretext cu o valoare simbolică pentru că, în fapt, se operează cu noţiunea de
răspundere făcându-se abstracţie de atitudinea psihică. În realitate, aceasta reprezintă un caz de răspundere
obiectivă şi nu de răspundere subiectivă, în care culpa este prezumată chiar şi irefragabil.
Doctrina română a elaborat o teză care susţine crearea unei prezumţii de responsabilitate, aptă de a acorda în mod
real o indemnizaţie victimei pagubei produse de lucruri, în general.454
În doctrină s-a emis şi teza răspunderii obiective bazate pe risc, „ubi emolumentum, ibi onus”, care a fost preluată de
legi speciale, mai ales în sistemul de drept francez, belgian şi spaniol. Alţii au susţinut că prezumţia de culpă nu este
necesară, deoarece proprietarul lucrului trebuie considerat responsabil „ob rem”, în acest fel răspunderea s-ar
înţelege prin ideea de risc. Principiul „ubi emolumentum, ibi et onus” se traduce prin faptul că „din moment ce nu se
permite a se face dovada diligenţei, singura probă în descărcare fiind cazul fortuit sau forţa majoră şi culpa victimei,
nu mai se poate vorbi de culpă ci de risc, terminologia eronată de «prezumţie absolută de culpă», netrebuind să ne
inducă în eroare. Aşadar, acela care are «paza» lucrului îşi asumă riscul tuturor prejudiciilor ce lucrul este susceptibil
a produce”.455
Teoria răspunderii civile obiective a fost considerată o tendinţă de generalizare a asigurărilor de răspundere,
o înlocuire a răspunderii individuale printr-o garanţie colectivă bazată pe solidaritate socială.456
În literatură juridică de drept comparat se subliniază ideea conform căreia răspunderea civilă obiectivă a rămas totuşi
limitată la domenii bine definite şi că „în toate sistemele de drept modern, culpa stă la baza răspunderii”.457
Putem concluziona afirmând faptul că „sfera cazurilor de răspundere obiectivă este în strânsă legătură cu gradul de
cognoscibilitate, întrucât dezvoltarea tehnicii, pe de o parte, generează izvoare de primejdie mărită iar, pe de altă
parte, restrânge sfera acestora, conţinutul şi categoriile izvoarelor de mare primejdie sunt determinate continuu de
dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii; cognoscibilitatea şi izvoarele de mare primejdie apar deci ca două categorii logice
corelative, generate de acest proces dialectic al cunoaşterii”.458
Mergând mai departe cu raţionamentul legat de răspunderea civilă, subliniem faptul că preocuparea exclusivă devine
în timp reparaţia, chiar şi o reparaţie colectivă a daunei, mai mult decât condamnarea morală şi culpabilitatea
autorului. Aşadar, totul şi cu orice ocazie, a fost repus sub semnul întrebării: fiecare problemă a răspunderii civile

107
face să apară un conflict între două tendinţe, răspunderea subiectivă şi răspunderea obiectivă. În realitate, opoziţia
nu este destul de tranşantă şi se trece adesea, în etape, de la noţiunea de culpă la cea de risc. 459 Există totuşi
o certitudine: extinderea constantă a răspunderii.460
1.1.1. - Noile orientări doctrinare şi jurisprudenţiale în materia fundamentării răspunderii civile delictuale
1.1.2. - Tendinţa de obiectivizare a fundamentării răspunderii civile delictuale

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens J. Carbonnier, op. cit., 1964, p. 571.
A se vedea în acest sens R. Rodière, Responsabilité civile et risque atomique, în Aspects de droit de l’energie
atomique,vol. I, Centre national de la recherche scientifique, Paris, 1965, p. 11, 12.
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 59.
Ibidem.
Idem,p. 60.
A se vedea în acest sens A. Szpunar, La responsabilité sans faute dans le droit civil polonais, în Revue de droit
international et droit comparé, 1959, p. 2021.
A se vedea C. Hamangiu, Codul civil adnotat,Bucureşti, 1925, p. 509.
A se vedea L. Julliot de la Morandière, Droit civil,vol. II, Dalloz, Paris, ed. a IV-a,p. 363-364.
I.M. Anghel, Fr . Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 62.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 221.
A se vedea în acest sens I. R osetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi de
jurisprudenţă,vol. II, p. 111.
I.I. Stoenescu, Răspunderea conducătorului şi proprietarului de vehicule pentru accidentele suferite de terţii şi de
persoanele transportate,Bucureşti, 1932, p. 14. A se vedea în acest sens şi C. Hamangiu, Codul civil
adnotat,Bucureşti, 1925, p. 520 („proprietarul unui lucru este răspunzător ob rem”).
A se vedea L. Julliot de la Morandière, op. cit., p. 315.
A se vedea R. Liénard, Energie nucléaire et responsabilité civile,în Revue de droit international et droit comparé nr.
4/1959, p. 660.
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit.,p. 6465.
Y. Flour, Faute et responsabilité civile, Droits, 1987, p 29: Incoerenţa prezentă în dreptul nostru nu rezultă din
coexistenţa răspunderii pentru culpă şi a răspunderii pentru culpă. Ea constă în suprapunerea aproape sistematică
a domeniului lor şi în estomparea raporturilor lor. Observaţia este foarte corectă în privinţa răspunderii fondate pe
culpă, în care sunt plasate multe răspunderi, în realitate independente de culpă, pe motivul definiţiei „obiective” dată
noţiunii, care-i retrage veritabilul său sens.
Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., 2009, p. 13.

1.1.1.

Noile orientări doctrinare şi jurisprudenţiale în materia fundamentării răspunderii civile delictuale

În ultimele decenii, doctrina şi jurisprudenţa au condus la îndepărtarea de ideea fundamentării subiective

a  răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile Codului civil în urmă cu două secole. Astfel, reglementarea unei
răspunderi care să aibă ca unic fundament culpa autorului faptei ilicite a fost o necesitate impusă de noile realităţi ale
societăţii moderne. Acest nou cadru a condus la o revoluţie juridică, o refundamentare a unor instituţii vechi în
concordanţă cu nevoile societăţii în dezvoltare economico-socială, subliniindu-se în acest sens într-o nouă lumină
funcţiile răspunderii delictuale: preventiv-educativă şi reparatorie, totul concentrându-se în jurul culpei persoanei
responsabile.
Aşadar, recunoaşterea fundamentării obiective a răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor cauzate de lucruri,
la începutul secolului trecut, a declanşat dispariţia armoniei şi a coerenţei acestei instituţii juridice fundamentate
tradiţional pe culpa subiectivă, demonstrând faptul că poate fi angajată răspunderea delictuală chiar şi în absenţa
unei conduite imputabile persoanei responsabile.

108
În ultima perioadă, doctrina şi jurisprudenţa ţărilor europene au afirmat extinderea artificială a răspunderii subiective,
prin adăugarea conţinutului culpei civile la angajarea obligaţiei de despăgubire, chiar şi în cazurile în care persoana
responsabilă, în mod obiectiv, nu a avut la momentul evenimentului prejudicios nici reprezentarea faptei, nici
consecinţele acesteia, ori se afla în imposibilitatea de a acţiona conştient în lipsa discernământului.
Problemele societăţii contemporane care au preocupat doctrina şi jurisprudenţa la nivel internaţional au fost legate de
următoarele aspecte:
– necesitatea implementării unui sistem unic european de răspundere civilă delictuală în contextul globalizării;
– sublinierea tendinţei de obiectivizare a fundamentării răspunderii civile delictuale valorificând conţinutul culpei civile
în angajarea răspunderii pentru fapta ilicită proprie prejudicioasă;
– susţinerea unor orientări care să aibă la bază fundamentarea obiectivă a răspunderii civile delictuale, apreciate
iniţial de doctrină ca fiind subiective, şi care nu mai corespund realităţilor cotidiene;
– reevaluarea unor forme de răspundere civilă delictuală directă, principală şi autonomă pentru prejudicii cauzate de
alte persoane, care sunt apreciate în prezent ca fiind indirecte ori subsidiare. Este cazul răspunderii părinţilor şi
a comitenţilor;
– reabordarea în noile contexte sociale a raporturilor dintre culpa civilă, prejudiciu, faptă ilicită şi legătura de
cauzalitate, ca elemente ale răspunderii civile delictuale;
– valorificarea cu preponderenţă a funcţiei reparatorii în detrimentul funcţiei preventiv-educativă a răspunderii
delictuale;
– elaborarea unor planuri de precauţie şi prevenţie a unor evenimente prejudiciabile cu efecte grave, ireparabile
pentru mediul înconjurător şi pentru umanitate;
– reglementarea unor regimuri de răspundere specializate pe domenii, cum ar fi răspunderea pentru daune nucleare,
ecologice, erori judiciare, ori pentru prejudiciile cauzate de produse defectuoase;
– afirmarea unei răspunderi agravată, circumstanţiată unor activităţi profesionale exigente, care să reglementeze cu
acurateţe limitele răspunderii în cadrul profesiilor de medic, arhitect, notar, avocat etc.;
– determinarea extinderii procesului de socializare a riscurilor, ce are ca scop garantarea reparaţiei, prin constituirea
unor fonduri speciale şi extinderea sistemului de asigurări pentru mai multe domenii de activitate umane;
Prin urmare, atât doctrina461 cât şi jurisprudenţa au afirmat necesitatea remodelării instituţiei răspunderii civile
delictuale, conferind mai multă valoare funcţiei reparatorii ca o protecţie mai eficace a persoanei prejudiciate, iar în
cele ce urmează vom prezenta noua orientare juridică contemporană relativă la problematica fundamentării
răspunderii.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens Ch. Radé, op. cit., p. 323.

1.1.2.

Tendinţa de obiectivizare a fundamentării răspunderii civile delictuale

Tendinţa de obiectivizare a fundamentării răspunderii civile delictuale a cunoscut în contemporaneitate o amploare

fără precedent manifestată prin apariţia unor reglementări legale privind noi ipoteze în dreptul pozitiv, care au
consacrat în mod expres fundamentarea independentă de orice culpă a persoanei responsabile, ca excepţii de la
regula răspunderii subiective reglementată în Codul civil din 1864.
În condiţiile noilor realităţi juridice, doctrina şi jurisprudenţa din lumea întreagă afirmă faptul că ne aflăm „într-un
moment de răscruce privind stabilirea fundamentelor acestei răspunderi”.462
Analizând realităţile sociale contemporane legate de răspunderea civilă delictuală, observăm dispariţia treptată
a unităţii sistemului bazat eminamente pe ideea de culpă şi stabilirea unor fundamente noi, obiective, în încercarea
de a oferi o satisfacţie mai bună persoanei prejudiciate.
În doctrina franceză se vorbeşte tot mai des de o „criză a răspunderii civile delictuale”,463în care principiul general
fundamentat pe culpa persoanei responsabile este tot mai puţin aplicabil faţă de diversele exemple concrete ivite în
viaţă. Prin revoluţionarea acestei instituţii juridice, nu mai putem vorbi de o armonie a sistemului fundamentat exclusiv
pe culpa subiectivă a persoanei responsabile.
Obiectivizarea conţinutului culpei a determinat conceptualizarea unor noi idei, teorii, principii şi fundamente de natură
obiectivă ca riscul, garanţia, echitatea şi precauţia.

109
O ipoteză lăudabilă este cea pe care o susţin şi teoreticienii şi practicienii români contemporani, care vorbesc de
„fundamente mixte” ale răspunderii. 464 Astfel, în această perioadă a evoluţiei răspunderii civile delictuale, se pot
recunoaşte unele „principii care fundamentează o răspundere civilă pentru prejudicii justificată, alături de culpa
subiectivă, în anumite ipoteze, de fundamente obiective, sau, în unele ipoteze, de fundamente mixte”.465
În ultimele decenii, această dezbatere s-a realizat din dezideratul de realizare a unei „reforme globale a dreptului
răspunderii civile”,466 în care s-a consacrat „un alt tip de răspundere pentru prejudicii”, distinctă de cea contractuală
sau delictuală, construită pe ideea protejării dreptului la securitate al persoanei în faţa pericolului prejudicierii
integrităţii sale corporale sau a bunurilor sale. Concomitent s-au manifestat preocupări pentru responsabilizarea
socială a riscurilor şi dezvoltarea asigurărilor, prin preluarea riscurilor de către toţi cei ce desfăşoară activităţi
prejudiciabile. Din acest deziderat s-a materializat un „adevărat sistem de despăgubire a victimelor prejudiciilor
corporale”,467 adoptat de cele mai rafinate şi mai bine puse la punct sisteme de drept.
În acest context, oportunitatea menţinerii culpei subiective ca element în structura răspunderii civile delictuale
a devenit o temă de reflecţie în doctrina de drept civil contemporană,468 cu profunde semnificaţii eticojuridice.
Înlăturarea culpei subiective ar putea conduce la consecinţe grave prin crearea unor situaţii inechitabile persoanei
responsabile, prezumată a fi culpabilă, obligată să răspundă chiar şi atunci când nu se face vinovată de prejudiciul
produs.
Consacrându-se astfel răspunderea civilă delictuală obiectivă, culpa încetează a mai fi argumentul şi măsura
răspunderii. Întreaga construcţie juridică ar fi fundamentată în plan obiectiv pe legătura de cauzalitate dintre faptă şi
prejudiciul suferit de victimă. În acest sens, s-ar realiza o agravare inacceptabilă a răspunderii civile delictuale,
deoarece ar conduce la ideea că persoana responsabilă ar putea deveni debitoarea obligaţiei la despăgubire, chiar şi
în situaţiile în care s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a prevedea şi evita evenimentul prejudiciabil.
Persoana responsabilă nu este culpabilă decât în măsura în care se dovedeşte faptul că prin conduita pe care
a adoptat-o a urmărit producerea prejudiciului sau, în mod imprudent, a omis a lua toate măsurile de natură a evita
asemenea consecinţe.
În principiu, răspunderea subiectivă este atât de intim legată de personalitatea celui chemat să răspundă şi de
împrejurările concrete în care s-a produs prejudiciul, încât nu poate fi obligat la despăgubiri numai cel care se face
vinovat de asemenea urmări.469
Opiniile împărtăşite de mulţi teoreticieni în ultima perioadă în susţinerea temeiului obiectiv al răspunderii civile, în
vederea sprijinirii victimei pentru repararea prejudiciului, au redus considerabil rolul elementului subiectiv al
răspunderii, al culpei, mergând până la afirmarea inutilităţii acestuia. Atenţia a fost concentrată asupra persoanei
prejudiciate, ale cărei interese au fost mai bine protejate prin asigurarea reparării prejudiciului indiferent de
culpabilitatea persoanei responsabile. De aici au rezultat modificări esenţiale ale raporturilor dintre culpa civilă şi
celelalte elemente ale răspunderii, fapta ilicită, prejudiciu şi legătura de cauzalitate. Prin urmare, ca un efect direct al
obiectivizării fundamentării răspunderii civile delictuale, s-a înregistrat o explozie a rolului asigurărilor în domeniul
reparării prejudiciilor, ca rezultat al tendinţelor concretizate de socializare a riscurilor.
Dimensiunea economică deosebit de importantă în zile noastre a funcţiei reparatorii din cadrul răspunderii civile
delictuale a căpătat noi forme şi reglementări asupra reparării integrale a prejudiciului prin angajarea obligaţiei de
despăgubire atât în baza contractului de asigurare, dar mai ales în baza legii.
În continuare, vom face o scurtă prezentare a cauzelor sociale şi economice care au condus la definirea unor
fundamente de natură obiectivă a răspunderii civile delictuale obiective:
1.1.2.1. Revoluţia tehnică, ştiinţifică şi industrială
1.1.2.2. Extinderea sferei activităţilor salarizate şi calificate drept „periculoase”
1.1.2.3. Dezvoltarea rolului prioritar al funcţiei reparatorii
1.1.2.4. Naşterea, reglementarea şi implementarea unui sistem de asigurări
1.1.2.5. Statutul profesioniştilor, al specialiştilor în domenii de risc, faţă de beneficiarii serviciilor acestora

Ioan Adam

Note de subsol:
Ibidem.
P. Jourdain, Les principes de la responsabilité civile, 2-e édition,Ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 17.
A se vedea L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală subiectivă,Ed. C.H. Beck, 2009,p. 2.
Ibidem.
Ch. Radé, op. cit., p. 323.

110
Ch. Radé, Plaidoyer en faveur d’une reforme de la responsabilité civile,Recueil Dalloz, nr. 33/2003 Doctrine, p. 2247.
A se vedea G. Viney, P. Jourdain, op. cit., 2006, p. 370-373.
M. Eliescu, op. cit., p. 28-29; I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor,p. 184.

1.1.2.1. Revoluţia tehnică, ştiinţifică şi industrială

Industrializarea, mecanizarea şi automatizarea au determinat o explozie a riscurilor producerii unor accidente soldate
cu prejudicii de ordin material şi corporal, chiar în lipsa unei acţiuni ori inacţiuni culpabile a  vreunei persoane. Astfel,
prin fundamentarea unei răspunderi subiective exclusive, exista riscul ca în lipsa dovezii culpei unei persoane
responsabile, victima să suporte consecinţele evenimentului. Această soluţie ar fi fost injustă. În acest sens, s-a
născut necesitatea de a se reglementa mijloacele şi instrumentele juridice prin care persoana prejudiciată să facă uz
de ele în vederea reparării prejudiciului.

Ioan Adam

1.1.2.2. Extinderea sferei activităţilor salarizate şi calificate drept „periculoase”

Aici s-a simţit nevoia oferirii cetăţeanului protecţiei şi siguranţei la locul de muncă. Astfel nu putem vorbi de
o protecţie juridică eficientă şi echitabilă în cadrul răspunderii civile subiective. Mai mult, în acest sens s-a afirmat ca
scop prioritar al răspunderii civile delictuale protecţia eficientă a persoanei prejudiciate, cu oferirea posibilităţii legale
de fi despăgubită, chiar în absenţa unei persoane vinovate de producerea evenimentului generator de daune.

Ioan Adam

1.1.2.3. Dezvoltarea rolului prioritar al funcţiei reparatorii

Scopul principal al răspunderii civile îl constituie despăgubirea victimei. Astfel, funcţia sancţionatoare şi moralizatoare
a răspunderii este pusă în subsidiarul scopului central, de reparare a prejudiciului efectiv produs.

Ioan Adam

1.1.2.4. Naşterea, reglementarea şi implementarea unui sistem de asigurări

În acest sens, încă de la începutul secolului al XX-lea, domeniul răspunderii civile delictuale cunoaşte o puternică
transformare. În doctrină s-a susţinut că: „Asigurarea de responsabilitate a fost cu certitudine cauza esenţială
a dezvoltării răspunderii civile între anul 1880 şi perioada contemporană”.470
Legiferarea şi astfel instituirea unui sistem obligatoriu de asigurări pentru anumite activităţi a pus bazele unei noi ere
în domeniul răspunderii civile, în special reglementând anumite domenii şi activităţi riscante, predispuse ivirii unor
situaţii generatoare de prejudicii.
Astfel, prin perfectarea unui contract de asigurare, s-a obţinut o alternativă lăudabilă de a se obţine despăgubiri, chiar
şi în absenţa desemnării unei persoane culpabile de producerea prejudiciului. În acest fel, răspunderea civilă
a devenit numai suportul contractului de asigurare, căci în baza acestuia, obligaţia asigurătorului în garantarea
riscului nu a mai fost condiţionată de îndeplinirea condiţiei dovedirii culpei celui care a generat prejudiciul.
Întâlnim în acest nou context fenomenul de socializare directă, născându-se noţiunea de „riscuri sociale”. Aici au fost
transferate riscurile de accidentare, îmbolnăvire, distrugere ş.a., spre deosebire de noţiunea de „solidaritate
naţională”, în care se încadrează riscurile excepţionale, de o anumită importanţă şi gravitate, trecute în sarcina
statului.
În scopul acoperirii integrale a celor mai diverse riscuri ce se doresc a fi acoperite, legiuitorul a reglementat înfiinţarea
şi funcţionarea unui „fond de garanţie”.471
Prin această evoluţie legislativă, prin reglementarea în domeniul asigurărilor, principiul reparării integrale
a prejudiciului a cunoscut noi valenţe, care au reuşit să protejeze creditoarea obligaţiei de dezdăunare, victima
evenimentului asigurat.
În această ipoteză, persoana păgubită are fericita alternativă de a se adresa direct asigurătorului pentru a fi
despăgubită, indiferent de culpabilitatea celui care a fost direct implicat în producerea prejudiciului. În aceste
împrejurări, persoana asigurată nu a ezitat să pretindă o despăgubire integrală a prejudiciului, la valoarea sa reală,
pentru a fi complet absolvită de sarcina suportării consecinţelor, având în vedere faptul că, prin efectul subrogării,
asigurătorul preia această obligaţie.

111
Consecinţa acestei subrogaţii a fost declinul culpei subiective şi consacrarea unei răspunderi de plin drept. 472
Mai departe, s-a stabilit regula conform căreia fapta intenţionată sau culpa dolosivă nu poate sta la baza acordării de
despăgubiri, ca excepţie de la obligaţia de garanţie pentru riscul de activitate în cazul răspunderii civile delictuale. Nu
de puţine ori în practică se întâlnesc încercări de fraudare a sistemelor de asigurări, dar ceea ce trebuie reţinut este
faptul că prin această normare, s-a dat mai multă valoare funcţiei indemnitară a răspunderii civile, cu prioritate faţă
de cea educativ-preventivă, urmărind în principal repararea prejudiciului şi ocrotirea victimei, mai puţin de a trage la
răspundere şi de a îndrepta pe cel care a declanşat naşterea obligaţiei de dezdăunare.
Rolul moral despre care aminteam şi care avea cea mai mare greutate în primele sisteme de drept a fost pus în
umbră, primul efect fiind cel al scăderii vigilenţei active a subiecţilor predispuşi la comiterea faptelor generatoare de
prejudicii, în detrimentul celorlalţi membri ai societăţii care responsabilizează relaţiile civice, trezindu-le în acest fel
sentimentul de nesiguranţă şi injustiţie. Aşadar, numai sub acest aspect, apare ca regretabilă ideea de transferare,
de subrogare a responsabilităţii civile delictuale subiective în sarcina asigurătorului.

Ioan Adam

Note de subsol:
G. Viney, op. cit., 1995, p. 27.
La nivel naţional, în mai multe state au fost înfiinţate mai multe fonduri în asigurarea „riscurilor sociale”. Astfel, în
Franţa, unde această idee de risc social a fost foarte dezvoltată, s-au înfiinţat mai multe astfel de fonduri în timp,
aşadar, în anul 1951 – Fondul Naţional pentru Despăgubirea Victimelor Accidentelor de Circulaţie, în anul 1964 –
Fondul Naţional pentru Calamităţi Agricole; în anul 1986 – Fondul de Garanţie pentru Victimele Actelor de terorism, în
anul 1990 – Fondul de Garanţie pentru Persoanele Contaminate cu Virusul HIV/SIDA etc.
L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, p. 40.

1.1.2.5. Statutul profesioniştilor, al specialiştilor în domenii de risc, faţă de beneficiarii serviciilor

acestora

Multe profesii, mai noi ori mai vechi, prin statutul, deontologia şi exigenţele acestora au condus la necesitatea
reglementării şi implementării unor sisteme de asigurare care să creeze un cadru optim desfăşurării unor relaţii între
profesionişti şi beneficiarii serviciilor lor, denumiţi clienţi, pacienţi, generic – consumatori de servicii.
Diversificarea activităţilor sociale specializate a creat necesitatea instituirii unei protecţii mai eficiente persoanelor
expuse la asemenea risc. Acestea erau puse în situaţia de a nu putea dovedi un fapt culpabil personal. În acest scop,
s-au căutat soluţii pentru protejarea persoanelor care au suferit un prejudiciu, chiar şi în ipoteza în care persoana
responsabilă nu ar fi vinovată personal de prejudiciul produs. Premisa principală pentru angajarea răspunderii civile,
în vederea restabilirii situaţiei anterioare acestui eveniment, este dată de existenţa unui prejudiciu constând în
vătămarea integrităţii corporale sau distrugerii de bunuri aparţinând altor persoane, fiind indiferent dacă a fost cauzat
printr-o conduită culpabilă sau nu. Relaţiile sociale normale presupun respectarea drepturilor şi a intereselor legitime
ale celorlalte persoane.
În încercarea de a stabili o ordine juridică în acest domeniu sensibil, s-a creat instituţia răspunderii contractuale în
domeniile de activitate care prezentau pericolul producerii de accidente, 473 cum este activitatea de transport de
persoane şi în general în activităţile productive în care sunt folosite maşini şi utilaje a căror funcţionare poate cauza
accidente de muncă. Astfel, în contractul de transport sau în contractul de muncă, vătămarea integrităţii unei
persoane a fost considerată încălcarea obligaţiei contractuale de securitate a pasagerului sau salariatului care
antrenează răspunderea contractuală a transportatorului, respectiv a angajatorului. 474
Având la bază soluţiile jurisprudenţiale, de sorginte franceză, prin care s-a maximizat orientarea de tip nou,
a fundamentării obiective a răspunderii civile, s-a propus chiar înlăturarea culpei dintre elementele constitutive ale
răspunderii civile şi s-a susţinut teza conform căreia este necesară angajarea răspunderii pentru orice faptă care
a avut drept consecinţă un prejudiciu, chiar prin crearea unei stări de pericol, indiferent de culpabilitatea ori
neculpabilitatea persoanei a cărei răspundere este angajată.
Prin această teză prin care se încearcă să se înlăture culpa, s-au căutat alte criterii apte să justifice angajarea
răspunderii civile delictuale, conturându-se astfel teoria obiectivă fundamentată pe teoria riscului şi pe cea de
garanţie, aşa cum am expus sumar la începutul acestui capitol.

Ioan Adam

112
Note de subsol:
M. Sauzet, De la responsabilité de patrons vis-à-vis des ouvriers,Revue critique, 1883,p. 596.
G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, ed. II, Paris, 1927, p. 212.

1.2.

Aspecte teoretice fundamentate pe ideea de risc

Premisele naşterii teoriei riscului ca fundament al răspunderii civile delictuale au apărut sub presiunea evoluţiei
tehnicii, a industrializării şi automatizării mijloacelor de producţie încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care au
sporit astfel pericolele producerii unor accidente la locul de muncă şi nu numai. Noile tehnologii au avut rolul de
a diversifica formele şi cazurile de angajare a răspunderii civile pentru prejudiciile produse în mod independent de
culpa persoanei responsabile. Fundamentarea obiectivă a răspunderii civile delictuale sub acest nou cadru a condus
la mai buna conturare a funcţiei reparatorii a răspunderii.
În contextul în care culpa (dovedită sau prezumată) lipseşte, persoana prejudiciată s-ar afla în situaţia inechitabilă de
a suporta prejudiciul, ceea ce a condus la ideea conform căreia principiul general de răspundere reglementat de
Codul civil nu poate fi aplicat în toate ipotezele de prejudiciere prin delicte civile, şi în acest fel, aşa cum am mai spus,
a fost necesară o nouă abordare a problematicii fundamentării răspunderii delictuale.
Dacă iniţial s-a afirmat că există o legătură indisolubilă între responsabilitate şi culpă de tipul „nu există
responsabilitate fără culpă”, în ideea că nu era „etic” a aplica „sancţiunea” reparării prejudiciului cuiva care nu se face
vinovat de săvârşirea unei fapte ilicite, în acest context modern s-a afirmat ideea conform căreia obligaţia de reparare
a prejudiciului revine celui care a adoptat o atitudine anormală faţă de comportamentul pe care trebuia să-l aibă într-o
atare situaţie.475
S-a ridicat adesea, în mod corect, problema dezincumbării sarcinii de a dovedi culpa persoanei responsabile de către
persoana prejudiciată, sarcină devenită în acest context nou tot mai dificilă, chiar imposibilă.
Obligaţia de securitate a celui care organizează o anumită activitate în societate cu risc de producere a unor pagube
a fost invocată pentru angajarea unei răspunderi obiective, independente de culpabilitatea celui responsabil.476
Consacrarea teoriei riscului a avut o influenţă semnificativă în fundamentarea obiectivă a răspunderii civile delictuale
în diverse domenii ale vieţii sociale. Prin asumarea riscurilor activităţilor prejudiciabile s-a adus un real remediu juridic
noilor realităţi şi nevoi sociale. Jurisprudenţa a preluat şi dezvoltat această teorie sprijinind în acest fel interesele
persoanelor prejudiciate.
Sociologii definesc această teorie ca fiind o trăsătură a postmodernismului. Văzut din perspectivă filosofică şi
sociologică, riscul reflectă stadiul avansat al societăţii moderne, caracterizat de lipsa de certitudine a cunoaşterii şi
discreditarea principiilor evoluţioniste.477 În perioada amintită mai sus, în doctrina şi jurisprudenţa franceză s-a
încercat fundamentarea răspunderii civile delictuale pe ideea riscului, în special în cazul accidentelor de muncă, în
care teoria subiectivă s-a dovedit inaplicabilă şi ineficientă. Ideea riscului profesional sau a riscului industrial a fost
consacrată în cadrul dezbaterilor privind despăgubirea victimelor accidentelor din activitatea de producţie.478
Autorii francezi René Saleilles şi L. Josserand au meritul de a consacra această teorie a riscului, considerată ca
o „adevărată mişcare de transformare necesară a răspunderii civile”479. Concomitent cu această revoluţie a doctrinei
franceze, doctrina germană, austriacă şi italiană au criticat carenţele teoriei răspunderii civile subiective480.
Toate aceste dezbateri au condus la ideea că teoria riscului se fundamentează pe teza conform căreia „toate
prejudiciile trebuie atribuite autorului lor şi trebuie să fie reparate de cel care le-a cauzat, pentru că toate problemele
de responsabilitate se reduc la problema cauzalităţii; întregul prejudiciu cauzat de om îl obligă pe acesta a-l
repara.”481 Aici, autorul a considerat mai inspirată noţiunea de „risc creat” în defavoarea celei de „răspundere
obiectivă”.
Prin această teorie s-a dat valoare funcţiei reparatorii a răspunderii civile delictuale, prin transpunerea problematicii
fundamentării din plan subiectiv – în care culpa avea rolul primordial, în plan cauzal, obiectiv, – esenţial fiind raportul
de cauzalitate dintre faptă ilicită şi prejudiciul produs.
Mai târziu, la început de secol XX, această teorie a fost îmbrăţişată şi mai mult de către doctrină 482, în sensul în care
în domeniul răspunderii civile, culpa nu are niciun rol, deoarece fiecare este responsabil de prejudiciul produs, în
măsura în care l-a cauzat.
Obligaţia generală de a nu vătăma altă persoană constituie ideea centrală a întregii construcţii juridice a răspunderii
civile delictuale formulată de L. Josserand şi apoi susţinută de G. Ripert şi Savatier, respectiv de a  nu aduce atingere
drepturilor sale subiective şi intereselor legitime ale altor persoane. Aşadar, încălcarea acestor obligaţii reprezintă
o conduită prejudiciabilă care justifică angajarea răspunderii civile delictuale pe temei obiectiv.
1.2.1. - Modalităţile riscului

113
Ioan Adam

Note de subsol:
Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2005, p. 671.
M. Eliescu, op. cit., p. 22.
C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, 1993, p. 65.
B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit. p. 31.
C. Grare, Recherches sur la cohérence de la résponsabilité délictuelle. L’influence de la résponsabilité sur la
réparation,Dalloz, Paris, 2005 Nouvelle Bibliothèque des Thèses, p. 10.
În acest sens, a se vedea G. Marton, Les fondements de la responsabilité, Sirey, Paris, 1937, p. 59.
G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles,L.G.D.J., Paris, 1925, p. 196.
A se vedea în acest sens M. Teisseire, V.M. Hauriou, G. Viney, Introduction à la responsabilité, p. 85.

1.2.1.

Modalităţile riscului

Doctrina franceză483 a consacrat în cadrul noţiunii de risc mai multe interpretări, în funcţie de realităţile
jurisprudenţiale şi nevoile sociale. Astfel s-a născut teza „risculuiprofit”, a „riscului creat” precum şi a „riscului creat de
autoritate”. Aceste interpretări au fost asimilate şi de sistemele de drept de inspiraţie franceză şi nu numai, printre
care se numără şi cel românesc.
Prin noţiunea de risc-profit, se susţine ideea conform căreia cel care profită de pe urma unei activităţi trebuie să
suporte şi riscul producerii unor prejudicii. Răspunderea este percepută astfel ca o reparaţie, iar nu o sancţiune
pentru conduită culpabilă, deoarece persoana prejudiciată trebuie despăgubită indiferent de culpa persoanei
răspunzătoare.
Această teorie s-a născut, deci, ca o necesitate socială pentru fundamentarea răspunderii pentru pagubele produse
de lucruri sau prin fapta săvârşită de altă persoană, în condiţiile legii.484
Exemplul tipic pentru această interpretare este cel al angajării răspunderii angajatorului în cazul accidentelor de
muncă, o problemă socială de mare importanţă la momentul naşterii acestei teorii a riscului, dar şi pentru zilele
noastre; ca apoi acest principiu să fie nuanţat cu privire la fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta
prejudiciabilă săvârşită de prepus. Aici doctrina a apreciat că persoana responsabilă a urmărit realizarea unui profit
din activitatea economică riscantă, şi astfel este normal să-şi asume şi eventualitatea producerii unor evenimente
prejudicioase.
Carenţele acestei interpretări ar fi că nu acoperă toate domeniile de activitate care necesită angajarea răspunderii
civile delictuale, respectiv această teorie se limitează la sfera activităţilor aducătoare de profit, ceea ce este
inechitabil faţă de alte domenii sensibile factorilor de risc, neprofitabile, caritabile chiar, care reclamă o acoperire
a prejudiciilor în ipoteza producerii unor evenimente susceptibile de antrenare a răspunderii.
Ideea de risc creat este justificată de iniţierea, organizarea, îndrumarea şi desfăşurarea unei activităţi periculoase în
societate de către o persoană care este ţinută să-şi asume riscul producerii unui eveniment prejudicios. Aici este
irelevant dacă s-a urmărit sau nu realizarea de profit, prioritatea fiind repararea prejudiciilor produse de starea de
pericol creat în societate prin activitatea persoanei responsabile.
Această teză şi-a găsit o largă aplicabilitate, jurisprudenţa conturând în jurul acesteia fundamentarea răspunderii
civile delictuale pentru prejudicii cauzate de prepuşi, care antrenează răspunderea comitenţilor, respectiv,
răspunderea pentru lucruri etc.
Susţinătorii acestei teorii485 au înlăturat conceptul de moralitate a culpei, punând accent pe stabilirea legăturii de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs, mai mult, identificând rolul cauzal direct, adecvat şi necesar în
raport cu prejudiciul. Aici trebuie subliniat faptul că este necesară crearea unei solidarităţi sociale care să protejeze
valorile, şi bunurile în faţa activităţilor susceptibile a fi prejudicioase.
O altă formă de interpretare a ideii de risc este aceea a riscului creat de autoritate, care se fundamentează pe relaţia
„unde există autoritate, există şi risc”. În acest sens, persoana responsabilă trebuie să-şi asume riscurile activităţilor
desfăşurate în societate de cei ce se află sub autoritatea sa, asigurând în acest fel despăgubirea peroanelor
prejudiciate de aceştia. Exemplul tipic este cel al atragerii răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor
minori.
În ţara noastră, teoria riscului şi-a găsit întâia oară aplicabilitate prin adoptarea în anul 1912 a Legii meseriilor, apoi în
1933 a Legii pentru unificarea asigurărilor sociale prin care se dădea eficienţă simplului raport de cauzalitate între

114
faptă şi existenţa prejudiciului, pentru obţinerea reparaţiei, independent, deci, de culpa persoanei responsabile.
Fondurile pentru obţinerea reparaţiei fiind insuficiente din cauza abundenţei de solicitări, nu se putea în concret
obţine decât o despăgubire parţială, astfel, persoana prejudiciată nu avea altă alternativă decât să se îndrepte
împotriva angajatorului, fiind ţinut să dovedească culpa în producerea evenimentului prejudicios.
Sintetizând cele expuse în această subsecţiune, afirmăm că teoria riscului a fost creată în contextul unor împrejurări
istorice deosebite dintr-o apetenţă de reglementare a unor relaţii juridico-sociale, constituind un adevărat progres
doctrinar şi jurisprudenţial.
Încă de la lansarea acestei teorii s-au formulat şi critici, printre care s-a susţinut inadmisibilitatea acesteia din
considerentul că prin aceasta se ignoră rolul culpei în angajarea răspunderii civile. Cel care a adus aceste critici este
autorul A. Esmein în Notele sale din 1899, ca mai târziu, în 1905, în cronicile lui Marcel Planiol să se vorbească de
o fundamentare falsă, injustă şi inutilă.486 În funcţie de fundamentarea obligaţiilor civile, acest autor le-a clasificat ca
fiind fapte culpabile numai pe cele care aduc atingere celor mai importante valori social-umane, care pot conduce la
angajarea răspunderii civile delictuale.487
Alţi autori al vremii au combătut teoria riscului ca fiind antieconomică şi imorală, susţinând nuanţat ideea de culpă
civilă, fără conţinut moral şi culpabilitate, o culpă obiectivă, definită ca fiind acea „eroare de conduită pe care nu ar fi
comis-o un bun tată de familie (acel bonus pater familias din dreptul roman), dacă s-ar fi aflat în aceleaşi
circumstanţe obiective precum persoana care este chemată să răspundă.”488
Alţi doctrinari au caracterizat culpa civilă fără a face trimitere la procesele psihice care determină şi susţin conduita
culpabilă a persoanei care a cauzat prejudiciul ca fiind „încălcarea aşteptărilor legitime ale victimei”.489
Succint, dorim să rezumăm criticile cele mai însemnate aduse teoriei riscului de doctrina de sorginte franceză:
a) fundamentarea obiectivă a răspunderii civile delictuale aduce o nefericită atingere principiilor morale pe care este
clădită societatea prin neglijarea acestora;
b) susţinerea funcţiei reparatorii în detrimentul funcţiei preventiv-educative, ca efect al înlăturării temeiului moral al
răspunderii civile delictuale;
c) culpa persoanei responsabile ar trebui să fie singura care ar justifica angajarea răspunderii, privită sub toate
aspectele sale, în special etico-morale, calităţi neafirmate de susţinătorii teoriei riscului;
d) este inechitabilă tragerea la răspundere a unei persoane în lipsa vinovăţiei sale, pentru fapta prejudicioasă
săvârşită de o altă persoană. Este injust ca aceasta să răspundă, în condiţiile în care, personal, el nu se face vinovat
de prejudiciul care a fost suferit de victimă.490
Controversele au creat criterii de aplicare concomitentă ori subsidiară a răspunderii obiective şi subiective,
fundamente pe ideea de culpă şi pe cea de risc.
Astfel în doctrină, s-a elaborat teza conform căreia fundamentul obiectiv al riscului este subsidiar culpei. Se va da
curs acestei interpretări doar în situaţia în care despăgubirile obţinute pe temei subiectiv nu s-au acordat ori nu au
fost îndestulătoare.491
Altă opinie în doctrină a propus un sistem dualist, respectiv, culpa va exercita o forţă de presiune asupra doctrinei şi
jurisprudenţei, iar ideea de risc va îmbrăca din cele mai diverse forme de răspundere. 492
Teza coexistenţei culpei şi a riscului ca fundamente ale răspunderii în cadrul unui singur raport obligaţional a fost
criticată fiind imposibilă şi fundamentarea răspunderii concomitent pe temei obiectiv şi subiectiv.493
Jurisprudenţa a desfiinţat această teză deoarece nu se poate bucura de o aplicabilitate generală, nu se
fundamentează pe o argumentaţie solidă pentru a acoperii toate cazurile de răspundere civilă delictuală obiectivă.

Ioan Adam

Note de subsol:
G. Ripert, De l’exercice du droit de propriété dans ses rapports avec les propriétés voisines, 1902, p. 330, apud G.
Viney, P. Jourdain,op. cit., p. 234, R. Demogue,Traité des obligations en général,vol. III, Paris, 1923, p. 281 ; G.
Marty, P. Raynaud,Droit civil, vol. II, Paris, 1962, p. 369; H. şi L. Mazeaud, A. Tunc,Traité théorique et pratique de la
responsabilité civile délictuelle et contractuelle, vol. I, Paris, 1965, p. 324325.
R. Saleilles, Les accidents du travail et la responsabilité civile, Paris, 1897.
A se vedea în acest sens G. Ripert, op. cit., p. 201.
M. Planiol, Etudes sur la responsabilité civile,Revue critique, 1906, p. 80.
M. Planiol, Du fondement de la responsabilité,Revue critique, 1905, p. 277.
H. et L. Mazeaud, A. Tunc, Traité théorique et pratique de la responsabilité civile délictuelle, Tome I, nr. 439.
A se vedea în acest sens E. Levy, Responsabilité et contrat,Revue critique, 1899.

115
A se vedea în acest sens G. Marty, P. Raynaud, op. cit.,p. 439.
Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 108.
A se vedea în acest sens L. Josserand, Cours de droit civil positif, vol. II, Presses Universitaires de France, Paris,
1930, p. 238 şi Cours de droit civil, Tome II, ed. a 3-a, Sirey, Paris, 1933, nr. 422.
A se vedea în acest sens B. Starck, Essai d’une théorie générale de la responsabilité civile considérée dans sa
double fonction de garantie et de peine privée, Thèse 1947, p. 22.

1.3.

Aspecte teoretice fundamentate pe ideea de garanţie

Părintele acestei teorii a fost autorul francez Boris Starck494, teorie născută sub presiunea criticilor cu privire la
fundamentarea obiectivă a răspunderii pe ideea de risc, dar şi pe cea subiectivă, în diferitele el variante dezvoltate
din practică.
Respectiv, jurisprudenţa reclama necesitatea fundamentării răspunderii civile pentru acele situaţii în care nu se putea
identifica persoana culpabilă, care să fie obligată la repararea prejudiciului.
Aşa cum am arătat la începutul acestei secţiuni, evoluţia tehnicii şi industrializarea au condus, printre altele, şi la
creşterea accidentelor, în special a celor în care era dificil, dacă nu chiar imposibil, a se dovedi culpa angajatorului
pentru a-i antrena răspunderea acestuia. În condiţiile fundamentării răspunderii subiective, s-ar fi creat injusta situaţie
în care victima să suporte singură prejudiciul, lipsind dovada conduitei culpabile a vreunei persoane. De aici s-a simţit
necesitatea unei noi orientări asupra fundamentării răspunderii civile delictuale.
Autorul amintit mai sus a avut meritul de a elabora o teorie mixtă, cea a garanţiei, împăcând teoria subiectivă centrată
pe ideea de culpă, cu cea obiectivă bazată pe ideea de risc, mizând pe eficientizarea protecţiei persoanei prejudiciate
printr-o reparaţie integrală.
În doctrină495 s-a afirmat faptul că acest caracter mixt izvorăşte din dubla fundamentare a răspunderii civile delictuale,
atât pe ideea de culpă, cât şi pe cea de garanţie. În raport cu natura pagubelor, a raporturilor dintre răspunderi în
funcţie de cazurile concrete, apar deosebiri în aplicarea şi interpretarea acestor forme.
Autorul teoriei bazată pe ideea de garanţie are o viziune nouă în legătură cu angajarea răspunderii, astfel, în
accepţiunea sa, putem vorbi despre o răspundere obiectivă pentru prejudicii materiale şi corporale considerate a fi
mai grave pentru persoana prejudiciată şi o răspundere subiectivă pentru prejudiciile economice şi morale.
Prejudiciile materiale şi corporale ar consta, în opinia sa, în cele care aduc atingere dreptului la viaţă, la integritate
corporală, la integritatea bunurilor unei persoane. În acest sens, pentru ocrotirea acestor valori va fi angajată
răspunderea civilă fundamentată pe ideea de garanţie.
Pentru prejudiciile economice şi morale, răspunderea, în opinia acestui autor, va fi angajată numai în cazul dovedirii
unei atitudini culpabile care a condus la producerea unui eveniment prejudicios.496
Criticile acestei teorii se orientează asupra imposibilităţii coexistenţei temeiurilor de fundamentare a răspunderii civile
delictuale obiective, respectiv subiective într-o clasificare a prejudiciilor arbitrară şi inacceptabilă din punct de vedere
jurisprudenţial şi doctrinar.497
Deşi iniţial teoria garanţiei elaborată de Boris Starck a fost primită cu entuziasm, în timp, atât doctrina cât şi
jurisprudenţa i-au descoperit carenţele şi limitele, astfel clasificările pe care le face apar mai mult arbitrare,
nefundamentate.498
Însă fundamentarea răspunderii civile delictuale trebuie să stabilească coordonatele desemnării persoanei
responsabile pentru prejudiciul produs, pentru a înţelege raţiunile angajării obligaţiei de reparaţie faţă de o anumită
persoană şi nu faţă de alta. Trebuie să avem în vedere „faptul că fundamentarea obiectivă a răspunderii civile
delictuale trebuie să justifice dreptul victimei – creditoare de a fi despăgubită, de a solicita şi obţine tragerea la
răspundere a persoanei responsabile, chiar şi în absenţa oricărei culpe a acesteia.”499

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens B. Starck, Domaine et fondement de la responsabilité sans faute,R.T.D. civ. 1958, p. 475 şi
urm.
F. Terré, P. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 545.
A se vedea în acest sens B. Starck, op. cit.,p. 117.
A se vedea în acest sens L. Pop, op. cit., p. 189; P.M. Cosmovici, op. cit., p. 278.

116
G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les obligations,Paris, Sirey, 1988, p. 440.
L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, op. cit., p. 64.

1.4.

Aspecte doctrinare şi jurisprudenţiale contemporane în fundamentarea răspunderii civile delictuale

Fiecare etapă în dezvoltarea societăţii a contribuit într-o formă sau alta la reglementarea cât mai detaliată şi mai bine
conturată şi ancorată realităţilor sociale în ceea ce priveşte fundamentarea răspunderii civile delictuale.
Factorii sociali, economici, culturali şi juridici au determinat elaborarea unor reglementări apte să conducă la
repararea prejudiciilor.
În doctrina naţională contemporană s-a afirmat ideea conform căreia „norma juridică a fost continuu adaptată
realităţilor sociale, ca o pârghie importantă a progresului economic şi social al întregii societăţi. Dezvoltarea
economică şi tehnologică a societăţii umane a influenţat hotărâtor noua orientare doctrinară şi jurisprudenţială,
independentă de culpabilitatea persoanei responsabile, orientată către victimă pentru sprijinirea intereselor ei în
repararea prejudiciului. În acelaşi timp, argumentele invocate în susţinerea fundamentului obiectiv care ar putea
justifica angajarea răspunderii au avut o contribuţie decisivă asupra tuturor celorlalte elemente structurale: prejudiciul,
fapta păgubitoare şi legătura de cauzalitate dintre acestea”.500
Încă de la începutul acestui capitol a fost subliniat conceptul de criză a  răspunderii civile. Astfel, la început de
mileniu, cum era şi firesc, doctrina juridică501 a simţit o inadaptabilitate a regulilor instituite cu două secole în urmă la
realităţile sociale contemporane.
Noi cazuri de răspundere sunt reglementate în mod special, cu reguli proprii, ca de exemplu: răspunderea pentru
malpraxis-ul medical, răspunderea producătorului pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos, răspunderea
pentru accidente de circulaţie, etc.
Sintetizând, putem afirma faptul că această „criza” a luat fiinţă:
a) din nevoia de securitate a persoanei, din dorinţa de reglementare şi prevenţie a faptelor ilicite cauzatoare de
prejudicii.
Astfel, susţinând fundamentul subiectiv al răspunderii civile delictuale, se dă mai multă valoare funcţiei
sancţionatoare, responsabilizând mai mult persoanele susceptibile a cauza prin faptele lor prejudicii care să le atragă
răspunderea.
b) din nevoia respectării dreptăţii sociale, care are ca obiectiv restabilirea situaţiei anterioare evenimentului
prejudiciabil, ocrotirea valorilor cetăţeneşti, valorificând astfel funcţia reparatorie a răspunderii civile delictuale.
Soluţia împărtăşită de majoritatea doctrinei priveşte declanşarea unei ample acţiuni de reconstrucţie a dreptului
răspunderii civile, prin transformarea radicală a dispoziţiilor dreptului comun şi adaptarea la noile realităţi sociale.502
Aşadar, în acest nou context, în vederea reglementării unor regimuri speciale de despăgubire în fundamentarea
răspunderii civile delictuale, alături de culpă, se impune a fi situată ideea de risc precum şi cea de garanţie. Prin
urmare, reforma răspunderii civile delictuale se poate realiza numai prin afirmarea şi concretizarea coexistenţei
fundamentelor de natură atât obiectivă, cât şi subiectivă ale acesteia.

Ioan Adam

Note de subsol:
Idem,p. 68.
G. Viney, Introduction à la responsabilité,p. 94.
A se vedea în acest sens L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 403-404.

1.5.

Principiul precauţiei. O nouă fundamentare contemporană a răspunderii civile

În prezent, calea spre un viitor prosper are la bază progresul ştiinţifico-tehnic, dar deşi acesta a fost îndreptat spre
bunăstare şi dezvoltare, s-a dovedit a fi o reală sursă de pericol, chiar antrenând forţe distructive pentru natură, deci
în mod direct şi indirect pentru om. Astfel, sub presiunea unor iminente evenimente catastrofale, aceeaşi activitate
ştiinţifică şi tehnică a trebuit să se orienteze în scopul anticipării şi evitării acestor pericole cu consecinţe ireparabile,
poate incomensurabile, dar posibile.

117
Sub aceste premise s-a dezvoltat ideea unei răspunderi civile delictuale orientată spre viitor, ce se fundamentează pe
ideea de precauţie şi prevenţie, şi care doreşte să ofere o protecţie în plus generaţiei prezente, dar şi celor viitoare.
Riscurile la care este expusă umanitatea şi mediul sunt prea mari pentru a sta în pasivitate, răspunderea civilă
clasică fiind ineficace în faţa unui pericol virtual, în faţa unor prejudicii viitoare, previzibile sau nu, evaluabile ori
incomensurabile, deoarece aceasta se fundamentează pe sancţionarea persoanei vinovate pentru un prejudiciu deja
produs. Mai mult, prin starea de pericol creată şi gravitatea eventualelor evenimente, ar putea fi afectate comunităţi
umane şi biosfere întregi, poate chiar întreaga omenire, cum ar fi factorii care ar determina poluarea mărilor şi
oceanelor, factori ce ar determina încălzirea globală, factori care ar conduce la dispariţia unor specii de faună şi floră
chiar protejate de legi şi organizaţii mondiale.
În aceste condiţii, putem vorbi de necesitatea reglementării unei răspunderi anticipative, care să fie revoluţionată şi
din punct de vedere a funcţiilor sale, care să satisfacă nevoile sociale curente, axate pe prevenţie şi precauţie, în
detrimentul celor fundamentate pe ideea de sancţiune şi reparaţie, care sunt particulare răspunderii pentru
evenimente deja produse, nu virtuale.
Astfel, principiul precauţiei a fost caracterizat de doctrină ca „un remediu al dreptului care să sancţioneze pe cei care
nu adoptă un comportament apropriat acestei noi situaţii existenţiale”, 503 principiu adaptat realităţilor şi nevoilor
sociale contemporane şi viitoare, menit să revoluţioneze fundamentarea răspunderii civile delictuale.
Tot în doctrină s-a afirmat: „principiul precauţiei este atitudinea pe care trebuie să o adopte orice persoană care ia
o hotărâre cu privire la o activitate despre care se poate presupune, în mod rezonabil, că prezintă un pericol grav
pentru sănătatea generaţiilor actuale şi viitoare sau pentru mediu. Aceste persoane, în special autorităţile publice,
trebuie să dea prioritate imperativelor de sănătate şi securitate... şi să reducă riscul la un nivel acceptabil pentru un
cost economic suportabil”.504
S-a afirmat în doctrină că acest principiu „a fost consacrat în fundamentarea răspunderii pentru daunele cauzate
mediului înconjurător. Treptat, aplicabilitatea lui s-a extins şi în alte domenii. Ideea precauţiei poate fi considerată în
prezent un principiu general al răspunderii civile, care poate fi invocat în toate ipotezele”.505
1.5.1. - Scurt istoric al Principiului precauţiei – noul fundament al răspunderii civile
1.5.2. - Principiul precauţiei şi prejudiciile din perspectiva acestui nou fundament
1.5.3. - Elementele răspunderii civile delictuale din perspectiva principiului precauţiei

Ioan Adam

Note de subsol:
D. Mazeaud, Responsabilité civile et precaution, în Responsabilité civile et Assurancesnr. 6bis/2001, p. 72.
G. Viney, Ph. Kourilski, Le principe de précaution. Rapport au Premier Ministre, Paris, Odile Jacob, 2000, p. 216.
L.R. Boilă, op. cit.,p. 77.

1.5.1.

Scurt istoric al Principiului precauţiei – noul fundament al răspunderii civile

Geneza acestui principiu a fost ocazionată de dezbaterile internaţionale de acum trei decenii, cu privire la menţinerea
echilibrului mediului înconjurător şi prevenirea deversărilor ilegale şi periculoase care ar conduce la poluarea Mării
Nordului, ca apoi să fie afirmat şi proclamat ca principiu general al mediului de Organizaţiile Naţiunilor Unite, fiind
consacrat în mod universal la 13 iunie 1992, prin Conferinţa pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro.
Această recunoaştere universală denotă importanţa şi legătura acestui principiu cu factorii politici, economici, sociali
şi juridici, care conlucrează în menţinerea echilibrului general al lumii în faţa pericolelor actuale şi viitoare.
Acest principiu a fost preluat astfel de sistemele de drept de pe întreg mapamondul, şi bineînţeles, de dreptul
comunitar care afirmă ideea conform căreia: „Principiul precauţiei şi al acţiunilor preventive, principiul corectării cu
prioritate la sursă a prejudiciilor aduse mediului şi principiul poluatorul plăteşte constituie temeiul politicii comunitare
în domeniul mediului”.506
În spaţiul european s-a remarcat pentru prima dată implementarea acestui principiu în sistemul de drept al
Germaniei, în sfera protecţiei mediului, sub denumirea generică de Vorsorgeprinzip.
În dreptul anglo-saxon nu se recunoaşte principiul, acest sistem fiind fondat pe precedentul judiciar şi jurisprudenţă
ca izvoare de drept.
În Statele Unite ale Americii, acest principiu are valoare mai mult ca abordare precautionary approach, la nivel
teoretic, evitându-se includerea sa în convenţii internaţionale. Totuşi, în acest sistem de drept apare reglementat cu

118
valoare de principiu într-o legislaţie specială care reglementează protejarea speciilor pe cale de dispariţie
Endangered Species Act.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens art. 174 alin. (2) al Tratatului Comunităţilor Europene.

1.5.2.

Principiul precauţiei şi prejudiciile din perspectiva acestui nou fundament

În acest nou context, în doctrină s-a afirmat teza conform căreia „prejudiciul care s-ar putea produce prin realizarea
unui risc incert se distinge prin natura şi amploarea sa deosebită, pe de o parte şi ireversibilitatea sa, cu privire la
caracterul ireductibil al unui principiu în degenerescenţă, pe de altă parte”. Astfel, „spre deosebire de teoria clasică
a răspunderii civile, care impunea doar obligaţia de reparare a unui prejudiciu real şi cert, noua orientare doctrinară
a răspunderii fundamentată pe ideea precauţiei este total diferită, deoarece propune angajarea răspunderii pentru
prejudicii încă neproduse, incerte, dar posibile”.507
În acest sens, în cadrul definirii şi fundamentării răspunderii pentru prejudicii grave şi ireversibile posibile şi viitoare,
în Declaraţia finală a Conferinţei de la Rio de Janeiro se ratifică universal acest principiu. Funcţia primordială este
cea a evitării evenimentului prejudiciabil, viitor, incert, dar posibil, în detrimentul funcţiei reparatorii.
Răspunderea civilă în această perspectivă este una prospectivă, anticipativă şi preventivă, nu reparatorie, de tip
clasic.
De aici se nasc unele ipoteze de angajare a răspunderii numai pentru prejudicii viitoare ce pot fi grave şi ireversibile.
Aşadar, gravitatea daunei poate fi cuantificată după anumiţi factori precum: valoarea bunurilor, raza de afectare
a faunei ori florei, măsura în care s-ar afecta sănătatea şi chiar viaţa oamenilor, până la întinderea şi propagarea în
timp a efectelor activităţii ori evenimentelor prejudicioase.
Putem extrage ideea că principiul precauţiei are în vedere daune de foarte mare amploare, cu caracter de catastrofă
ecologică ori umană. Celeritatea reclamată de preîntâmpinarea acestor situaţii conduce în mod firesc la
o reglementare judicioasă, cât şi la unele măsuri sociale de protecţie urgente.
În ceea ce priveşte ireversibilitatea prejudiciului, principiul precauţiei vizează acele aspecte şi situaţii necunoscute, de
imposibilitate de reparare integrală şi readucere la situaţia anterioară datorată imposibilităţii ştiinţifice de estimare
a eventualei calamităţi. Singura funcţie care ar putea atenua din efecte, în cel mai fericit caz, de a le ocoli ori înlătura,
ar fi cea a prevenirii producerii riscurilor, prin luarea unor măsuri concrete, angajarea factorilor decizionali şi
a autorităţilor competente.

Ioan Adam

Note de subsol:
L.R. Boilă, op. cit., p. 83, J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 80-81, D. Mazeaud, Responsabilité civile et
precaution, Responsabilité civile et assurance, nr. 6 bis/2001, p. 72.

1.5.3.

Elementele răspunderii civile delictuale din perspectiva principiului precauţiei

Noua formă de răspundere, fundamentată pe principiul precauţiei, urmăreşte protejarea unor elemente esenţiale
umanităţii, unor comunităţi de oameni, biosfere şi unor valori imposibil de evaluat, irecuperabile ori ireversibile prin
dispariţia ori distrugerea lor.
Acest principiu vizează riscuri majore, incerte, aleatorii, posibile, încă neproduse, spre deosebire de principiile clasice
de răspundere care condiţionează dreptul la reparaţie de existenţa unui prejudiciu deja produs, cuantificabil, real, nu
virtual.
În acest context, viaţa umană şi securitatea mediului sunt vulnerabile în faţa pericolelor noi, mult mai grave, în lipsa
unui control eficient şi a unei prevenţii şi eradicări a eventualelor surse cauzatoare de prejudicii.

119
Doctrina franceză508 afirmă epocal ideea unei renaşteri sau regresiuni a răspunderii civile, o revoluţie ori o pervertire
a acesteia, aflată în faţa unor realităţi surprinzătoare care reclamă iniţiative şi măsuri concrete urgente.
Şi elementele răspunderii civile delictuale au necesitat o nouă abordare modificatoare din perspectiva acestui nou
principiu.
Aşadar, în ceea ce priveşte culpa, aceasta îşi găseşte aplicabilitate doar în ipoteza în care se constată pe seama
persoanei responsabile a omisiunii de a lua măsuri de prevenire într-o situaţie în care exista riscul producerii unui
eveniment prejudiciabil. Atragerea răspunderii rezultă astfel din pasivitatea persoanei responsabile în faţa unui
pericol virtual, prin lipsa de implicare şi diligenţă care ar fi înlăturat producerea lui.
Cu privire la subiectivizarea răspunderii, prin prisma acestui principiu nou, doctrina a dezvoltat ideea conform căreia:
„este culpabil cel care, într-o situaţie de incertitudine sau îndoială cu privire la un risc cu consecinţe grave asupra
colectivităţii, nu adoptă o atitudine de precauţie”.509
În acest sens, în domenii ca protecţia mediului şi a vieţii omeneşti, culpa încetează a fi considerată o atitudine
subiectivă, ci vizează „un comportament anormal, în conflict cu normele care definesc o conduită normală,
o vătămare a echilibrului social”.510 Avem deci de a face cu o fundamentare de tip obiectiv a culpei, în raport cu
normalitatea desfăşurării activităţilor sociale, care în lipsa acesteia ar conduce la prejudicii deosebit de grave,
ireversibile chiar, ce trebuiesc astfel prevenite.
Un alt aspect important este cel al distincţiei între termenii de precauţie şi prevenţie. În timp ce prevenţia este
anticipativă, se rezumă la riscuri cunoscute şi previzibile, precauţia este generată de o situaţie de incertitudine,
imprevizibilitate a cunoaşterii de orice individ a nivelului de evoluţie de natură ştiinţifică, a cercetărilor specifice dintr-
un anumit domeniu, precum şi a capacităţii sale de comprehensiune pentru a şti ce atitudine să adopte în faţa
acestor realităţi atât de complexe şi evoluate.
Din aceste considerente, precauţia dobândeşte semnificaţia unui principiu general apt a reglementa conduita în
societate.
Urmare aplicării principiului precauţiei ca fundament al răspunderii civile delictuale, etica în această materie se
transformă, fiecare individ asumându-şi obligaţia de a-şi revizui atitudinea în faţa imprevizibilului, ceea ce dă naştere
la o nouă concepţie asupra culpei.511
În condiţiile aplicării acestui principiu, este foarte greu de probat relaţia cauzală dintre activitatea ori pasivitatea
persoanei responsabile şi eventualitatea producerii unui prejudiciu. Dovada culpei şi evaluarea rezonabilă a riscului
ridică adevărate probleme datorită lipsei unui criteriu ştiinţific în baza căruia să se prestabilească natura şi gravitatea
eventualelor daune. De aici putem extrage ideea necesităţii obiectivizării răspunderii prin lărgirea domeniilor de risc în
asigurări.
Un alt element al răspunderii civile delictuale, revoluţionat prin aplicarea principiului precauţiei, este cel al
Prejudiciului. Caracteristicile fundamentale ale acestui principiu fiind incertitudinea şi ireversibilitatea consecinţelor,
a condus la apariţia multor controverse în ceea ce priveşte stabilirea condiţiei prejudiciului, mai ales că principiul
general de atragere a răspunderii vizează prejudiciile certe şi actuale, nu şi cele virtuale, eventuale, ipotetice.
Jurisprudenţa a dezvoltat teza conform căreia se poate vorbi de o reparaţie pentru un prejudiciu virtual numai în
ipoteza în care se dovedeşte legătura de cauzalitate cu fapta ilicită, ca o prelungire certă şi directă a unei situaţii
susceptibilă de estimare.512
Trebuie deci reţinut faptul că nu se repara decât un prejudiciu produs. În cazul aplicării principiului precauţiei,
prejudiciul este încă incert, posibil, deci se impune a avea o atitudine de prevenţie şi eventuală înlăturare.
Alt element al răspunderii civile delictuale este raportul de cauzalitate. Răspunderea civilă este antrenată atunci când
între fapta ilicită şi prejudiciu s-a stabilit un raport de cauzalitate din punct de vedere obiectiv.
Interpretat prin prisma principiului precauţiei, raportul de cauzalitate se fundamentează doar pe eventualitatea
producerii unor prejudicii viitoare, nu pe certitudinea sistemului unităţii indivizibile a cauzelor şi condiţiilor, aşa cum
principiile clasice au definit acest raport.
Astfel, privind din această perspectivă, ne aflăm într-o sferă de incertitudine ştiinţifică şi într-o imposibilitate materială
de evaluare anticipată a naturii şi complexităţii daunelor, care conduce în mod firesc la neconstituirea raportului de
cauzalitate ca element al răspunderii civile. Deci dacă riscul şi prejudiciul nu sunt stabiliţi şi cuantificaţi din punct de
vedere ştiinţific, rezultă că şi raportul dintre aceşti factori este virtual.
Apelarea la prezumţii pentru identificarea aportului fiecărui factor care să conducă la atragerea răspunderii, în
măsura în care cauze, condiţii, fapte şi împrejurări determină crearea unei stări de pericol grav şi ireversibil,
necunoscându-se măsura lipsei de precauţie a celui care a determinat producerea daunelor, destabilizează întreaga
doctrină clasică în ceea ce priveşte fundamentarea şi definirea raportului de cauzalitate.

Ioan Adam

120
Note de subsol:
D. Mazeaud, Responsabilité civile et precaution, p. 76.
Idem,p. 74.
A. Bénabent, Droit civil. Les obligations, Montchrestien, Paris, 1997, p. 323.
A se vedea în acest sens N. de Sadeleer, Les principes du pollueur-payeur, de prévention et de précaution, Bruylant
AUF, Bruxelles, 1999, p. 217.
A se vedea în acest sens L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 402.

1.6.

Fundamentarea răspunderii civile delictuale în dreptul comparat

Pentru a se înţelege mai bine mecanismele juridice şi nevoile sociale care au determinat reglementarea răspunderii
în acest domeniu atât de sensibil şi controversat, vom prezenta succint această instituţie în cele mai reprezentative
sisteme de drept care şi-au pus amprenta în implementarea şi valorificarea acesteia în funcţie de caracteristicile
particulare ale fiecăruia.
În sistemul german de drept, s-au reglementat doar anumite cazuri speciale de răspundere fundamentate obiectiv pe
ideea de risc şi subiectiv pe ideea de culpă dovedită ori prezumată, dreptul civil german nereglementând vreun
principiu general de răspundere.
Astfel, prin încălcarea unor drepturi subiective precum încălcarea proprietăţii, vătămarea integrităţii corporale,
a dreptului la viaţă intimă etc., răspunderea se fundamentează pe culpa dovedită, în timp ce culpa prezumată se
fundamentează în acest sistem în cazul atragerii răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor minori, a comitenţilor
pentru faptele prepuşilor, a răspunderii pentru prejudicii cauzate de animale, lucruri, edificii.
Teoria fundamentată pe ideea de risc a fost implementată şi aplicată în acest sistem în cadrul daunelor cauzate în
cadrul unor activităţi periculoase ca răspunderea pentru accidente de autovehicule, feroviare, aviatice, nucleare ori
ecologice.
În doctrina germană513 s-au conturat următoarele principii:
principiul cauzalităţii (prin care se subliniază relaţia dintre fapta ilicită şi prejudiciu);
principiul interesului activ (prin care se urmăreşte responsabilizarea activităţilor);
principiul interesului preponderent (prin crearea unei proporţii care face ca victima să fie despăgubită, dar nici
persoana responsabilă să nu fie ruinată);
principiul riscului de activitate (prin care se clasifică faptele oamenilor ca fiind obişnuite, periculoase ori creatoare de
risc. În cazul faptelor periculoase se angajează, potrivit acestui sistem, răspunderea fără culpă, pe fundament
obiectiv, în timp ce pentru celelalte fapte se angajează răspunderea pe culpa persoanei care a cauzat producerea
evenimentului prejudicios).
Sistemul de drept anglo-saxon, aplicabil în Anglia, S.U.A. şi Commonwealth, creat de Old Court of Cancelary
(Cancelaria Regatului), pentru completarea sistemului de common law şi statutary law, este diferit prin origine,
principii şi procedură de dreptul continental, prin valorificarea izvorului de drept al precedentului judiciar în
soluţionarea altor speţe similare (case law) în concordanţă cu bunul simţ al comunităţii.
Răspunderea civilă delictuală în acest sistem se fundamentează pe principiul subiectiv al răspunderii, cel al culpei ca
unic temei al angajării răspunderii.
În accepţiunea acestui sistem, termenul de culpă denumit fault este echivalent cu cel de intenţie şi apoi cu cel de
înşelăciune şi hărţuire penală (urmare a unui denunţ calomnios, denumit malicious persecution).
Ideea de precauţie şi imprudenţă este îmbrăcată de termenul negligence ca o altă formă de culpă, cel mai des uzitat
în practică în acest sistem.
Principiului de sorginte romană bonus pater familias i s-a conferit o importantă însemnătate în acest sistem, prin
promovarea principiului de duty of care, datorie de diligenţă, a cărei încălcare constituie temei al răspunderii civile.
În sistemul de drept american, care îşi are originea în cel de tip common law, amintit mai sus, sub presiunea
societăţii, instanţele au renunţat în timp a invoca culpa sub forma neglijenţei, în special ca unic temei al răspunderii,
dând valoare şi prejudiciilor cauzate indiferent de orice culpă. Apoi, exagerând, s-a ajuns la crearea unui sistem unde
persoanele responsabile sunt obligate să răspundă pentru despăgubiri cu mult mai mult faţă de prejudiciul real
produs, din dorinţa de a acoperi daunele victimei, în cadrul unei răspunderi de tip obiectiv, denumită în acest sistem
strict liability, ca apoi prin daunele penale, punitive damages, să se creeze o adevărată disproporţie între prejudiciu şi
cuantumul stabilit de instanţă privind obligaţia de despăgubire, apărând astfel o ameninţare la adresa securităţii
juridice a cetăţeanului, chiar dacă prin aceste măsuri se încearcă o pedepsire a făptuitorului culpabil. Acest domeniu
este foarte controversat în prezent şi se fac nenumărate presiuni pentru reformarea sa.

121
Ioan Adam

Note de subsol:
K. Binding, Die hommen und ihre Uber treting, ed. a 2-a, 1916, p. 232; A. Markel, Judistiche Enziyklopedie,Leipzig,
1885, p. 683.; M. Rumelin, Die Grunde der Schadenszurechnung,Tubingen, 1896, p. 28, 45-46, 71 apudL.R. Boilă,
Răspunderea civilă delictuală obiectivă, ed. cit., p. 94.

1.7.

Tendinţe de unificare a legislaţiei la nivel european în domeniul răspunderii civile delictuale

Tendinţa de unificare în prezent a legislaţiei la nivel european în materia răspunderii civile delictuale este datorată
nevoilor de armonizare la nivel comunitar a acestui tip de răspundere în cadrul unor domenii specifice cum ar fi:
protecţia consumatorilor, protecţia mediului, a traficului rutier ori aerian etc.
În concret, aceste aspecte au fost cuprinse în următoarele directive europene:
– Directiva nr. 85/374/CEE 514 privind armonizarea dispoziţiilor legale cu privire la răspunderea pentru produse
defectuoase, modificată prin Directiva nr. 1999/34/CEE 515 a Parlamentului European, transpusă în dreptul intern prin
Legea nr. 240/2004 ,516 directivă prin care se revoluţionează la nivel european răspunderea civilă delictuală, menită
să asigure protecţia consumatorilor şi să elimine problemele legate de repararea prejudiciului care în trecut impunea
sarcina probei în cazul fundamentării răspunderii pe ideea de culpă.
Prin această directivă se instituie termenul deja consacrat de alte state nemembre de „răspundere strictă”,
introducându-se în spaţiul european o formă de răspundere civilă delictuală sui-generis, distinctă de cea recunoscută
în dreptul intern.517
– Prin Directiva 2004/35/CEE din 21 aprilie 2004 privind răspunderea de mediu cu privire la prevenirea şi repararea
daunelor aduse mediului (transpusă în România prin Legea nr. 265/2006 518 prin care s-a aprobat O.G. nr. 195/2005
privind protecţia mediului), se instituie pentru prima dată în spaţiul comunitar principiul „poluatorul plăteşte” stabilindu-
se cadrul general al răspunderii în preîntâmpinarea, reducerea efectelor evenimentului prejudicios şi repararea
prejudiciilor aduse mediului natural, florei şi faunei, a resurselor solului precum şi a poluării apei.
În această directivă se indică exemplificativ sfera persoanelor responsabile, subiecţi calificaţi, profesionişti ori
operatori industriali, care în cadrul activităţilor profesionale desfăşurate, din culpă sau neglijenţă, au determinat
generarea evenimentului prejudicios.
– Un alt document european de referinţă îl constituie Regulamentul CE nr. 2027/97 din 9 octombrie 1997 modificat
prin Regulamentul CE nr. 889/2002 din 12 mai 2002 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de
accidente.
Această armonizare s-a realizat treptat, tendinţa de unificare a legislaţiei la nivel european având un caracter
continuu, iar în funcţie de materiile de competenţă ale Uniunii Europene se va acoperi în timp lipsa de reglementare
a unor domenii speciale, conservând ori amplificând principiile generale de răspundere civilă delictuală a statelor
membre, armonizarea la nivel naţional fiind în strictă legătură cu soluţiile oferite de doctrină.

Ioan Adam

Note de subsol:
JOCE nr. 1210 din 7 august 1985.
JOCE nr. 1141 din 4 iunie 1999.
Publicată în M.Of. nr. 552 din 22 iunie 2004, republicată în M.Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008.
A se vedea în acest sens E.C. Verdeş, Răspunderea juridică. Relaţia dintre răspunderea civilă delictuală şi
răspunderea penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
Publicată în M.Of. nr. 586 din 6 iulie 2006.

1.8.

Principii contemporane de drept european ale răspunderii civile delictuale

122
Necesitatea armonizării şi coordonării sistemelor naţionale în cadrul reformării instituţiei răspunderii civile delictuale
a dat naştere unor principii de generală aplicabilitate la nivel european. Cea mai dificilă a fost elaborarea acestor
principii care să creeze o punte de legătură între sistemul dreptului delictual englez şi sistemele continentale, de
sorginte franceză ori germană.
Meritul acestei iniţiative este al grupului de cercetare denumit European Group on Tort Law, 519 ai cărui membri care
au rezumat activitatea lor ştiinţifică în mai 2005 sub forma unor „principii de drept european” care armonizează şi
combină elemente specifice dreptului anglo-saxon, german şi francez în domeniul răspunderii delictuale. Aportul
dreptului francez în fundamentarea acestor principii este cel al formulării unor reguli generale, cel german a condus la
nuanţarea protecţiei victimei în funcţie de importanţa interesului lezat, în timp ce dreptul anglo-saxon şi-a pus
amprenta în implementarea unui „standard de conduită” la care să se raporteze pentru evaluarea culpei.
Principiile afirmate vizează regulile răspunderii pentru culpă, pentru fapta proprie şi pentru fapta altuia asociate cu
forme de răspundere fără culpă şi se indică forma compensării pentru unele tipuri de prejudicii cu caracter limitativ.
Apoi se valorifică principiul reparaţiei în natură afirmat de dreptul francez şi german în detrimentul principiului
acordării de daune-interese, specific dreptului anglo-saxon.
Colocviul european publicat în luna mai a anului 2008 sub titlul „La responsabilité civile de demain – Projets de
revision nationaux et principes européens” a avut ca scop discutarea în vederea armonizării proiectelor naţionale pe
grupuri de lucru şi a reprezentat un exemplu clar de colaborare concertată şi concentrată pe ideea de reformă în
domeniul răspunderii civile delictuale la nivel european.
Aceste principii de drept european reprezintă o contribuţie doctrinară deosebită ce are ca scop unificarea legislaţiilor
naţionale, tendinţe la nivel european care s-au concretizat prin elaborarea în plan naţional a Noului Cod civil .
Desigur, trebuie avute în vedere principiile generale naţionale mai vechi care au stat la baza elaborării Codului civil
din 1864 şi desigur este necesară sublinierea caracterelor tranziţiei de la reglementările mai vechi la cele instituite
prin intrarea în vigoare a Noului Cod, de aceea lucrarea de faţă cuprinde analiza dispoziţiilor din perspectiva vechii
reglementări, apoi a noilor prevederi aduse de Noul Cod civil, precum şi a comparaţiilor dintre aceste texte de lege.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens B. Wininger, La responsabilité civile européene de demand, Bruylant, 2008, p. 224.

1.9.

Rolul răspunderii civile delictuale în apariţia şi evoluţia protejării drepturilor omului

Umanitatea, din dorinţa de a-şi proteja valorile actuale şi viitoare precum şi de a previziona şi educa atitudinea
generaţiilor viitoare cu privire la fiinţa umană, mediu şi soarta civilizaţiei în general, a elaborat o sumă de norme care
consacră drepturi ale omului şi ale cetăţeanului, înţelese nu numai ca legi care dau naştere unor privilegii, unor
protecţii active, dar mai ales unor obligaţii.
Prima consacrare a noţiunii de „drepturi ale personalităţii” a fost formulată de doctrina germană în secolul al XIX-lea,
ca un răspuns sancţionator la atingerile aduse persoanei. Teoria drepturilor personalităţii a fost conceptualizată şi
detaliată în Franţa, principiul răspunderii civile delictuale fiind consacrat pentru prima dată în dispoziţiile art. 1382
C.civ.fr.520 Apoi, în timp, dezvoltarea drepturilor personalităţii a fost influenţată de curente sociologice, filosofice şi
psihologice.
Putem afirma că primele forme conceptuale referitoare la drepturile omului îşi găsesc geneza în secolul al XVIII-lea,
dar instrumentele concrete juridice internaţionale s-au concretizat abia după cel de al II-lea Război Mondial. Factorii
determinanţi ai genezei şi evoluţiei permanente a conceptului de răspundere civilă delictuală fundamentată pe ideea
de drepturi ale personalităţii (ori ale omului) sunt: factorul moral, factorul social, politic şi economic, precum şi factorul
mai nou, european, concretizat prin emiterea de către Uniunea Europeană a unor directive menite să armonizeze
legislaţiile naţionale, mai mult, să conducă la elaborarea unui Cod European al Obligaţiilor pentru ţările membre.521

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens R. Nerson, Les droits de la personnalité,Dalloz, 1975.
A se vedea în acest sens G. Gandolfi, Pour un code européen des contrats,R.T.D. civ., 1992, p. 707.

123
§2. Răspunderea civilă delictuală în sistemul de drept naţional

2.1. Cadrul general de reglementare

La nivel legislativ, această instituţie este reglementată în cadrul dispoziţiilor art. 998-1003 C.civ. din 1864, respectiv în
dispoziţiile de actualitate ale art. 1349, 1357-1395 NCC , care sintetizează un număr redus de principii ce corespund
tuturor cerinţelor de etică şi echitate socială, principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.
Răspunderea pentru fapta proprie este reglementată în art. 998-999 C.civ. din 1864, respectiv în art. 1357-1371 NCC
, iar prin art. 1000-1002 C.civ. din 1864, respectiv în art. 1372-1380 NCC se instituie răspunderea unor categorii de
persoane pentru fapta ilicită săvârşită de o altă persoană, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri ori
animale, precum şi răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor construcţii care-i aparţin.
Prin art. 1003 C.civ. din 1864, respectiv prin art. 1384 NCC se concretizează caracterul solidar al persoanelor
răspunzătoare.522
Alături de dispoziţiile cuprinse în Codul civil, în dreptul nostru civil există şi alte norme juridice prin care se poate
angaja răspunderea civilă delictuală, respectiv în domeniul aerian, domeniul energiei nucleare, contenciosului
administrativ, norme cu caracter special, care se aplică în mod derogatoriu pentru aceste domenii.
De altfel, Noul Cod civil reglementează domeniul de aplicare al răspunderii civile delictuale. În acest sens, prin
intermediul dispoziţiilor art. 1349 alin. (4) NCC se menţionează: „Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială”.
Prin urmare, prin legi speciale derogatorii se vor reglementa anumite situaţii speciale în care se va angaja
răspunderea civilă delictuală a unor persoane care au săvârşit fapte prejudiciabile.
Aceste texte de lege nu-şi propun să descrie şi să enumere în mod concret faptele ilicite ce pot atrage răspunderea
civilă, acest rol revenindu-i practicii şi doctrinei judiciare.
Prin urmare, prin intrarea în vigoare a Noului Cod civil cuprins în Legea nr. 287/2009 , respectiv a  Legii nr. 71/2011
pentru punerea în aplicare, publicată în M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011, reglementării acestei instituţii atât de
controversate şi cu o evoluţie deosebită în toate sistemele de drept, respectiv a răspunderii civile delictuale, i se
alocă un capitol întreg, Capitolul IV din Titlul II, Cartea a V-a, respectiv art. 1349-1395. Aşa cum a fost prezentat mai
sus, mai există cazuri de antrenare a acestui fel de răspundere care îşi găsesc reglementarea în alte legi şi acte
normative, dar prin Noul Cod putem spune că s-a realizat o lăudabilă detaliere a acestui subiect atât de vast ca
aplicabilitate în practică.
În acest sens, răspunderea pentru daunele ecologice,523 răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produse
defectuoase,524 răspunderea pentru daunele nucleare,525 pentru prejudiciile cauzate de malpraxisul medical,526
a autorităţilor publice pentru prejudiciile cauzate prin actele de putere ilicite,527 prin erori judiciare528 îşi găsesc distinct
şi pe larg reglementarea în afara Noului Cod civil .
2.2. - Terminologie

Ioan Adam

Note de subsol:
În dreptul civil francez, răspunderea civilă delictuală este reglementată tot în cinci forme, şi anume în art. 1382-1386
C.civ.fr. Astfel, în literatura de specialitate franceză se arată că primele două articole precizează care sunt delictele,
iar ultimele trei, despre care se afirmă că sunt şi cele mai importante, lărgesc noţiunea de responsabilitate delictuală
stabilind prezumţiile de culpă – H. Capitant, A. Colin, op. cit.,1948,p. 199.
A se vedea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 265/2006, publicată
în M.Of. nr. 88 din 31 ianuarie 2006.
A se vedea Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produse cu defecte,
republicată în M.Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008 .
A se vedea Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daunele nucleare, publicată în M.Of. nr. 818 din 19
decembrie 2001, intrată în vigoare la 19 decembrie 2002.
A se vedea Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii publice, publicată în M.Of. nr. 372 din 28 aprilie
2006, cu modificările ulterioare.
A se vedea Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în M.Of.nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu
modificările ulterioare.
A se vedea în acest sens art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în
M.Of. nr. 576 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare; respectiv art. 504-507 C.proc.pen.

124
2.2.

Terminologie

Prin dispoziţiile alin. (1) al art. 1349 NCC denumit generic „Răspunderea delictuală” se instituie obligaţia imperativă şi
generală a oricărei persoane de a respecta „reguli de conduită, pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu
aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.”
Astfel, această dispoziţie legală ne permite să definim în funcţie de nevoile, realităţile şi aspiraţiile sociale fapta ilicită
civilă, care dă naştere raportului juridic de răspundere şi poartă denumirea de „delict civil”, ceea ce face ca
răspunderea pentru această faptă să se mai numească şi „răspundere civilă delictuală”. Se poate spune că fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează o răspundere civilă delictuală al cărui conţinut îl constituie obligaţia civilă
de reparare a prejudiciului cauzat.529
Prin urmare, în doctrină530 s-a definit fapta ilicită civilă ca fiind „o conduită, acţiune sau inacţiune, prin care se aduce
atingere drepturilor sau intereselor altor persoane, în ultimă instanţă, se încalcă normele legale sau obiceiul locului,”
iar prejudiciul ca fiind „consecinţa faptei ilicite, care poate rezulta din atingerea adusă unui drept subiectiv sau chiar
a «unui simplu interes legitim», căruia nu în corespunde un drept subiectiv”.531
În aceeaşi ordine de idei, fapta ilicită poate consta, atunci când este prejudiciabilă, nu numai în încălcarea regulilor de
conduită prevăzute de lege, ci şi a celor pe care le impune «obiceiul locului»”.
Terminologic vorbind, prin această expresie se înţelege suma regulilor de conduită notorii, constatate în timp şi
general acceptate ca având valoare juridică într-o comunitate umană.532
Apoi, în alineatele următoare ale art. 1349 NCC , se afirmă principiul răspunderii tuturor persoanelor cu discernământ
pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, respectiv în alin. (2), ca apoi să fie enumerate celelalte ipoteze de
răspundere, respectiv răspunderea pentru prejudiciul cauzat de fapta altuia, răspunderea pentru prejudicii cauzate de
lucruri ori animale aflate sub paza acelei persoane, respectiv răspunderea pentru prejudiciul cauzat de ruina
edificiului, în alin. (3); şi în ultimul alineat să face trimitere la o lege specială pentru reglementarea răspunderii pentru
prejudicii cauzate de produse cu defecte.
În doctrină533 s-a susţinut necesitatea regăsirii textului legal care reglementează această din urmă formă de
răspundere în cuprinsul Noului Cod civil român, deoarece soluţia a fost îmbrăţişată de multe legislaţii europene
datorită importanţei teoretice şi practice, dar mai ales frecvenţei cu care se apelează în contemporaneitate la ea.
Codul civil din 1864 distinge între delictul civil, care este o faptă ilicită săvârşită cu intenţie [în dispoziţiile art. 998
C.civ. din 1864, al cărui corespondent este art. 1357 alin. (1) NCC ] şi cvasidelict, care este o faptă ilicită săvârşită
prin imprudenţă sau neglijenţă [conform dispoziţiilor art. 999 C.civ. din 1864, respectiv art. 1357 alin. (2) NCC ].534
În literatura noastră juridică mai veche 535 s-a afirmat că distincţia dintre delict şi cvasidelict este relativă la un element
psihic: delict când există intenţie păgubitoare, cvasidelict când paguba cauzată este corelativă cu o imprudenţă,
o nebăgare de seamă sau chiar o nepricepere a agentului cu privire la limitele dreptului său subiectiv, ceea ce din
punct de vedere al elementului de imputabilitate, adică de conştiinţă, corespunde mai mult cu o culpă presupusă
decât cu o culpă reală.
Aşadar, deoarece consecinţele celor două fapte ilicite sunt aceleaşi, respectiv repararea integrală a prejudiciului de
către autorul faptei prejudiciabile, această grupare este inutilă. În schimb desemnarea răspunderii civile prin sintagma
răspundere delictuală este deplin consacrată în terminologia juridică.
Noul Cod civil nu distinge între cele două noţiuni, acesta preia şi consacră noţiunea de „răspundere civilă delictuală”
căreia îi conturează prin intermediul unor dispoziţii imperative, respectiv dispozitive, un regim juridic propriu, distinct
de cel al răspunderii juridice contractuale.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., 2002 p. 122.
A se vedea în acest sens L. Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, p. 426.
Ibidem.
A se vedea în acest sens I. Reghini, Ş. Diaconescu, Introducere în dreptul civil,vol. I,Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2004, p. 43-47; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 8-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2003,p. 4546; apudL. Pop, op. cit., p. 436.
A se vedea în acest sens L. Pop, op. cit., p. 437.

125
Aşa cum se afirma în literatura de specialitate franceză, delictul este faptul prin care o persoană, prin dol sau răutate,
cauzează altuia un prejudiciu, iar cvasidelictul este faptul prin care o persoană, fără răutate dar prin imprudenţă care
nu este scuzabilă, cauzează altuia o pagubă. Se mai arată în continuare că diferenţa între delict şi cvasidelict este de
natură pur psihologică. Delictul presupune din partea autorului său o faptă intenţională, un dol, adică o intenţie
dolosivă, animus nocendi. Dimpotrivă, în cazul cvasidelictului această intenţie lipseşte, existând neglijenţă sau
imprudenţă, o faptă nonintenţională. H. Capitant,A. Colin,op. cit.,p. 199.
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil,Ed. All Educaţional, 1998, p. 413.

§3. Domeniul de aplicare

Principiile şi regulile răspunderii civile delictuale sunt aplicabile în toate situaţiile în care unei persoane i s-a cauzat un
prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală.
Fapta ilicită extracontractuală este acea conduită prin care se încalcă obligaţia de a nu aduce atingere drepturilor şi
intereselor legitime ale celorlalte persoane, cât şi neexecutarea lato sensu a obligaţiilor născute dintr-o faptă licită şi
dintr-un act juridic unilateral.536
Noul Cod civil stabileşte în mod imperativ: „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane” [ art. 1349 alin. (1)].
În condiţiile în care această îndatorire este încălcată de o persoană ce are discernământ, ea va fi obligată „să le
repare integral” [ art. 1349 alin. (2) NCC ].
În cazurile anume prevăzute de lege, angajarea răspunderii civile delictuale va avea loc şi atunci când se cauzează
un prejudiciu de către fapta altuia, de un lucru sau un animal aflat în „paza noastră” sau de ruina edificiului, precum şi
în ipoteza în care prejudiciul este cauzat prin neexecutarea obligaţiilor contractuale, dacă neexecutarea este datorată
unei fapte prevăzute de legea penală. De altfel, răspunderea civilă delictuală va fi angajată şi pentru prejudiciile
cauzate de produsele cu defecte, în condiţiile stabilite prin lege specială.
De lege lata, precizăm că printr-un anunţ nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile
cauzate victimei. Un asemenea anunţ poate avea însă valoarea semnalării unui pericol. Astfel, în condiţiile în care
o persoană, deşi a fost avertizată asupra posibilităţii producerii unui pericol, nu-l evită sau nu îl micşorează, în tot sau
în parte, contribuind cu intenţie sau din culpă la cauzarea sau mărirea prejudiciului, nu-şi va putea recupera paguba
decât în măsura în care cel chemat să răspundă a contribuit efectiv la producerea ei.

Ioan Adam

Note de subsol:
L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998, p. 187.

§4. Natura juridică a răspunderii civile delictuale

Literatura şi practica judiciară consideră că răspunderea civilă delictuală este o sancţiune civilă care se aplică în
cazul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, prin urmare având un caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp
o pedeapsă.537
Specificul pedepselor este caracterul lor strict personal, 538 prin care se urmăreşte o restrângere sau interzicere de
drepturi şi prin care, uneori, făptuitorul este obligat la anumite prestaţii (amenzi penale sau contravenţionale). Ca
urmare a acestui caracter, pedepsele, indiferent de natura lor, nu pot fi aplicate şi executate decât în timpul vieţii celui
care a săvârşit fapta. Ne referim atât la amendă, cât şi la pedeapsa privativă de libertate, care nu se pot aplica şi
executa decât în timpul vieţii condamnatului.
Spre deosebire de pedeapsă, răspunderea civilă delictuală privită ca o sancţiune civilă se aplică nu în considerarea
persoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci în considerarea patrimoniului său. Aşa fiind, în caz de deces al făptuitorului,
obligaţia de dezdăunare se va transmite moştenitorilor săi, ceea ce demonstrează că răspunderea delictuală nu are
caracterul unei pedepse (care nu se poate transmite moştenitorilor celui care a cauzat prejudiciul prin fapta ilicită).
Chiar dacă răspunderea civilă este o sancţiune fără caracter de pedeapsă, nimic nu se opune ca această sancţiune
civilă să fie asociată cu o pedeapsă. Este cazul în care fapta ilicită este în acelaşi timp o infracţiune sau o abatere
administrativă, situaţie în care alături de pedeapsa penală prevăzută de lege sau de sancţiunea administrativă
aplicată, făptuitorului i se va aplica şi sancţiunea civilă a obligării la plata despăgubirilor.
Chiar dacă se aplică cele două sancţiuni, pedeapsa penală şi sancţiunea civilă, acestea nu se confundă, nu îşi pierd
individualitatea şi nici nu îşi modifică natura juridică.539

126
Ioan Adam

Note de subsol:
În ceea ce priveşte natura juridică a răspunderii civile delictuale, a se vedea I. Dogaru,P. Drăghici, op. cit., p. 195.
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 123.
Dacă înainte de condamnare, infractorul decedează, procesul penal încetează, iar acestuia nu i se va mai aplica
pedeapsa prevăzută de legea penală, dar în schimb i se va aplica sancţiunea civilă care se transmite moştenitorilor
care au acceptat succesiunea, procesul urmând a se desfăşura faţă de aceştia ( art. 21 C.proc.pen.).

§5. Felurile răspunderii civile delictuale. Aspecte generale. Scurtă prezentare comparativă

În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt clasificarea comparativă a răspunderii civile delictuale, aşa cum a fost
reglementată în vechiul context legal, respectiv în prezent, în Noul Cod civil , iar în următoarele capitole vom analiza
toate aceste tipuri de răspunderi civile, cu condiţiile lor specifice pe larg. Aşadar, răspunderea civilă delictuală este de
mai multe feluri, şi anume:540
a) răspunderea civilă delictuală directă sau pentru fapta proprie. Era reglementată de art. 998-999 C.civ. din 1864,
respectiv este reglementată în dispoziţiile de actualitate ale art. 1357-1371 NCC , care consacră regula de principiu
că fiecare persoană răspunde numai pentru faptele sale proprii.
b) răspunderea pentru fapta altei persoane din perspectiva Codului civil la 1864. Deoarece principiul răspunderii
pentru fapta proprie s-a dovedit a fi insuficient, Codul civil a instituit şi o răspundere complementară, indirectă, văzută
ca o modalitate suplimentară de ocrotire a intereselor victimei. Această răspundere este de trei feluri:
i) răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori [art. 1000 alin. (2) şi (5) C.civ. din 1864];
ii) răspunderea instituitorilor şi meşteşugarilor, pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub
supravegherea lor [art. 1000 alin. (4) şi (5) C.civ. din 1864];
iii) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor [art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864].
c) răspunderea pentru fapta altei persoane din perspectiva Noului Cod civil. Răspunderea pentru fapta altei persoane
este reglementată în Noul Cod civil în cadrul Capitolului IV, la Secţiunea a 4-a, reglementând doar două ipoteze:
i) răspunderea pentru fapta minorului sau a  celui pus sub interdicţie ( art. 1372 NCC );
ii) răspunderea comitenţilor pentru prepuşi ( art. 1373 NCC ).
Aşa cum remarcăm, dispoziţiile acestei secţiuni sintetizează doar două ipoteze de răspundere pentru fapta altei
persoane având drept criteriu distinctiv relaţia specială stabilită între făptuitori şi persoana responsabilă:
supravegherea şi controlul modului de viaţă al minorului sau al bolnavului psihic pus sub interdicţie ( art. 1372 NCC ),
respectiv îndrumarea, conducerea şi controlul activităţii desfăşurate de prepuşii în funcţiile încredinţate sub
autoritatea comitentului ( art. 1373 NCC ). În mod expres, Noul Cod civil a reglementat regula subsidiarităţii
răspunderii părinţilor [ art. 1374 alin. (1) NCC ].541
În opinia noastră, în cuprinsul dispoziţiilor art. 1372 NCC sunt incluse şi alte ipoteze de răspundere pentru prejudiciile
cauzate de minori, cum ar fi ipotezele în care cadrele didactice, institutorii răspund în temeiul dispoziţiilor legale,
pentru pagubele cauzate de elevi, cât timp sunt sub supravegherea lor, respectiv meseriaşii şi artizanii sunt obligaţi
să repare prejudiciile cauzate de ucenicii lor, având stabilită contractual obligaţia de supraveghere a acestora.
Această „lărgire” a sferei persoanelor care pot fi trase la răspundere se datorează faptului că Noul Cod nu
nominalizează categoriile de persoane ale căror răspundere poate fi angajată, spre deosebire de vechea
reglementare în materie.542
În acest mod, dispoziţiile art. 1372 NCC acoperă majoritatea cazurilor privind răspunderea pentru faptele păgubitoare
comise de minori, aplicabile în toate situaţiile în care nu există un raport de prepuşenie între persoana responsabilă şi
făptuitor.
Cu toate acestea, considerăm că era mai potrivită reglementarea în texte legale distincte a răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de minori, respectiv a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de persoanele puse sub interdicţie.
Subliniem că sintetizarea ipotezelor de răspundere după criteriul care stă la baza relaţiei dintre cel care a produs
prejudiciul şi cel obligat la supravegherea lui, respectiv îndrumarea şi controlul modului său de viaţă, ar putea duce la
concluzia identităţii dintre cele două ipoteze, ceea ce, în opinia noastră, nu este de dorit.
Precizăm că, deşi există anumite puncte comune, inclusiv în ceea ce priveşte fundamentarea acestor răspunderi,
sunt două ipoteze care impun condiţii speciale în ceea ce priveşte făptuitorul şi persoana responsabilă care impun
prevederi speciale.
Prin intermediul dispoziţiilor art. 1374 NCC se stabileşte „Corelaţia formelor de răspundere pentru fapta altei
persoane”. În opinia noastră, sub aspect terminologic, cazurile de răspundere reglementate în art. 1372 şi art. 1373

127
NCC nu pot fi definite ca fiind „forme de răspundere”, ci mai degrabă ipoteze de răspundere delictuală, dacă avem în
vedere faptul că, în mod tradiţional, orice referire la aceste „forme” priveşte răspunderea contractuală şi cea
delictuală.
Conchidem această scurtă analiză, urmând să revenim asupra ei cu ocazia prezentării răspunderii civile delictuale
pentru fapta altuia.
d) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi ruina edificiului. Această răspundere a fost instituită
ca urmare a faptului că o persoană poate fi prejudiciată, fără a exista o faptă a omului, de un lucru, un animal sau de
ruina unui edificiu. În acest caz nu ne aflăm în prezenţa unei răspunderi indirecte, fiind vorba despre o răspundere
directă a celui care are paza juridică a lucrului, animalului sau este proprietarul edificiului. Şi acest fel de răspundere
este de trei feluri:
i) răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucruri aflate în paza sa juridică [art. 1000 alin. (1) C.civ. din
1864, respectiv art. 1376 NCC];
ii) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale aflate în paza juridică a unei persoane ( art. 1001 C.civ. din
1864, respectiv art. 1375 NCC) ;
iii) răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului ( art. 1002 C.civ. din 1864,
respectiv art. 1378 NCC) .
Cu titlu de noutate, precizăm că Noul Cod civil , prin intermediul art. 1379 , sub denumirea de „Alte cazuri de
răspundere”, reglementează posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale a celui care ocupă un imobil, chiar fără
niciun titlu, pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru. Tot astfel, cel care ocupă un
imobil, chiar fără niciun titlu, va răspunde de prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa. În ce priveşte acest
ultim aspect, Noul Cod civil menţionează expressis verbis că victima are un drept de opţiune în vederea reparării
prejudiciului. Astfel, ea poate invoca textul art. 1379 alin. (2) NCC , respectiv art. 1376 NCC care reglementează
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
Se poate observa că, deşi unul din principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela că fiecare este
răspunzător de propria lui faptă, necesităţi de ordin obiectiv, deduse din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva
prejudiciilor pe care le-ar suferi fără a avea vreo vină, au impus extinderea răspunderii civile delictuale dincolo de
limitele faptei proprii.
Pentru a atrage recuperarea prejudiciului este necesar ca toate aceste răspunderi speciale să îndeplinească, pe
lângă condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, şi unele condiţii speciale. Această grefare a condiţiilor
speciale pe structura condiţiilor generale are drept rezultat o adaptare a condiţiilor generale la specificul fiecărui fel de
răspundere, precum şi o completare a condiţiilor specifice, care singure nu ar fi suficiente să angajeze răspunderea
în cazurile speciale.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 199-201.
L.R. Boilă, Fundamentul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de către minori sau de către persoanele puse
sub interdicţie, Dreptul nr. 3/2010, p. 118.
S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală în Noul Cod civil – Privire critică, Dreptul nr. 4/2010.

§6. Drept tranzitoriu

Ca un argument în plus pentru analizarea din punct de vedere istoric, evolutiv şi comparativ a răspunderii civile
delictuale atât în lumina Codului civil din 1864, dar în special a particularităţilor inovative şi chiar revoluţionare ale
Noului Cod civil , stau dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 , care afirmă faptul că în ceea ce priveşte dreptul
tranzitoriu aplicabil acestei instituţii, respectiv „în ceea ce privesc obligaţiile născute din fapte juridice
extracontractuale”, acestea „sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii lor, după caz, a săvârşirii lor.”
Din acest text putem extrage teza conform căreia, atâta timp cât nu se prescrie dreptul la acţiune, răspunderea
pentru faptele prejudicioase săvârşite înaintea intrării în vigoare a Noului Cod civil va putea fi angajată pe temeiul
dispoziţiilor Codului civil din 1864, chiar dacă reparaţia va fi solicitată după acest termen, respectiv după data de 1
octombrie 2011.

Ioan Adam

§7. Efectele răspunderii civile delictuale analizate prin prisma reglementărilor Noului Cod civil

128
7.1. Sediul materiei

Dorim, în prezenta secţiune, să prezentăm aceste aspecte particulare ale prevederilor Noului Cod civil în materia
efectelor răspunderii civile delictuale, precum şi a principiilor reparaţiei puse într-o nouă lumină, ca în secţiunile ce vor
urma să putem realiza o analiză, prin analogie cu vechile prevederi în domeniul răspunderii pentru fapta proprie, în
domeniul răspunderii pentru fapta altuia, al răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri etc.,
plecând de la aceste date noi, care vor constitui fundamentul noii practici în acestă materie şi izvorul multor dezbateri
doctrinare viitoare.
Prin efectele răspunderii civile delictuale înţelegem generarea unui raport juridic obligaţional între persoana
responsabilă de prejudiciul produs şi persoana prejudiciată, în sensul în care prima devine debitorul obligaţiei de
reparare, iar a doua, creditorul obligaţiei de reparare. Spre deosebire de textul Codului civil din 1864, care este foarte
limitat în a reglementa formele pe care le poate îmbrăca acest raport obligaţional, textul Noului Cod civil cuprinde într-
o secţiune întreagă, (respectiv în art. 1381-1395 din Secţiunea a 6-a, Capitolul IV, Titlul II, Cartea a V-a), foarte
structural şi cursiv, toate formele de reparare pentru prejudiciul creat, în cazul răspunderii delictuale.
Această lăudabilă iniţiativă legislativă vine să acopere vechile lacune de reglementare în ceea ce priveşte efectele
răspunderii delictuale, care au constituit obiectul multor controverse doctrinare şi jurisprudenţiale.
Astfel, problemele de ordin practic îşi găsesc rezolvarea în noua reglementare, prin acestă expunere cursivă şi logică
a următoarelor teme şi instituţii: obiectul reparaţiei – art. 1381 NCC ; răspunderea solidară – art. 1382 NCC ;
raporturile între debitori – art. 1383 NCC ; dreptul de regres – art. 1384 NCC ; întinderea reparaţiei – art. 1385 NCC ;
formele reparaţiei – art. 1386 NCC ; vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii – art. 1387 NCC ; stabilirea
pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă – art. 1388 NCC ; vătămarea minorului – art. 1389 NCC ; persoana
îndreptăţită la despăgubire în caz de deces – art. 1390 NCC ; repararea prejuduciului nepatrimonial – art. 1391 NCC
; cheltuieli de îngrijire a sănătăţii, cheltuieli de înmormântare – art. 1392 NCC ; despăgubirea în raport cu ajutorul şi
pensia – art. 1393 NCC ; prorogarea termenului prescripţiei – art. 1394 NCC ; suspendarea prescripţiei – art. 1395
NCC .
În funcţie de structura de mai sus, vom face o analiză în consonanţă cu acesta, subliniind aspecte legate de:
- momentul naşterii raportului obligaţional de desdăunare;
- pluralitatea persoanelor răspunzătoare, respectiv, răspunderea solidară a debitorilor;
- principii ale reparaţiei în noua reglementare;
- repararea prin echivalent bănesc;
- prescripţia şi suspendarea acesteia în cazul răspunderii civile delictuale.
7.2. - Momentul naşterii raportului obligaţional de dezdăunare
7.3. - Pluralitatea persoanelor răspunzătoare. Răspunderea solidară a debitorilor
7.4. - Principiile reparaţiei în noua reglementare
7.5. - Repararea prin echivalent bănesc a prejudiciului în contextul dispoziţiilor Noului Cod civil
7.6. - Dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului. Prescripţia şi suspendarea termenului de prescripţie în noua
reglementare
7.7. - Asigurarea de răspundere civilă

Ioan Adam

7.2.

Momentul naşterii raportului obligaţional de dezdăunare

Aşa cum a fost reglementat de Noul Cod civil, acest moment are o importanţă deosebită pentru efectele ce decurg
din el, iar determinarea legală a acestuia a condus la stabilirea precisă a cadrului generării, al dinamicii şi al stingerii
acestui raport.
Principiul general este cuprins de alin. (1) al art. 1381 NCC , care prevede că „orice prejudiciu dă dreptul la
reparaţie”, momentul naşterii raportului fiind acelaşi cu cel al „naşterii” dreptului la reparaţie, fixat din „ziua cauzării
prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat” [art. 1281 alin. (2) NCC]. În funcţie de acest
moment, decurg „toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor”,
conform dispoziţiilor art. 1281 alin. (3) NCC.
Aşadar în funcţie de acest moment se pot antrena următoarele consecinţe juridice:

129
în ceea ce priveşte executarea, dacă debitorul obligaţiei de reparaţie face o plată voluntară în contul obligaţei
născute, acesta este valabilă, neputând cere repetiţiunea invocând îmbogăţirea fără just temei ori plata nedatorată;
în ceea ce priveşte transmisiunea obligaţiei, acest drept fiind unul de creanţă, se poate transmite universal, cu titlu
universal, ori cu titlu particular prin acte între vii ori mortis causa; creanţa se poate transmite pe cale directă, cu
acordul creditorului, ori indirect, prin delegaţie, novaţie ori stipulaţie pentru altul;
naşterea acestui nou raport obligaţional poate atrage reacţia creditorilor persoanei prejudiciate, care au interes să îşi
afirme şi să-şi conserve gajul lor general;
efectul acestui moment este şi punerea de drept în întârziere a debitorului obligaţiei de reparaţie;
creditorului obligaţiei de dezdăunare i se naşte dreptul de a acţiona în instanţă pe debitor dacă acesta refuză ori se
sustrage răspunderii;
un alt efect îl constituie apariţia eventualului conflict de legi aplicabile în timp. Dar şi această problemă a fost tranşată,
aplicabilă fiind legea aflată în vigoare la momentul naşterii raportului obligaţional de dezdăunare.

Ioan Adam

7.3.

Pluralitatea persoanelor răspunzătoare. Răspunderea solidară a debitorilor

Spre deosebire de contextul legal anterior, care prevedea că sunt ţinute în solidar persoanele cărora le este imputabil
delictul ori cvasidelictul, ceea ce a determinat elaborarea fundamentării răspunderii in solidum pentru cazurile de
răspundere pentru fapta altuia, Noul Cod civil , prin dispoziţiile art. 1382 , consacră „un caz de solidaritate pasivă
legală” 543, astfel, „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.”
De această dată, este regretabilă lipsa unei mai bune detalieri a acestei forme de răspundere, în noua reglementare,
mai ales că doctrina a analizat, a nuanţat şi a elaborat nenumărate teze în legătură cu un subiect atât de controversat
ca acesta. În acest sens, se omite a se reglementa situaţia în care un prejudiciu ar fi cauzat şi de două sau mai multe
fapte prejudiciabile, săvârşite succesiv sau simultan, ca rezultat al unui coautorat sub toate formele posibile de
participaţie.
În doctrină544 s-a găsit o formulă care să acopere acestă scăpare, în sensul în care Noul Cod trebuia să conţină textul
„Cei care răspund pentru unul şi acelaşi prejudiciu”, în locul celui „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă”.
Mai departe, prin dispoziţiile art. 1383 teza I NCC , se valorifică unele principii de echitate, dreptate şi echilibru,
instituindu-se împărţirea răspunderii „în măsura în care fiecare” debitor „a participat la cauzarea prejudiciului ori
potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită”.
Acest text ne duce cu gândul la răspunderea penală, la participaţie şi la circumstanţiere, ceea ce este lăudabil pentru
legiuitor, care de această dată dă dovadă de multă scrupulozitate în identificarea precisă a gradului de implicare în
comiterea faptei prejudiciabile a fiecărei persoane responsabile, urmărind, desigur, stabilirea în concret a gradului,
a cuantumului şi a formei de reparare a prejudiciului, prin împărţirea sarcinii reparaţiei.
În teza a II-a a aceluiaşi articol, se acoperă ipoteza în care „nu se poate împărţi sarcina reparaţiei”, aşa cum am
arătat mai sus, stabilindu-se astfel că „fiecare” debitor al obligaţiei de dezdăunare „va contribui în mod egal la
repararea prejudiciului”.
În continuarea acestui demers legislativ, art. 1384 NCC reglementează dreptul de regres al persoanei care răspunde
pentru fapta altuia, respectiv în primele trei alineate, ca într-al patrulea să limiteze dreptul de a exercita regresul
„pentru partea de despădubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului,” aspect echitabil,
deoarece în acestă ipoteză trebuie să fie sancţionat la rândul lui, pentru parte din contribuţia sa, chiar dacă a acoperit
întreg prejudiciul. Deci se poate îndrepta împotriva celorlalţi codebitori sau a celuilalt codebitor, pentru diferenţa dintre
cuantumul total al prejudiciului reparat şi partea sa de contribuţie efectivă din prejudiciul creat.
Aşadar, prin alin. (1) al art. 1384 NCC , ori de câte ori sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta altuia,
persoana responsabilă ţinută să acopere prejudiciul, „se poate întoarce împotriva aceluia care a  cauzat prejudiciul,
cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”. Este vorba aici de
regresul împotriva celui care a cauzat direct şi nemijlocit prejudiciul reparat de cel căruia i s-a angajat răspunderea.
Alin. (2) al art. 1384 NCC instituie obligaţia exercitării acţiunii în regres de către Ministerul Finanţelor Publice,
împotriva celui care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită, în ipotezele în care cel care a răspuns pentru fapta altuia
este statul. Instanţa va admite acestă acţiune în condiţiile în care, „potrivit legii speciale”, făptuitorul se face vinovat
„pentru producerea acelui prejudiciu”.
Prin textul alin. (3) al art. 1384 NCC , se clarifică o chestiune care a dat naştere multor controverse şi multor soluţii
jurisprudenţiale ambigue şi diferite. Astfel, în contextul în care „prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel
care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a  plătit despăgubirea, se poate întoarce şi împotriva celorlalte

130
persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru
acestea”.
În acestă ultimă ipoteză, avem de a face cu un caz tipic de răspundere a mai multor părinţi pentru prejudiciul cauzat
împreună de copiii lor minori, în care unul dintre părinţi, acoperind integral prejudiciul, are astfel dreptul de regres
împotriva celorlalţi părinţi responsabili pentru fapta copiilor lor.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens, L. Pop, op. cit.,p. 470.
Ibidem.

7.4.

Principiile reparaţiei în noua reglementare

Principiile care guvernează raportul obligaţional generat de fapta ilicită care atrage răspunderea civilă delictuală au
fost conturate de doctrină şi implementate în jurisprudenţă, fără echivoc, ca fiind:
Principiul reparaţiei integrale, respectiv;
Principiul reparării în natură a prejudiciului.
7.4.1. - Principiul reparaţiei integrale
7.4.2. - Principiul reparării în natură

Ioan Adam

7.4.1.

Principiul reparaţiei integrale

Acesta a fost consacrat expres în art. 1385 NCC , care prevede în primul alineat faptul că „prejudiciul se repară
integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”. În acest sens înţelegem înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale
faptului care a produs prejudiciul.
Un element esenţial pentru a putea vorbi de reparaţie integrală, este cel al evaluării întinderii prejudiciului cert.
Doctrina defineşte prejudiciul cert ca fiind „prejudiciul sigur în ce priveşte existenţa şi posibilitatea sa de evaluare 545”
Certe sunt prejudiciile actuale, care s-au produs în totalitate până la momentul în care se solicită repararea acestora.
Se poate vorbi şi despre prejudiciile viitoare, cele care pot fi evaluate în prezent, chiar dacă acestea nu s-au produs
încă, dar este o certitudine producerea lor în viitor. În această ordine de idei, vine să consacre acest principiu
dispoziţiile art. 1385 alin. (2) NCC: „Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui
este neîndoielnică.”
Alin. (3) al art. 1385 NCC , realizează o fericită enumerare a elementelor care determină întinderea reparaţiei, dar
o neinspirată alegere a termenului de „despăgubire” în locul celui de „reparaţie”, care are un înţeles mai cuprinzător,
mai potrivit. Astfel, „despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii
obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a  fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea
sau limitarea prejudiciului”.
Prin urmare, textul cuprinde următoarele elemente:
- cele clasice: pierderea efectiv suferită – damnum emergens, respectiv diminuarea patrimoniului victimei; câştigul
nerealizat – lucrum cessans, pe care victima nu l-a mai obţinut din cauza evenimentului prejudicios, pe care în
condiţii normale l-ar fi obţinut;
- un element nou, modern: cheltuielile pe care persoana prejudiciată le-a făcut pentru evitarea sau limitarea
prejudiciului. În acest sens, pot constitui asemenea cheltuieli cele legate de unele măsuri de conservare a bunului
avariat, diligenţe care, dacă nu s-ar fi luat de către persoana prejudiciată, ar fi condus la extinderea efectelor
evenimentului prejudicios, ar fi afectat poate întreaga structură a bunului, ar fi afectat şi distrus întreaga substanţă
a acestuia şi, ca urmare, prejudiciul ar fi fost mult mai mare şi reparaţia ar fi fost mult mai greu de suportat de către
persoana responsabilă. Acest concept a fost preluat din doctrina şi jurisprudenţa internaţională, iar ca termen a fost

131
folosit cel de „duty to mitigate”,546 adică „obligaţia de a diminua” efectele evenimentului prejudicios, ale cărui speze
vor cădea tot în sarcina persoanei responsabile.
În ultimul alineat al art. 1385 NCC , se reglementează reparaţia în urma faptei ilicite care a „determinat şi pierderea
şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă”. Astfel, „prin pierderea unei şanse se înţelege pierderea
posibilităţii unei persoane de a realiza un câştig sau de a evita o pagubă, ceea ce poate duce la un prejudiciu pentru
persoana în cauză”.547
În doctrină s-a ridicat problema formei sub care persoana prejudiciată în urma unei conduite ilicite ar putea solicita,
după caz, „repararea prejudiciului sub forma câştigului pe care în condiţii normale l-ar fi putut realiza, ori valoarea
a cărei pierdere nu a fost în măsură să o evite.” 548
În doctrina franceză, acest subiect a fost deosebit de controversat, dar s-a reţinut faptul că această pierdere este
posibilă atât în domeniul delictual, cât şi în cel contractual, admiţându-se că repararea prejudiciilor de acest fel ar fi
justificabilă şi admisibilă.549
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi atrasă răspunderea şi a obţine reparaţia sunt:
- şansa să fie pierdută;
- şansa să fie reală;
- şansa să fie serioasă.
În ipoteza în care aceste condiţii nu sunt cumulativ îndeplinite, putem vorbi doar de un prejudiciu virtual, ipotetic, care
nu ar justifica dreptul de a solicita reparaţie.
În teza finală a acestui alineat, legiuitorul realizează o „veritabilă circumstanţiere”, la „individualizarea” întinderii
reparaţiei, în funcţie de „împrejurări şi de situaţia concretă a victimei”. Astfel, putem remarca iar lăudabila iniţiativă
a legiuitorului de a valorifica principii de echitate şi proporţionalitate în analiza condiţiilor şi a efectelor răspunderii
civile delictuale în lumina Noului Cod civil în legătură cu:
- făptuitorul şi persoana responsabilă;
- persoana prejudiciată;
- circumstanţele producerii evenimentului prejudicios;
- întinderea prejudiciului;
- întinderea reparaţiei;
- modalitatea în concret de acordare a reparaţiei,
aspecte care fac din acest cod un nou tipar în sistemul de drept naţional.
Aspecte doctrinare şi exemple jurisprudenţiale relevante în materie. Repararea integrală a prejudiciului
înseamnă înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau
nepatrimoniale, în scopul restabilirii situaţiei anterioare producerii acestuia. Acest principiu rezultă din dispoziţiile art.
998, 1073, 1084 C.civ. din 1864, respectiv ale art. 1385 alin. (1) NCC , care, reglementând obligaţia generală de
reparare a prejudiciului, evocă ideea reparării lui în totalitate. Prin urmare, autorul prejudiciului va repara atât
prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).550 Pentru stabilirea întinderii
prejudiciului, nu se iau în considerare starea materială a victimei sau a autorului prejudiciului, acestea putând fi avute
în vedere la stabilirea modalităţilor de plată.551 Gradul vinovăţiei nu se ia în considerare pentru stabilirea
despăgubirilor, gravitatea culpei552 fiind luată în considerare în situaţia culpei comune.
Autorul răspunde atât pentru prejudiciile previzibile, cât şi pentru prejudiciile imprevizibile. În acest sens, practica
judiciară a adus o contribuţie substanţială la consacrarea, formularea şi indicarea modalităţilor concrete de realizare
a acestui principiu.553 Astfel, după ce a consacrat principiul reparării integrale a prejudiciului, practica judiciară s-a
pronunţat cu privire la repararea prejudiciului suferit de persoanele neîncadrate în muncă, cu privire la repararea
prejudiciului suferit de minori, cu privire la cuantumul indemnizaţiei şi a echivalentului pecuniar al efortului suplimentar
pe care va trebui să-l depună victima pentru desfăşurarea activităţii sale în viitor.
Tot în practica judiciară s-a statuat că prin reparare trebuie să se acopere întreaga valoare a muncii pe care
persoana vătămată nu o mai poate presta, că persoana care primea întreţinere de la victimă are dreptul la
despăgubire în cazul decesului acesteia, chiar dacă realizează venituri din muncă proprie ori că în cuantumul
despăgubirilor se va include valoarea câştigului nerealizat.
Repararea integrală a prejudiciului înseamnă totodată găsirea mijloacelor conferite de legiuitor pentru înlăturarea
tuturor încălcărilor dreptului subiectiv ori ale interesului juridic protejat. Spre exemplu, în cazul încălcării dreptului la
reputaţie sau onoare ori la propria imagine, prin publicarea unor materiale prin mass-media, repararea prejudiciului
nepatrimonial suferit se poate realiza atât prin obligarea autorului faptei la despăgubiri, cât şi prin obligarea acestuia
la publicarea unei dezminţiri, la scuze publice, la publicarea hotărârii definitive de obligare la despăgubiri.

Ioan Adam

132
Note de subsol:
A se vedea, în acest sens: M. Eliescu, op. cit., p. 92-92; L. Pop, op. cit., p. 204;C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 154-
155, apud L. Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 472.
A se vedea, în acest sens, S. Reifegerste, Pour une obligation de minimiser le dommage, Thèse, Paris I, 1999, apud
L. Pop, op. cit., p. 472.
A se vedea, în acest sens, L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul,Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2009, p. 656-659, apud L. Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, op. cit., p. 473.
Idem,p. 656.
A se vedea, în acest sens, G. Viney, P. Jourdain, op. cit., p. 91-96, apudL. Pop, op. cit., p. 473.
C.S.J., s. pen., dec. nr. 417/1990, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 243. În literatura de specialitate s-a arătat că dacă
prejudiciul este cert, dreptul la reparare nu ridică probleme, victima fiind îndreptăţită atât la repararea pagubei suferite
(damnum emergens), cât şi la repararea beneficiului nerealizat (lucrum cessans) – I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 215.
Trib. Suprem, dec. nr. 116/1966, C.D., 1966, p. 426.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 17/1974, C.D., 1974, p. 52.
Trib. Suprem, dec. nr. 10/1961, p. 70; dec. nr. 25/1963, p. 73; dec. nr. 16/1964, p. 76; în Culegerea deciziilor de
îndrumare ale plenului Tribunalului Suprem în materie civilă pe anii 1952-1965; dec. nr. 9/1957, J.N. nr. 7/1957, p.
1300.

7.4.2.

Principiul reparării în natură

Acest principiu se regăseşte în noua reglementare în prima teză a  art. 1386 , articol care reglementează emblematic
„formele reparaţiei”. Astfel, „repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare (...)”.
Principiul valorificat aici este de sorginte romană, cunoscut sub termenul de restitutio in integrum, care vizează
prejudiciile materiale ori patrimoniale cauzate în mod direct bunurilor unei alte persoane şi care poate îmbrăca forma:
- restituirii bunurilor şi a valorilor sustrase;
- înlocuirea bunurilor distruse cu altele de aceeaşi natură, calitate şi cantitate;
- efectuarea unor reparaţii care să aducă bunul ori bunurile la forma şi structura iniţială etc.
Desigur, putem vorbi de reparaţie în natură, atipică şi parţială şi în cazul prejudiciilor nepatrimoniale, morale, care
vizează personalitatea umană, aspecte reglementate expres de Noul Cod civil în dispoziţiile art. 252-257, respectiv în
Titlul V, Cartea I, „Despre persoane”.
De cele mai multe ori, în practică, prin încercarea de a repara prejudiciile nepatrimoniale, persoana prejudiciată nu
a putut fi pusă în situaţia anterioară. Prin Noul Cod civil , se consacră expres, în textul art. 253 alin. (4), posibilitatea
victimei de a solicita şi o reparaţie patrimonială, chiar atunci când prejudiciul a fost de natură nepatrimonială, cu
condiţia ca vătămarea să fie imputabilă autorului evenimentului prejudicios.
Finalitatea reparaţiei patrimoniale, aşa cum o consacră doctrina, poate fi, după caz, compensarea, atenuarea ori
alinarea durerilor fizice şi a suferinţelor psihice ale victimelor. 554
Aspecte doctrinare şi exemple jurisprudenţiale relevante în materie. Repararea în natură este activitatea de
înlăturare a prejudiciului suferit de către o persoană prin utilizarea unor modalităţi şi procedee practice care, în funcţie
de specificul şi gravitatea prejudiciului respectiv, sunt apte să ducă, în cea mai mare măsură, la realizarea principiului
reparării integrale a prejudiciului şi la restabilirea situaţiei anterioare a patrimoniului persoanei păgubite.555 În
principiu, prejudiciul se repară în natură, prin activitatea de înlăturare a prejudiciilor suferite de o persoană, într-una
dintre următoarele modalităţi: restituirea bunurilor sustrase, 556 înlocuirea bunurilor distruse cu altele de acelaşi fel,
distrugerea lucrărilor executate, spre exemplu în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face etc.
Astfel, s-a decis în practica judiciară că repararea pagubei prin infracţiune se face potrivit legii civile, între altele, în
natură, prin restituirea bunurilor sustrase şi numai în măsura în care repararea în natură nu este posibilă, aceasta se
poate face prin plata unor despăgubiri băneşti.557
Aşadar, în cazul în care repararea în natură nu este posibilă, repararea se va face prin echivalent bănesc , respectiv
prin obligarea la plata unei sume de bani. Această reparare se poate face fie prin acordarea unei sume globale, fie
prin stabilirea unor prestaţii succesive, cu caracter viager sau temporar.558

133
Deci atunci când repararea în natură nu este posibilă se va proceda la repararea prin echivalent, ceea ce înseamnă
în mod practic obligarea autorului prejudiciului la despăgubiri reprezentând valoarea de înlocuire a bunului distrus
sau sustras.
În materia răspunderii delictuale repararea vătămărilor aduse persoanei poate fi realizată numai prin echivalent
bănesc, în majoritatea cazurilor, câtă vreme însă distrugerile cauzate bunurilor acesteia pot fi reparate fie în natură,
prin înlocuire, restituire ori reparare, fie prin echivalent bănesc, fie cumulând cele două modalităţi de reparare. Astfel,
autorul faptei ilicite culpabile poate fi obligat la despăgubiri ori compensaţii băneşti pentru pierderile materiale ori
morale suferite de cel vătămat în sănătatea ori integritatea fizică, în dreptul la onoare, demnitate, reputaţie, propria
imagine, în dreptul la viaţa privată, dreptul de autor etc.
Când, după acordarea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, se face dovada unor noi prejudicii, având drept
cauză aceeaşi faptă ilicită, se poate introduce o nouă acţiune, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat
a hotărârii anterior pronunţate.559
S-a statuat că, dacă în cursul soluţionării cauzei a intervenit o creştere a cursului mărcii germane, în raport cu care s-
a stabilit valoarea prejudiciului suferit de reclamant, rămâne deschisă acestuia calea reactualizării sumei la care
a fost obligat pârâtul, printr-o acţiune separată.560
De asemenea, în situaţia prejudiciilor rezultate ca urmare a vătămării integrităţii corporale, ori de câte ori s-a agravat
starea sănătăţii persoanei respective, despăgubirile acordate prin hotărârea anterioară pot fi majorate, indiferent dacă
despăgubirile au fost acordate sub forma unei sume globale sau a unor prestaţii periodice.561
Invers, dacă infirmitatea s-a micşorat sau a dispărut, se va putea dispune micşorarea sau sistarea plăţii numai în
situaţia în care despăgubirile au fost stabilite sub forma unor prestaţii periodice. În situaţia în care despăgubirea
a fost stabilită sub forma unei sume globale, infirmitatea fiind definitivă, aceasta nu mai poate fi modificată printr-o
acţiune civilă separată, hotărârea intrând sub autoritatea lucrului judecat.
În toate cazurile, despăgubirile trebuie stabilite nu prin apreciere, ci în raport cu prejudiciul efectiv suferit de cel
păgubit.562
Conchidem că, deşi repararea în natură constituie principiul care asigură îndeplinirea exactă a obligaţiei asumate de
debitor în favoarea creditorului, ori impusă de legiuitor, repararea prin echivalent este modalitatea la care se recurge
fie datorită imposibilităţii reparării totale ori numai în parte în natură, fie atunci când aceasta constituie modalitatea
cea mai potrivită pentru acoperirea prejudiciului.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens, comentarii pe marginea dispoziţiilor Codului civil din 1864, în materie, dispoziţii preluate şi
de noua reglementare: I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p.
165-278; I. Albu, Consideraţii în legătură cu revenirea jurisprudenţei române la practica reparării băneşti a daunelor
morale, Dreptul nr. 8/1996, p. 13-22; I. Urs, Repararea daunelor morale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 41-231,
apudL. Pop, op. cit., p. 475.
În literatura de specialitate s-a arătat că reparaţia în natură a prejudiciului nu este o simplă posibilitate lăsată la
aprecierea judecătorului, ci reprezintă regula de bază în materia răspunderii civile delictuale, fiind consacrată şi
legislativ prin dispoziţiile art. 14 alin. (3) C.proc.pen. (I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 222).
Dacă bunurile mobile sustrase aparţin domeniului public, revendicarea lor este posibilă chiar de la posesorul de
bună-credinţă. În prezent, numai domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale au regimul juridic
preferenţial prevăzut de art. 1844 C.civ. din 1864. Celelalte bunuri, chiar dacă aparţin statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale au regim juridic de drept comun, adică regimul juridic al proprietăţii private. În cazul proprietăţii
private, revendicarea bunurilor mobile sustrase este posibilă chiar de la dobânditorul de bună-credinţă, dar numai în
termen de 3 ani de la data sustragerii, conform art. 1909 alin. (2) C.civ. din 1864. Când bunurile au fost cumpărate de
la un terţ, într-un loc public unde se fac asemenea operaţiuni, revendicarea lor este posibilă potrivit art. 1910 C.civ.
din 1864, doar dacă proprietarul restituie posesorului de bună-credinţă preţul pe care l-a plătit. A se vedea, în acest
sens, I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002 (p. 134 şi urm. pentru delimitarea domeniului
public de domeniul privat, şi p. 717 şi urm. pentru revendicarea bunurilor mobile).
Tot în practica judiciară s-a statuat că repararea integrală a prejudiciului, la care este îndreptăţită victima unui fapt
ilicit, trebuie făcută fie în natură, fie, atunci când repararea în natură nu este cu putinţă, prin echivalent bănesc.
C.S.J., dec. nr. 2171/1992, Dreptulnr. 7/1993, p. 96.
Trebuie să facem precizarea că despăgubirile civile, stabilite sub forma unor prestaţii periodice pe timpul cât va dura
infirmitatea provocată unei persoane, nu au caracterul unei pensii de întreţinere.

134
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 159.
C.A. Alba Iulia, dec. nr. 730/1994, Dreptul nr. 8/1995, p. 90-91.
C.S.J., dec. nr. 2013/1991, în Probleme de drept, 1990-1992, p. 87.
Trib. Suprem, dec. nr. 924/1973, C.D., 1973, p. 175.

7.5.

Repararea prin echivalent bănesc a prejudiciului în contextul dispoziţiilor Noului Cod civil

Noul Cod civil consacră această modalitate în textul alin. (1) al art. 1386 , care prevede faptul că, dacă „nu este cu
putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură”, reparaţia se poate face şi „prin plata unei
despăgubiri, stabilită prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”.
Aici legiuitorul indică alternativa reparaţiei sub această formă, dacă obiectiv nu este posibilă reparaţia în natură, dând
mai multă importanţă factorului decizional al persoanei prejudiciate care poate opta spre primirea în echivalent
bănesc reparaţia, dacă „nu este interesată” (foarte plastic a formulat legiuitorul), de reparaţia în natură.
Tot aici se recomandă ajungerea la un consens privind reparaţia, dar în lipsa acestuia, se indică şi varianta apelării la
forţa coercitivă a statului valorificată de instanţa de judecată învestită cu soluţionarea acestui caz.
Un aspect deosebit de important pe care îl punctează alin. (2) al art. 1386 NCC îl constituie fixarea despăgubirilor în
raport cu „data producerii prejudiciului”, respectiv, cuantumul reparaţiei prin echivalent bănesc trebuie să fie stabilit în
raport de acest moment, cu îndeplinirea condiţiei ca prin lege să nu se dispună în alt mod, ori în raport cu alţi factori.
Prin această lăudabilă reglementare s-a tranşat problema determinării momentului mai sus amintit, care a născut
reale controverse în doctrina internaţională, dar şi în cea autohtonă.563
Totuşi, opinăm asupra faptului că mai fericit şi mai util ar fi fost ca legiuitorul să prevadă în textul Noului Cod civil
stabilirea cuantumului reparaţiei băneşti în raport cu valoarea prejudiciului la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Numai astfel, în opinia mai multor autori 564, dar şi a noastră, s-ar valorifica principiul restitutio in integrum, cuantumul
prejudiciului fixat prin hotărâre fiind actualizat, deoarece cu toţii ştim că factori ca inflaţia şi prelungirea soluţionării
cauzelor în timp au condus şi vor conduce la situaţii inechitabile, disproporţionate, la dezechilibre evidente.
O altă prevedere omisă de legiuitor în Noul Cod civil ar fi legată de dobânzile înţelese ca lucrum cessans, de la data
când prejudiciul ar fi devenit cert, în ipotezele în care prejudiciul ar avea exclusiv caracter pecuniar.
Prin urmare, din noua reglementare se poate extrage ideea conform căreia, persoana responsabilă datorează şi
dobânzile aferente sumei stabilite de instanţă ca despăgubire, până la plata integrală, neacordându-se dobânzi
pentru perioada anterioară, deoarece numai din momentul pronunţării hotărârii, creanţa ce are ca obiect acordarea
reparaţiei, devine lichidă şi exigibilă.
Aspecte doctinare şi exemple jurisprudenţiale relevante în materie. Repararea în natură a prejudiciului nu se
poate realiza în toate situaţiile, cum ar fi spre exemplu în cazul morţii, al pierderii capacităţii totale sau parţiale de
muncă a unei persoane. Pot apărea situaţii în care repararea în natură să nu mai constituie modalitatea cea mai
potrivită pentru repararea prejudiciului, cum ar fi, spre exemplu, situaţia în care un produs a fost degradat după ce
a fost sustras şi nu poate fi înlocuit cu altul de aceeaşi natură.
În practica judiciară au apărut mai multe situaţii.
A. Cuantumul reparării prin echivalent al pagubelor materiale este cel din momentul pronunţării hotărârii,
deoarece numai aşa se poate realiza principiul reparării integrale a prejudiciului. O eventuală acţiune pentru
majorarea despăgubirilor acordate, ca urmare a apariţiei unor pagube suplimentare, trebuie să considere drept
prejudicii noi numai pe cele care au apărut după data pronunţării hotărârii anterioare. Din momentul pronunţării
hotărârii definitive, autorul prejudiciului datorează dobânzi, deoarece de la acea dată creanţa a devenit certă, lichidă
şi exigibilă.565 În cazul distrugerii unui bun, la calcularea cuantumului prejudiciului se va ţine seama de starea de
uzură a bunului, existentă la data producerii prejudiciului.
B. Stabilirea prejudiciului în caz de vătămare a integrităţii unei persoane, presupune mai multe ipoteze:
a) în cazul în care vătămarea integrităţii corporale are efecte de scurtă durată, pentru determinarea reparaţiei se iau
în calcul toate cheltuielile făcute cu însănătoşirea, diferenţa de retribuire pe perioada concediului medical etc.
Cuantumul despăgubirilor se va acorda şi în funcţie de dauna morală suferită, ca prejudiciu estetic, dureri fizice etc. 566
De obicei despăgubirile se acordă sub forma unei sume globale;
b) în cazul în care vătămarea sănătăţii ori a integrităţii corporale are ca efect pierderea sau diminuarea capacităţii de
muncă cu caracter permanent, rezolvarea problemei trebuie analizată în funcţie de următoarele situaţii:
- atunci când persoana vătămată era încadrată în muncă şi a  suferit o  diminuare a  veniturilor pe care le primea,
aceasta este îndreptăţită să primească, sub forma unor prestaţii periodice, diferenţa dintre pensia sau ajutorul social,
plătite de asigurările sociale, şi veniturile lunare de care a fost lipsită ca urmare a vătămării.567 Victima trebuie să se
adreseze mai întâi asigurărilor sociale pentru obţinerea pensiei şi apoi printr-o acţiune civilă subsidiară, pentru

135
obţinerea diferenţei, destinate a acoperi integral prejudiciul suferit. Termenul de prescripţie al acţiunii se calculează
de la data stabilirii pensiei şi nu de la data producerii prejudiciului. În calcularea veniturilor lunare se are în vedere
retribuţia pe care o primea victima, eventuala majorare a acesteia şi uneori orele suplimentare pe care aceasta le
presta.568 Persoana vătămată căreia i s-au acordat despăgubiri civile pentru repararea daunelor provocate prin
vătămare corporală în baza unei hotărâri judecătoreşti este îndreptăţită să ceară majorarea acestor despăgubiri, fără
a fi necesar să dovedească agravarea în timp a infirmităţii, dacă face dovada că au intervenit alte împrejurări de fapt,
faţă de care despăgubirile acordate iniţial nu mai corespund prejudiciului real, cum ar fi aceea că în mod cert ar fi
beneficiat de un salariu majorat prin efectul măsurilor de majorare periodică a retribuţiilor personalului angajat;
- dacă persoana vătămată era încadrată în muncă şi nu a  suferit diminuări ale veniturilor pe care le primea, i se vor
acorda despăgubiri băneşti, deoarece victima trebuie să depună eforturi mai mari pentru realizarea aceluiaşi
randament, are nevoie de cheltuieli suplimentare, este necesar să dobândească o nouă calificare profesională etc.;569
- în situaţia în care persoana vătămată era încadrată în muncă şi, ulterior stabilirii despăgubirilor, au survenit
modificări în capacitatea de muncă a victimei, fie prin înrăutăţirea, fie prin îmbunătăţirea acesteia. În acest caz, dacă
victima prejudiciului şi-a recăpătat total sau parţial capacitatea de muncă, este posibilă reducerea sau chiar sistarea
despăgubirilor acordate, ţinându-se cont şi de posibilitatea victimei de a se putea încadra sau reîncadra în muncă.
Dacă victima prejudiciului a depus diligenţele necesare, dar încadrarea în muncă nu a fost posibilă, despăgubirile nu
vor putea fi reduse sau sistate.570
În ipoteza în care victima nu s-a mai putut încadra în muncă, dar aceasta obţine ajutorul de şomaj, ea este în
continuare îndreptăţită să primească o despăgubire care se calculează ca diferenţă dintre veniturile realizate anterior
vătămării prin fapta ilicită şi cuantumul ajutorului de şomaj. În mod simetric, despăgubirile acordate se pot majora, în
situaţia în care situaţia victimei s-a înrăutăţit sau pensia de invaliditate s-a micşorat ca urmare a încadrării într-un alt
grad de invaliditate.571
În situaţia în care persoana vătămată era la data vătămării o persoană majoră, însă neîncadrată în muncă, în
stabilirea despăgubirilor urmează să se ţină cont de un criteriu concret, prin care să se evalueze daunele suferite
efectiv de victimă.572 La stabilirea despăgubirilor se va ţine cont de valoarea prestaţiilor în gospodăria casnică, fie ca
muncitor zilier, fie în orice alt loc de muncă, asigurându-se o acoperire integrală şi justă a pagubei, corespunzător
cantităţii de muncă pe care nu o mai poate presta.573 Incapacitatea de muncă urmează a se stabili prin expertiză
medicală, simpla împlinire a vârstei de pensionare neputând duce automat la concluzia incapacităţii de muncă.
În situaţia în care persoana vătămată era la data vătămării o persoană minoră, neîncadrată în muncă, stabilirea
despăgubirilor se face ţinând cont de toate împrejurările de fapt, de situaţia concretă, de îngrijirile pe care trebuie să
le primească, de efortul suplimentar fizic şi psihic pe care victima va trebui să-l facă pentru dobândirea unei calificări
adecvate.574 Cuantumul despăgubirilor poate fi reexaminat la data la care victima s-a încadrat în muncă.
S-a mai decis că în cuantumul despăgubirilor urmează a fi incluse şi cheltuielile făcute în timpul deplasărilor la spital
şi la externare de părinţii minorului vătămat, cele efectuate pentru deplasările familiei spre a-l vizita pe bolnav la
spital, în măsura în care nu sunt exagerate, precum şi contravaloarea retribuţiei neîncasate de părinţi pentru timpul
afectat deplasărilor la unităţile sanitare şi instanţă.575
De asemenea, împrejurarea că în actele medico-legale se menţionează că partea vătămată va fi reexaminată
medical la o anumită dată nu justifică acordarea despăgubirilor numai până la acea dată, deoarece incapacitatea de
muncă,576 rezultată din starea de invaliditate, constituie temeiul obligării la despăgubiri şi trebuia ca acestea să fie
acordate până la încetarea stării de nevoie.577
Data de la care se vor acorda despăgubirile este aceea a producerii vătămării şi nu aceea a rămânerii definitive
a hotărârii judecătoreşti,578 iar renunţarea de către părinte, în numele minorului, la despăgubire, nu se poate face
decât cu acordul autorităţii tutelare.
C. Stabilirea prejudiciului în cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane. În primul rând,
revine autorului prejudiciului obligaţia de a repara prejudiciile ce au rezultat din cheltuielile de spitalizare şi
înmormântare, indiferent de persoanele care le-au făcut. Astfel, s-a decis că autorul infracţiunii, care a cauzat
moartea unei persoane, trebuie obligat şi la plata cheltuielilor ocazionate cu facerea parastaselor organizate potrivit
tradiţiei locului, între aceste cheltuieli şi infracţiune existând raport de cauzalitate. 579 De asemenea, este necesar a fi
reparate şi prejudiciile constând în întreţinerea prestată de victimă anterior decesului şi daunele morale încercate de
soţul ori rudele apropiate ale victimei. În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de înmormântare supuse reparaţiei,
s-a pus problema dacă aceste cheltuieli nu ar fi exagerate, nu ar apărea ca fiind nejustificate, în sensul că ar
reprezenta o tendinţă de orgoliu a moştenitorilor victimei. În legătură cu această problemă, în practica judiciară, 580 în
mod judicios, s-a statuat că dorinţa părinţilor de a-i eterniza memoria fiului lor, care a decedat în împrejurări tragice şi
în mod intempestiv, prin ridicarea unui monument funerar nu poate fi apreciată ca o tendinţă de orgoliu sau vanitate,
ci ca o manifestare a unui sentiment firesc de pietate şi de cinstire a memoriei fiului, a cărei expresie materială,
dovedită cu acte, trebuie să facă obiectul despăgubirilor civile solicitate.581
Aceeaşi soluţie a adoptat şi instanţa supremă care a decis că între evenimentul morţii şi efectuarea tuturor acestor
cheltuieli se constată că există un raport cauzal, prejudiciul efectiv suferit cuprinzând şi cheltuielile pentru parastasele
tradiţionale şi pentru ridicarea unui monument funerar, acestea fiind direct legate de evenimentul morţii victimei.582

136
Aşa cum am mai arătat, la determinarea despăgubirilor reprezentând cheltuielile de înmormântare şi cele
ulterioare583, ocazionate cu parastasele, conform tradiţiei religioase a locului şi cu ridicarea unui monument funerar,
trebuie să se ţină seama de toate împrejurările cauzei, respectiv de starea şi condiţia victimei, obiceiul locului,
conform religiei victimei, deoarece moartea victimei nu poate determina decât acordarea despăgubirilor ce se
dovedesc a fi necesare, iar nu şi celor ce exced, în situaţia în care rudele victimei au înţeles să depăşească cadrul
tradiţiei locului, în speranţa că vor fi despăgubite.584
Tot astfel, s-a arătat că cheltuielile efectuate de către staţia de salvare se include în cheltuielile de spitalizare,
deoarece transportul victimei a fost necesar pentru a i se putea acorda asistenţă medicală585.
În ceea ce priveşte despăgubirile la care sunt îndreptăţite persoanele apropiate defunctului, se face următoarea
distincţie:
a) cei îndreptăţiţi la despăgubire au dreptul la pensie de urmaş din partea asigurărilor sociale,586 situaţie în care se
vor adresa mai întâi asigurărilor sociale pentru stabilirea pensiei şi, dacă aceasta nu acoperă integral prejudiciul, vor
pretinde despăgubiri pentru diferenţa dintre pensie şi valoarea întreţinerii pe care o primeau.587 Toate persoanele
aflate în întreţinerea celui decedat au vocaţie pentru a cere despăgubiri. Este cazul soţului, al copiilor minori ori aflaţi
în continuarea studiilor, care beneficiază de întreţinere în baza unor obligaţii legale de întreţinere;
b) cei îndreptăţiţi la despăgubire nu au dreptul la pensie de urmaş din partea asigurărilor sociale, astfel că pot apărea
mai multe situaţii, şi anume:
- persoanele cu vocaţie la despăgubiri sunt în primul rând cei care primeau efectiv întreţinere de la defunct, dar şi
persoanele care, deşi nu primeau efectiv întreţinere, îndeplineau condiţiile cerute de Codul familiei pentru a obţine
întreţinerea de la victimă.588
De asemenea, vor avea dreptul la despăgubiri şi persoanele care nu aveau drept la întreţinere, dar se aflau în fapt în
întreţinerea victimei, dacă această întreţinere avea caracter de stabilitate, situaţie care presupune că ar fi existat şi în
viitor.589
Astfel, au fost acordate despăgubiri copiilor soţului victimei, care proveneau dintr-o altă căsătorie a acestui soţ şi
care, deci, nu aveau un drept subiectiv de a primi întreţinere din partea victimei.590
Cu toate că dreptul la despăgubiri se naşte din obligaţia legală de întreţinere ce revenea victimei, temeiul obligării la
despăgubiri, întinderea şi durata acordării acestora nu sunt guvernate de legislaţia familiei, ci de dispoziţiile privitoare
la răspunderea civilă.591
De asemenea, s-a recunoscut dreptul unui copil minor aflat în întreţinerea unei rude, fără a fi adoptat de aceasta şi
fără a avea dreptul la întreţinere, de a primi despăgubiri în cazul în care această rudă este victima unui accident.592
S-au mai acordat despăgubiri concubinei şi copilului acesteia dacă au fost întreţinuţi în fapt de victimă.593
S-a mai recunoscut obligaţia de despăgubire în favoarea unor minori care erau copiii victimei – fiind întreţinuţi de
aceasta – deşi în actele de stare civilă figura ca tată un alt bărbat, nefiind promovată acţiunea în tăgada paternităţii.594
Nu vor putea însă pretinde despăgubiri persoanele care la data decesului nu se aflau în nevoie şi nu erau în
incapacitate de a munci [art. 86 alin. (2) C.fam. (abrogat în prezent), respectiv art. 1390 alin. (3) NCC] .595
- acordarea despăgubirilor cuvenite celor în drept la întreţinere se va face chiar dacă cel care primea întreţinerea
avea unele venituri personale din muncă, pensie sau orice alte venituri;596
- modalităţile de plată a despăgubirilor celor aflaţi în întreţinerea victimei, se fac, de regulă, eşalonat, în rate lunare şi
nu sub forma unei sume globale.597 Atunci când prejudiciul are caracter actual, despăgubirea se acordă printr-o sumă
globală, fiind posibil ca aceasta să fie achitată şi în rate.
Când este vorba însă de prejudicii viitoare, cauzate prin vătămarea sănătăţii ori a integrităţii corporale, ce au ca efect
diminuarea ori pierderea capacităţii de muncă, ori prin moartea întreţinătorului, despăgubirile se acordă sub forma
unor prestaţii periodice. În această situaţie, întinderea prejudiciilor viitoare nu este posibil a fi determinată, aşa încât
acestea sunt supuse reparării cu condiţia subînţeleasă a menţinerii lor în limitele existente la data pronunţării hotărârii
judecătoreşti.598
În literatura de specialitate franceză 599 s-a arătat că victima nu are dreptul decât la suma efectiv avansată de ea,
dacă, fără a aştepta decizia judecătorului, a reparat prejudiciul, îmbogăţirea şi sărăcirea fiind limite reciproce, iar
victima neputând justifica în acest caz o sărăcire superioară sumei menţionate. Ca urmare, despăgubirile acordate
eşalonat, sub forma unor prestaţii periodice, pot fi modificate în cuantumul lor, pentru a se păstra echilibrul dintre
paguba produsă prin fapta ilicită şi despăgubirea destinată a înlocui, cu fiecare rată, acea pagubă. Dacă echilibrul s-a
rupt, el nu poate fi restabilit decât printr-o hotărâre ulterioară, care va stabili ratele corespunzătoare prejudiciului. De
aceea hotărârea prin care s-a stabilit o atare despăgubire nu poate fi opusă în procesul următor cu putere de lucru
judecat.600
În practica judiciară601 s-a statuat că, pentru a se asigura o reparare justă şi integrală a pagubei produse copiilor
minori ai victimei, este necesar ca instanţa să stabilească evoluţia veniturilor pe care le-ar realiza victima şi, în raport
cu aceste venituri, să fie determinate despăgubirile periodice pe care inculpatul la datorează acestora.602

137
În ceea ce priveşte cuantumul prestaţiei lunare, trebuie să se ţină cont că aceasta nu este o pensie de întreţinere, ci
o despăgubire şi, prin urmare, criteriul stării materiale a plătitorului nu poate fi reţinut. Prin urmare, autorul
prejudiciului urmează să acopere prestaţiile pe care le primea victima, indiferent de starea sa materială 603. S-a mai
statuat că, pentru determinarea corectă a despăgubirilor cuvenite copiilor minori ai victimei s-a decis că trebuie avute
în vedere, pe lângă salariul realizat de victimă şi veniturile realizate după programul de lucru din munci ocazionale şi
din cultivarea unui teren agricol, venituri cu care victima contribuia la întreţinerea familiei. 604 În legătură cu durata în
timp a prestaţiilor, în situaţia în care beneficiarul este o persoană minoră, problema este aceea a vârstei până la care
va beneficia de aceste prestaţii. Astfel, potrivit art. 84 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice
605
, cu modificările şi completările ulterioare, copiii au dreptul la pensie de urmaş până la vârsta de 16 ani sau, dacă
îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, dar fără
a  depăşi vârsta de 26 de ani. De asemenea art. 13 alin. (1) C.muncii 606 prevede: „persoana fizică dobândeşte
capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani”.
Chiar dacă iniţial, instanţele judecătoreşti au decis că despăgubirile sub forma prestaţiilor periodice se acordă până la
vârsta majoratului, indiferent dacă se aflau la şcoală sau nu,607 ulterior au promovat o altă orientare, respectiv
a obligării autorului faptei ilicite la plata despăgubirilor şi după vârsta majoratului, când cel întreţinut se afla în
continuarea studiilor.608 În acest caz, despăgubirile se pot acorda numai până la vârsta de 26 de ani, prin analogie cu
prevederea din legea pensiilor şi a principiilor aplicate obligaţiei de întreţinere din dreptul familiei. Dar, în această
situaţie, reprezentantul legal al minorului nu poate cere despăgubiri decât până la vârsta majoratului, după această
vârstă exerciţiul acţiunii civile aparţinând exclusiv celui în cauză, care va trebui să probeze că îşi continuă studiile. 609
Nu se vor acorda despăgubiri urmaşului celui decedat pe perioada şcolarizării, dacă pe această perioadă întreţinerea
îi este asigurată în mod gratuit de şcoală. 610 Plata prestaţiilor periodice este datorată începând cu data săvârşirii
faptei ilicite şi nu cu data pronunţării hotărârii.
Despăgubirile pot îmbrăca atât forma unei sume globale, cât şi a unei prestaţii periodice, atât în cazul vătămării
integrităţii corporale şi a sănătăţii, cât şi în situaţia morţii unei persoane. Dar în situaţia în care autorul unei fapte ilicite
urmează să părăsească ţara definitiv, el trebuie întotdeauna obligat la plata unei sume globale, care să asigure
repararea integrală a prejudiciului.611
În prezent, datorită fluctuaţiilor monedei naţionale, în cazul prestaţiilor periodice, se pune problema devalorizării, care
poate determina caracterul derizoriu al acestora.612
7.5.1. - Modalitatea de stabilire a reparaţiei în cazul prejudiciilor corporale
7.5.2. - Modalitatea de stabilire a reparaţiei în caz de deces al victimei
7.5.3. - Corelaţia între reparaţia pentru prejudicii corporale şi pensia de asigurări sociale/ajutor social
7.5.4. - Modalitatea acordării despăgubirilor. Modificarea cuantumului după soluţionarea în mod irevocabil a litigiului

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 162,163, apudL. Pop,op. cit., p. 475.
A se vedea, în acest sens, M. Eliescu, op. cit., p. 467; L. Pop, op. cit., p. 326.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 2/1972, C.D., 1972, p. 24.
C.S.J., dec. nr. 1530/1991, Dreptul nr. 7/1992, p. 79.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 1729/1980, R.R.D. nr. 7/1981, p. 57.
De asemenea, trebuie luate în considerare şi veniturile obţinute prin cumulul de funcţii, precum şi majorările de
retribuţie de care partea vătămată ar fi beneficiat în mod cert, dacăşi-ar fi continuat activitatea obişnuită şi chiar
veniturile realizate în afara unui contract de muncă, deoarece şi acestea sunt rezultatul muncii depuse, chiar cu unele
întreruperi şi trebuie să se ţină seama de veniturile pe care partea vătămată le-a obţinut în realitate şi de care
a beneficiat efectiv din munca prestată înainte de a fi accidentată.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 2345/1974, C.D., 1974, p. 478.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 160/1974, C.D., 1974, p. 474.
Trib. Suprem, dec. nr. 312/1985, R.R.D. nr. 11/1985, p. 70.
În literatura de specialitate franceză s-a arătat că în situaţia în care victima era majoră, dar neîncadrată în muncă,
întinderea pagubei nu se apreciază în raport cu retribuţia tarifară minimă, ci trebuie să se verifice sursele de trai şi
veniturile obţinute de victimă (a se vedeaA. Bénabent, op. cit., p. 346).
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 13/1968, C.D., 1968, p. 31.
Trib. Suprem, dec. nr. 311/1976, C.D., 1976, p. 131.

138
Trib. Suprem, dec. nr. 11764/1974, C.D., 1974, p. 467.
În literatura de specialitate s-a arătat pe bună dreptate că victima minoră are rezervat dreptul la o  acţiune separată
pentru perioada când se va încadra în muncă şi va realiza venituri mai mici din cauza vătămărilor suferite (I. Dogaru,
P. Drăghici, op. cit., p. 227).
C.S.J., dec. nr. 369/1992, Dreptul nr. 12/1992, p. 89.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 1764/1974, C.D., 1974, p. 474.
C.S.J., dec. nr. 304/1993, B.J., 1993, p. 190.
Trib. Bihor, dec. nr. 48/1991, Dreptul nr. 6/1991, p. 65.
Pe aceeaşi poziţie se situează şi literatura de specialitate care precizează că elementele de calcul pentru stabilirea
despăgubirilor civile includ îndeplinirea cerinţei referitoare la necesar, dar aceste referinţe nu pot duce la o limitare
rigidă sau la stabilirea unui plafon general abstract, peste care nu se poate trece (I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p.
228). A se vedea şi poziţia doctrinei franceze în acest sens: J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit., Le fait juridique,
p. 136 şi urm.
C.S.J., dec. nr. 417/1993, Dreptul nr. 9/1993, p. 81.
Instanţa trebuie să administreze probe pentru a stabili dacă partea civilă a efectuat cheltuieli legate de asemenea
obiceiuri şi să oblige pe inculpat sau pe moştenitorii acestuia, cu titlu de despăgubiri civile, la plata acestor cheltuieli
(C.S.J., s. pen., dec. nr. 304/1993, în Repertoriu de practică judiciară 1989-1994, Ed. Argesis, 1995, vol. I, p. 768).
Pentru a se putea face o apreciere corectă a situaţiei reale în cauză, cu privire la cuantumul cheltuielilor de
înmormântare solicitate, va trebui să se ţină seama de imperativul moral al urmaşilor victimei, determinat de
mentalitatea religioasă, a colectivităţii din care aceştia fac parte, de intensitatea tragediei suferite (în funcţie de criterii
cum sunt vârsta victimei, caracterul imperativ al decesului, starea ei de sănătate, situaţia familială etc.), precum şi de
obiceiul locului care consacră anumite limite particulare ale aspectului material al manifestării sentimentului de
pietate, devenite tradiţie într-o zonă sau alta a ţării (I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 228).
C.S.J., dec. nr. 1878/1995, B.J., 1995, p. 227.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 671/1988, R.R.D. nr. 2/1989, p. 74.
În practica judiciară s-a statuat că în determinarea despăgubirilor este necesar să se ţină seama de sumele de bani
pe care victima le afecta pentru întreţinerea şi pregătirea profesională a celui care beneficiază de pensia de urmaş. A
se vedea dec. nr. 63/1982, R.R.D. nr. 8/1983,p. 62.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 690/1989, Dreptul nr. 4/1990, p. 75.
M. Mayo, Repararea prejudiciilor rezultând din vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori din provocarea
morţii, J.N. nr. 9/1964, p. 23.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 39/1963, J.N. nr. 4/1964, p. 178.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 265/1964, J.N. nr. 12/1964, p. 157.
T.M.B., dec. pen. nr. 593/1974, R.R.D. nr. 10/1974, p. 74.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 2722/1970, R.R.D. nr. 3/1971, p. 130. A se vedea, în acest sens, şi poziţia literaturii de
specialitate: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 174 şi urm.;I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 222 şi urm.
Trib. Suprem, dec. nr. 39/1988, R.R.D. nr. 8/1989, p. 75.
Trib. Suprem, dec. nr. 733/1957, C.D., 1957, p. 159.
S-a decis că se pot acorda despăgubiri şi unei persoane majore, în speţă soţia celui decedat, fără a le condiţiona de
încadrarea în muncă, chiar dacă aceasta avea capacitatea de a munci, spre a i se asigura astfel „aceeaşi stare
materială pe care ar fi avut-o dacă soţul său ar fi trăit” (Trib. Suprem, dec. pen. nr. 364/1979, R.R.D. nr. 12/1979, p.
61).
Trib. Suprem, dec. nr. 2151/1956, C.D., 1956, p. 327.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 16/1964, C.D. 1964, p. 34.
A.Weill, Fr. Terré, Droit civil. Les obligations, troisième édition, Dalloz, Paris, 1980,p. 885; M. Planiol, G. Ripert, Traité
pratique de droit civil français, L.G.D.J., Paris, 1952,p. 966.
Trib. Suprem, dec. nr. 312/1985, R.R.D. nr. 11/1985, p. 70.
C.S.J., dec. nr. 1146/1992, Dreptul nr. 12/1992, p. 88.
De asemenea s-a mai decis că, în raport de evoluţia salariilor, la stabilirea prejudiciului suferit de copiii minori ai
persoanei decedate ca urmare a infracţiunii, în vederea obligării inculpatului la plata despăgubirilor periodice, nu
trebuie să se ţină seama de media lunară a salariului şi celelalte venituri realizate de victimă înainte de deces, ci de
cuantumul salariului pe care aceasta l-ar fi realizat la data pronunţării hotărârii şi valoarea, la aceeaşi dată,
a celorlalte eventuale venituri (C.S.J., dec. nr. 224/1994, Dreptul nr. 12/1994, p. 90).
C.S.J., dec. nr. 1720/1991, Dreptul nr. 6/1992, p. 88.

139
C.S.J., dec. nr. 251/1992, Dreptulnr. 12/1992, p. 88.
M.Of. nr. 852 din 20 decembrie 2010.
Prin Legea nr. 53/2003 a intrat în vigoare Codul muncii, republicat M.Of. nr. 345 din18 mai 2011.
Trib. Suprem, dec. nr. 365/1966, (nepublicată).
Trib. Suprem, dec. nr. 63/1982, R.R.D. nr. 8/1983, p. 62.
C.S.J., dec. pen. nr. 617/1990, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 242. Soluţia se impune deoarece, la momentul soluţionării
cererii în favoarea minorului, nu se putea şti dacă acesta îşi va continua studiile după vârsta de 18 ani, ceea ce îi
oferă prejudiciului un caracter incert.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 3075/1974, C.D., 1974, p. 83-84.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 1545/1981, R.R.D. nr. 1/1982, p. 62.
Trib. jud. Sălaj, dec. nr. 137/1991, Dreptul nr. 7/1992, p. 83-84.

7.5.1.

Modalitatea de stabilire a reparaţiei în cazul prejudiciilor corporale

Prejudiciile corporale reprezintă acele atingeri aduse integrităţii corporale şi sănătăţii unei persoane şi au o dublă
componenţă:
- o latură economică sau patrimonială, care este susceptibilă de reparaţie prin despăgubiri băneşti;
- o latură morală sau nepatrimonială, susceptibilă a fi reparată prin mijloace nepatrimoniale, dar şi „compensaţii
băneşti613”.
În completarea dispoziţiilor prezentului articol cu privire la reparaţia laturii economice a prejudiciilor corporale,
legiuitorul instituie reguli de aplicare în art. 1387-1389. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1387 alin. (1) NCC , „în caz de
vătămare a  integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă (...), după caz,
echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau împiedicat să îl dobândească, prin efectul
pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă.”
Acestă despăgubire se va stabili în funcţie de venitul mediu lunar net din ultimul an al persoanei prejudiciate, înainte
de pierderea sau reducerea capacităţii de muncă, sau, în cazul în care această persoană nu obţinea un astfel de
venit, „baza de calcul constă în venitul net lunar pe care l-ar fi putut realiza, în funcţie de calificarea profesională pe
care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească”, „iar dacă cel păgubit nu avea
nicio calificare profesională şi nici nu era în curs să o dobândească, despăgubirea se stabileşte pe baza salariului
minim net pe economie614”, în conformitate cu dispoziţiile art. 1388 alin. (1)-(3) NCC .
În teza a doua a alin. (1) al art. 1387 NCC se instituie dreptul persoanei prejudiciate de a solicita şi de a i se acorda
despăgubiri care să acopere „cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea
nevoilor de viaţă a  celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale”.
Aceste despăgubiri se acordă „sub forma unor prestaţii băneşti periodice” ori, pentru motive temeinice, „la cererea
victimei”, instanţa va putea încuviinţa acordarea despăgubirilor „sub forma unei sume globale”, conform dispoziţiilor
art. 1387 alin. (2) NCC .
O altă lăudabilă iniţiativă a legiuitorului este cea care reglementează pentru toate cazurile amintite mai sus,
acordarea de către instanţă celui păgubit, a unei despăgubiri provizorii „pentru acoperirea nevoilor urgente”,
prevăzută de art. 1388 alin. (3) NCC . Astfel, persoana prejudiciată poate să întreprindă unele demersuri, investigaţii
medicale, operaţii ori alte diligenţe pentru a restabili situaţia anterioară evenimentului prejudicios, fără să mai aştepte,
până la soluţionarea cauzei, învestirea cu formulă executorie, încuviinţarea executării, proceduri care se întind în timp
şi care o pun pe victimă într-o situaţie dificilă, uneori ingrată, dacă persoana responsabilă nu întelege să acopere
prejudiciul în mod voluntar.
În ceea ce priveşte repararea prin „compensaţii băneşti”, a laturii morale, nepatrimoniale, remarcăm o dublă
reglementare, aparent contradictorie în Noul Cod civil .
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1391 alin. (1), „în caz de vătămare a  integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi
acordată şi o  despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”. Apoi, prin dispoziţiile art.
253 alin. (4) NCC, „persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru
prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile”.
Astfel, din aceste dispoziţii înţelegem faptul că, în cazul prejudiciilor corporale cauzate în condiţiile răspunderii civile
delictuale, instanţele pot acorda despăgubiri numai când componenta morală a acestora constă în restrângerea
posibilităţilor de viaţă familială şi socială.615

Ioan Adam

140
Note de subsol:
A se vedea, în acest sens: X. Pradel, Le prejudice dans le droit de la responsabilité, L.G.D.J., Paris, 2004, p. 304-
307; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 654; L. Pop,
Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 476.
L. Pop, op. cit., p. 477.
Idem, p. 478.

7.5.2.

Modalitatea de stabilire a reparaţiei în caz de deces al victimei

Noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 1390 , reuşeşte să lărgească sfera persoanelor îndrituite a primi despăgubiri ca
urmare a decesului persoanei victimizate prin evenimentul prejudicios. Astfel primul alineat al articolului menţionat
mai sus, indică faptul că „despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai
celor îndreptăţiţi , potrivit legii, la întreţinerea din partea celui decedat”, pentru ca apoi, în alin. (2) al aceluiaşi articol
să confere instanţei dreptul de a aprecia, „ţinând seama de împrejurări”, asupra posibilităţii de a „acorda despăgubire
şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent”. Deci, tot din motive de echitate,
se instituie această nouă dispoziţie prin care se acoperă unele lipsuri de reglementare, dându-se, astfel, curs nevoilor
de ordin social prin care se protejează interesele altor persoane care erau apropiate victimei, nu doar ale
succesorilor, care oricum erau protejate prin lege. Realităţile cotidiene au demonstrat faptul că relaţiile umane sunt
din cele mai diverse, iar dorinţa de protejare a acestor relaţii fireşti sunt rezultatul unor stări de fapt, nu doar a unora
de drept, iar noua reglementare vine să rezolve din punct de vedere legal aceste probleme.
Apoi, la stabilirea reparaţiei în caz de deces al victimei, ca urmare a faptei ilicite, se vor lua în calcul şi acele cheltuieli
pentru îngrijirea sănătăţii suportate de victimă, dacă nu au fost plătite aceasteia când încă mai era în viaţă. După
deces, aceste cheltuieli se vor datora succesorilor. În condiţiile art. 1391 alin. (4) NCC , acordarea compensaţiei
băneşti se poate încuviinţa numai dacă acţiunea în repararea prejudiciului nepatrimonial a fost introdusă înainte de
decesul victimei imediate. În ipoteza în care aceasta decedează până la soluţionarea procesului, moştenitorii vor
putea continua procedura. În condiţiile în care acţiunea nu a fost promovată ab initio de către victima directă, „dreptul
la despăgubire (...) nu trece la moştenitori”, dreptul de a solicita aceste despăgubiri de ordin nepatrimonial fiind
rezervat în mod exclusiv acestei victime.
7.5.2.1. Prejudiciul prin ricoşeu sau reflectare

Ioan Adam

7.5.2.1. Prejudiciul prin ricoşeu sau reflectare

Prejudiciile prin ricoşeu sunt acele prejudicii care sunt cauzate unor terţe persoane, victime indirecte, din cauza
prejudiciului iniţial cauzat în mod direct victimei imediate.616
În doctrină, noţiunea de victimă indirectă vizează „orice persoană care este legată printr-o relaţie de interes cu
victima imediată şi care, din cauza prejudiciului suferit de victima imediată, pierde un sprijin material sau este lezată
în sentimentele ei de afecţiune faţă de aceasta. Prejudiciul suferit de victima imediată este prin el însuşi cauza altor
prejudicii cauzate unor terţe persoane”.617
Prejudiciile prin ricoşeu, generate în urma decesului victimei directe, pot fi economice, morale – nepatrimoniale,
respectiv afective, suferite de părinţi, soţ supravieţuitor, copii, fraţi şi surori ai acesteia.
Modalitatea de reparare a prejudiciilor economice este cuprinsă în dispoziţiile art. 1392 NCC , care prevăd că „Cel
care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are
dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a  prilejuit aceste cheltuieli.” Aici nu se precizează
cine ar putea fi cel îndrituit la înapoierea acestor cheltuieli; în practică, persoana care a suportat cheltuielile
respective poate fi, după caz, o rudă a victimei imediate, o societate de asigurări, o instituţie de asistenţă socială, în
principiu orice persoană care face acestă dovadă.
Pentru întreţinerea pierdută, în condiţiile art. 1390 alin. (1), aşa cum am arătat mai sus, victimele prin ricoşeu au un
drept subiectiv, expres prevăzut în lege. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere şi ordinea în care
se datorează este prevăzută de art. 516-523 NCC . Dar Noul Cod civil, aşa cum am arătat mai sus, prevede în alin.
(2) al art. 1390, regula conform căreia instanţa va acorda despăgubiri şi celui care victima „îi presta întreţinere în mod
curent.” În aceste cazuri nu ne mai aflăm în prezenţa unei obligaţii legale de întreţinere, nemaiputând vorbi despre

141
încălcarea unui drept subiectiv, ci suntem în prezenţa lezării unui simplu interes, fundamentat pe o situaţie de fapt,
care să fi avut un caracter stabil, susceptibil de continuitate în viitor.
Doctrina618 a stabilit faptul că nu este îndrituită a primi vreo reparaţie persoana care afirmă un interes care se
dovedeşte a fi ilicit sau imoral ori vădit contrar bunelor moravuri, deşi aceasta primea întreţinere în mod curent de la
cel care a decedat în urma evenimentului prejudicios. Aici este cazul concubinului incestuos, ori ne aflăm în cazul pe
care îl descriu unii autori619 ca fiind cel în care persoana care solicită reparaţii în condiţiile art. 1390 alin. (2) NCC ar
duce o viaţă depravată. Astfel, pentru a promova cu succes o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1390 alin. (2)
NCC , va trebui dovedit că acel interes vătămat prin fapta ilicită care a condus la decesul persoanei care presta în
fapt întreţinere, are caracter continuu, licit şi moral.
Legiuitorul, prin dispoziţiile art. 1390 alin. (3) NCC , instituie unele limitări cu privire la întinderea reparaţiilor în cazul
prejudiciului economic prin ricoşeu, creat prin privarea de întreţinerea de care va fi lipsită acestă victimă indirectă,
urmare a decesului întreţinătorului, prin care instanţa va avea rolul de a aprecia în concret acest cuantum, ţinând cont
de „nevoile” acestei victime indirecte, dar şi de „veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul
pentru care s-a acordat despăgubirea”, pentru ca apoi, în completarea acestor dispoziţii, să se facă referire la
dispoziţiile art. 1387-1389 NCC .
Analizând în profunzime prevederile art. 1390 NCC , putem extrage ideea conform căreia, dacă fapta ilicită nu
conduce la decesul victimei directe, dar totuşi face imposibilă prestarea întreţinerii către victima indirectă (prin
diminuarea sau chiar pierderea capacităţii de muncă a persoanei prejudiciate în mod nemijlocit), deşi ne aflăm în
situaţia unui prejudiciu economic prin ricoşeu, acestei victime indirecte nu îi este rezervat un drept propriu de
a reclama o reparaţie, ca un drept distinct de cel al victimei directe, ci doar în ipoteza în care aceasta din urma
a decedat.
Prejudiciile prin ricoşeu, morale sau nepatrimoniale, constau în suferinţele psihice încercate de victimele indirecte
ca soţul/soţia, descendenţii ori ascendenţii, fraţii ori surorile victimei directe etc., ca urmare a pierderii acestei fiinţe
dragi. Aceste prejudicii morale pricinuite victimelor prin ricoşeu la care făceam referire anterior au primit denumirea în
doctrină620 de prejudicii afective ori prejudicii de afecţiune.
Codul civil din 1864 nu reglementa expres modalitatea de reparare a acestor prejudicii, dar jurisprudenţa
a demonstrat în repetate rânduri necesitatea acestei iniţiative, prin nenumăratele soluţii pronunţate în speţe ce vizau
acordarea acestor reparaţii rudelor victimei decedate, care făceau dovada legăturii afective dintre ele şi defunct.
Noul Cod civil vine în întâmpinarea acestor situaţii concrete, practice, reglementând expres posibilitatea instanţelor
de a acorda despăgubiri victimelor prin ricoşeu pentru aceste prejudicii morale, manifestate prin tulburarea şi
suferinţa emoţională încercată prin moartea persoanei dragi, a victimei imediate. Sediul acestui text de lege se află în
dispoziţiile art. 1391 alin. (2), care prevede faptul că: „Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde
despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei,
precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”.
Analizând acest text putem extrage mai multe idei:
- instanţa poate acorda compensaţii băneşti doar în ipoteza în care victima imediată decedează, iar prejudiciul afectiv
suferit de victimele prin ricoşeu este în mod direct legat de evenimentul încetării din viaţă a victimei faptei ilicite
prejudicioase. Per a contrario, dacă victima imediată supravieţuieşte, dar prin degradarea stării sale de sănătate
pricinuieşte un prejudiuciu afectiv victimelor indirecte, instanţa nu le va acorda aceste compensaţii.
- legiuitorul extinde sfera celor care pot reclama dreptul de a primi o reparaţie bănească ca urmare a prejudiciului
afectiv suferit ca urmare a decesului victimei imediate, la oricare altă persoană „care (...) ar putea dovedi existenţa
unui asemenea prejudiciu”, deci nu numai rudele victimei, însă această legătură strânsă de afecţiune va trebui
dodedită cu mijloace de probă pertinente. În practică există nenumărate cazuri în care relaţiile dintre victima directă şi
rudele acesteia sunt rele sau foarte rele, dar în acelaşi timp alte persoane, nelegate prin relaţii de rudenie, să fie
ataşate afectiv de victimă şi care pot solicita acestă reparaţie pecuniară. O altă problemă o constituie actualitatea
acestor sentimente de afecţiune, fiind posibil ca aceste relaţii să existe anterior, dar la momentul decesului să nu mai
existe, cu toate acestea, rudele apropiate, ca părinţii şi copiii defunctului, beneficiază de prezumţia simplă de
afecţiune, spre deosebire de rudele mai îndepărtate care sunt ţinute să dovedească existenţa acestei legături strânse
la momentul decesului victimei.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens: I. Albu, Repararea prejudiciului cauzat prin vătămări corporale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti,1997, p. 53 şi urm.; C.F. Popescu, Determinarea şi evaluarea prejudiciilor corporale, Ed. Dalami,
Caransebeş, 2005, p. 172-192; L. Pop, Tratat de drept civil.Obligaţiile, vol. II, Contractul, op. cit., p. 657-659; apud L.
Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, op. cit., p. 479.

142
L. Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, op. cit., p. 479.
A se vedea, în acest sens, L. Pop, op. cit., p. 481.
A se vedea, în acest sens, M. Eliescu, op.cit., p. 101-102.
A se vedea, în acest sens: Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 702; G. Viney,P. Jourdain, op. cit., 2006, p.
157-158.

7.5.3.

Corelaţia între reparaţia pentru prejudicii corporale şi pensia de asigurări sociale/ajutor social

Consacrarea expresă a acestui raport o găsim în textul Noului Cod civil în dispoziţiile art. 1393 alin. (1), care prevede
faptul că: „Dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparaţia este
datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul ori pensia”. Aşadar,
prin sumele primite cu titlu de pensie sau ajutor social se realizează o reală despăgubire, deci acestea trebuie
raportate la valoarea prejudiciului. Prin urmare, ca să putem vorbi de o reparaţie, trebuie ca aceste drepturi să fie
efectiv acordate. În acest sens, dispoziţiile art. 1393 alin. (2) NCC statuează: „cât timp ajutorul sau pensia nu a fost
efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit, instanţa nu îl poate obliga pe cel chemat să răspundă decât la
o  despăgubire provizorie, în condiţiile art. 1387 alin. (3)”.
Astfel, în situaţia în care victima imediată, care a suferit un prejudiciu corporal economic, constând în pierderea
câştigului realizat prin muncă, se bucură de o pensie de invaliditate ori de un ajutor social, aceasta este îndrituită să
solicite persoanei responsabile de evenimentul prejudicios, plata de despăgubiri numai în limita diferenţei dintre
valoarea integrală a prejudiciului şi suma primită cu titlul de pensie sau indemnizaţie de ajutor social.
O altă ipoteză, dar cu aceeaşi rezolvare, este cea a victimei prin ricoşeu care are dreptul şi i se acordă ajutor social
ori pensie de urmaş, ca urmare a evenimentului prejudicios. Prejudiciul economic poate consta în această ipoteză
numai în pierderea întreţinerii pe care i-o acorda în mod curent defunctul în fapt ori ca urmare a unei obligaţii legale.
Despăgubirea provenită din ajutorul social ori pensia de urmaş o îndrituieşte pe această victimă indirectă să solicite,
de la persoana responsabilă de eveniment, diferenţa dintre valoarea întreţinerii de care beneficia ori avea dreptul să
beneficieze, „în raport de nevoile celui păgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi
avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea” [art. 1390 alin. (3)NCC] , şi sumele primite cu titlu de pensie de
urmaş şi ajutor social.

Ioan Adam

7.5.4.

Modalitatea acordării despăgubirilor. Modificarea cuantumului după soluţionarea în mod irevocabil

a litigiului

Diversitatea cazurilor de atragere a răspunderii civile delictuale determină mai multe forme de obligare a persoanei
responsabile de a plăti despăgubiri, fie sub forma unei sume globale, achitabilă de îndată în integralitatea sa, ori sub
forma unor plăţi periodice.
Astfel, despăgubirea raportată la o sumă globală se acordă în cazul reparaţiei prejudiciilor actuale, produse prin
evenimentul prejudicios dintr-o dată şi consumate la acel moment. În practică, pentru acest fel de obligaţii, instanţa
poate acorda persoanei responsabile două sau mai multe termene de graţie, eşalonând astfel plata, dar caracterul
iniţial a obligaţiei se conservă, chiar dacă plata efectivă are loc sub forma mai multor plăţi, la termene diferite.
În cazul prejudiciilor viitoare, care îşi propagă efectele în timp, ce au caracter de continuitate, despăgubirile se acordă
sub forma unor prestaţii periodice. Raţiunea acestei modalităţi de acordare a despăgubirilor fiind determinate de
imposibilitatea de a cuantifica şi a stabili anticipativ întinderea prejudiciului cu caracter continuu. Ipoteza acesta este
cea a vătămării sănătăţii ori integrităţii corporale ce are ca efect diminuarea ori pierderea capacităţii de muncă.
În acest sens, Noul Cod civil prevede în art. 1386 alin. (3)cazul în care, „dacă prejudiciul are caracter de continuitate,
despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice”, respectiv în art. 1387 alin. (2) teza I, legat de reparaţia
prejudiciilor corporale: „despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă, ţinându-se
seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti periodice”. Excepţia
o contituie posibilitatea instituită în textul art. 1387 alin. (2) teza finală, prin care „la cererea victimei, instanţa va putea
acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale”.
În ceea ce priveşte întinderea reparaţiei, aşa cum a fost descrisă anterior sub tema formele reparaţiei, este de reţinut
că, în principiu, în cazul despăgubirilor acordate sub forma unei sume globale, cuantumul acestora nu mai poate fi
modificat, spre deosebire de despăgubirile acordate sub forma unor prestaţii periodice, care au un caracter

143
eminamente provizoriu, sub condiţia menţinerii efectelor faptei prejudicioase în viitor, în limitele constatate de
instanţă, la data la care s-a pronunţat. Noul Cod civil lămureşte acest aspect în textul art. 1386 alin. (4), care dispune
că, „în cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau
suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat”.
Dar, pentru a înţelege raţiunea acestor reglementări, trebuie să ne întoarcem la principiul reparaţiei integrale
a prejudiciului suferit prin fapta prejudicioasă, care naşte obligaţia de reparare raportată la valoarea prejudiciului şi nu
la suma de bani ca instrument de plată care poate conduce la stingerea obligaţiei. Inflaţia şi devalorizarea monedei
plăţii determină admiterea modificării ulterioare a despăgubirilor pentru prejudiciile viitoare, cuantumul monetar al
obligaţiei putând fi recalculat, actualizându-se în raport cu valoarea prejudiciului la momentul plăţii efective.
Doctrina a statuat faptul că obligaţiile delictuale fac parte din categoria datoriilor de valoare. 621 „Prin datoria de
valoare se înţelege acel raport obligaţional care are ca obiect o anumită valoare exprimată într-o sumă de bani
datorată de debitor, sumă care este supusă oricând modificării sau recalculării, în situaţiile în care nu mai reprezintă,
la momentul plăţii, acea valoare din cauza fluctuaţiilor monetare determinate de conjunctura economică”.622

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens, L. Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, op. cit., p. 485.
L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 333.

7.6.

Dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului. Prescripţia şi suspendarea termenului de

prescripţie în noua reglementare

Noul Cod civil instituie, prin dispoziţiile art. 2517 , termenul general de prescripţie de trei ani pentru dreptul la acţiunea
în atragerea răspunderii civile delictuale. O lăudabilă iniţiativă legislativă o constă însă reglementarea cu titlu
excepţional a unor cazuri pentru care dreptul la acţiune se prescrie în termen de zece ani. Acestea sunt evidenţiate în
art. 2518 pct. 2 şi 3 NCC :
„- repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz,
a  celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în
imposibilitatea de a  se apăra ori de a-şi exprima voinţa;
- repararea prejudiciului cauzat mediului înconjurător”.
Scopul acestor reglementări este unul cât se poate de nobil, respectiv de a proteja valori deosebit de importante
pentru societate, ca sănătatea şi integritatea corporală a unor persoane vădit mai sensibile şi mai fragile, respectiv
a mediului înconjurător. Prin extinderea termenului care dă dreptul persoanei prejudiciate de a acţiona în instanţă
persoana sau persoanele responsabile, se creează o presiune legală menită să conducă la abţinerea de la
o conduită ilicită, prejudiciabilă care ar antrena unele daune iremediabile, incomensurabile. Când vorbim de o posibilă
victimă în persoana unui minor sau a unui individ aflat în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima în mod liber
voinţa, cu siguranţă ne încearcă un sentiment de revoltă şi spiritul civic ne trimite cu gândul la dreptate şi la forţa
coercitivă şi punitivă a statului. Iată că Noul Cod civil , pe lângă cel penal, desigur, reuşeşte să afirme aceste principii
atât de necesare unei bune convieţuiri sociale, într-un mediu înconjurător, desigur, protejat.
Tot în acestă ordine de idei, prin dispoziţiile art. 1394 NCC , se prevede un caz de prorogare a termenului de
prescripţie al dreptului la acţiunea în atragerea răspunderii civile delictuale, în sensul în care, „în toate cazurile în
care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de
prescripţie a  răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă”. Această reglementare era
deosebit de necesară din considerente de ordin practic, nu doar teoretic, fiind foarte largă aria faptelor ilicite
generatoare de prejudicii care să atragă şi răspunderea penală, unde avem alte termene pentru prescripţia
răspunderii, şi deci, victimele au nevoie braţul lung al legii nu numai pentru a atrage răspunderea penală
a făptuitorilor, dar şi pentru repararea prejudiciilor rezultate în urma faptelor penale, prin atragerea răspunderii civile
a persoanelor responsabile în cadrul acestui raport de drept penal.
Un important element este momentul în care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune. Acesta este descris de
dispoziţiile art. 2528 alin. (1) NCC , care prevede faptul că: „prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube
care a  fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a  cunoscut sau trebuia să
cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”. Pentru celelalte cazuri, „prescripţia începe să curgă de la
data când titularul dreptului la acţiune a  cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”, respectiv,

144
se apelează la regula generală care reglementează începutul prescripţiei extinctive din art. 2523 NCC , Cartea a VI-
a, Titlul I, Capitolul III, Secţiunea 1.
Noul Cod civil instituie reguli generale privind suspendarea, întreruperea cursului, precum şi repunerea în termenul
de prescripţie, care se aplică, desigur, şi acţiunii în atragerea răspunderii civile delictuale, dar un caz excepţional, de
suspendare a cursului prescripţiei este cuprins în Cartea a V-a, Capitolul IV, Secţiunea a 6-a, respectiv în dispoziţiile
art. 1395 NCC , care prevede cazul în care „prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat
prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin decesul unei persoane este suspendată până la stabilirea
pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la reparaţie”. În acest fel, se
instituie o protecţie suplimentară a intereselor persoanelor prejudiciate în urma faptei ilicite care a adus atingere unor
valori deosebit de importante ca viaţa şi integritatea corporală ori sănătatea omului, legiuitorul dorind, prin acest text,
să se asigure asupra faptului că victima a primit o minimă reparaţie prin pensie ori ajutoare sociale, înainte de
a acţiona în instanţă persoana responsabilă de evenimentul prejudicios.

Ioan Adam

7.7.

Asigurarea de răspundere civilă

Ca un garant al reparaţiei urmare a faptei ilicite, prejudicioase, respectiv, ca un apologet al interesului victimei
evenimentului injust, Noul Cod civil instituie, prin dispoziţiile art. 2222-2226 NCC , reglementări exprese privind
asigurarea de răspundere civilă, prevederi elaborate pe fondul diversificării şi multiplicării cazurilor de răspundere
obiectivă, al riscului de activitate, precum şi al unor legi speciale care impun obligativitatea încheierii unei poliţe, cea
mai răspândită formă de asigurare fiind cea în domeniul auto (R.C.A.), respectiv în anumite domenii de activitate
profesională (medicală, notarială, avocatură etc.), domenii în legătură cu care ne vom apleca atenţia în subsecţiunile
ce vor urma.
Aşadar, conform dispoziţiilor art. 2223 alin. (1) NCC 623: „În cazul asigurării de răspundere civilă, asiguratorul se
obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane
prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.” Este evident că aceste prevederi se
completează cu dispoziţiile art. 1349 , respectiv cu cele ale art. 1357-1395 NCC , relative la răspunderea civilă
delictuală.
Legitimitatea acestui tip de asigurare se materializează prin preluarea plăţii despăgubirilor de către asigurator, în
cazul producerii evenimentului asigurat şi deci, indemnizaţia de asigurare, constatată, ordonată (după caz de
instanţă) şi apoi plătită, se realizează sub titlu de despăgubire civilă. În atare condiţii, terţul prejudiciat, respectiv,
victima evenimentului asigurat nu mai este îndrituită să mai reclame direct de la autorul faptei, respectiv de la
asigurat, decât diferenţa neplătită de către asigurator, în scopul recuperării integrale a prejudiciului suferit (desigur
sunt vizate acele cazuri în care poliţele asigură până la un prag, respectiv limită, prevăzută în contractul de asigurare
şi care a fost depăşită prin fapta asiguratului).
Aici se impune a fi realizată o distincţie, fiind tot pe tărâmul asigurării de răspundere civilă, respectiv în cadrul
„asigurării directe de bunuri”, beneficiar este asiguratul şi nu terţul. Un exemplu relevant este cel al accidentului rutier
soldat cu avariile autoturismelor unde partea lipsită de vinovăţie va primi reparaţia din indemnizaţia aferentă poliţei
R.C.A. încheiate pe seama autoturismului condus de partea responsabilă de producerea evenimentului, în timp ce de
indemnizaţia CASCO va beneficia (în condiţiile în care această poliţă facultativă a fost încheiată în prealabil) numai
proprietarul autoturismului şi nu terţul implicat în accident. În practică există o abundenţă de cazuri în care victimele
accidentelor rutiere nu au fost despăgubite din varii motive de indemnizaţia R.C.A. şi au apelat la primirea
indemnizaţiilor de la societăţile cu care au încheiat o poliţă facultativă tip CASCO, cu penalităţile aferente la
prelungirea contractelor ori cu obligaţii în plus de plată sub denumirea de „reîntregire”. Mai neplăcute sunt cazurile în
care, în lipsa încheierii unei poliţe R.C.A. pe seama bunului al cărui conducător auto se face vinovat de producerea
accidentului, se apelează la solicitarea unei indemnizaţii de la Fondul de Protecţie a Victimelor Stăzii624.
Aşa cum vom vedea din analiza caracterelor prejudiciului din următoarele secţiuni ale prezentei lucrări, în nici un caz
victima asigurată nu poate cumula mai multe indemnizaţii de asigurare care să depăşească valoarea prejudiciului
efectiv, aşa cum imperativ şi expressis verbis prevede art. 2219 NCC în materia asigurării multiple, pentru aceeaşi
daună, desigur în condiţiile art. 2217 NCC care face trimitere la stabilirea despăgubirii în funcţie de „starea bunului
din momentul producerii riscului asigurat”, despăgubire care „nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment,
cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.”
În privinţa „drepturilor terţelor persoane păgubite” (art. 2224 NCC) , aceştia au la dispoziţie acţiunea în răspundere
civilă delictuală „împotriva celor răspunzători de producerea pagubei”. În aceste condiţii, prezentate în alin. (1) al art.
2224 NCC , asiguratul, vinovat de producerea evenimentului prejudicios, ţinut să ofere reparaţia integrală, poate
solicita instanţei introducerea în cauză a asigurătorului său, acţiune în care va fi necesară dovedirea îndeplinirii

145
cumulative a celor patru condiţii generale pentru angajarea răspunderii, respectiv, existenţa faptei ilicite,
a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, respectiv a vinovăţiei autorului, iar asigurătorul poate
fi obligat să ofere reparaţia în limita dispoziţiilor contractuale.
Din analiza art. 2224 alin. (2) NCC , respectiv din prevederea conform căreia „asigurătorul poate fi chemat în
judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare”, putem extrage
teza conform căreia terţul păgubit are la îndemână şi o acţiune civilă directă împotriva asigurătorului care va putea fi
ţinut să răspundă în limitele contractului semnat cu autorul faptei ilicite. Din aceste dispoziţii putem înţelege şi faptul
că, în acest context procesual, va fi necesară dovedirea „conformităţii faptei ilicite cu riscul asigurat.”625
Dispoziţiile art. 2225 NCC vin să revoce mai vechile modificări ale art. 43 din Legea nr. 136/1995, în sensul în care
este necesar şi acordul asiguratului la stabilirea despăgubirii. Acesta va putea să ia cunoştinţă de cuantumul
acesteia, în funcţie de care poate face unele obiecţiuni, deoarece pot exista situaţii în care despăgubirile fixate
depăşesc limitele stabilite în contractul de asigurare, şi deci asigurătorul va plăti în raport de această limită, urmând
ca, pentru diferenţă, să răspundă asiguratul. Mai mult, poate exista o culpă comună la producerea evenimentului
prejudicios, în raport de care asiguratul va răspunde în limita sa de participare, respectiv asigurătorul său proporţional
cu această limită. Este foarte important ca această „convenţie încheiată între asigurat, terţa persoană prejudiciată şi
asigurător” să corespundă adevărului. În orice caz, asiguratorii au tot interesul să îşi reducă din cuantumul
despăgubirilor pe care ar putea să le acorde, deţin compartimente specializate care poartă denumiri intimidatoare de
tip „anti-fraudă,” societăţi care au ca scop principal realizarea de profit comercial prin reducerea pierderilor (care se
traduc în limbajul asiguraţilor prin neacoperirea justă şi la timp a indemnizaţiilor).
Această procedură prealabilă a convenţiei tripartite este o specie a procedurii comerciale a concilierii directe
(prevăzută de art. 7201 C.proc.civ. din 1865), în urma căreia, „în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătoarească”
se va tranşa la un moment dat în mod irevocabil limitele răspunderii civile delictuale, valoarea prejudiciului,
cuantumul despăgubirilor etc.
Salutăm prevederea de la art. 2226 NCC 626 prin care se stabileşte faptul că asigurătorul, fie în urma convenţiei la
care s-a ajuns în condiţiile art. 2225 teza I NCC , fie în urma unei hotărâri judecătoreşti, „plăteşte direct terţei
persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat”. Este normal ca cei care au
calitatea de creditori ai asiguratului să nu poată urmări această despăgubire, deoarece aceste sume nu intră în
patrimoniul acestuia ca să fie obiect al gajului general [conform art. 2226 alin. (2) NCC].
Din dispoziţiile care prevăd faptul că „despăgubirea se plăteşte asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte
că a despăgubit-o pe terţa persoană prejudiciată” art. 2226 alin. (3)NCC , înţelegem faptul că se pot genera probleme
în practică, respectiv se poate încerca forţarea asiguratului la plata indemnizaţiei în condiţiile în care asiguratul poate
înscena cu aşa-zisul terţ un accident pentru a-şi aduce bunul sau bunurile la o stare mai bună celei anterioare
evenimentului, plătind fictiv o sumă mai consistentă terţului, fraudând astfel societatea asigurătoare, care prin
departamentele specializate nu reuşesc să intuiască ori să demonstreze această intenţie ilicită. Trebuie însă să
observăm că de o bună perioadă de timp acestea s-au specializat în aşa mare măsură încât din exces de zel şi cele
mai evidente daune au devenit obiect al cercetării amănunţite a departamentelor mai sus amintite şi nu de puţine ori
persoanele prejudiciate au fost obligate să se adreseze instanţelor de judecată, fiind refuzaţi de la plata
indemnizaţiilor, ori să-şi repare bunurile asigurate pe cheltuiala lor, aşteptând uneori ani buni de zile ori în van,
primirea reparaţiei juste.
În ceea ce priveşte „asigurarea de persoane”627, reglementată în noul cadrul legislativ de art. 2227 NCC , trebuie să
realizăm unele precizări, subliniind câteva caractere specifice. Astfel, „spre deosebire de asigurările de bunuri şi de
răspundere civilă unde se plăteşte o despăgubire egală cu valoarea prejudiciului, la asigurările de persoane, în
schimbul primelor primite, asigurătorul nu se obligă să acopere o pagubă, ci să plătească, la realizarea riscului, suma
asigurată, denumită indemnizaţie de asigurare, independent de ideea de prejudiciu, dat fiind că nici viaţa, nici
sănătatea omului nu sunt evaluabile în bani. Cauza plăţii făcută de asigurător nu o constituie dauna pricinuită prin
vătămarea sănătăţii, a integrităţii trupeşti ori moartea celui asigurat, ci primele încasate de asigurator.”628
Tipurile de asigurări care îşi găsesc reglementarea în Noul Cod civil se regăsesc în legislaţia specială atât în
categoria asigurărilor de viaţă, cât şi, parţial, în categoria asigurărilor generale. Astfel, asigurările de persoane se
împart în asigurări de viaţă şi asigurări generale. În categoria asigurărilor de viaţă intră asigurarea de deces
temporară, unde riscul asigurat îl constituie decesul persoanei, asigurarea de deces viageră, asigurarea pentru caz
de supravieţuire, în timp ce asigurările generale cuprind asigurarea de accidente şi boală şi asigurarea de
sănătate.629
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată trebuie menţionat faptul că acest tip de asigurare, spre deosebire de alte
forme de asigurare, cunoaşte unele particularităţi:
suma asigurată este fixată cu anticipaţie la încheierea contractului, fiind irelevant cuantumul, respectiv, întinderea
prejudiciului material;
obligaţia asigurătorului nu este condiţionată de proba faptului că asiguratul a suferit vreo pagubă;
asiguratul, în calitate de victimă, respectiv parte vătămată printr-o faptă ilicită, poate cumula despăgubirea cuvenită în
temeiul răspunderii delictuale cu suma datorată de asigurător în baza poliţei încheiate cu acesta. Este un exemplu

146
relevant al faptului că răspunderea delictuală nu exclude răspunderea contractuală, mai mult se poate însuma, pot
coexista.630
Important este de remarcat că Noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 2228 , reglementând „riscul privind o altă persoană”,
condiţionează valabilitatea contractului de asigurare de consimţământul exprimat în scris de acea persoană (a
beneficiarului poliţei), spre deosebire de vechea reglementare 631 care lăsa la îndemâna oricui să încheie un contract
al cărui beneficiar să fie o terţă persoană nesemnatară a poliţei.

Ioan Adam

Note de subsol:
Aceste dispoziţii au fost inspirate de cuprinsul alin. (1) al art. 41 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările (în prezent abrogat prin art. 192 pct. 1 din Legeanr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil) care prevedea că: „În asigurarea de răspundere civilă, asiguratorul se obligă să plătească
o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru
cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.”
F.P.V.S. are ca reglementare internă: Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea
asigurărilor – art. 25 1; Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a  Normelor privind Fondul de protecţie
a  victimelor străzii; Ordinul C.S.A. nr. 13/2008 pentru modificarea normelor privind Fondul de protecţie a victimelor
străzii; Legeanr. 677/2001 . Reglementare europeană: pentru Organismul de plată a despăgubirilor, Centrul de
Informare, Organism de Compensare şi Reprezentanţi de despăgubiri – Directiva 6-103/2009.
Ghe. Gheorghiu, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Fl.A. Baias, E. Chelaru,R. Constantinovici, I. Macovei
(coord.), op. cit., p. 2182.
Reglementarea anterioară prevedea în art. 44 din Legea nr. 136/1995 faptul că:„(1) Asiguratorul plăteşte
despăgubirea nemijlocit celui păgubit în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat, despăgubire ce nu
poate fi urmărită de creditorii asiguratului.(2) Despăgubirea se plăteşte asiguratului în cazul în care acesta dovedeşte
că a despăgubit pe cel păgubit.”
Art. 2227 NCC prevede că: „Prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească
indemnizaţia de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau
parţială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit
legii, intră supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor”. Reglementarea anterioară care a inspirat elaborarea
art. 2227 NCC cuprindea următoarele dispoziţii în cuprinsul art. 31 din Legea nr. 136/1995 : „(1) Prevederile prezentei
secţiuni se referă la categoria asigurărilor de viaţă, iar din categoria asigurărilor generale, la asigurările de accidente
şi boală şi la asigurările de sănătate. (2) În asigurările prevăzute la alin. (1) asiguratorul se obligă ca, la producerea
riscului asigurat, definit conform condiţiilor contractului de asigurare, să plătească o indemnizaţie de asigurare.”
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 41, apud E. Mădulărescu,
Comentarii şi doctrină în D.M. Gavriş, M. Eftimie ş.a., Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, art.
1650-2664, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 611.
Ghe. Gheorghiu, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Fl.A. Baias, E. Chelaru,R. Constantinovici, I. Macovei
(coord.), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 2184.
A se vedea, în acest sens, E. Mădulărescu, Comentarii şi doctrină în D.M. Gavriş,M. Eftimie ş.a., Noul Cod civil.
Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, art. 1650-2664, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 612.
Art. 31 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 prevedea faptul că: „Asigurarea în vederea unui risc privind o altă persoană
decât aceea care a încheiat contractul de asigurare se poate încheia potrivit contractului de asigurare. În acest caz,
persoana care a încheiat contractul de asigurare are calitatea de contractant al asigurării.”

Secţiunea a 2a. Răspunderea pentru fapta proprie

§1.  Consideraţii prealabile

§2.  Prejudiciul - 2.1. Noţiune
§3.  Fapta ilicită. Aspecte doctrinare şi jurisprudenţiale. Analiza comparativă în lumina dispoziţiilor Codului
civil din 1864, respectiv a  Noului Cod civil în materie - 3.1. Noţiune şi definiţie
§4.  Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu - 4.1. Necesitatea raportului de cauzalitate
§5.  Vinovăţia autorului prejudiciului - 5.1. Vinovăţia – condiţie generală a angajării răspunderii civile delictuale
§6.  Proba elementelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie - 6.1. Sarcina probei

147
§7.  Răspunderea civilă delictuală a  persoanei juridice pentru fapta proprie Aspecte comparative
analizate prin prisma dispoziţiilor Codului civil din 1864 şi ale Noului Cod civil - 7.1. Consideraţii prealabile

Ioan Adam

§1. Consideraţii prealabile

Aşa cum arătam încă de la începutul acestei lucrări, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este o formă
a răspunderii civile delictuale ce presupune obligarea persoanei care a săvârşit fapta păgubitoare la repararea
prejudiciului.
Aceasta constituie domeniul principal al răspunderii, gravitând în jurul culpei dovedite (şi nu prezumate)
a făptuitorului.
De plano, precizăm faptul că aceasta este o răspundere directă şi subiectivă întemeindu-se pe fapta celui chemat să
răspundă.
La nivel legislativ, în vechea reglementare, răspunderea pentru fapta proprie era cuprinsă în dispoziţiile art. 998
C.civ. din 1864, respectiv: „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui
greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, precum şi în art. 999 C.civ. din 1864, care subliniază ideea conform căreia: „omul
este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau
imprudenţa sa”.632
Noul Cod civil preia aceste dispoziţii, pe care însă le prelucrează şi dezvoltă în cadrul art. 1357 , care prevede: „(1)
Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie este obligat să îl repare. (2) Autorul
prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.” (reprodus aşa cum a fost modificat prin art. 190 pct. 35 din
Legea nr. 71/2011).
Dându-se curs propunerilor de lege ferenda, care reclamau unificarea sistemului în materie de vinovăţie, remarcăm
că legiuitor civil a adaptat normele Noului Cod civil acestor cerinţe, asigurând prin aceasta o înţelegere cât mai
coerentă a dispoziţiilor legale.
De altfel, se instituie sistemul răspunderii pentru cea mai uşoară culpă (culpa levissima) de care nu s-ar face vinovat
un excelent părinte de familie.
Această ultimă prevedere, deşi nu era menţionată expressis verbis de dispoziţiile Codului civil din 1864, fiind
o expresie a creaţiei doctrinei şi jurisprudenţei, se aplica şi anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil .
Astfel, în lumina Codului civil din 1864, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie şi nu numai era subordonată
următoarelor principii:
a) răspunderea civilă poate fi antrenată, în principiu, şi pentru cea mai uşoară culpă (aspect nuanţat expres de
dispoziţiile art. 1357 alin. (2) NCC );
b) indiferent de gravitatea vinovăţiei, autorul faptei ilicite este dator să repare integral prejudiciul [regulă menţionată şi
în dispoziţiile art. 1385 alin. (1) NCC ];
c) cuantumul despăgubirilor se stabileşte în funcţie de întinderea prejudiciului şi nu în funcţie de gravitatea vinovăţiei,
întrucât făptuitorul răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă (aspect reglementat într-o manieră destul de
cuprinzătoare şi de dispoziţiile art. 1385 alin. (2)-(4) NCC ).
Pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:633
a) existenţa unui prejudiciu;
b) existenţa unei fapte ilicite;
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
d) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul;
e) existenţa capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit fapta ilicită. Această condiţie este susţinută numai de o parte
dintre autori,634 arătându-se că este un element implicat în condiţia vinovăţiei, dar opinia majoritară este că aceasta
constituie numai un element al condiţiei culpei autorului faptei prejudiciabile.635
În continuare vom trece la analiza detaliată a fiecărei condiţii enumerate mai sus.

Ioan Adam

Note de subsol:
I. Adam, Teoria generală a obligaţiilor, p. 253.

148
C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, 2000, p. 145.
I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 26.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 160-161.

§2. Prejudiciul

2.1. Noţiune

Plecând de la funcţia principală a răspunderii civile delictuale (chiar şi contractuale), menţionăm că scopul imediat al
acestei instituţii este obligarea la repararea „integrală” a „oricărui prejudiciu”.
Încă de la începutul acestei subsecţiuni, dorim să subliniem că redactorii Noului Cod civil , poate din lipsă de timp sau
alte motive necunoscute nouă, au „comis” mai multe inadvertenţe. Una dintre acestea este reprezentată de
menţiunea cuprinsă în cadrul dispoziţiilor art. 1381 alin. (1) NCC care enunţă că: „Orice prejudiciu dă dreptul la
reparaţie”. De lege lata, subliniem faptul că nu orice prejudiciu trebuie reparat, ci doar acela injust sau cel cauzat
printr-o manieră injustă victimei, condiţie expres menţionată şi în Codul civil italian.636
De altfel, caracteristica esenţială a răspunderii civile în general, şi în acelaşi timp elementul care o distinge de orice
altă formă a răspunderii juridice, constituind totodată şi punctul de legătură cu fiecare dintre aceste forme, este
obligaţia de a repara.
În acest sens, în doctrina juridică637 s-a afirmat: „se poate spune că a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, în
fapt, a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă în sens juridic a răspunde din punct de
vedere civil”.
Conceptul de prejudiciu este larg utilizat în terminologia juridică, adesea fiind folosit în ramuri şi instituţii de drept
diferite, cu sensuri diferite. În materia răspunderii civile delictuale prejudiciul apare ca un element esenţial şi totodată
primordial, întrucât angajarea răspunderii civile delictuale presupune necesitatea constatării existenţei unui prejudiciu.
Prin urmare, primul element al delictului civil este desemnat prin termenii de prejudiciu, daună sau pagubă, aceşti
termeni fiind consideraţi în această materie ca fiind sinonimi.638
În literatura de specialitate s-a statuat că prejudiciul constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită
persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană sau ca urmare a „faptei” unui animal sau lucru,
pentru care este ţinută să răspundă o anumită persoană.639
În doctrina veche640 s-a afirmat că pentru a exista responsabilitate în sensul art. 998 C.civ. din 1864, (respectiv, în
prezent în condiţiile art. 1357 NCC) este necesar ca paguba să fi cauzat o pierdere reală (damnum emergens) sau
să-l fi lipsit de un câştig (lucrum cessans).
Nu poate exista răspundere delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu, deoarece dacă o persoană nu a fost
păgubită, ea nu are dreptul de a cere nicio reparaţie, pentru că nu poate face dovada niciunui interes: pas d’intérêt,
pas d’action. Atingerea adusă dreptului unei persoane sau a interesului legitim al acesteia nu îndreptăţeşte naşterea
dreptului la despăgubire, dacă printr-o asemenea atingere nu s-a produs niciun prejudiciu. Este ceea ce deosebeşte
răspunderea civilă de răspunderea penală.
Pot constitui prejudicii: vătămarea sănătăţii unei persoane, distrugerea sau deteriorarea unor bunuri, decesul
susţinătorului legal al unei persoane etc.
Se impune a se avea în vedere dacă prejudiciul, pentru a constitui o condiţie a răspunderii civile, este urmarea
încălcării unui drept subiectiv sau şi a unui interes legitim.
În ce priveşte încălcarea unui drept subiectiv, este fără dubiu că prejudiciul astfel creat atrage răspunderea civilă
dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii cerute de lege (încălcarea dreptului de proprietate sau a altui drept real,
a dreptului la întreţinere, la integritate fizică).
În ce priveşte încălcarea unui interes legitim, în literatura de specialitate s-a statuat că simpla atingere adusă
interesului unei persoane, oricât ar fi de legitim acesta, nu dă dreptul la reparaţie dacă nu s-a produs un prejudiciu.641
Este, de exemplu, cazul persoanei care presta întreţinere pentru alte persoane, fără a avea obligaţia legală de a o
presta şi care a decedat într-un accident de circulaţie. În acest caz, se pune problema dacă persoana astfel
întreţinută are dreptul de a cere despăgubiri de la autorul accidentului, deoarece aceasta nu avea un drept subiectiv
legalmente recunoscut la întreţinere.
Practica judiciară a statuat că autorul prejudiciului este obligat să-l repare, chiar dacă pierderea suferită a fost
cauzată prin încălcarea unui simplu interes.642
Această soluţie este însă reglementată expressis verbis de dispoziţiile art. 1390 alin. (2) NCC care dispune: „(...)
instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi
presta întreţinere în mod curent.”

149
Au fost acordate, de asemenea, despăgubiri concubinei şi copilului acesteia, dacă fuseseră întreţinuţi în fapt de
victimă,643 sau copilului minor, aflat în întreţinerea de fapt a unei rude, fără a exista obligaţia de întreţinere, în cazul în
care întreţinătorul a fost victima unui accident.644
Cu atât mai mult, despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor
îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat [art. 1390 alin. (1) NCC].
În situaţia în care s-a adus atingere unui simplu interes rezultat dintr-o situaţie de fapt, este necesară îndeplinirea
a două condiţii pentru existenţa prejudiciului:
a) situaţia de fapt să fi avut un caracter de stabilitate, o permanenţă îndestulătoare pentru a justifica presupunerea că
ea ar fi continuat şi în viitor,645 deducându-se de aici că cel care presta întreţinerea, în fapt, îşi asumase un fel de
angajament juridic. Prin urmare, interesul beneficiarului prestaţiei este foarte apropiat în conţinutul său de un
adevărat drept subiectiv, întemeiat pe angajamentul celui care presta întreţinerea. Această condiţie rezultă ipso facto
din dispoziţiile art. 1390 alin. (2) NCC care dispune: „(...) instanţa (...) poate acorda despăgubire şi celui căruia
victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent” Subliniem sintagma „în mod curent”, întrucât
simbolizează faptul că întreţinerea se făcea în mod constant, având caracter de stabilitate.
b) să fie vorba de vătămarea unui interes licit şi moral. Astfel, concubinul nu va putea pretinde o reparaţie, dacă traiul
în comun apare nu ca o adevărată căsătorie în fapt, ci ca o legătură deosebit de imorală, cum ar fi de pildă adulterul,
incestul ori atunci când concubinul reclamant duce o viaţă depravată.646
Interesul vătămat şi caracterul său licit şi moral sunt împrejurări de fapt care pot fi dovedite prin orice mijloc de probă,
acordarea despăgubirilor şi întinderea acestora stabilindu-se de către instanţa de judecată, cu aplicarea principiului
reparării integrale a pagubei.647
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, vă propunem să vă imaginaţi o situaţie în care două persoane,
majore, fără obligaţii, dezvoltă o relaţie de concubinaj ce se desfăşoară pe parcursul mai multor ani. În acest caz,
concubinajul nu prezintă caracter penal (adulterul nefiind sancţionat în prezent de legea penală). În urma decesului
unuia dintre concubini, cauzat de lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte aplicate de o altă persoană, celălalt
concubin, rămas în viaţă, şi care era beneficiar al prestaţiei de întreţinere a concubinului decedat, are tot dreptul de
a solicita despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin decesul respectivei persoane.
În situaţia prezentată, interesul concubinului, în calitate de beneficiar al prestaţiei de întreţinere, este foarte apropiat
în conţinutul său de un veritabil drept subiectiv, încălcarea unui asemenea interes legitim justificând plata
despăgubirilor corespunzătoare prejudiciului cauzat.
În final, subliniem faptul că reparaţia prejudiciului suportat nu se va putea acorda acelei persoane care trăia în
concubinaj, dacă relaţiile erau adultere (aveau caracter penal) sau dacă întreţinerea a avut caracter sporadic.
2.2. - Clasificarea prejudiciilor
2.3. - Condiţii cerute pentru repararea prejudiciului
2.4. - Cazuri noi de atragere a răspunderii civile pentru prejudicii reglementate de Noul Cod civil

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens dispoziţiile art. 2043 C.civ. italian intitulate „Risarcimento per fatto illecito”. Această opinie
este împărtăşită şi de Principiile de drept european al responsabilităţii civile (EGTL), care în Titlul II, rezervat
condiţiilor răspunderii, se referă la „Legitimitatea prejudiciului”, cât şi în doctrina juridică de specialitate, spre
exemplu:S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală în Noul Cod civil. Privire critică, Dreptulnr. 4/2010, p. 56.
I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 30.
În literatura de specialitate franceză se arată că fără un prejudiciu cauzat unei victime, nu se va putea pune problema
responsabilităţii civile, J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, Le fait juridique,p. 123.
C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor,2000, p. 146.
D. Alexandresco, op. cit.,p. 449. O altă definiţie formulată în literatura noastră de specialitate arăta că prin prejudiciu,
daună sau pagubă înţelegem efectele negative patrimoniale şi morale pe care le încearcă o persoană ca urmare fie
a conduitei ilicite proprii, fie a conduitei ilicite a unei alte persoane (M. Eliescu, op. cit., p. 90).
M. Eliescu, op. cit.,p. 90.
Astfel, a fost admisă acţiunea în despăgubiri pentru pierderea întreţinerii introdusă de mama unui copil din altă
căsătorie, care primea întreţinere de la soţul său (victima accidentului), chiar dacă acesta o presta fără a avea
o obligaţie legală, Trib. Suprem, dec. pen. nr. 495/1966, C.D., 1966, p. 432. Soluţie adoptată şi de Noul Cod civil prin
intermediul dispoziţiilor art. 1390 alin. (2).

150
Trib. Suprem, dec. nr. 971/1964, L.P. nr. 12/1964, p. 80.
T.M.B., dec. pen. nr. 593/1974, R.R.D. nr. 10/1974, p. 26.
M. Eliescu, op. cit., p. 101-102.
Ibidem.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 316/1988, R.R.D. nr. 10/1988, p. 74.

2.2.

Clasificarea prejudiciilor

Prejudiciile sunt susceptibile de mai multe clasificări:648

a) prejudicii patrimoniale şi nepatrimoniale. Prejudiciile patrimoniale sunt acelea care au conţinut economic, putând fi
evaluate în bani, cum ar fi: distrugerea sau sustragerea unui bun, uciderea unui animal, vătămarea sănătăţii unei
persoane, pierderea totală sau parţială a unui drept etc.649
Prejudiciile nepatrimoniale sunt consecinţele dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, care rezultă din încălcările
drepturilor personale, fără conţinut economic, cum sunt: moartea, durerile fizice sau psihice, atingerile aduse
fizionomiei unei persoane, atingerea adusă onoarei sau demnităţii unei persoane etc.;650
b) prejudicii cauzate direct persoanei umane şi prejudicii cauzate direct bunurilor sale. Încadrarea în una sau alta din
cele două categorii depinde de faptul dacă el constă într-o atingere adusă fiinţei umane sau distrugerii, degradării
unui bun;
c) prejudicii previzibile şi prejudicii imprevizibile. Cele previzibile sunt consecinţele dăunătoare care au putut fi
prevăzute în momentul săvârşirii faptei ilicite, toate celelalte fiind imprevizibile;
d) prejudicii instantanee şi prejudicii succesive. Prejudiciile instantanee sunt acele consecinţe dăunătoare care se
produc dintr-o dată, cum este moartea unui animal, spargerea unui obiect etc., pe când cele succesive sunt
consecinţele dăunătoare care se produc continuu sau într-o perioadă îndelungată, cum este o boală cronică,
o infirmitate;
e) prejudicii provocate personalităţii fizice printre care exemplificăm bolile, leziunile, infirmităţile, atingerile aduse
armoniei fizice, şi prejudicii provocate personalităţii afective constând în suferinţe psihice cauzate, spre exemplu de
decesul unei rude apropiate, moartea unui animal, ruperea intempestivă a logodnei etc.
Noul Cod civil aduce în discuţie noţiunea de „prejudiciu corporal”. Acesta reprezintă ipso facto consecinţa negativă
a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane. Este reglementat, la nivel principial, în cadrul
dispoziţiilor art. 1387 NCC , care menţionează modalitatea de acordare şi apreciere a despăgubirilor cuvenite
persoanei prejudiciate.
În cele ce urmează vom face o analiză detaliată a celei mai importante clasificări a prejudiciului, respectiv prejudiciul
patrimonial şi prejudiciul moral.
2.2.1. - Prejudiciul patrimonial
2.2.2. - Prejudiciul moral

Ioan Adam

Note de subsol:
I. Albu, V. Ursa, op. cit.,p. 31-32.
În literatura de specialitate franceză una dintre clasificările prejudiciului este în prejudicii materiale şi prejudicii morale.
Prejudiciul material este acela care este direct susceptibil de o evaluare pecuniară, J. Flour,J.L. Aubert, E. Savaux,
op. cit.,p. 124.
În doctrina franceză prejudiciul moral a fost definit în mod negativ, contrar celui material fiind acela care nu aduce
atingere patrimoniului, J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit.,p. 128.

2.2.1.

Prejudiciul patrimonial

Întotdeauna despăgubirea care se acordă în cazul răspunderii civile delictuale este patrimonială, fie că este vorba
despre o reparare în natură a pagubei, fie că este vorba despre repararea prin echivalent bănesc.

151
Când prejudiciul este evaluabil în bani, acesta este un prejudiciu patrimonial. Este de exemplu prejudiciul care constă
în deteriorarea unui bun sau prejudiciul suferit de o persoană prin pierderea totală sau parţială a capacităţii de
a munci etc.
În situaţia în care prejudiciul nu este evaluabil în bani, el este un prejudiciu nepatrimonial, cum este, de exemplu,
atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, suferinţele de ordin fizic provocate de un accident etc.
Ca regulă, încălcarea unui drept patrimonial are drept rezultat un prejudiciu patrimonial, dar este posibil ca această
încălcare să se concretizeze şi într-un prejudiciu moral, cum este cazul în care este distrus un bun care reprezintă
o amintire de familie.
De asemenea, încălcarea unui drept personal nepatrimonial nu conduce întotdeauna numai la un prejudiciu moral.
De exemplu, atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane poate aduce nu numai un prejudiciu moral, ci şi un
prejudiciu patrimonial, în situaţia în care celui calomniat i s-a desfăcut contractul individual de muncă651 sau i s-a
produs o reducere a retribuţiei pe care acesta o primea. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul drepturilor de autor sau
de inventator, prin încălcarea cărora se produce atât un prejudiciu moral, constând în atingerea prestigiului de autor
sau inventator, cât şi un prejudiciu patrimonial, constând în neîncasarea drepturilor materiale cuvenite.
În art. 1084 C.civ. din 1864, respectiv în art. 1385 alin. (3) NCC se stabileşte că prejudiciul material cuprinde două
elemente: pierderea suferită (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).652
În Codul civil din 1864, textul se aplica cu precădere în materie contractuală, iar printr-o abordare extensivă şi în
materie extracontractuală (delictuală), însă Noul Cod civil a remediat acest incident, reglementând modalitatea de
reparare a prejudiciului în cadrul secţiunii a 6-a, denumită „Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, în
art. 1385 alin. (3) intitulat „Întinderea reparaţiei”.
Pierderea suferită poate fi fizică, dar sunt situaţii în care acest lucru nu este necesar. Este de exemplu situaţia celui
care dobândeşte un bun de la un neproprietar (a non domino), care trebuia să ştie că tratează cu o persoană care nu
are dreptul de dispoziţie asupra acelui bun.
Prejudiciul material se poate întâlni şi sub forma beneficiului nerealizat (lucrum cessans).653 Este de exemplu situaţia
persoanelor care au suferit vătămări corporale şi au pierdut în tot sau în parte capacitatea de a munci şi, pe cale de
consecinţă, veniturile realizate din muncă.654
În acest sens, aşa cum am prezentat în secţiunea anterioară, Noul Cod civil conţine prevederi exprese cu privire la
modalitatea de acordare a despăgubirilor. Fără a dori să intrăm în prea multe detalii cu privire la modalitatea de
apreciere a prejudiciului şi de calculare a despăgubirilor, menţionăm că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1387 alin.
(2) NCC , despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă ţinându-se seama şi de
sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti periodice. Noul Cod civil permite ca
instanţa să acorde, la cererea victimei, despăgubirea sub forma unei sume globale, însă, cu condiţia ca aceasta din
urmă să invoce motive temeinice, întrucât, de regulă, acordarea acestor despăgubiri are caracter succesiv.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, 2000, p. 149.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1385 alin. (3) NCC : „Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel
prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi
cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”.
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 782/1961, J.N. nr. 7/1962, p. 165.
În literatura de specialitate franceză se arată că urmare a faptei ilicite, prejudiciul poate să constea fie într-o pierdere
rapidă (une perte subie ou damnum emergens) ceea ce presupune că faptul prejudiciabil antrenează însărăcirea
victimei (l’appauvrissement de la victime), fieîntr-un câştig nerealizat (un gain manquéou lucrum cessans) ceea ce
presupun că acelaşi fapt prejudiciabil a privat victima de o îmbogăţire (un enrichissement) pe care putea să o obţină
într-un mod legitim. A se vedea în acest sens J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 124.

2.2.2.

Prejudiciul moral

2.2.2.1. Consideraţii prealabile

Spre deosebire de Codul civil din 1864, Noul Cod civil reglementează şi repararea prejudiciului nepatrimonial.
Apreciem ca fiind normal ca, în contextul noului mileniu, leziunile morale la care sunt supuşi membrii societăţii să fie

152
reglementate, întrucât legiuitorul civil are ca primă misiune disciplinarea societăţii, educarea acesteia, în sensul de
preveni producerea pagubelor care împiedică buna desfăşurare a circuitului civil sau comercial.
Subliniem faptul că, în trecut, sub influenţa reglementărilor comuniste, repararea prejudiciilor nepatrimoniale (morale)
nu era posibilă. În acest sens, stă mărturie decizia de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem nr. 7/29
decembrie 1952,655 care a statuat inadmisibilitatea reparării daunelor morale. Această decizie a reprezentat punctul
de plecare a negării reparării acestor daune, influenţând în mare parte doctrina epocii, sensibilă la peroraţiile politice.
Evoluţia ulterioară anului 1989 a marcat revenirea jurisprudenţei şi a legislaţiei la practica interbelică, o doctrină656
favorabilă acesteia, care alături de un Nou Cod civil , propune o serie de soluţii juridice pentru repararea prejudiciilor
morale, o reglementare care, în opinia noastră, tinde să se alinieze principiilor europene.
2.2.2.2. Noţiune şi terminologie
2.2.2.3. Reglementare
2.2.2.4. Clasificarea prejudiciilor morale
2.2.2.5. Cauza juridică a  daunelor morale
2.2.2.6. Repararea daunelor morale

Ioan Adam

Note de subsol:
Publicată în Culegerea de decizii 1952-1954, vol. I, p. 25-26.
S. Neculaescu, Observaţii critice în legătură cu reglementarea reparării prejudiciilor morale în Noul Cod civil român,
Dreptul nr. 5/2010, p. 40; V. Ursa, Prejudiciul element esenţial al răspunderii civile (teză de doctorat), Biblioteca
Facultăţii de Drept Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1973; I. Albu,Răspunderea contractuală pentru prejudiciile
nepatrimoniale, Dreptul nr. 8/1972, p. 29-35; D. Rizeanu, Câteva propuneri de perfecţionare a legislaţiei civile, S.C.J.
nr. 1/1973.

2.2.2.2. Noţiune şi terminologie

Din motive de acurateţe juridică, precizăm că termenii prin care sunt desemnate leziunile morale în doctrina şi
jurisprudenţa românească657 sunt diferiţi, de la „daunele morale” la „prejudicii extrapatrimoniale sau daune morale”,
„prejudicii morale” sau „prejudicii nepecuniare”, „imateriale” etc.
Sensul obişnuit al noţiunii „daune morale” uzitat de jurisprudenţa 658 este acela de despăgubiri. Alteori, termenul este
folosit pentru a desemna leziunile pentru care se cer despăgubiri, în cadrul „răspunderii pentru daunelor morale”.
Sunt şi situaţii în care, în cadrul aceleiaşi lucrări, termenul este folosit în ambele accepţiuni, pentru a  nu mai vorbi de
formula care, în opinia noastră este inadecvată, de „prejudicii morale şi despăgubiri băneşti pentru repararea
daunelor morale”. 659
Deşi termenul „daună morală” este expresia care evocă cel mai bine realitatea la care se referă, şi anume la
afectarea valorilor morale care alcătuiesc personalitatea umană, prezintă totuşi inconvenientul că prejudecă asupra
soluţiei acestora, sugerând inevitabil daunele-interese pe care le reclamă prin însăşi afirmarea ei.
Din punct de vedere etimologic, noţiunea de „daună” vine din latinescul dominum tradus îndeobşte ca pierdere,
pagubă, un efect cuantificabil, măsurabil, ceea ce n-ar putea caracteriza decât prejudiciul patrimonial.
În ciuda vocilor care afirmă faptul că expresia „daună morală” este total nepotrivită întrucât aceasta nu evocă efectele
fizice, ci doar pe cele morale, necontestabile şi nesupuse unei probaţiuni apreciem că această noţiune este totuşi cea
mai corectă şi pertinentă.
Pe aceeaşi linie de gândire cu doctrina interbelică 660, considerăm faptul că această sintagmă trebuie conservată”.
O altă noţiune, care în opinia altor autori 661 ar acoperi şi efectele fizice este reprezentată de „leziunea morală”,
cuvântul laesio semnificând rănirea, efect care poate fi atât constatat fizic cum este cazul leziunilor corporale, dar şi
resimţit, deşi şi prezumat, fără a fi supus unei constatări şi probaţiuni privind existenţa sa, cum este cazul durerii sau
afecţiuni.
Tale quale, nici doctrina franceză662 nu este mai consecventă, utilizând termeni precum „préjudice extrapatrimonial”,
„préjudice non économique à caractère extrapatrimonial”, „préjudice moral”, „dommage corporel” etc.
Făcând aplicarea argumentului a fortiori, s-au analizat condiţiile răspunderii civile. În acest sens, s-a observat că
prima dintre ele este reprezentată de daună sau prejudiciu, considerându-se că cei doi termeni sunt sinonimi.
Pentru că termenii „daună”, „pagubă”, respectiv „prejudiciu” sunt folosiţi cu acelaşi înţeles în limbajul juridic comun,
doctrina juridica franceză663 sensibilă la nuanţe a făcut câteva propuneri prin care încearcă să distingă între „daună”

153
şi „prejudiciu”. În acest sens, s-a afirmat faptul că „dauna” în înţeles de „pagubă” ar trebui să fie considerată „leziune
obiectivă” comună tuturor persoanelor, în timp ce „prejudiciul” ar trebui să consemneze consecinţele juridice produse
de o manieră concretă, fiecărei persoane, în parte, impactul leziunii cu situaţia personală a victimei.
Potrivit unei monografii664 dedicată daunelor corporale: „dauna relevă ordinea de fapt, în timp ce prejudiciul relevă
situaţia de drept”. Aceeaşi preocupare de a distinge între pagubă şi prejudiciu o regăsim şi în „Anteproiectul francez
de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei”. În expunerea de motive a acestui proiect, Geneviève Viney,
autoarea textelor propuse, precizează: „în măsura posibilului, grupul de lucru a încercat să dea sens distincţiei dintre
termenii „daună” şi „prejudiciu”, dauna desemnând atingerea persoanei sau a bunurilor victimei, iar prejudiciul,
leziunea intereselor patrimoniale sau extrapatrimoniale care rezultă”.
În opinia altor autori,665 se propune distincţia între „daună” văzută ca „orice pierdere economică, fie ca damnum
emergens sau lucrum cessans”, neinteresând investigarea acesteia, pentru a o pune pe seama şi în sarcina cuiva şi
„prejudiciu”, care ar urma să desemneze situaţia creată unui subiect de drept prin lezarea unor valori morale sau
materiale.
Noul Cod civil utilizează noţiunea de „prejudiciu nepatrimonial”,666 accentuând astfel distincţia între prejudiciu
patrimonial şi cel care nu poate fi evaluat în bani (nepatrimonial), cât şi între distingerea drepturilor patrimoniale de
cele nepatrimoniale, reglementate expressis verbis în cadrul dispoziţiilor art. 252 NCC.
În ce priveşte definirea prejudiciului nepatrimonial, respectiv moral, menţionăm că în literatura de specialitate
franceză667 s-a considerat că prejudiciul moral este acela care nu se exprimă printr-o pierdere în bani deoarece
aduce atingere unui drept extrapatrimonial.
Într-o altă definiţie s-a arătat că prin daună morală se înţelege prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă
intereselor personale şi care se manifestă prin suferinţele fizice sau morale pe care le resimte victima.668
În fine, s-a mai statuat că daunele morale sunt acelea care nu antrenează, prin ele însele, o pierdere economică,
o diminuare a patrimoniului.669
În opinia noastră, prejudiciu moral reprezintă o consecinţă nesusceptibilă de evaluare bănească, ce rezultă din
evaluarea unui drept sau interes patrimonial constând în moartea, respectiv în durerile fizice sau psihice cauzate prin
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, atingerea onoarei sau a reputaţiei unei persoane etc.
Din definiţiile şi caracterizările enunţate în literatura juridică rezultă caracteristicile principale ale daunelor morale:
- daunele morale sunt rezultatul vătămării unor drepturi extrapatrimoniale;
- daunele morale nu cauzează pierderi materiale, pecuniare;
- daunele morale se caracterizează prin suferinţele fizice sau psihice pe care le resimte persoana vătămată;
- daunele morale nu sunt susceptibile de o  evaluare pecuniară.
Trebuie să facem precizarea că este posibil ca încălcarea unui drept patrimonial să nu se rezume exclusiv la un
prejudiciu patrimonial. Spre exemplu, distrugerea unui bun care reprezintă o amintire de familie poate să se
concretizeze nu numai într-un prejudiciu patrimonial, dar chiar şi într-un prejudiciu moral, de ordin pur afectiv. Ca
atare, daunele morale pot rezulta nu numai din încălcarea unor drepturi extrapatrimoniale, dar şi din încălcarea unor
drepturi patrimoniale.670
Având în vedere aceste aspecte, este posibil ca atingerea adusă unui drept nepatrimonial să cauzeze, pe lângă un
prejudiciu moral, şi un prejudiciu cu caracter patrimonial. Astfel, spre exemplu, atingerea adusă onoarei ori reputaţiei
unei persoane se poate concretiza nu numai într-un prejudiciu moral, de ordin pur afectiv, dar şi într-un prejudiciu
patrimonial rezultat din faptul că, în urma afirmaţiilor calomnioase, celui în cauză i s-a desfăcut contractul de muncă.
În aceste sens se mai poate da exemplul unui avocat, care în urma defăimării, calomniei, este ocolit de clienţi, cu
consecinţa imposibilităţii de a mai realiza venituri. De asemenea, este posibil ca suferinţele fizice sau psihice cauzate
persoanei vătămate, prin atingerea unor drepturi nepatrimoniale, să necesite tratament medical, ceea ce înseamnă
cheltuieli materiale. Şi în această situaţie, deşi s-au încălcat numai drepturi extrapatrimoniale, totuşi s-au cauzat atât
prejudicii morale, cât şi prejudicii materiale.

Ioan Adam

Note de subsol:
A. Ionaşcu, La réparation des dommages moraux en droit roumain, în Revue roumaine des sciences sociales, nr.
2/1966, Série juridique, p. 208.
C. Turianu, Răspunderea civilă delictuală. Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, Ed.
Wolters Kluwer, 2009; T. Matei, Daune morale. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; G. Vintilă, C.
Furtună, Daune morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002.

154
I. Urs, Criterii de apreciere a prejudiciilor morale şi a despăgubirilor băneşti pentru repararea daunelor morale,
Dreptul nr. 4/1998, p. 24-33.
M. Eliescu, op. cit., p. 105-110.
Ibidem.
Y. Lambert-Faivre,Droit du dommage corporel, p. 210; V.S. Rouxel, Recherche sur la distinction du dommage et du
préjudice, thèse, Grenoble, 1994; L. Cadiet, Les métamorphoses de la responsabilité, sixièmes journéesRené
Savatier, Presses Universitaires de France, Paris, 1998,p. 37; X. Pradel, Le préjudice dans le droit la responsabilité,
L.G.D.J., Paris, 2004, nr. 25.
G. Viney,Exposé des motifs, Avant-Projet de reforme du droit des obligations et du droit de la prescription, Rapport à
Monsieur Pascal Clément, Garde de Sceaux, Ministre de la Justice, 22 septembrie 2005, p. 141-170.
Y. Lambert-Faivre, op. cit., p. 86.
S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile delictuale
în Dreptul civil român, Casa de Editura şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 49.
În scopul completării acestui peisaj juridic, precizăm că în literatura juridică de specialitate s-a menţionat că termenul
„prejudiciu nepatrimonial”, deşi frecvent folosit de doctrină şi jurisprudenţă, poate fi certificat prin aceea că implică
o determinare per a  contrario, opusă prejudiciului patrimonial. Or, potrivit unei exigenţe logice, orice noţiune trebuie
definită prin ceea ce este şi nu prin ceea ce nu este, mai ales, în cadrul unei codificări. De aceea, considerăm că
noţiunea de prejudicii morale sau prejudicii extrapatrimoniale este preferabilă, având o determinare afirmativă.
H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil,tome II,Ed. Montchrestien, Paris, 1958, p. 337.
H. Lalou, La responsabilité civile,Librairie Dalloz, Paris, 1928, p. 46.
B. Starc k, Droit civil, Obligations,Librairies Techniques, Paris, 1972, p. 56.
În mod obişnuit prin distrugere se aduce atingere dreptului de proprietate (drept patrimonial), iar pretenţiile victimei
sunt exclusiv de natură economică, nu s-ar pune deci problema unui prejudiciu nepatrimonial. În ipoteza menţionată,
prin săvârşire unei singure fapte se încalcă simultan două drepturi subiective, unul de natură patrimonială, iar celălalt
de natură nepatrimonială. Corespunzător încălcării dreptului de proprietate (drept patrimonial) prejudiciul ar fi
material, patrimonial, în timp ce încălcarea drepturilor la respectarea sentimentelor de afecţiune cu privire la amintirile
de familie (obiectivate în bunul respectiv) generează prejudiciul nepatrimonial. Numai împrejurarea că victima este
puternic legată afectiv de bunul distrus este susceptibilă de a genera un prejudiciu moral. Doar vătămarea unui drept
extrapatrimonial poate fi sursa unor prejudicii nepatrimoniale, nu şi simpla distrugere a bunului, ca atingere a unui
drept patrimonial.

2.2.2.3. Reglementare

Actualmente, prejudiciile morale nu se bucură de o reglementare unitară, ele fiind disparate în diverse acte
normative. Totuşi, aşa cum vom observa, Noul Cod civil rezervă dispoziţiile art. 1391 care conturează, în principiu,
regimul juridic al acestor prejudicii, cu referire expresă la răspunderea juridică civilă delictuală, cât şi dispoziţiile art.
253-256 care reglementează modalităţile de apărare a drepturilor nepatrimoniale.
Ab initio, menţionăm faptul că Legea nr. 29/1990 671 prevedea în art. 11 alin. (2) că, în caz de admitere a cererii de
anulare a actului administrativ, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute. Prin urmare, se
prevede expres în lege această obligaţie a instanţei legal sesizate. În acelaşi sens, Legea nr. 554/2004 (care
a abrogat Legea amintită anterior) privind contenciosul administrativ, în art. 18 alin. (3) arată faptul că: „În cazul
soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă
reclamantul a solicitat acest lucru”.
În practica judiciară672 s-a decis că anularea de către prefect a concursului pentru ocuparea unui post de şef de
serviciu, desfăşurat conform metodologiei în vigoare la data organizării lui, este un act administrativ ilegal, care ar fi
putut duce şi la acordarea de daune morale, daune care nu au fost cerute.
De asemenea Legea nr. 11/1991 673 privind combaterea concurenţei neloiale prevede în art. 9 că dacă faptele de
concurenţă neloială cauzează daune materiale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei cu
acţiune în răspundere civilă. Faptele de concurenţă neloială constituie, după caz, contravenţii sau infracţiuni.674
Dispoziţii în legătură cu daunele morale găsim şi în Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, 675
unde se arată că dreptul de autor asupra unor opere ştiinţifice, literare sau artistice este recunoscut sau garantat de
către lege, fiind legat de persoana autorului şi comportând atribute de ordin moral şi patrimonial. Încălcarea acestor
atribute poate cauza autorului daune morale, care pot fi reparate.
Se susţine că repararea daunelor morale, cauzate în aceste domenii particulare, se poate realiza atât prin mijloace
pecuniare, cât şi prin măsuri nepatrimoniale.676
În fine, art. 998-999 C.civ. din 1864, respectiv art. 1357 NCC se referă la prejudiciu, fără a distinge între prejudiciul
patrimonial şi cel nepatrimonial, de unde rezultă obligaţia de despăgubire a ambelor feluri de prejudicii.

155
Noul Cod civil nu a rămas indiferent acestei chestiuni, consacrând câteva texte de lege prin care reglementează
repararea prejudiciului nepatrimonial. Deşi nu distinge expressis verbis între prejudiciul patrimonial şi cel
nepatrimonial, fără a încălca principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, apreciem că această
distincţie se impune, întrucât acesta reglementează diferit:
– vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ( art. 1387 şi art. 1389 NCC ) – prejudiciu corporal;
– persoana îndreptăţită la despăgubire în caz de deces ( art. 1390 NCC ) – prejudiciu indirect sau „prin ricoşeu”;
– repararea prejudiciului nepatrimonial ( art. 1391 NCC ) cunoscut şi sub denumirea de prejudiciu moral;
– stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă ( art. 1388 NCC ), cheltuielile de îngrijire a sănătăţii,
respectiv cheltuielile de înmormântare ( art. 1392 NCC ), cât şi textul de lege care reglementează acordarea
despăgubirii în raport cu ajutorul şi pensia ( art. 1393 NCC ); apreciem că acestea fac referire atât la prejudiciile
patrimoniale, cât şi prejudiciile nepatrimoniale, fapt ce ne îndreptăţeşte să realizăm această clasificare între prejudicii
patrimoniale şi cele nepatrimoniale.
În lumina dispoziţiilor Codului civil din 1864, practica judiciară a pronunţat câteva decizii prin care s-au acordat
despăgubiri băneşti pentru daune morale. Totuşi, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere anumite criterii de
evaluare a prejudiciului moral.677În acest sens, aprecierea prejudiciului moral trebuie făcută in concreto de la caz la
caz în funcţie de circumstanţele cazului. De aceea, evaluarea prejudiciului moral se realizează nu în funcţie de criterii
patrimoniale, ci dimpotrivă, nepatrimoniale, proprii naturii prejudiciului cum ar fi: importanţa prejudiciului moral; durata
şi intensitatea durerilor fizice şi psihice; tulburările şi neajunsurile suferite de victima prejudiciului moral etc.678
De asemenea, în aprecierea prejudiciului moral trebuie avute în vedere profesia, vârsta, funcţia, nivelul de pregătire
şi de cultură generală al persoanei vătămate, repercusiunile asupra stării generale de sănătate şi chiar posibilităţile
victimei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.679
În acest sens, Noul Cod civil dispune: „în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi
o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”. Această sintagmă, în opinia noastră,
vizează repararea prejudiciului corporal.
O chestiune deosebit de pertinentă, asupra căreia s-a statuat în literatura juridică de specialitate 680, este reprezentată
de întrebarea: „Prejudiciul moral este o specie a prejudiciului reparabil?”.
Întreaga doctrină juridică681 plasează prejudiciul moral în zona prejudiciului reparabil, condiţie esenţială a răspunderii
civile delictuale. Dacă s-a ajuns să se vorbească despre repararea daunelor morale, aceasta se datorează faptului că
nici Codul Napoleonian, şi în opinia multor autori682, nici „copia sa fidelă” în materia răspunderii civile nu statuează
asupra acestei chestiuni. Codul civil român din 1864 nu prevede un alt temei pentru acordarea prejudiciilor morale.
Sub presiunea faptelor şi în lipsa unei norme speciale, doctrina şi jurisprudenţa au interpretat extensiv dispoziţiile de
la art. 1382 C.civ.fr. şi art. 998 C.civ. din 1864 român, cu motivarea că aceste norme nu disting între prejudiciul
patrimonial şi cel moral, astfel că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Cum principiul fundamental în
materia răspunderii civile este repararea integrală a prejudiciului, s-a ajuns ca el să fie folosit şi în materia prejudiciilor
morale.
De fapt, reparaţia prejudiciului înseamnă repunerea victimei în situaţia anterioară, restabilirea echilibrului afectat ca
urmare a unei pierderi, a diminuării patrimoniului. În practică, însă, de puţine ori are loc repararea în natură
a prejudiciului şi repunerea victimei in statu quo ante, chiar şi în cazul prejudiciilor patrimoniale.
Din motive de acurateţe juridică, precizăm că, în privinţa prejudiciilor patrimoniale, se poate aspira doar teoretic la
reparaţie prin înlocuire. Compensarea pierderii suferite când vorbim de prejudiciile morale apare ca o operaţie eo
ipso imposibilă, neputând fi de imaginat repararea unor valori morale precum demnitatea, onoarea, reputaţia,
imaginea, intimitatea, durerea etc. Dacă totuşi, în multe cazuri, indemnizarea prejudiciilor morale poate ameliora
situaţia victimei, o astfel de reparaţie nu asigură reparaţia leziunii morale, ci contribuie doar la consolarea,
compensarea sau satisfacţia acesteia.
De aceea, apreciem alături de alţi autori683 că prejudiciul moral nu poate fi calificat ca fiind drept specie a prejudiciului
reparabil şi că soluţia acesteia este diferită de cea a prejudiciului economic patrimonial.
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai facile, trebuie să avem în vedere deosebirea esenţială dintre prejudiciile
patrimoniale care pot fi înlocuite, acoperite printr-o valoare de schimb, şi cele morale, care nu pot fi exprimate în bani,
nu pot fi convertite.
Dacă prejudiciul moral va fi calificat drept de creanţă şi va fi supus mecanismului răspunderii delictuale, care, cum se
ştie, este izvor de obligaţii, vom ajunge să-l convertim dintr-un drept nepatrimonial într-un simplu element al
patrimoniului, făcând inutilă distincţia fundamentală între cele două categorii de prejudicii.
Apreciem că soluţia juridică a prejudiciilor morale nu constă în reparaţie, nici în despăgubirea victimei, aceasta fiind
doar o formulă generică care presupune ipso facto un remediu adecvat al situaţiei injuste în care a fost pusă victima,
constând fie în indemnizarea acesteia, fie în alte măsuri pe care judecătorul le consideră potrivite pentru ameliorarea
situaţiei injuste în care se află victima. Astfel, prejudiciile morale pot căpăta o individualitate proprie încetând a fi
considerate specii ale prejudiciilor patrimoniale şi ar putea beneficia de un tratament distinct în cadrul protecţiei
persoanei, şi nu în cadrul patrimoniului acesteia.

156
Din această perspectivă privind reglementările, nu putem decât saluta iniţiativa legiuitorului Noului Cod civil, care prin
intermediul dispoziţiilor art. 253 NCC , plasate în Cartea I privitoare la persoane, reglementează mijloacele de
apărare a drepturilor nepatrimoniale. Deşi considerăm că soluţiile menţionate de textele normative rezolvă doar
parţial problematica leziunilor morale, având în vedere doar ipoteze în care sunt încălcate drepturi nepatrimoniale,
fără a se preocupa şi de celelalte ipoteze prin care sunt lezate şi alte valori morale care nu au ajuns încă la rangul de
drepturi subiective sau simple, apreciem că această categorie de prejudicii trebuie totuşi acoperită. Să luăm ca
exemplu situaţia unei femei care merge la un salon pentru o operaţie de încreţire a părului. Ca urmare a lipsei de
experienţă coroborată cu o insuficientă pregătire a angajatelor acelui salon, femeia care dorea ca părul dânsei să fie
supus unei operaţii de încreţire (permanent) ajunge să rămână fără păr. În acest caz, evident dânsa a suferit un
prejudiciu moral. Părul este esenţial pentru frumuseţea unui femei, reprezentând una dintre podoabele acesteia. În
cazul nostru, doamna din exemplu îşi expusese părul mai întâi unei decolorări, iar ulterior alesese să efectueze
operaţia de încreţire. Ca urmare a lipsei de experienţă, dar şi insuficientei pregătiri profesionale, angajatele salonului
au introdus activator în soluţia de făcut permanent, substanţă care nu mai trebuia adăugată în cazul părului
decolorat. În acest caz, o eventuală despăgubire a clientei respectivului salon nu acoperă în niciun caz prejudiciul
suferit, însă reprezintă eo ipso un remediu al situaţiei injuste în care a ajuns.684
De lege lata, precizăm că este deosebit de dificil procesul de evaluare a acestor prejudicii, întrucât dacă pentru
o persoană, să spunem un bărbat, pierderea părului nu provoacă o mare suferinţă, pentru o femeie, aceasta poate
reprezenta o adevărată traumă, mai ales în cazul acelora care lucrează în domeniului fashion-ului. Astfel, dacă
aceasta este un manechin ori un model care promovează de exemplu diverse produse pentru creşterea ori întărirea
firului de păr, imaginea sa va avea cu atât mai mult de suferit, iar decepţia sa va fi mai mare. De asemenea, va
pierde şansa încheierii multor contracte care îi asigurau venitul. După cum remarcăm din acest exemplu, configuraţia
prejudiciilor morale este întotdeauna alta, în funcţie de persoană. Astfel, în cazul unui bărbat sau a unei femei
obişnuite pierderea părului nu ar putea reprezenta o tragedie, însă pentru un model sau pentru o actriţă celebră
pierderea părului ar putea reprezenta sfârşitul carierei.
Făcând aplicarea argumentului a fortiori, menţionăm că, în acest caz, repararea prejudiciului prin acordarea unor
despăgubiri băneşti nu acoperă decepţia suferită, ci reprezintă doar o consolare. În acest caz, victima rămâne
marcată chiar dacă vor fi luate o serie de măsuri pe care judecătorul le consideră echitabile, gen: închiderea
salonului, concedierea angajatelor neprofesioniste, supunerea victimei unor tratamente de reparare a scalpului ori
a stimulării creşterii părului etc.
Schimbând registrul juridic, precizăm că Noul Cod civil cuprinde prevederi referitoare la repararea prejudiciului
nepatrimonial. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (4) NCC : „De asemenea, persoana prejudiciată poate cere
despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial ce i-a fost cauzat, dacă
vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei
extinctive.” Prin urmare, Noul Cod civil reglementează dreptul oricărei victime de a pretinde şi primi despăgubiri
pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin vătămarea unui drept având ca obiect ocrotirea valorilor strâns legate de
fiinţa umană, dintre care enumerăm: sănătatea, integritatea corporală, viaţa etc.
Fără a intra în prea multe detalii, subliniem progresul pe care l-a înregistrat legislaţia noastră prin plasarea
prejudiciilor morale în cadrul capitolului dedicat persoanelor, diferenţiindu-se astfel protecţia persoanei de cea
a patrimoniului.685 Pe aceeaşi linie de gândire, precizăm că Noul Cod civil circumscrie repararea prejudiciilor morale
protecţiei juridice a drepturilor nepatrimoniale, confirmând astfel teoria conform căreia „valorile nepatrimoniale ale
omului interesează dreptul numai în măsura în care ele sunt reglementate sub forma a ceea ce îndeobşte numim
drepturile subiective”, teză reluată tale quale şi de alţi autori.686
În pofida principiului reparării prejudiciului nepatrimonial, art. 1391 alin. (1) NCC din materia reparării prejudiciului
nepatrimonial limitează acest drept în cazul răspunderii delictuale, dispunând că, în caz de vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi
socială. Dacă se are în vedere că această dispoziţie este specială în raport cu prevederea de principiu din art. 253
alin. (4) NCC , rezultă că în cazul prejudiciilor corporale cauzate în condiţiile răspunderii delictuale, instanţele de
judecată pot acorda despăgubiri, în exprimarea noastră, compensaţii băneşti, numai atunci când componenta lor
morală constă în restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.687
Din cuprinsul celor două texte se poate constata că acordarea de compensaţii băneşti este posibilă numai în acele
situaţii în care componenta morală a prejudiciilor corporale îmbracă forma aşaziselor prejudicii de agrement, fiind
ignorate celelalte categorii de daune morale care pot fi cauzate prin vătămările aduse integrităţii corporale sau
sănătăţii cum sunt prejudiciile estetice ori cele care constau în dureri fizice. Orientarea restrictivă a redactorilor
dispoziţiei la care ne referim este de neînţeles în condiţiile în care în zilele noastre chiar în ambianţa reglementărilor
aflate în vigoare, întreaga literatura de specialitate şi jurisprudenţă 688 admit posibilitatea acordării de reparaţii sub
formă de compensanţii băneşti în cazul oricărui prejudiciu nepatrimonial sau daună morală.
De lege ferenda, considerăm că se impune îndreptarea legislativă a textului art. 1391 alin. (1) pentru ca acesta să fie
în conformitate cu dispoziţiile art. 253 alin. (4) NCC.
Cu titlu de observaţie, precizăm că, în opinia noastră, între daunele morale şi drepturile nepatrimoniale există
o interdependenţă conceptuală. Astfel, indiferent de „numărul” de drepturi nepatrimoniale consacrate la nivel

157
legislativ, apreciem că personalitatea umană nu poate fi „reglată” sau protejată după variaţii conforme cu imaginaţia
legiuitorului.
Pe de altă parte, restabilirea dreptului încălcat nu rezolvă problema prejudiciilor morale. Încălcarea încetează, dreptul
este restabilit, dar victima rămâne în continuare marcată. Răspunsul în presă sau în mass-media in genere (dreptul la
replică), publicarea unei hotărâri de condamnare, retractarea publică etc. menajează onoarea rănită, demnitatea
umilită, reputaţia alterată etc., dar asemenea valori morale nu se pot regenera. Ele dau adesea expresie ori revocă
numai instinctul vindicativ, o realitate care nu poate fi ignorată, instinct care caută să fie satisfăcut, în condiţii
normale, nu prin justiţia proprie, ci prin justiţia statală, adică tot o vindicaţiune privată, dar înfăptuită nu direct şi
personal, ci de către societate, prin stat.
Limitând dreptul victimei de a pretinde despăgubiri doar în ipoteza încălcării drepturilor nepatrimoniale, apreciem că
vor rămâne fără sancţiune prejudiciile cauzate prin lezarea intereselor morale legitime. Or, dacă potrivit Noului Cod
civil , prejudiciile patrimoniale pot fi cauzate atât prin încălcarea drepturilor subiective, cât şi a altor interese legitime
ale persoanei, ne-am putea întreba, aşa cum se subliniază şi în doctrina juridică de specialitate, 689 de ce în materia
prejudiciilor morale vătămarea altor valori sau a simplelor interese morale legitime n-ar trebui sancţionată juridic?
În acest sens, în literatura juridică 690 se subliniază că, în practică, există o serie de situaţii juridice denumite
„infrajuridice” sau „subjuridice” care nu sunt mai puţin demne de protecţie. Exemplul la care se apelează pentru
a evidenţia aceste situaţii este cel al prejudiciului afectiv (pretium affectionis), greu de calificat ca expresie a unui
„drept la afecţiune” propriu-zis. De altfel, sunt şi alte prejudicii morale care reclamă repararea, cum este cazul
prejudiciului de decepţie (suferit de victima loteriei publicitare prin care este informată, în mod greşit, că este
câştigătoarea unui premiu), prejudiciu suferit ca urmare a morţii unui animal de companie, a unui bun care reprezintă
amintiri de familie etc.
Asemenea cazuri de indemnizare a unor prejudicii morale, despre care nu se poate spune că sunt urmarea încălcării
unor drepturi nepatrimoniale propriu-zise, sunt tot mai diverse, şi cu timpul, acceptate de jurisprudenţă. Astfel, dacă
jurisprudenţa franceză anterioară anului 1952 nu indemniza prejudiciul prin ricoşeu pretins de unul dintre concubini
ca urmare a decesului partenerului, cu motivarea că nu este cauzat de încălcarea unui drept subiectiv, astăzi,
această condiţie nu mai este cerută, practica indemnizării unor asemenea prejudicii fiind general admisă, făcându-se
apel la interesul legitim şi nu la un drept personal nepatrimonial propriu-zis. Imperativul reparaţiei în acest caz este
dedus din daună, ca fapt juridic, şi nu dintr-un drept prealabil. În acest caz, se consideră relaţia de concubinaj care
este stabilă şi continuă şi care are apartenenţa unei căsătorii că este legitimă şi deci este demnă de protecţie juridică.
Având în vedere considerentele menţionate mai sus, apreciem că condiţionarea indemnizării prejudiciilor morale de
încălcarea unui drept personal nepatrimonial nu face decât să contribuie la ceea ce literatura juridică franceză 691
numeşte „inflaţia de drepturi subiective”, proces despre care nu putem spune că reprezintă un progres, ci dimpotrivă,
este un factor de destabilizare a dreptului răspunderii civile.
Tot altfel, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, dacă o pagubă economică este mereu aceeaşi, indiferent de
victima care o suportă, o leziune morală este întotdeauna diferită de la caz la caz, în raport de personalitatea afectată
a victimei. Mutatis mutandis, distrugerea unei amintiri de familie ar putea constitui pentru o anumită persoană
o adevărată traumă sufletească, iar pentru altele, incidentul poate trece neobservat. Tale quale, în timp ce o cicatrice
produsă ca urmare a unui accident poate constitui o tragedie pentru o actriţă celebră a cărei înfăţişare fizică este
esenţială, aceeaşi urmare poate fi ignorată de o altă persoană obişnuită, mai puţin interesată de aspectul său fizic. 692
Tocmai în aceasta constă de fapt întreaga problematică a prejudiciilor morale, ele însele având o configuraţie în
continuă schimbare, nefiind susceptibile de comparare sau de estimare pecuniară în aceeaşi manieră cu prejudiciile
patrimoniale.
Analizând extensiv categoria prejudiciilor nepatrimoniale, trebuie să alocăm o atenţie deosebită conceptului de
„protecţie a personalităţii umane”. Astfel, prin acest concept nu trebuie să avem în vedere aptitudinea invariabilă
a persoanei de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, ci valorile morale care alcătuiesc individualitatea
inconfundabilă şi incomparabilă a omului. Este vorba, aşadar, de o serie de „prerogative extra-patrimoniale intim
ataşate persoanei, care exprimă chintesenţa fiinţei umane, fiind intrinseci acesteia”, altfel spus, tot ce caracterizează
în particular un individ.693
În ceea ce priveşte stabilirea indemnizaţiei destinate reparării prejudiciului moral apreciem, alături de alţi autori, 694 că
aceasta se face în funcţie de gravitatea prejudiciului moral şi în conformitate cu principii ce ţin de echitate astfel încât
să se asigure o justă şi integrală dezdăunare a părţii lezate.
Compensarea efortului fizic se face, cel mai frecvent, prin cheltuieli care înseamnă, în primul rând, pierderi
patrimoniale. Bunăoară, faptul că urmare a unui accident victima este pusă în situaţia de a-şi procura un cărucior
pentru a se deplasa reprezintă o pierdere patrimonială. În practică, jurisprudenţa695 s-a pronunţat astfel: „întrucât
repararea prejudiciului trebuie să-i asigure celui vătămat acoperirea integrală a daunelor suferite, restabilindu-se
astfel situaţia anterioară faptei prejudiciabile, urmează ca, în cazul în care trebuie să depună un efort suplimentar de
muncă, este necesar să primească un echivalent al acestui efort”.
Într-o altă speţă696s-a decis că în cazul în care o persoană produce alteia o vătămare ce are urmări asupra capacităţii
de muncă, aceasta din urmă are dreptul la despăgubiri chiar şi în situaţia în care ulterior realizează la locul de muncă

158
aceeaşi retribuţie sau chiar mai mare. Dacă se face dovada că datorită infirmităţii provocate, este nevoită să facă un
efort în plus care, în final, duce la cheltuieli suplimentare, pentru o alimentaţie mai bogată şi medicamentaţie
adecvată infirmităţii survenite sau „în cazul în care, ca urmare a unui fapt ilicit, un copil a rămas cu infirmităţi care se
răsfrâng direct asupra rezultatelor la învăţătură, ceea ce atrage nevoia de a fi sprijinit de o persoană calificată, de a i
se da o îngrijire medicală specială şi de a fi alimentat în. mod deosebit faţă de alţi copii, toate aceste consecinţe,
având un echivalent patrimonial, trebuie considerate că dau loc unei situaţii prejudiciabile, care justifică acordarea de
despăgubiri materiale”.
Păstrând aceeaşi linie, menţionăm că, în practică, s-a statuat că dispoziţiile art. 504 C.proc.pen. se referă la
repararea pagubei suferite de un condamnat pe nedrept, deci la acoperirea oricărui prejudiciu, adică atât
a prejudiciului material suferit, cât şi a daunelor morale suferite, prevederile acestui text coroborându-se cu
prevederile art. 998 şi urm. C.civ. din 1864, 697 respectiv în prezent cu dispoziţiile art. 1349 şi urm. NCC.
Tot în practica judiciară s-a arătat că în cazul în care o persoană a fost arestată şi inculpată pe nedrept pentru
comiterea unei infracţiuni grave, aceasta a suportat deosebite suferinţe pe plan moral, social şi profesional, ceea ce
justifică acordarea unor despăgubiri de valoarea celor apreciate de instanţă pentru daunele morale suferite.698 Astfel,
într-un caz699 în legătură cu o condamnare pe nedrept pentru luare de mită, condamnatul fiind achitat după
rejudecare, iar statul obligat la despăgubiri pentru daunele morale suferite de acesta, instanţa noastră supremă
a reţinut că prejudiciul constă nu numai în atingerea materială adusă patrimoniului unei persoane, ci şi în lezarea
onoarei şi reputaţiei acesteia, motiv pentru care şi aceste ultime consecinţe se cer a fi reparate.700
Tot în practica judiciară s-a arătat că dacă unei persoane, prin fapta săvârşită, i s-a alterat aspectul fizic prin cicatrici
şi paralizia accentuată a unui braţ, care o împiedică să ducă o viaţă normală, aceasta poate beneficia de despăgubiri
pentru prejudiciul moral suferit, pe lângă despăgubirile pentru prejudiciul material ce i s-a cauzat.701
Având în vedere exemplele relevate din practica judiciară, în literatura de specialitate s-a susţinut că pot exista,
potenţial, atâtea feluri de prejudicii nepatrimoniale câte feluri de drepturi, atribute sau valori ale personalităţii umane
există şi pot fi încălcate.702
În acest sens vom enumera în mod exemplificativ următoarele prejudicii morale.703

Ioan Adam

Note de subsol:
Publicată în M.Of. nr. 122 din 8 noiembrie 1990, abrogată prin Legea nr. 554/2004 - Legea contenciosului
administrativ - în vigoare începând cu data de 19 mai 2008.
C.S.J., dec. nr. 727/1994,C.D., 1994, p. 336-338.
Publicată în M.Of. nr. 24 din 30 iunie 1991, modificată şi completată prin Legeanr. 298/2001 publicată în M.Of. nr.
313 din 12 iunie 2001.
În practica judiciară s-a decis că fixarea în mod constant a unor preţuri mai mici decât ale unei alte societăţi
comerciale de acelaşi profil nu înseamnă concurenţă neloială, C.S.J., dec. com. nr. 2216/1998,Dreptul nr. 5/1998, p.
105-106.
Publicată în M.Of. nr. 60 din 26 martie 1996, cu modificările şi completările următoare.
I. Urs, Repararea daunelor morale,Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 193.
În jurisprudenţă, s-a decis că „nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu
consecinţele suferite de partea civilă, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să consemneze pentru
partea civilă ceea ce îi lipseşte ca urmare a faptei săvârşite de inculpat”, Trib. jud. Braşov, dec. pen. nr. 762/1992,
Dreptul nr. 5-6/1994, p. 173.
Din analiza practicii judiciare se desprinde ideea că daunele morale şi cuantumul lor se stabilesc în raport cu efectele
faptei ilicite, prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere anumite criterii raportate la
fiecare caz în parte (a se vedea V. Pătulea, Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale, în cazul prejudiciilor
rezultate din vătămarea integrităţii corporale, R.R.D. nr. 11/1970, p. 52-72).
Unele instanţe au stabilit că nu se pot acorda daune morale decât persoanei vătămate care a fost supusă suferinţelor
fizice şi traumei psihice, iar nu şi celor care nu au suferit efectiv din cauza accidentului. C.A. Timişoara, dec. pen. nr.
274/1994,Dreptulnr. 12/1995, p. 93; dec. pen. nr. 541/1999, citată de A. Paicu, Dreptul moştenitorilor persoanei
vătămate prin infracţiune de a pretinde daune morale,Dreptul nr. 5/2001, p. 216.
B. Delmas, Du préjudice moral, Thèse de doctorat, Toulouse, 1939, p. 69.
Idem, p. 22. 
C. Jugastru, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, p. 69.

159
S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile delictuale
în dreptul civil român, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1994, p. 49.
Acest exemplu este real, reprezentând situaţia unei femei din Bucureşti care din cauza neglijenţei angajatelor dintr-un
salon de coafură a rămas fără păr în timpul efectuării unei operaţii de încreţire (permanent).Pentru mai multe detalii
privind acest caz, a se vedea: http://www.ziare.com/articole/par+deteriorat+solutii, 19 august 2010.
În scopul completării acestui peisaj juridic, precizăm că această idee a fost susţinută de marii noştri dascăli, care au
afirmat faptul că: „în problema daunelor morale nu e vorba atât de responsabilitate civilă, ci de ocrotirea personalităţii
omeneşti”. Pentru mai multe detalii, a se vedea Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil. Teoria generală a contractelor şi
obligaţiilor, Facultatea de Drept din Bucureşti, 1942, p. 429-430.
Gh. Vintilă, C. Furtună, op. cit., p. 24-25.
A se vedea în acest sens Dreptul nr. 6/2010, p. 26-27. În opinia noastră, sintagma „restrângerea posibilităţilor de
viaţă familială şi socială” reprezintă eo ipso o exprimare prea generală, neputând cuprinde toate situaţiile injuste în
care poate fi pusă o persoană – victimă a unei vătămări a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Eforturile pe care le
reclamă lămurirea in concreto a sensurilor acestei sintagme, menite să interpreteze textul in extenso, ar putea
adăuga la lege, având drept consecinţă o practica neunitară.
I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 71.
A se vedea în acest sens X. Pradel, Le préjudice dans le droit de la responsabilité, sixièmes journées René Savatier,
Presses Universitaires de France, Paris, 2004, p. 124.
Ph. le Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, în Recueil Dalloz Action, 2002-2003, p. 1554.
A se vedea în acest sens X. Pradel, op. cit., p. 123; Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit.,p. 299.
A se vedea în acest caz exemplul incidentului precizat mai sus.
A se vedea în acest sens N. Sillamy, Larousse. Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998,
precum şi Dicţionarul de sociologie, coordonatori C. Zamfir,L. Vlăsceanu, Ed. Babel, Bucureşti, 1993; O.
Ungureanu,Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate, „Acta Universitatis Lucian Blaga”, seria Iurisprudentia,
Supliment 2005, p. 19.
A se vedea în acest sens I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 212.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1575/1984, în I.G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă
a Tribunalului Suprem şi altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980-1985,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p.
141.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 311/1976, în C. Turianu, Răspunderea civilă delictuală comentată şi adnotată, Ed.
Pinguin Book, Bucureşti, 2004, p. 109.
S-a decis, de asemenea, că victima agresată, cu consecinţa unor grave leziuni interne cei-au pus viaţa în pericol şi
au necesitat intervenţie chirurgicală, internare în spital şi ulterior tratament şi concediu medical, cu suferinţe fizice şi,
totodată, traume psihice pe care le presupune o asemenea situaţie, are dreptul la despăgubiri morale ce trebuie
evaluate de instanţă în raport cu intensitatea şi durata suferinţelor care i-au fost cauzate. Repararea bănească
a durerilor fizice şi psihice mai este denumită şi pretium dolores. C.S.J., dec.nr. 1211/1992, Dreptul nr. 10/1992, p.
96.
C.S.J., dec. nr. 1995/1992, Dreptul nr. 10-11/1993, p. 123.
C.S.J., dec. nr. 865/1995, Dreptul nr. 2/1996, p. 115.
De asemenea s-a decis că internarea în spital, conştiinţa de a fi bolnav, suferinţa de a fi privat de o viaţă normală
corespunzătoare vârstei, implică şi o suferinţă psihică, ce presupune o compensaţie, şi anume sub forma unor daune
morale pentru prejudiciul nepatrimonial ce is-a cauzat, C.S.J., dec. nr. 499/1993, B.J., C.D. 1993, Ed. Continent XXI
& Universul, Bucureşti, 1994, p. 193.
C.S.J., dec. nr. 3030/1995, B.J., 1995, p. 225.
I. Albu, V. Ursa, op. cit.,p. 77.
A se vedea C. Jugastru, op. cit., p. 33.

2.2.2.4. Clasificarea prejudiciilor morale

a) prejudicii rezultate din vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 1387 NCC) , cum sunt durerile fizice
cauzate prin loviri, răniri; durerile psihice rezultând din vătămări corporale; slăbirea rezistenţei fizice la boli etc.;
b) prejudicii afective provenite dintr-o leziune fizică constând în suferinţe psihice cauzate prin lezarea sentimentelor
de afecţiune şi de dragoste cum ar fi suferinţele determinate de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea
gravă a unei rude apropiate sau suferinţe psihice determinate de moartea unei fiinţe apropiate;

160
c) prejudicii constând în atingeri aduse cinstei, onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane, prejudicii care pot fi
cauzate prin insulte, defăimări, aprecierii defavorabile, inclusiv cele privind reputaţia profesională a unei persoane;
d) prejudicii constând în atingeri aduse dreptului la nume, la pseudonim sau la denumire de exemplu, prin folosirea
abuzivă a acestor atribute de identificare a persoanei;
e) prejudicii constând în atingeri aduse drepturilor nepatrimoniale din cuprinsul dreptului de autor şi al dreptului de
inventator (uzurparea dreptului de autor, denaturarea titlului sau textului unei opere literare sau ştiinţifice).
Prejudiciile cauzate persoanei sunt susceptibile, la rândul lor, de mai multe clasificări. În ce ne priveşte, considerăm
că una dintre distincţiile propuse în literatură704 răspunde în mod adecvat finalităţilor teoretice şi practice ale
demersului clasificării prejudiciilor nepatrimoniale. Din acest punct de vedere, după „domeniul” personalităţii umane
încălcat, distingem între:
a) prejudicii nepatrimoniale cauzate personalităţii fizice, care constau în leziuni fizice, boli, infirmităţi, prejudiciul
estetic, prejudiciul de agrement, etc.
b) prejudicii nepatrimoniale cauzate personalităţii afective care constau în suferinţele de natură psihică determinate,
de exemplu, de ruperea intempestivă a logodnei, moartea unei rude sau persoane apropiate, distrugerea unui bun –
amintire de familie, faţă de care partea vătămată nutreşte anumite sentimente;
c) prejudicii nepatrimoniale aduse personalităţii sociale, consecutive atingerii onoarei, reputaţiei, demnităţii, vieţii
private, drepturilor nepatrimoniale de autor.
Din punct de vedere practic, oportunitatea diferitelor mijloace reparatorii poate fi apreciată în raport de categoriile de
prejudicii nepatrimoniale aflate în discuţie.
Unele măsuri nepatrimoniale, ca de exemplu, publicarea hotărârii ce constată violarea dreptului subiectiv sau
publicarea hotărârii de condamnare sunt insuficiente în cazul prejudiciilor morale cauzate prin vătămări ale integrităţii
corporale sau sănătăţii. În schimb, măsurile respective dovedesc utilitate practică dacă prejudiciul moral este
rezultatul atingerilor aduse onoarei, prestigiului, demnităţii sau reputaţiei persoanei.
Tot astfel, în literatura juridică de specialitate705, în funcţie de domeniul personalităţii umane, se distinge între:
prejudicii cauzate personalităţii fizice:
prejudicii cauzate personalităţii afective;
prejudicii cauzate personalităţii sociale.
De plano, menţionăm că în această materie există un consens european, Comitetul European de Asigurări întocmind
un nomenclator706 care, în materia prejudiciilor corporale, distinge între următoarele categorii de leziuni morale:
a) atingerile aduse integrităţii corporale: dureri psihice, fizice sau morale (pretium doloris);
b) atingeri vizând calitatea vieţii şi plăcerilor acesteia, reprezentat de prejudiciul de agrement 707, în sens larg
(prejudiciul hedonist);
c) atingeri aduse activităţilor specifice timpului liber, în special sportului (hobbyurilor în general);
d) prejudiciul estetic (pretium pulchritudinis).
Cu titlu de observaţie, precizăm că noua reglementare consacră o serie de noi prejudicii, printre care se numără şi:
– lezarea unui simplu interes. Pentru prima dată Noul Cod civil instituie obligaţia persoanei răspunzătoare pentru
încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale altor persoane. La nivel legislativ această categorie de
prejudiciu este reglementată în dispoziţiile art. 1359 NCC care prevede faptul că: „Autorul faptei ilicite este obligat să
repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes legitim al altuia, dacă interesul
este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”. În acest sens, subliniem
că în doctrina juridică708, s-a apreciat în unanimitate că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar ca
prejudiciul să fie cauzat fie prin încălcarea unui drept subiectiv (dreptul la viaţă şi integritatea corporală, dreptul de
proprietate sau un alt drept real, dreptul la onoare, demnitate şi prestigiu în societate etc.), fie doar a unui interes
legitim. În acest din urmă caz, menţionăm că interesul lezat trebuie să fie legitim şi moral, iar situaţia de fapt care
a condus la producerea unui asemenea prejudiciu să fie caracterizată prin stabilitate şi continuitate;
– pierderea şansei de a  obţine un avantaj. Acest prejudiciu se aseamănă foarte mult cu prejudiciul eventual, însă
reprezintă ipso facto o situaţie reală, certă, prin care victima a fost privată de obţinerea unui „avantaj”, ca
o consecinţă directă a acţiunilor sau inacţiunilor păgubitoare săvârşite de persoana răspunzătoare. Această categorie
de prejudiciu are o importanţă majoră, deoarece, aşa cum vom nuanţa şi în cele ce urmează, dacă nu ar fi fost
provocată pierderea unei astfel de şanse, s-ar fi putut schimba radical cursul vieţii victimei, putându-i crea
o satisfacţie de natură morală sau patrimonială. Ratarea unei astfel de şanse a cauzat un prejudiciu pentru victimă
pentru care poate pretinde despăgubiri. Pentru asemenea prejudicii, însă, reparaţia se va putea acorda numai
proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, fiind indicate două coordonate: împrejurările producerii şi situaţia
concretă a victimei.
Prin consacrarea acestor reguli în conţinutul Noului Cod civil , apreciem că s-a conturat cadrul legal pentru
recunoaşterea ca fiind reparabile a unor categorii de prejudicii cu privire la care, până în acest moment, au existat

161
anumite rezerve şi o practică judecătoreasca neunitară. Prin aplicarea acestor dispoziţii, victimele faptelor ilicite vor
avea posibilitatea reală de a obţine noi despăgubiri care să asigure cu adevărat repunerea lor în situaţia anterioară,
prin repararea integrală a prejudiciului.

Ioan Adam

Note de subsol:
I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 78-79.
A. Corhan, Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, Ed. Lumina Lex, 1999, p. 30.
A se vedea, în acest sens, Classification européenne des préjudices économiques: C.E.A – A.R.E.D.O.: „Les grands
principes de l’indemnisation du dommage corporel en Europe”,p. 13-14.
Prin prejudiciu de agrement se înţelege restrângerea posibilităţilor victimei de a se bucura de viaţă, de a avea parte
din plin de satisfacţiile materiale şi spirituale pe care aceasta i le poate oferi. În doctrina juridică, s-a precizat că
această categorie de prejudiciu constă în pierderea posibilităţii de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere.
Pentru mai multe detalii, a se vedea A. Toulemon, J. Moore, Le préjudice corporel et moral en droit commun, Paris,
Sirey, 1972, p. 139.
C. Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţii (Răspunderea civilă delictuală), în C. Stătescu,
C.Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,2002,p. 158-160. Pe aceste coordonate, în jurisprudenţa noastră
au fost semnalate unele ipoteze în care s-au acordat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lezarea unui simplu
interes în cazul persoanelor care, faptic, s-au aflat în întreţinerea de durată a victimei faptei ilicite: copiii soţiei victimei
decedate într-un accident, în condiţiile în care au fost întreţinuţi de acesta; copilul aflat în întreţinerea continuă a  unei
rude, fără a fi adoptat de aceasta; concubina şi copiii acesteia, aflaţi în întreţinerea victimei. În esenţă, s-a reţinut că
relaţia specială care a existat între întreţinător şi persoanele întreţinute, la momentul decesului acestuia, chiar şi în
absenţa unui drept la întreţinere reglementat legal, fiind caracterizată prin stabilitate şi continuitate, poate justifica
acordarea despăgubirilor acestor persoane întrucât, prin dispariţia întreţinătorului, au fost private de ajutorul pe care îl
primeau. În acest sens, în practică s-a subliniat faptul că: „este indiferent că întreţinerea se acordase voluntar sau în
baza unei obligaţii legale, important fiind că partea civilă, prin moartea victimei, a suferit un prejudiciu care se impune
a fi reparat”. A se vedea în acest sens Trib. Suprem, s. pen., dec.nr. 2722/1970, R.R.D. nr. 3/1971, p. 130.

2.2.2.5. Cauza juridică a daunelor morale

Pentru înţelegerea cât mai uşoară a acestei categorii de prejudicii, considerăm că se impune să facem câteva
precizări cu privire la cauza generatoare de astfel de prejudicii. În acest sens, menţionăm că, în ceea ce priveşte
cauza lor juridică, acesta poate fi: răspunderea civilă delictuală, când sunt urmarea unei fapte ilicite culpabile sau
răspunderea civilă contractuală, când sunt urmarea încălcării unei obligaţii contractuale, în cazul unor anumite
contracte.
În cazul antrenării răspunderii civile delictuale, răspundere ce constituie dreptul comun în materia răspunderii civile,
interesează, mai ales, după cum vom arăta, aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului.
În cazul antrenării răspunderii civile contractuale pentru repararea daunelor morale, se impune precizarea că este
vorba de acele contracte civile care conţin o obligaţie de securitate (clauza sain et sauf), a cărei neexecutare
a cauzat moartea ori vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale. Asemenea contracte pot fi: contractul de transport
de persoane, contractul hotelier, contractul de vizionare de spectacole sau jocuri ori competiţii sportive etc.709
În cazul desfacerii nelegale a contractului de muncă se pot acorda despăgubiri şi pentru daunele morale încercate de
angajat, „dacă cel în cauză dovedeşte că prestigiul, onoarea, demnitatea şi reputaţia sa au fost afectate prin măsura
ilegală luată de unitate ... indiferent dacă acest lucru s-a prevăzut sau nu în contractul colectiv de muncă, deoarece
numai astfel există posibilitatea unei juste despăgubiri, corespunzătoare prejudiciului suferit de persoana în cauză”.
Într-un punct de vedere nuanţat se consideră că obligarea la plata unor despăgubiri pentru daunele morale este
posibilă numai dacă există clauză expresă în acest sens în contractul colectiv de muncă.710
Repararea daunelor morale este legal admisibilă şi în situaţia în care salariatul a suferit un accident de muncă ori
o boală profesională, deoarece contractul de muncă include eo ipso şi o clauză de securitate a vieţii şi integrităţii
corporale a salariatului711.
De asemenea, şi în cazul grevei nelegal declarate ori continuate, dacă unitatea a suferit pagube morale şi îndeajuns
de profunde, în funcţie de situaţia specifică a fiecărui caz, se pot acorda despăgubiri.

Ioan Adam

162
Note de subsol:
A se vedea în acest sens I. Albu, Răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale, Dreptul nr.
8/1992, p. 29.
A se vedea Ş. Beligrădeanu,Problema admisibilităţii acordării despăgubirilor pentru prejudiciile nepatrimoniale,
daunele morale, cauzate părţilor în procesul executării contractului de muncă, Dreptul nr. 8/1992, p. 37 şi urm.
Ibidem.

2.2.2.6. Repararea daunelor morale

Repararea daunelor morale a parcurs în literatura de specialitate şi în jurisprudenţa din ţara noastră un drum sinuos,
mergându-se de la etapa reparării lor, la cea a interzicerii reparării, pentru ca ulterior, după decembrie 1989, teza
reparării să fie reconsiderată, de această dată venind în sprijin şi legiuitorul.
Temeiul juridic vechi al acordării de despăgubiri civile pentru daunele morale îl constituie dispoziţiile art. 998-1003 şi
art. 1073-1085 C.civ. din 1864, fără a distinge între natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului, ceea ce
însemna că şi prejudiciul nepatrimonial trebuie reparat.
Noul Cod civil cuprinde reglementări exprese privind repararea prejudiciului nepatrimonial în cazul dispoziţiilor art.
1391 . Astfel, în conformitate cu dispoziţiile mai sus citate, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii
poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
Potrivit dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) NCC , instanţa judecătorească va putea să acorde despăgubiri ascendenţilor,
fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la
rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse
drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o
tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească. Dreptul la despăgubire nu va putea trece, însă, la moştenitori.
Aceştia îl pot exercita, în cazul în care acţiunea a fost pornită de defunct.
Făcând apel la tehnica trimiterii legislative, Noul Cod civil menţionează că dispoziţiile art. 253-256 cu privire la
apărarea drepturile nepatrimoniale sunt aplicabile. În continuare, vom analiza modalităţile de reparare a daunelor
morale prin mijloace de natură nepatrimonială sau prin mijloace de natură patrimonială.
A. Repararea daunelor morale prin mijloace de natură nepatrimonială
Posibilitatea reparării daunelor morale prin mijloace sau măsuri de natură nepatrimonială nu a fost contestată nici în
literatura de specialitate şi nici în practica judiciară.
Dintre mijloacele nepatrimoniale consacrate juridic amintim: obligarea autorului la încetarea faptei, obligarea autorului
la plata unei amenzi civile către stat în cazul neîncetării faptei, obligarea autorului la scuze publice, obligarea
autorului la dezminţire sau la rectificare prin mijloace de informare, publicarea hotărârii judecătoreşti în presă pe
cheltuiala autorului.712
Cu titlu de exemplu menţionăm faptul că, în cazul publicării unui articol într-un cotidian sau periodic au fost luate
unele măsuri nepatrimoniale pentru repararea daunelor morale prin acordarea dreptului la replică victimei.
În unele cazuri partea vătămată a considerat că prejudiciul său moral a fost reparat dacă autorul acestuia a publicat
într-un ziar sau pe un post de televiziune o dezminţire, o retractare a celor afirmate anterior. Ca urmare a acestei
măsuri, partea vătămată s-a împăcat cu inculpatul (condamnat de instanţa de fond pentru comiterea infracţiunii de
calomnie, dar absolvit de plata unor daune morale cerute de partea vătămată), 713 în recurs declarându-se mulţumită
de retractările publicate într-un ziar de autorul prejudiciului moral.714
De cele mai multe ori însă, prejudiciile morale sunt reparate prin obligarea autorului lor la plata unei indemnizaţii în
favoarea părţii vătămate.
Noul Cod civil (preluând o parte din dispoziţiile abrogatului Decret nr. 31/1954) prevede o serie de măsuri de natură
nepatrimonială pentru ocrotirea drepturilor nepatrimoniale, ce pot fi luate de instanţele judecătoreşti, la cererea
persoanei vătămate, şi anume:
1) obligarea autorului la încetarea săvârşirii fapte care aduce atingere drepturilor nepatrimoniale. În Noul Cod civil
această măsură este consacrată în dispoziţiile art. 253 alin. (1) care dispune:
a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
După cum remarcăm, Noul Cod civil instituie o serie de măsuri care au în vederea încetarea pe viitor a faptei ilicite şi
dăunătoare, respectiv, interzicerea săvârşirii acelei fapte, dacă este pe cale să se întâmple, ori declararea ca fiind
ilicită a unei anumite fapte, care aduce atingere drepturilor personale ale unei persoane.

163
În literatura juridică de specialitate715 s-a arătat că soluţia prin intermediul căreia se interzice săvârşirea pe viitor
a faptei prejudiciante nu influenţează sau nu repară cu nimic prejudiciul deja cauzat. Ca urmare, nu poate fi
considerată o măsură de reparare, deoarece nu poate aduce niciun fel de alinare sau compensare a suferinţelor
produse persoanei vătămate. Acesta este şi scopul pentru care noua reglementare a alăturat acestei măsuri şi alte
soluţii alternative, pe care instanţa le poate impune, în funcţie de circumstanţele cauzei;
2) obligarea autorului faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă,
spre a ajunge la restabilirea dreptului atins.716
Îndeplinirea efectivă a unor asemenea măsuri presupune evident fapta personală a autorului prejudiciului, care poate
opune rezistenţă. În această situaţie neexistând altă posibilitate, ar urma ca instanţa, în baza art. 55 din Decretul nr.
31/1954 (abrogat), respectiv în baza dispoziţiilor de actualitate ale art. 253 alin. (3) NCC , să-l oblige la plata unei
amenzi pe fiecare zi de întârziere, în folosul statului. Aceasta înseamnă că prejudiciul moral suferit de victimă nu este
reparat cu nimic şi, deci, că măsurile prevăzute de actul normativ în cauză nu sunt eficiente;
3) obligarea autorului prejudiciului la plata, în folosul statului, a  unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, dacă nu
îndeplineşte faptele destinate să restabilească dreptul lezat.
Această măsură care are menirea de a garanta îndeplinirea de către autorul prejudiciului moral a celorlalte două
măsuri de mai sus nu poate fi considerată reparatorie.
Având în vedere faptul că nici Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice, nici Noul Cod civil nu
precizează care anume sunt acele măsuri socotite necesare de către instanţă pentru a ajunge la restabilirea dreptului
atins, literatura de specialitate a încercat să complinească această lacună. Cu titlu de excepţie, precizăm că noua
reglementare, pe parcursul dispoziţiilor art. 253 alin. (3) lit. a) NCC , prevede că instanţa poate obliga autorul, pe
cheltuiala sa, să publice hotărârea de condamnare. Această măsură se practică îndeosebi în domeniul protecţiei
juridice a drepturilor omului, fiind o soluţie acceptată in genere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul
încălcării dreptului la libera exprimare prin diverse articole apărute în presă.717
Fără a intra în prea multe detalii, menţionăm că această măsură îndeplineşte în unele cazuri un rol reparator, dar în
altele nu, ea reprezentând de fapt o publicitate negativă ce nu este în interesul victimei. Această măsură nu-şi
găseşte aplicarea, de exemplu, la repararea prejudiciilor nepatrimoniale rezultate din vătămări fizice, dar poate fi utilă
în cazul încălcării dreptului de autor, atingerii onoarei sau reputaţiei. Caracterul reparator al măsurii trebuie analizat în
fiecare caz în parte, întrucât nu poate să ducă la înlăturarea consecinţelor negative.718
De lege lata, precizăm că aceste măsuri pot consta în:719
– obligarea celui care a lezat, într-o publicaţie demnitatea, onoarea, reputaţia unei persoane, prin afirmaţii
mincinoase, de a-şi retracta afirmaţiile, tot prin publicare, în aceeaşi publicaţie;720
– obligarea editurii care a publicat opera unui autor cu modificări pe care acesta nu le-a acceptat, să retragă din
circulaţie exemplarele în cauză;
– obligarea editurii care a publicat o operă fără numele autorului să completeze această omisiune;
– dreptul la replică.721
În ceea ce ne priveşte, considerăm, alături de alţi autori, 722 că aceste măsuri nepatrimoniale ar putea repara
prejudiciul numai dacă persoanele prejudiciate le solicită expres şi numai dacă sunt îndeplinite benevol de autorul
prejudiciului. Acesta poate îndeplini benevol măsurile respective fie în cazul în care ele au fost dispuse de instanţă
prin hotărâre (în sensul că execută hotărârea de bunăvoie), fie în cazul în care voluntar autorul prejudiciului publică
o dezminţire, o rectificare, o retractare, înainte şi independent de vreo condamnare din partea instanţei.723
În cazul în care cel care a produs prejudiciul moral nu este dispus să îndeplinească măsurile impuse de către
instanţa de judecată, neexistând o altă posibilitate legală, ar urma ca instanţa să-l oblige la plata, în folosul statului,
a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, situaţie în care nu se poate ajunge la repararea prejudiciului moral cauzat
persoanei vătămate. Bineînţeles că s-ar mai putea recurge şi la formularea unei plângeri penale împotriva autorului
prejudiciului moral pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea hotărârii judecătoreşti, potrivit art. 271 C.pen.,724
dar nici în această situaţie nu se poate ajunge la repararea prejudiciului moral.725
Repararea efectivă a prejudiciului moral presupune executarea măsurilor nepatrimoniale, nefiind suficientă
dispunerea lor de către instanţa judecătorească.
Aşadar, rezultă evident că şi măsurile nepatrimoniale sunt deficitare nu atât din punct de vedere teoretic, cât practic.
Având în vedere cele precizate, credem că asemenea măsuri nepatrimoniale pot avea caracter reparator numai dacă
sunt îndeplinite de bunăvoie de către autorul faptei ilicite.726
Totodată, repararea daunelor morale, prin asemenea măsuri nepatrimoniale, se poate realiza numai în privinţa
anumitor tipuri de prejudicii morale. De exemplu, prin aceste măsuri pot fi reparate prejudiciile morale rezultate din
lezarea onoarei, cinstei, demnităţii, reputaţiei sau prestigiului unei persoane.
De asemenea, aceste măsuri mai pot fi utilizate în vederea înlăturării prejudiciilor morale cauzate în domeniul audio-
vizualului sau în domeniul încălcării dreptului de autor şi a drepturilor conexe.

164
În schimb, prin asemenea măsuri nepatrimoniale nu pot fi reparate prejudicii estetice, prejudicii de agrement sau alte
prejudicii morale rezultând din vătămarea integrităţii fizice. În aceste situaţii repararea prejudiciilor nepatrimoniale se
face prin acordarea de indemnizaţii pecuniare deoarece publicarea unei hotărâri judecătoreşti de obligare a autorului
faptei prejudiciabile la măsuri nepatrimoniale ar fi ineficientă.
B. Repararea daunelor morale prin măsuri patrimoniale
Potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (4) NCC , persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie
patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului
faptei prejudiciabile.
În lumina Codului civil din 1864, în doctrina juridică s-au purtat vii controverse privind argumentaţia reparării băneşti
a prejudiciilor nepatrimoniale. Astfel, s-au confruntat autori727 care susţineau faptul că durerea nu poate fi preţuită prin
bani, acordarea unor sume de bani pentru un prejudiciu inestimabil reprezentând un act imoral şi chiar înjositor faţă
de victimă, cu alţi autori728 care considerau că indemnizarea prejudiciilor morale, deşi nu înlătură suferinţa fizică sau
morală, constituie un mijloc eficient de compensare a daunelor morale. În sprijinul acestei ultime opinii s-a adus ca
argument neacademic, dar real expresia populară „rana de bani nu este mortală”, care se completează cu expresia
„banii pansează multe răni fizice şi morale”.
În spiritul aceleiaşi idei, este adevărat că o sumă de bani nu poate să repare atingerea adusă onoarei unei persoane,
dar această idee nu trebuie generalizată la toate daunele morale. Unele dintre acestea, cum sunt: suferinţele fizice şi
psihice cauzate prin vătămarea integrităţii corporale şi prin infirmitatea creată ca urmare a unei asemenea vătămări,
chiar dacă nu pot fi reparate prin despăgubiri băneşti, reclamă totuşi o anumită compensare a efortului fizic şi psihic
pe care victima este obligată să-l facă etc. Ar fi nerealist să susţinem că o persoană care, în urma unui accident de
circulaţie, este nevoită să petreacă luni de zile în spital, să se supună unor operaţii chirurgicale, să stea în pat numai
într-o anumită poziţie, să aibă un regim alimentar cu totul diferenţiat faţă de cel obişnuit etc., primind ca despăgubire
echivalentul bănesc al câştigului nerealizat şi al cheltuielilor de spitalizare, a fost pusă în situaţia anterioară, de vreme
ce în perioada respectivă a trebuit să depună un efort aparte şi să facă sacrificii care în alte împrejurări nu i se
cereau.
Faptic, banii permit să se procure anumite bucurii ori împliniri de ordin material, iar dacă suma este mai substanţială,
se pot obţine anumite satisfacţii reale, care au rolul de a realiza o compensare atipică, materialistă, care, în unele
cazuri, rare ce-i drept, poate conduce la refacere totală şi chiar la uitare.
În pofida criticilor formulate în literatura juridică de specialitate, dreptul francez, dar şi cel românesc, au admis
repararea bănească a daunelor morale. Practica reparării băneşti a debutat în Franţa printr-o hotărâre din 25 iunie
1833 a Camerelor reunite ale Curţii de Casaţie şi a fost extinsă la toate categoriile prejudiciilor nepatrimoniale.
În opinia noastră, dificultăţile pe care le întâlnesc instanţele noastre la evaluarea daunelor morale nu sunt
insurmontabile. Deşi suntem în prezenţa unor prejudicii deosebit de valoroase, este posibilă stabilirea cuantumului
indemnizaţiei cuvenite. Gravitatea şi importanţa prejudiciului moral apreciate de instanţă vor conduce la stabilirea
unor despăgubiri băneşti în fiecare caz în parte.
În acest sens, considerăm că se poate stabili în mod concret suma acordată cu titlu de daune morale, independent
de caracterul neeconomic al prejudiciului. În niciun caz, caracterul inestimabil al prejudiciului moral nu poate suprima
protecţia victimei. Instanţele de judecată au fost preocupate îndeosebi după 1989 să-şi fundamenteze soluţiile de
acordare a daunelor morale pe argumente juridice şi deopotrivă echitabile.
Astfel, într-o speţă, Curtea de Apel Bucureşti a decis că în mod greşit a fost respinsă cererea părţii civile de acordare
a sumei de ... lei, despăgubiri reprezentând daune morale pentru uciderea tatălui său de către inculpat. Instanţa de
fond a motivat respingerea cererii prin aceea că moartea unei persoane nu poate fi compensată prin nicio sumă de
bani.
De lege lata, precizăm că o astfel de sumă de bani nu poate compensa o asemenea pierdere, dar nu înseamnă că
pentru trauma psihică produsă părţii vătămate nu este cazul să se acorde despăgubiri. Dimpotrivă, avându-se în
vedere suferinţa pricinuită părţii civile, care a fost marcată de moartea tatălui său, cererea formulată apare întemeiată
şi ca atare trebuie admisă.
Suma solicitată a fost redusă însă la jumătate, întrucât inculpatul a săvârşit infracţiunea de omor în stare de
provocare.
După anul 1989, repararea bănească a daunelor morale a fost consacrată expres în diferite acte normative. Oferim
ca exemplu Decretul Lege nr. 118/1980 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice
de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum şi a celor deportate în străinătate ori luate
prizonieri.729
Legiuitorul reglementa nu numai repararea prejudiciului material, dar şi compensarea prejudiciului moral cauzat
persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă şi care au executat o pedeapsă privată de
libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive ori au fost lipsite de libertate în baza unui mandat de arestare
preventivă pentru infracţiuni politice, au fost internate în spitale de psihiatrie, au avut stabilit domiciliul obligatoriu, au
fost deportate în străinătate după 23 august 1944 sau au fost reţinute în captivitate după încheierea armistiţiului.

165
Aceste persoane aveau dreptul la o indemnizaţie pentru fiecare an de detenţie sau pentru fiecare an de domiciliu
obligatoriu.
Cu titlu de observaţie, subliniem faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1381 alin. (1) NCC , orice prejudiciu dă
dreptul la reparaţie. Acest drept se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă dreptul nu poate fi valorificat
imediat.730
Analizând cu atenţie dispoziţiile Noului Cod civil , remarcăm însă că noua reglementare se contrazice. Astfel, pe de
o parte, enunţă principiul reparării oricărui prejudiciu, iar pe de altă parte, menţionează expressis verbis categoriile de
prejudicii morale supuse reparaţiunii, şi anume, cele cauzate prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că se impune să admitem chiar la nivel legislativ repararea prejudiciilor morale
prin despăgubiri patrimoniale, mai ales în acele cazuri în care această modalitate de compensare are o eficienţă
sporită faţă de mijloacele nepatrimoniale, în funcţie de specificul cauzei.
În literatura juridică de specialitate731 se distinge între:
I. Repararea prin despăgubiri băneşti a prejudiciilor morale rezultate din leziuni sau vătămări fizice
Prejudiciile morale constând în dureri fizice decurg din lezarea integrităţii fizice prin loviri, vătămări sau îmbolnăviri.
Aşa cum am arătat, aceste prejudicii sunt denumite în literatura de specialitate 732 pretium doloris, denumire care
semnifică reparaţiile materiale, indemnizaţiile pe care autorul unei astfel de daună le datorează persoanei vătămate şi
pe care aceasta este îndreptăţită să le pretindă.733
În acordarea despăgubirilor morale pentru dureri fizice, instanţele se întemeiază pe caracteristicile leziunilor descrise
de către medici în expertizele medico-legale în care se consemnează suferinţele fizice, natura, durata şi intensitatea
durerilor. Pe baza acestor informaţii şi ţinând seama şi de alte aspecte, cum ar fi vârsta, nivelul intelectual al
persoanei vătămate, funcţia, sexul etc., instanţele apreciază gravitatea prejudiciului moral şi fixează cuantumul
indemnizaţiei.
Bineînţeles că este necesar ca persoana vătămată să facă proba prejudiciului său moral. Această dovadă se poate
face, în cazul durerilor fizice, prin certificat medical, expertiză medico-legală sau alte acte medicale care să cuprindă
descrierea caracteristicilor acestor vătămări corporale.734
Prejudiciile morale constând atât în dureri fizice, cât şi în suferinţe psihice decurg tot din lezarea integrităţii fizice
a persoanei prin loviri, vătămări, mutilări, îmbolnăviri etc.
Fiind prejudicii corporale, şi aceste daune sunt stabilite de către persoanele de specialitate, în speţă de către medic.
Acesta, în actele medicale, pe lângă suferinţele fizice ale persoanei vătămate, face o descriere şi a suferinţelor
psihice (traumele psihice). Astfel, persoana vătămată văzându-se mutilată, desfigurată, invalidă pe tot restul vieţii
sale şi conştientizând, în funcţie de nivelul său intelectual, starea sa, poate suferi adevărate traume psihice.
În această categorie de prejudicii se încadrează prejudiciile morale ce decurg, de exemplu, din comiterea infracţiunii
de viol, tentativă de omor, prejudiciul estetic, prejudiciul de agrement etc.
II. Repararea prin despăgubiri băneşti a prejudiciilor morale pur afective
În această categorie se încadrează toate prejudiciile morale care constau în suferinţe pur psihice, independente de
leziunile sau vătămările fizice. De exemplu, prejudiciile morale afective rezultate din atingerile aduse cinstei, onoarei,
reputaţiei, demnităţii şi prestigiului persoanei, din cauzarea morţii sau a stării de infirmitate a unei persoane apropiate,
din atingerile aduse vieţii private, ameninţări, violarea domiciliului, distrugere etc.
Aceste prejudicii morale, constând în suferinţe pur psihice, au un caracter subiectiv, iar intensitatea lor diferă de la
persoană la persoană, în funcţie de echilibru şi sensibilitate psihică, nivel intelectual, vârstă, sex etc.735
În ceea ce priveşte prejudiciile morale care decurg din atingerea unor valori morale cum sunt cinstea, onoarea, buna
reputaţie, demnitatea şi prestigiul persoanei etc., literatura juridică franceză736 a subliniat ideea de a se pune mai mult
accentul pe ocrotirea drepturilor personalităţii fiinţei umane, chiar uneori în detrimentul ocrotirii patrimoniului
persoanei.
Onoarea, demnitatea sau prestigiul persoanei pot fi lezate foarte grav prin condamnarea pe nedrept, reţinerea şi
arestarea nelegală. Ca urmare a luării unor asemenea măsuri nelegale, persoana vătămată poate suferi prejudicii
morale extrem de grave cu consecinţe de durată.
În practică prejudiciile afective se întâlnesc sub forma calomniei prin presă, cu consecinţa producerii unor prejudicii
morale importante persoanei vătămate. Astfel, se consideră că tragerea la răspundere penală a inculpatului ziarist
pentru publicaţiile sale nu constituie o încălcare a libertăţii presei, întrucât această libertate a presei trebuie înţeleasă
ca o posibilitate de manifestare în voie, prin exprimarea oricărei opinii, prin relatarea anumitor fapte sau împrejurări,
însă aceasta numai în cadrul drepturilor garantate de lege.737
Ziaristul sau responsabilul unui ziar este titularul unui drept subiectiv, anume al dreptul la libera exprimare a opiniei.738
Ca orice drept subiectiv, acesta trebuie să fie exercitat potrivit scopului său economic şi social, exercitarea sa
abuzivă dând naştere la repararea prejudiciului cauzat.739

166
O categorie aparte de prejudicii morale este reprezentată de aşanumitul „prejudiciu prin ricoşeu”, ce constă în
atingerea indirectă a sentimentelor de afecţiune ale rudelor apropiate ale victimei. În jurisprudenţă, 740 s-a considerat
că există prejudiciu moral şi deci, este antrenată răspunderea civilă a inculpatului pentru suferinţa cauzată unuia
dintre părinţii victimei. Prin fapta ilicită a inculpatului (ucidere din culpă), mama victimei a fost vătămată atât din punct
de vedere material, cât şi moral. Inculpatul a fost obligat la repararea integrală a pagubei, sub ambele sale aspecte,
material şi moral, cele două obligaţii de dezdăunare având acelaşi izvor.
În cazul decesului unei persoane apropiate, instanţa de judecată, nu de puţine ori, a admis cererea de acordare
a despăgubirilor morale, obligându-l pe inculpat la plata acestora. În acest sens dispune şi Noul Cod civil în cadrul
art. 1391 alin. (2): „Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor,
descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte
persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”.
Într-o altă speţă,741 instanţa de judecată a acordat despăgubiri morale părţii civile, care a suferit o traumă psihică
puternică, urmată de o deteriorare a sănătăţii sale, sentimentele de dragoste faţă de părinţi şi respectul faţă de
memoria lor fiind grav atinse. În acest caz, inculpaţii au fost condamnaţi pentru infracţiunea de profanare de morminte
(infracţiune prevăzută de art. 319 C.pen.). S-a reţinut că aceştia au săpat o groapă pe locul unde se afla mormântul
părinţilor părţii civile, după care au înmormântat acolo o altă persoană. Totodată, ei au scos şi au înlăturat crucile
existente pe pământ. Cererea părţii civile ca inculpaţii să fie obligaţi a-i plăti daune civile a fost admisă.
Noul Cod civil reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial distingând între:
a) atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept. În acest caz, persoana prejudiciată
poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, care i-a fost
cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. Acest drept poate fi cedat numai în cazul când
a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă. De altfel, dreptul la despăgubire nu
trece la moştenitori, aceştia putându-l exercita doar dacă acţiunea a fost pornită de defunct;
b) repararea prin despăgubiri băneşti a  vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii. Compensarea efortului fizic se
face cel mai frecvent prin cheltuieli care înseamnă, în primul rând, pierderi patrimoniale şi care au ca scop acoperirea
cheltuielilor de îngrijire a sănătăţii victimei, durerea pricinuită, efortul suplimentar pe care va trebui să îl depună cel în
cauză etc. În acest sens, s-au acordat daune morale în condiţiile în care, ca urmare a  unui accident de circulaţie,
părţii vătămate i-a fost rezecată o porţiune din intestinul subţire, ceea ce înseamnă invaliditate permanentă în procent
de 20%.742
c) repararea prin despăgubiri băneşti a  restrângerii posibilităţilor de viaţă familială şi socială.743 Un caz744
cutremurător este cel al bărbatului care în urma unei operaţii chirurgicale de rutină a rămas fără organul genital.
Supus fiind mai multor operaţii de reconstrucţie, viaţa familială dar şi socială a acestuia a avut mult de suferit în urma
acestui incident. Instanţa de judecată a oferit acestuia despăgubiri morale în valoare de 500.000 de euro, constatând
că, după ce a fost mutilat, el a fost părăsit de soţie, alături de care trăise opt ani. Potrivit expertizei medicale, s-a
stabilit că victima nu mai are funcţie sexuală, deci nu mai poate întreţine relaţii sexuale. Acest fapt a făcut să se rupă
relaţia dintre cei doi, înfruntând totodată numeroase probleme privind legarea unei noi relaţii.
Salutăm iniţiativa legiuitorului care a introdus conceptul de „restrângere a posibilităţilor de viaţă familială şi socială”,
apreciind că acesta se referă cu precădere la acel segment personal în care nimeni nu poate pătrunde fără acordul
celui în cauză.
De plano, apreciem că în acest concept pot fi incluse: relaţiile de familie, viaţa sentimentală, starea de sănătatea,
situaţia materială, dreptul la propria imagine. Instanţele de judecată franceze adaugă dreptul persoanei asupra
propriului corp. Curtea Europeană a Drepturilor Omului inserează şi dreptul de a consulta propriul dosar în ce
priveşte persoanele care au beneficiat de instituţia plasamentului familial, dreptul la protecţie împotriva violenţelor
sexuale, dreptul la recunoaşterea juridică a noii identităţi sexuale a unui transsexual operat.745
În opinia noastră, viaţa privată înglobează într-o anumită măsură şi dreptul individului de a stabili şi dezvolta relaţii cu
semenii săi. Este vorba despre relaţii profesionale, de afaceri, dar şi de relaţii afective.
Spre deosebire de alte categorii de prejudicii, cum sunt cele rezultate din vătămarea integrităţii corporale şi
a sănătăţii, prejudiciile rezultate din încălcarea dreptului la respectarea vieţii private sunt susceptibile de reparare atât
prin mijloace nepatrimoniale, cât şi pe calea despăgubirilor băneşti. Credem că trebuie să se recurgă la măsurile
nepatrimoniale, dar numai atunci când acestea sunt în interesul victimei. Este posibil, aşa cum am mai menţionat pe
parcursul acestei analize, ca retractarea publică a afirmaţiilor dăunătoare sau publicarea hotărârii judecătoreşti ce
constă în încălcarea dreptului la viaţă să-l prejudicieze pe cel în cauză. Pe aceste căi s-ar putea aduce atingere
secretului vieţii private chiar mai mult decât prin săvârşirea faptelor ilicite, deoarece s-ar putea face o publicitate
negativă victimei. Dacă până în acel moment doar un cerc restrâns de persoane au cunoscut aspecte ale vieţii
private ale victimei, de la momentul publicării acesta ar fi expusă atenţiei unui număr mare de persoane.
Putem conchide că repararea daunelor morale, atât prin mijloace pecuniare, cât şi prin mijloace nepatrimoniale, este
de actualitate, cu amendamentul ca aplicarea măsurilor nepatrimoniale să aibă prioritate, urmând ca măsura
despăgubirilor băneşti să fie folosită numai în cazurile în care se apreciază că aceasta poate fi eficientă.746
C. Criterii de evaluare a despăgubirilor băneşti pentru daune morale

167
Caracteristica răspunderii civile este de a restabili, pe cât de exact posibil, echilibrul distrus prin daună şi de a repune
pe cel vătămat în situaţia în care s-ar fi găsit dacă actul care a produs dauna n-ar fi avut loc. Putem spune că
repararea daunei trebuie să fie egală cu integralitatea prejudiciului, fără să-l poată depăşi.
Elementul care a ridicat şi ridică cele mai multe probleme teoriei şi, în mod deosebit, practicii la noi şi în alte ţări, este
acela al evaluării cât mai precise în bani a daunelor morale. Această dificultate este urmarea faptului că prejudiciul
are un caracter nepatrimonial.
Deşi prejudiciul nepatrimonial nu poate fi măsurat cu precizie în bani datorită esenţei sale neeconomice, această
împrejurare nu este de natură a împiedica instanţa să stabilească despăgubirea apelând la criterii nepatrimoniale. Se
are în vedere importanţa valorilor lezate, gravitatea prejudiciului moral, intensitatea suferinţelor fizice şi psihice,
rezonanţa socială a consecinţelor negative etc., astfel încât victima să beneficieze de o indemnizaţie compensatorie.
Ideea posibilităţii evaluării băneşti a daunelor morale nu este nouă. În mod sugestiv s-a spus 747 că „răul moral nu se
poate drămui cu gramul şi nici măsura cu metrul dar nici răul infracţiune nu se poate măsura şi nici drămui şi totuşi
nimeni nu a susţinut pentru aceasta, că infracţiunile nu mai trebuie pedepsite pentru că nu există o unitatea de
măsură între infracţiune şi pedeapsă. Între dauna morală şi despăgubirile băneşti de asemenea nu există o unitate de
măsură, dar ca şi între infracţiune şi pedeapsă, tot aşa între dauna morală şi despăgubirile băneşti se poate statornici
o proporţie, un echivalent moral care reprezintă o satisfacţiune materializată ca conţinut, dar moralmente evaluată”.
Fără să negăm că în lipsa unor criterii reglementate de lege instanţele pot întâmpina dificultăţi în stabilirea
cuantumului despăgubirilor, în funcţie de circumstanţele diferitelor situaţii, nu credem că acest lucru trebuie să
conducă la concluzia imposibilităţii evaluării prejudiciilor morale.
Practica instanţelor naţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului demonstrează fără putinţă de
tăgadă că este posibil să se evalueze prejudiciul moral în aşa fel încât sumele acordate să nu fie exagerate şi să
reprezinte o justă compensare a răului suferit.
Solicitările victimelor în acordarea daunelor morale se vor constitui în tot atâtea ocazii ca judecătorii să facă dovada
abilităţii lor în a pătrunde dincolo de aparenţe şi în a da conţinut ideii că stabilirea despăgubirilor este lăsată „la
lumina şi înţelepciunea magistratului”.
Dacă în cazul prejudiciului material, prin calcule matematice se poate stabili valoarea pagubei şi, pe cale de
consecinţă, valoarea despăgubirilor, în situaţia prejudiciului moral asemenea calcule nu au utilitate. Natura
nepatrimonială a prejudiciului reclamă aplicarea unor criterii nepatrimoniale.748
Aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului în domeniul daunelor morale, după cum în mod corect s-a spus
în literatura de specialitate, nu poate avea decât un caracter aproximativ, raportat la prejudicii care prin definiţie nu au
conţinut economic şi nici echivalent bănesc. În aceste condiţii, dacă se acceptă ideea acordării unei reparaţii,
principiul conform căruia aceasta trebuie să fie integrală – ceea ce presupune măsurarea amplorii reale
a prejudiciului şi o strictă echivalare în termeni băneşti –, trebuie atenuat în favoarea unei mai puţin ambiţioase, dar
mai realiste indemnizări cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care prin excelenţă poate fi
o sumă de bani, aceasta permiţând victimei a atenua prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.
Finalitatea procesului de evaluare a prejudiciului moral va consta în stabilirea unor indemnizaţii compensatorii menite
să atenueze suferinţele părţii vătămate.
Problema esenţială în cadrul discuţiei compensării prejudiciilor nepatrimoniale este dacă se evaluează numai
despăgubirea bănească sau trebuie evaluat şi prejudiciul moral suferit de victimă. Împărtăşim opinia potrivit căreia
mai întâi se apreciază prejudiciul moral sub toate aspectele negative suferite de partea vătămată şi apoi în raport cu
acesta se stabileşte indemnizaţia.
Despăgubirea, pentru a reprezenta o reparaţie, trebuie raportată la prejudiciul moral suferit, la gravitatea, importanţa
şi consecinţele acestuia. Într-adevăr, aprecierea multilaterală a prejudiciului moral este o premisă a stabilirii
despăgubirii băneşti.
Având în vedere cele precizate mai sus, ne alăturăm opiniei exprimate în literatura de specialitate 749, potrivit căreia
sunt necesare anumite criterii orientative în vederea aprecierii prejudiciului moral şi alte criterii pentru stabilirea
despăgubirii destinate reparării daunelor morale. În ce ne priveşte, vom trata de asemenea diferenţiat cele două
categorii de criterii:
I. Criterii orientative de apreciere a prejudiciului moral
Întrucât spectrul prejudiciilor nepatrimoniale este larg, considerăm că pot fi identificate criterii generale şi criterii
particulare specifice unei anumite categorii de prejudicii morale.
În timp ce criteriile generale sunt aplicabile tuturor categoriilor de prejudicii nepatrimoniale, criteriile particulare
răspund specificului anumitor tipuri de prejudicii morale, de exemplu: în cazul atingerilor aduse onoarei sau reputaţiei
persoanei nu este operaţional criteriul intensităţii durerilor fizice, care va fi folosit în cazul evaluării prejudiciilor
rezultate din vătămări fizice.

168
Un prim criteriu de evaluare a prejudiciului moral este cel al importanţei valorii lezate prin săvârşirea faptei ilicite. De
plano, menţionăm că orice valoare care face obiectul drepturilor extrapatrimoniale exprimă relaţia între obiectul
valorizat şi subiectul care face aprecierea.
Ipso facto, subliniem că valoarea are nu numai un conţinut subiectiv, implicând o preţuire din partea subiectului, dar
prezintă şi un aspect obiectiv fiind expresia unei cerinţe sau necesităţi umane. Prejudiciul moral va fi cu atât mai
important cu cât valoarea lezată este mai importantă pentru partea vătămată.750
După cum s-a subliniat în doctrina juridică, prejudiciul estetic este mai important dacă victima desfăşoară o activitate
condiţionată şi de aspectul fizic agreabil: prezentatoare TV, actriţă, stewardesă etc. Valori cum sunt: frumuseţea
fizică, aspectul fizic armonios, plăcut, sunt mai importante pentru asemenea persoane decât pentru persoane
obişnuite. Chiar dacă în mod normal orice persoană pune preţ pe astfel de valori, în cazuri cum sunt cele menţionate,
integritatea şi armonia fizică sunt condiţii indispensabile anumitor profesii.
Personalitatea victimei este un criteriu general care vine în completarea primului criteriu menţionat. Fiecare parte
vătămată va preţui valoarea lezată, dar şi intensitatea suferinţelor fizice sau psihice în raport cu mai mulţi factori care
îi definesc propria personalitate. Vârsta, profesia, nivelul de pregătire şi de cultură generală pot determina percepţia
diferită a consecinţelor morale negative.
Astfel, diferite vătămări fizice sunt mai intens resimţite la vârste tinere şi pot avea consecinţe negative pe termen lung
sau pentru toată viaţa. Gravitatea prejudiciului juvenil trebuie apreciată şi în funcţie de vârsta şi preocupările
victimei.751
Alţi factori care ţin de personalitatea victimei şi care au relevanţă la aprecierea prejudiciului moral sunt situaţia
profesională şi poziţia socială a acestuia. De pildă, afirmaţiile calomnioase la adresa unui înalt demnitar al statului
publicate într-un jurnal de răspândire naţională, vor avea o rezonanţă mai mare decât consecinţele negative pe care
le-ar suferi o persoană necunoscută publicului. Fără a nega importanţa pe care fiecare om o acordă propriei imagini
şi modului în care aceasta se reflectă în ochii celorlalţi, se poate afirma că o persoană publică are mai mult de suferit
decât un cetăţean obişnuit în urma calomniilor săvârşite prin presă.
Criteriile menţionate mai sus sunt utile evaluării prejudiciilor morale în raport cu valoarea lezată. Unele criterii au
aplicabilitate în cazul vătămărilor fizice, altele în situaţia atingerilor aduse reputaţiei demnităţii şi aşa mai departe.
Gravitatea şi intensitatea durerilor fizice şi psihice reprezintă un alt criteriu important ce se are în vedere în cazul
atingerilor aduse sănătăţii, integrităţii fizice sau psihice. Aprecierea acestui criteriu coroborat cu alte criterii conduce la
aprecierea prejudiciului moral, iar în subsidiar la stabilirea prejudiciului bănesc. Acest criteriu este complex şi
presupune analiza unor anumite elemente componente. Astfel, mai întâi trebuie să se ţină seama de gravitatea
leziunilor cauzate prin fapta ilicită. De regulă, actele medico-legale atestă un anumit număr de zile de îngrijiri
medicale pentru vindecare care dovedesc implicit şi gravitatea rănilor cauzate părţii vătămate.
În considerarea faptului că victima a prezentat plagă penetrantă toracică stângă cu hemitorax mic şi emfizen
subcutanat, iar pe parcursul tratamentului a survenit o complicaţie care a determinat o intervenţie chirurgicală,
inculpatul a fost condamnat, la acea dată, la 500 lei daune morale.
În strânsă legătură cu gravitatea rănii se analizează amplificarea consecinţelor iniţiale a  vătămării, existenţa
perioadelor de spitalizare, împrejurarea că victima a fost supusă uneia sau mai multor intervenţii chirurgicale, precum
şi timpul de recuperare şi readaptare postoperatorie.
Cauzarea prejudiciului moral în prezenţa unor asemenea elemente de fapt determină o creştere a gravităţii
consecinţelor nepatrimoniale.
Continuând acelaşi argument juridic, menţionăm că suportarea mediului spitalicesc pe o  anumită perioadă de timp
este frecvent invocată de instanţă în motivarea acordării daunelor morale. În fapt, spitalizarea îndelungată sporeşte
suferinţele fizice ale victimei, putând conduce la depresii care agravează prejudiciul moral.752
Un alt element care credem că ar putea avea relevanţă asupra gravităţii suferinţelor este împrejurarea leziunilor care
au pus în pericol viaţa victimei. Din acest punct de vedere, tratamentul medical aplicat la timp şi în mod corect are
efect salvator, în lipsa lui intervenind decesul victimei. Punerea în primejdie a vieţii victimei denotă o gravitate sporită
a faptei şi o intensitate deosebită a suferinţelor.
În acelaşi context, al gravităţii suferinţelor, pot fi reţinute şi modificările prejudiciabile morale, concretizate în infirmităţi
temporare ori permanente urmate uneori de excluderea definitivă a victimei din viaţa socială.
Prejudiciul moral este mai grav dacă, pe lângă suferinţele fizice şi psihice inerente vătămării, victima rămâne cu
sechele de ordin estetic sau fiziologic, ulterioare spitalizării. În soluţionarea cererilor de acordare a daunelor morale,
instanţele au luat în considerare aceste aspecte.
Un alt criteriu este cel al repercusiunii prejudiciului asupra situaţiei sociale a  victimei, inclusiv în plan profesional şi
familial. Prin prisma acestui criteriu pot fi evaluate următoarele prejudicii morale: încălcarea dreptului la propria
imagine, afirmaţiile publice denigratoare, desfacerea abuzivă a contractului de muncă etc.; aceste fapte pot
compromite victima pe plan profesional şi social în general.753

169
Existenţa unor strânse legături afective între victimă şi anumite persoane, precum şi rangul obligaţiei de întreţinere
trebuie luate în considerare la aprecierea prejudiciului efectiv. Acest criteriu contribuie la aprecierea prejudiciilor
indirecte, generate de exemplu, de moartea unei fiinţe apropiate.754
II. Criterii orientative de stabilire a cuantumului despăgubirilor în compensare
Un criteriu orientativ în determinarea daunelor morale este gravitatea prejudiciului moral. Lato sensu, menţionăm că
prejudiciul moral va fi cu atât mai grav cu cât valoarea lezată are o importanţă mai mare pentru partea vătămată, cu
cât aceasta resimte mai acut suferinţele fizice sau psihice. De altfel, dauna este mai gravă în cazul în care săvârşirea
faptei are rezonanţă în planul vieţii profesionale sau familiale a victimei.
Gradul de culpă al părţii vătămate influenţează, în mod obligatoriu, cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciile
morale.755
Convenţia europeană a drepturilor omului promovează criteriul echităţii, care presupune ca indemnizaţia denumită
„despăgubire” să reprezinte o justă şi integrală dezdăunare a părţii vătămate.
De lege lata, cuantumul despăgubirilor trebuie astfel stabilit încât acesta să aibă efecte compensatorii. Sumele de
bani acordate cu titlu de daune morale „nu trebuie să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici
venituri nejustificate pentru victimele daunelor”.756
În final, vom prezenta succint rolul pe care îl joacă aceste criterii în stabilirea cuantumului despăgubirii, cu privire la
anumite categorii de prejudicii:
a) referitor la durerea fizică, aceasta este posibil a fi măsurată. În practica medico-legală mai avansată din anumite
ţări se folosesc sisteme apte să determine gradul de intensitate. Această durere fizică trebuie indemnizată
independent de suferinţa morală, imposibil de cuantificat, deşi adesea ambele nu sunt decât consecinţa tulburărilor şi
neplăcerilor ce rezultă dintr-un deficit fiziologic;
b) în cazul prejudiciilor estetice situaţia se prezintă într-un mod corespunzător, însă cu luarea în considerare şi a altor
elemente referitoare la sex, vârstă, stare familială, condiţie socială şi profesională a victimei. Astfel, la sechele
identice, despăgubirea va atinge o valoare maximă pentru o tânără celibatară ce exercită o profesie în care factorul
estetic este esenţial (actriţă, manechin etc.) şi o valoare minimă în cazul unui bărbat în vârstă, căsătorit a cărui
profesie nu reclamă nicio calitate estetică;
c) prejudiciul fiziologic rezultând din vătămări corporale constă în privarea persoanei de avantajele unei vieţi normale.
Dacă acesta este independent de orice pierdere economică, este considerat a avea caracter extrapatrimonial. Dacă
însă a avut drept consecinţă diminuarea capacităţii de muncă, este privit ca având conţinut economic, iar
despăgubirea se bazează pe o rată a incapacităţii permanente, stabilită prin combinarea unor parametri ce ţin de
gradul de reducere a potenţialului fizic, psihosenzorial şi intelectual, făcută de medicul expert. Ca parte a prejudiciului
fiziologic, considerat cu conţinut economic, este, de regulă, indemnizat şi efortul suplimentar pe care trebuie să-l facă
victima pentru a-şi păstra condiţiile de viaţă pe care le-a avut anterior vătămării;
d) prejudiciul de agrement 757 constă în imposibilitatea de a continua anumite activităţi sportive, artistice sau
distractive pe care victima trebuie să dovedească că le-a practicat şi anterior, şi include privarea victimei de
aptitudinea de a desfăşura astfel de activităţi în viitor.
Un criteriu pentru evaluarea acestui tip de prejudiciu constă în compararea posibilităţilor pe care victima le avea
anterior vătămării şi acelea care-i sunt accesibile ulterior vătămării, completată cu aspecte ţinând de vârstă şi gradul
de incapacitate generală.
În cazul în care victima este o persoana tânără, astfel încât este în mod special afectată posibilitatea sa de
a beneficia de avantajele specifice vârstei, indemnizarea prejudiciului de agrement trebuie să se facă raportat la
situaţia concretă a victimei, eventual la o categorie specială de prejudiciu juvenil.
Conchidem, arătând că spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun probe concrete, în cazul
daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele
suferite de victimă, trebuie să aprecieze o anume sumă globală care ar putea compensa prejudiciul moral cauzat.758
Cu titlul de observaţie nuanţăm că prejudiciul moral nu se probează, ci se constată, fiind supus prezumţiei simple
a judecătorului, dedus din cauzalitate, acesta fiind chemat să evalueze datele personale ale celui care aspiră la
remedierea situaţiei sale injuste, componentele personalităţii sale, legătura de rudenie sau orice altă relaţie
privilegiată a acestuia cu victima al cărei deces reprezintă cauza traumei morale suferite.
Evocând probaţiunea în această materie, mai trebuie remarcat că sunt şi situaţii în care prejudiciul pare să nu
constituie o condiţie a reparaţiei. Astfel, atingerile aduse vieţii private, aşa cum sunt prevăzute în dispoziţiile art. 74 lit.
a)i) NCC , pot atrage, prin ele însele, indemnizarea. Bunăoară, simpla faptă de a intra sau de a rămâne fără drept în
locuinţă sau simpla interceptare fără drept a unei convorbiri private, săvârşite prin mijloace tehnice, pentru a ne referi
doar la două dintre cele nouă situaţii prevăzute de textele amintite, sunt suficiente pentru a obţine măsurile prevăzute
de Noul Cod civil , fără a se cere existenţa unui prejudiciu.
În funcţie de gravitatea lor, daunele morale ar urma să fie indemnizate printr-o sumă globală sau plătibilă periodic,
forfetară ori potrivit unor bareme respectate, cu excepţia cazurilor special motivate.

170
D. Aplicaţii particulare ale răspunderii pentru daune morale
I. Repararea daunelor morale rezultate din executarea necorespunzătoare a contractului de transport al
persoanelor
În lipsa unei reglementări exprese şi distincte în acest domeniu, acestui fel de răspundere contractuală pentru
prejudicii nepatrimoniale i se vor aplica dispoziţiile prevăzute de Codul civil la reglementarea răspunderii contractuale,
aplicându-se evident dispoziţiile compatibile cu acest fel de răspundere.
Problema răspunderii pentru daune morale rezultate din executarea necorespunzătoare a contractelor de transport al
persoanelor a apărut ca urmare a accidentelor de transport în care călătorii-victime au suferit leziuni şi vătămări
corporale cauzatoare de suferinţe şi neajunsuri personale şi sociale, pentru a căror reparare au cerut despăgubiri
băneşti cu titlu de daune morale.759
Argumentul principal al fundamentării acestui tip de răspundere contractuală este acela că în contractul de transport
de persoane, transportatorul îşi asumă ca obligaţie de rezultat, pe lângă obligaţia expresă de a efectua transportul, şi
obligaţia implicită de a proteja viaţa şi integritatea corporală a călătorilor – denumită şi obligaţia de securitate.
Activitatea de deplasare a persoanelor implică pentru transportator executarea unei obligaţii de rezultat, şi nu a uneia
de diligenţă. Faţă de răspunderea pentru transportul de mărfuri, răspunderea pentru transportul de persoane este
mai accentuată deoarece trebuie să asigure ajungerea călătorului la destinaţie în aceeaşi condiţie fizică şi de
sănătate ca la îmbarcare. În aceasta constă de fapt obligaţia de securitate asumată de transportator într-un
asemenea contract. Obligaţia de securitate este o obligaţie specifică contractului de transport de persoane, evocând
o obligaţie de a  face, anume aceea de a realiza securitatea persoanelor în situaţiile în care o asemenea îndatorire
rezultă din acte sau fapte juridice care constituie izvoare de obligaţii civile.760
Interesul practic al recunoaşterii existenţei acestei obligaţii de securitate în contractul de transport de persoane
prezintă o importanţă deosebită, căci în caz de accident, călătorul rănit va putea reclama despăgubiri în temeiul
răspunderii civile contractuale pentru neîndeplinirea de către transportator a obligaţiei sale de securitate. Proba se va
limita în acest caz doar la dovedirea existenţei contractului şi a prejudiciului suferit. Dacă însă nu ar fi existat această
obligaţie de securitate, călătorul victimă a accidentului ar putea reclama despăgubiri numai în temeiul răspunderii
civile delictuale, ceea ce presupune o probaţiune a culpei transportatorului, probaţiune destul de dificil de realizat în
practică.
II. Repararea daunelor morale rezultate din încălcarea drepturilor cuvenite autorilor prin contracte de
valorificare sau din utilizări ilicite
În practică nu numai contractele de transport, ci şi alte contracte cuprind obligaţii implicite de protecţie a persoanelor.
În ceea ce priveşte contractele de valorificare a drepturilor de autor şi de inventator, sunt de menţionat atingerile ce
pot fi aduse reputaţiei autorilor şi inventatorilor prin deturnarea sau uzurparea operelor şi invenţiilor lor.761
În prezent, dreptul de autor este reglementat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Această lege cuprinde dispoziţii legale prin care se consacră un sistem de măsuri care au drept scop apărarea
drepturile personale nepatrimoniale ale autorului. Titularii drepturilor încălcate pot solicita instanţelor de judecată sau
altor organe competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor, constatarea încălcării acestora şi pot pretinde
repararea prejudiciului, în conformitate cu normele legale.
În privinţa prejudiciilor nepatrimoniale cauzate autorilor, spre deosebire de domeniul delictual, în domeniul
contractual, prejudiciile sunt restrânse la cele rezultate din executarea defectuoasă a unora dintre obligaţiile
contractuale, acestea constând în atingeri aduse reputaţiei autorilor, cel mai adesea prin denaturarea sau uzurparea
operei lor. Ori de câte ori se aduc atingeri autorilor prin executarea defectuoasă a unor obligaţii din contractele de
valorificare a dreptului de autor, ne vom afla în domeniul contractual al răspunderii pentru prejudicii nepatrimoniale.
Autorilor li se pot aduce, în acelaşi timp, prejudicii nepatrimoniale precum cele amintite, dar şi prejudicii patrimoniale,
şi prin săvârşirea de acţiuni ilicite (de exemplu, prin contrafacere sau plagiat). În această situaţie, autorul poate utiliza
acţiunea civilă de răspundere delictuală, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.
În ceea ce priveşte categoria de drepturi personale nepatrimoniale ale autorilor, acestea sunt:
- dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului;
- dreptul de a fi recunoscut autor;
- dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii şi de a cere încetarea actelor de folosire săvârşite de alţii fără
consimţământul său;
- dreptul la inviolabilitatea operei şi la folosirea acesteia în condiţii potrivite cu natura ei.
Aşa cum am arătat, pentru apărarea drepturilor sale personale nepatrimoniale încălcate în urma nerespectării
prevederilor contractuale, autorul are la dispoziţie calea acţiunii în răspundere contractuală, avantajul acestei acţiuni
fiind acela că probaţiunea trebuie să fie făcută de către autorul prejudiciat în drepturile sale numai cu referire la
existenţa contractului şi a nerespectării obligaţiilor ce rezultau din acesta.
Pentru încălcarea drepturilor pe cale delictuală, autorul va avea deschisă calea acţiunii în răspundere civilă delictuală
şi, în cazurile prevăzute de lege, calea acţiunii penale;

171
III. Repararea daunelor morale rezultate din responsabilitatea medicală
O problemă de mare actualitate o constituite raporturile juridice dintre medic şi pacient. Sub acest aspect, se pune
întrebarea în ce temei juridic răspund medicii faţă de pacienţii lor? Pe temei delictual atunci când nu obţin rezultatele
dorite?762 Sau pe temei contractual?763
Pentru a răspunde la aceste întrebări, se cuvine să facem câteva succinte precizări referitoare la contractul de
asistenţă medicală şi la faptul juridic medical.
Contractul de asistenţă medicală este un act juridic care cuprinde manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de
a produce efecte juridice, adică de trata sau preveni unele afecţiuni ale pacientului. 764 Nerespectarea prevederilor
contractului de asistenţă medicală atrage răspunderea contractuală a medicului pentru prejudiciile cauzate
pacientului.765
Faptul juridic medical este acţiunea sau inacţiunea prin care medicul urmăreşte să producă efecte juridice asupra
pacientului (asupra cărora nu se contractase anterior), sau poate fi evenimentul care intervine independent de voinţa
medicului, dar din culpa lui înrâurind asupra pacientului, adică producând efecte juridice asupra acestuia.766
Faptul juridic medical atrage răspunderea civilă delictuală şi eventual pe cea penală. Ca atare, răspunderea civilă
contractuală coexistă cu răspunderea civilă delictuală.
Astfel, victima poate exercita acţiunea civilă alături de cea penală sau o poate intenta separat în faţa instanţelor civile.
Odată făcută alegerea, partea vătămată nu va mai putea reveni asupra ei, cu excepţia cazului când instanţa civilă
a fost sesizată înainte de introducerea acţiunii penale.767
Daunele pe care le pot cere şi obţine pacienţii în cazul intentării unei acţiuni împotriva medicului care l-a tratat în mod
necorespunzător sunt de mai multe categorii, astfel:
a) daune actuale – acele daune acordate victimei ca o compensaţie pentru cheltuielile medicale trecute şi viitoare,
pentru neîncasarea salariilor trecute şi viitoare, pentru durere fizică şi suferinţă psihică;
b) daune nominale – acordate când victima a probat elementele constitutive ale cazului său, dar nu poate dovedi
daune actuale;
c) daune punitive – sunt acordate pentru a pedepsi autorul prejudiciului pentru o conduită pe care instanţa
o consideră intenţională.
Nedorind să realizăm o prezentare exhaustivă, precizăm că în domeniul medical pot apărea o serie de accidente
care pot privi o serie de domenii: a) chirurgie; b) anestezie şi supraveghere postoperatorie; c) diagnostic şi tratament;
d) obligaţia de continuare a tratamentului; e) obligaţia de informare şi consiliere medicală; f) cercetare biomedicală; g)
contaminare transfuzională etc.
Este ştiut faptul că evoluţia tehnologică a medicinii cere competenţă şi conştiinciozitate, îndeosebi în sectoarele de
înalt risc ale practicii medicale. Pus în faţa unor dileme datorate progresului tehnic, medicul trebuie să aplice nu
numai datele cunoscute ale ştiinţei, dar şi datele actuale ale ştiinţei.
Domeniul clasic în care se produc greşeli frecvente este cel chirurgical, fie din cauza lipsei condiţiilor materiale, fie
a specializării necorespunzătoare. În acest caz, magistraţii care instrumentează astfel de cauze trebuie să aibă în
vedere faptul că, pentru victimă, preţul durerii semnifică recunoaşterea socială a răului suferit şi îi oferă satisfacţia
recunoaşterii pretenţiilor. Dimpotrivă, negarea prejudiciului în cadrul procesului poate constitui cauza agravării
suferinţelor. Evaluarea preţului durerii aparţine judecătorului. Chiar dacă legislaţia noastră nu oferă criterii sau
baremuri, ea nu trebuie să fie totuşi arbitrară. Astfel, apreciem că, în practică, trebuie să se facă distincţia între durere
„foarte uşoară”, sau „practic inexistentă” la „foarte puternică”.
Într-o decizie de speţă768, instanţele franceze au statuat ca victima unui accident chirurgical, aflată în stare de comă
vegetativă ireversibilă, nu poate să resimtă nicio durere, iar prejudiciul suferit se limitează la pierderea integrităţii
fizice. În alte situaţii coma vegetativă poate surveni în cadrul activităţii medicului ginecologobstetrician. Intervenţia
acestuia în derularea procesului natural de naşterii este deseori determinantă pentru viaţa şi sănătatea mamei şi
a fătului.
Curtea de Apel din Versailles a constat într-o hotărâre769 pronunţată în 1995 că în urma unei operaţii de cezariană
pacienta a rămas în stare de inconştienţă totală şi definitivă. Această situaţie nu a fost considerată de natură
a exclude indemnizarea victimei. În virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, despăgubirea a fost
acordată astfel: 600.000 de franci elveţieni pentru prejudiciul de agrement (privarea de bucuriile vieţii, inclusiv ale
maternităţii); 300.000 de franci elveţieni – pretium doloris (victima fiind hrănită cu ajutorul sondei şi supusă zilnic unor
tratamente diverse).
În ce priveşte anestezia, precizăm că, înainte de intervenţie, anestezistul răspunde pentru absenţa sau insuficienţa
examenului clinic menit să depisteze eventualele contraindicaţii anestezice, pentru stabilirea eronată a grupei
sanguine; pentru alegerea greşită a modalităţilor de anestezie, în raport cu durata, natura operaţiei şi starea
bolnavului; pentru poziţionarea greşită a corpului pacientului. În timpul intervenţiei răspunde pentru aşezarea
incorectă a perfuziilor, pentru dozarea inexactă a medicamentelor administrate, pentru nepricepere în mânuirea unor

172
instrumente, pentru branşarea necorespunzătoare la aparatul de reanimare cardiacă. Anestezia este un act medical
necesar tratamentelor, iar uneori chiar stabilirii diagnosticului.770
Tribunalele franceze au dat satisfacţie părinţilor unui copil al cărui deces s-a produs ca urmare a unei anestezii
incorect efectuate. În vârstă de cinci ani, copilul a fost spitalizat pentru efectuarea unei circumcizii din raţiuni de ordin
religios. În cursul operaţiei, practicată sub anestezie generală, s-a produs un stop cardiac urmat de starea de comă
profundă şi apoi de deces. Raportul de expertiză a stabilit că anestezia a fost cauza decesului.
Pentru a se reţine această împrejurare, este necesar să fie îndeplinite cumulativ câteva condiţii: să existe un
prejudiciu, să existe legătură cauzală directă între anestezie şi deces (accidentul să nu fie consecinţa stării iniţiale de
sănătate a pacientului). Actul anestezic prezintă, de altfel, un risc a cărui existenţă este cunoscută. În speţă,
examenul clinic prealabil a relevat faptul că pacientul se bucura de o stare de sănătate perfectă şi nu exista niciun
indiciu că ar fi expus unui stop cardiac. În aceste condiţii, anestezia a fost unica sursă a decesului.
După finalizarea operaţiei, atât chirurgul cât şi anestezistul continuă să exercite atribuţii specifice. Ei trebuie să
supravegheze bolnavul şi în perioada postoperatorie, tocmai pentru a evita complicaţiile şi accidentele.
În practica instanţelor franceze s-a reţinut răspunderea civilă a chirurgului cu prilejul soluţionării „afacerii Fargat”771.
Pacientul A. Fargat, în vârstă de cincisprezece ani, a decedat la 25 septembrie 1973 în urma unui stop cardio-
respirator care a antrenat leziuni cerebrale ireversibile. Tânărul a fost supus în prealabil unei amigdalectomi.
Accidentul a avut loc în intervalul postoperator. Înainte de a părăsi clinica medicul chirurg a făcut o vizită în camera
bolnavului, iar anestezistul a plecat fără să recomande tratament sau îngrijiri deosebite. Sincopa cardio-respiratorie s-
a produs în timp ce infirmiera pregătea o injecţie în altă cameră. S-a decis că asistenta a avut o conduită ireproşabilă,
iar răspunzători sunt chirurgul şi anestezistul.
După operaţie, ambilor le incumba obligaţia de a supraveghea starea bolnavului. Totuşi, ei au părăsit spitalul fără
a se asigura că supravegherea va fi exercitată de o persoană cu o calificare corespunzătoare. În fapt, între medicul
chirurg şi anestezist trebuie să existe o permanentă şi strânsă colaborare de la momentul începerii anesteziei şi până
la finele perioadei postoperatorii. Un aspect deosebit de important constă în obligaţia de informare şi consiliere
medicală care este menită, în principal, să obţină consimţământul bolnavului la realizarea actului terapeutic, indiferent
de natura acestuia.
De lege lata, menţionăm că medicul are obligaţia de a informa pacientul cu privire la starea sa de sănătate,
a tratamentului necesar şi a şanselor de însănătoşire. Medicul va evita să trezească, prin comportamentul său,
imaginea unei boli mai grave decât este ea în realitate. De asemenea, medicul trebuie să procedeze la un
interogatoriu amănunţit cu privire la maladiile, riscurile care decurg din evoluţia acesteia şi evoluţia probabilă a bolii.
În lipsa unor asemenea informaţii sau în cazul unei greşite informări, pacientul poate neglija să se supună îngrijirilor
competente.
În interesul bolnavului şi pentru raţiuni legitime, medicul poate trece sub tăcere diagnosticul sau prognosticul grav,
dar va fi ţinut la informare faţă de aparţinători. Fac excepţie cazurile în care bolnavul ar fi o sursă de contaminare
pentru terţi. Prognosticul grav sau fatal va fi împărtăşit familiei, uzându-se de prudenţă şi tact.772
Reglementând aceste aspecte, Codul deontologic consacră, în realitate, dreptul la adevăr al pacientului. Medicul
trebuie să facă dovada unor cunoştinţe medicale şi psihologice, dar şi dovada unor calităţi umane deosebite.
În vederea aplicării tratamentului, medicul va aduce la cunoştinţa pacientului riscurile cunoscute ale procedurilor
necesare. Aceasta este, de altfel, condiţia obţinerii consimţământului. Bolnavul trebuie să cunoască eventualele
complicaţii care pot surveni. S-a afirmat că obligaţia de informare nu s-ar referi la riscurile normale şi previzibile, ci
doar la cele cu caracter excepţional. Argumentul invocat este posibilitatea, rar întâlnită, ca pacientul să refuze
o intervenţie utilă dacă ar cunoaşte riscurile, chiar minore, ale acesteia773.
Dimpotrivă, considerăm că bolnavul trebuie informat cu privire la toate riscurile previzibile, deoarece se presupune că
el nu posedă cunoştinţe de specialitate. Chiar dacă ar fi în discuţie intervenţii chirurgicale de rutină pentru medic,
pacientul trebuie să cunoască toate riscurile implicate. Accidentele medicale pot surveni şi cu ocazia unor operaţii
simple, apreciate de medic drept banale, în plus, nu există în prezent criterii unanim acceptate pentru ca anumite
riscuri să fie clasificate excepţionale sau, din contră, normale şi previzibile.
Ulterior efectuării actului terapeutic propriu-zis, medicul trebuie să aducă la cunoştinţa bolnavului precauţiile,
măsurile, îngrijirile care se impun.
Instanţele franceze au sancţionat neîndeplinirea obligaţiei de informare a viitorilor părinţi cu privire la riscul naşterii
unui copil trisomic. Trebuie să menţionăm mai întâi că, ţinând seama de gravitatea afecţiunii numite trisomie şi de
absenţa unui tratament pentru ameliorare, Ministerul Sănătăţii francez şi Comisia naţională pe probleme de biologie
a reproducerii au solicitat avizul Comitetului Naţional Consultativ pentru două incizii şi nu una singură. Deşi nu s-ar fi
pus problema unui risc pentru sănătate, inconvenientul era de ordin estetic.
În ceea ce priveşte sterilizarea şi exerciţiul specialităţii psihiatriei, legea conţine reglementări exprese774.
Sterilizarea umană prin orice mijloace trebuie luată în considerare cu maximă responsabilitate. Medicul are obligaţia
de a informa partenerul de viaţă al celui în cauză, deşi eventuala opoziţie a acestuia nu poate prevala asupra deciziei
pacientului. În mod asemănător, psihiatrii trebuie să informeze persoanele cu tulburări psihice, membrii familiei sau,

173
în lipsă, persoanele apropiate ori desemnate legal, despre procedurile terapeutice, măsurile de reabilitare şi despre
alternativele posibile. Toate aceste prevederi includ precauţii suplimentare impuse de natura intervenţiei sau de
starea de sănătate a pacientului.
Una dintre problemele care au generat discuţii ample pe marginea obligaţiei de informare şi consiliere a fost
probaţiunea. Cui incumbă sarcina probei în cazul când se pretinde pe calea justiţiei nerespectarea obligaţiei?
Această problemă a cunoscut în Franţa o evoluţie jurisprudenţială în decursul anilor.
Iniţial s-a făcut aplicarea principiului potrivit căruia cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să
o dovedească. Aşadar, pacientul care invocă neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de
informare trebuie să dovedească acest lucru. Începând cu 1997 s-a reconsiderat această problemă, iar sarcina
probei a fost inversată. În speţă, pacientul H a fost supus unei intervenţii soldate cu perforarea intestinului. Bolnavul
a invocat faptul că nu a fost informat în prealabil despre un asemenea risc.
În primă instanţă s-a apreciat că sarcina probei revine pacientului. Ulterior însă, prima cameră civilă a Curţii de
Casaţie a statuat că medicul este cel care trebuie să probeze îndeplinirea obligaţiei de informare.775
Având drept reper hotărârea cenzurată de Curtea de Casaţie, Consiliul de Stat a decis că doar pacientul unui spital
public este ţinut să probeze împrejurarea invocată.
Considerăm că deciziile Curţii de Casaţie şi ale Consiliului de Stat pot fi amendate sub cel puţin două aspecte, în
primul rând, sarcina probaţiunii incumbă reclamantului, potrivit regulilor dreptului comun.776 În materie medicală nu
există dispoziţii derogatorii. În al doilea rând, nu există temei legal pentru a distinge după cum practicianul medicinii
intervine în reţeaua publică sau în cea privată. Din acest punct de vedere, atât medicul, cât şi pacientul trebuie să
beneficieze de tratament juridic egal.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens A. Corhan, op. cit., p. 44.
Jud. Cluj, sent. civ. nr. 728/1997, în I. Urs, op. cit., p. 33.
Ibidem, Trib. Cluj, dec. nr. 116/1998.
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, p. 250.
Această măsură prezintă mai mult un interes teoretic. În practica judiciară nu s-au luat asemenea măsuri
nepatrimoniale pentru repararea prejudiciilor morale. Acest aspect s-a datorat faptului că legiuitorul de atunci nu
a specificat care anume sunt aceste măsuri nepatrimoniale capabile să ofere persoanei vătămate o satisfacţie
compensatorie pentru daunele morale suferite. Prevederea legală este atât de largă, de generală, încât în practica
judiciară nu s-au putut identifica asemenea măsuri reparatorii în concret. Această soluţie este expres consacrată de
dispoziţiile Noului Cod civil care dispune: „Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate
cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de instanţă spre a ajunge
la restabilirea dreptului atins...” [art. 253 alin. (3) NCC].
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 28 ianuarie 2008 sub nr. unic 1212/299/2008, reclamanta
G.D. a chemat în judecată pe pârâta SC I.M.P. SRL solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună
obligarea acesteia la plata sumei de 1.440.00 lei, cu titlu de daune morale, şi la publicarea hotărârii de condamnare
integral sub titlul „Anunţ judiciar”, pe cheltuiala sa, în trei numere consecutive ale revistei pe care o editează A., pe
prima pagină a acesteia, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite şi articolele apărute în această publicaţie, sub
sancţiunea acordării reclamantei de daune cominatorii de 500 lei pe zi, pentru fiecare zi de întârziere a publicării,
daune calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii, cu cheltuieli de judecată. În fapt, reclamanta a arătat că în
numerele din datele de 2,3,4,6 şi 16 februarie 2005, pârâta, în calitate de editor al revistei A., a permis publicarea şi
transmiterea spre difuzare a cinci materiale de presă defăimătoare pentru reclamantă, însoţite de fotografii
compromiţătoare, care fără a fi relevante în ceea ce priveşte identitatea persoanei reclamantei, au fost însoţite de
titluri precum D.G. este „vedeta surprinsă ca având un comportament obscen”. Se învedera că în data de 2 februarie
2005 revista a anunţat că va dezvălui identitatea vedetei surprinsă în timp ce „îşi etala comportamentul obscen”. Prin
sentinţa civilă nr. 7574 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 1212/299/2008, instanţa
a admis în parte acţiunea privind pe reclamanta G.D. şi pe pârâta SC. I.M.P. SRL, a obligat pârâta să plătească
reclamantei suma de 10.000 lei, cu titlu de daune morale, tot astfel, a obligat pârâta să publice integral prezenta
hotărâre sub titlul „Anunţ judiciar”, pe cheltuiala sa, în trei numere consecutive ale revistei „A.”, pe care o editează, pe
prima pagină a acesteia, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite şi articolele apărute în respectiva publicaţie, sub
sancţiunea de daune cominatorii de 500 lei pe zi, pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti şi a respins celelalte pretenţii ale reclamantei, ca neîntemeiate.

174
În scopul completării acestui peisaj juridic, menţionăm că nu întotdeauna publicarea hotărârii prin care se dă
satisfacţie victimei este favorabilă acesteia din urmă. S-a discutat în acest sens un litigiu de muncă generator de
daune morale. Considerându-se netemeinică măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă al
contestatorului, s-a dispus anularea deciziei, reintegrarea acestuia pe postul de şofer, precum şi repararea
prejudiciului material şi moral cauzat. În speţă, contractul de muncă a fost desfăcut sub acuzaţia de trafic de femei în
vederea practicării prostituţiei. Urmare a acestui fapt, prietenii şi cunoscuţii contestatorului nu au mai păstrat relaţiile
amicale cu acesta. Soţia sa a introdus acţiune de divorţ, iar una dintre fiicele contestatorului care urma să se
căsătorească nu a mai perfectat căsătoria, viitorul soţ eschivându-se de la promisiunea făcută. Pentru prejudiciul
moral suferit de contestator, uzina intimată a fost obligată la plata daunelor morale în suma de 20.000 lei.
A. Ionaşcu, La réparation des dommages moraux dans le droit roumain, în Revue roumain de sciences sociales,
Série de sciences juridiques,nr. 2/1966, p. 213.
Din motive de acurateţe juridică, precizăm că dacă persoana care se consideră lezată arată credibil că drepturile sale
nepatrimoniale fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că această acţiune riscă să îi cauzeze un
prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii. În cazul prejudiciilor
aduse prin mijloacele presei scrise sau audio-vizuale, instanţa judecătorească nu poate să dispună încetarea, cu titlu
provizoriu, a acţiunii prejudiciabile decât dacă acţiunea nu este în mod evident justificată, şi dacă măsura luată de
instanţă nu apare ca fiind disproporţionată în raport cu prejudiciile cauzate.
Dreptul la răspuns este o măsură nepatrimonială reglementată sub forma replicii, rectificării sau declaraţiei. Persoana
care se consideră lezată moral prin afirmaţii făcute în presă poate solicita rectificarea de cuviinţă celor în drept s-o
efectueze. Dacă nu se dă curs cererii în îndreptarea erorilor sau înlăturarea confuziilor cu privire la identitatea sau
faptelor petiţionarului, poate fi valorificat dreptul la replică, în condiţiile legii. De lege lata, subliniem oportunitatea
utilizării dreptului la răspuns în cazul prejudiciilor nepatrimoniale rezultate din atingeri aduse dreptului la viaţa privată,
onoarei, cinstei, reputaţiei persoanei şi chiar în situaţia încălcării unor atribute specifice dreptului de autor şi
drepturilor conexe.
A se vedea I. Urs, op. cit., p. 36.
Într-adevăr, obligarea de către instanţă, prin hotărâre judecătorească, a autorului prejudiciului moral să îndeplinească
anumite măsuri în scopul restabilirii dreptului lezat sau să-şi retracteze afirmaţiile calomnioase printr-o publicaţie,
presupune fapta personală a autorului prejudiciului. Persoana prejudiciată nu poate ea însăşi să îndeplinească
aceste măsuri în scopul reparării dreptului lezat sau să publice vreo dezminţire în locul persoanei care, prin fapta sa
ilicită, i-a provocat prejudiciul. De aceea, este inutil ca instanţa de judecată să dispună aceste măsuri dacă autorul
faptei ilicite refuză să le execute deoarece o asemenea hotărâre nu poate fi adusă la îndeplinire prin intermediul
executării silite, fiindcă presupune fapta personală a autorului prejudiciului.
Modificat prin Legea nr. 276/2006, art. I pct. 62. 
A se vedea în acest sens I. Adam, Teoria generală a obligaţiilor, 2004, p. 262.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, ar fi mult mai indicat ca pentru îndeplinirea acestor măsuri
nepatrimoniale de către autorul faptei prejudiciabile, legea să prevadă sancţiunea plăţii de daune cominatorii în
favoarea persoanei vătămate, situaţie în care se poate ajunge la repararea prejudiciului moral cauzat. I. Urs, op. cit.,
p. 38.
M. Tournier, De la condamnation à des dommages-intérêts considérée comme moyen de contrainte et comme peine.
Thèse de doctorat, Montpellier, 1896.
H. Mazeaud, L. Mazeaud, M. de Juglart, Leçons de droit civil, tome II, Montchrétien, Paris, 1973, p. 378.
A se vedea şi Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate
acestora, pronunţate în perioada 6 martie 194522 decembrie 1989.
În literatura juridică de specialitate se apreciază următoarele: „deşi sună încurajator pentru evoluţia răspunderii civile
delictuale, privit în economia generală a noilor texte, textul în discuţie apare rupt de orice realitate normativă actuală,
având mai mult aspectul unui mesaj pentru ceea ce va trebui să fie repararea prejudiciilor injuste, un imperativ social
situat mai presus de regulile răspunderii delictuale, care se dovedeşte a fi obsedată de identificarea faptei ilicite şi,
mai nou, vinovate spre a fi sancţionată”. A se vedea în acest sens Dreptul nr. 5/2010, p. 55. 
I. Adam, Teoria generală a obligaţiilor, 2004, p. 263.
M. Planiol, G. Ripert, Droit civil français, tome VI, Obligations, L.G.D.J., Paris, 1952,p. 755; A. Toulemon, J. Moore,
Le préjudice corporel et moral en droit commun,Paris, Sirey, 1968, p. 138; Y. Lambert-Faivre, Droit du dommage
corporel, troisième édition, Dalloz, 1996, p. 60.
I. Adam, Teoria generală a obligaţiilor,2004, p. 263.
Idem, p. 263.
Ibidem.
A se vedea Y. Lambert-Faivre, Recueil Dalloz Sirey, nr. 5/5.02.1998, p. 61.
Sent. pen. nr. 691/1997 (nepublicată), citată după I. Urs, op. cit., p. 105.

175
Pentru dreptul de exprimare, conţinutul acestui drept şi limitele exercitării lui în lumina jurisprudenţei Curţii Europene
a Drepturilor Omului, a se vedea D. Cosma, Libertatea de exprimare(art. 10 CEDO), Dreptul nr. 7/1995, p. 71 şi urm.
A se vedea P. Cosmovici, Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti 1989,p. 47. În ceea ce priveşte
posibilitatea utilizării ordonanţei preşedinţiale de către persoana vătămată în vederea sistării unei acţiuni de încălcare
a unor drepturi personale nepatrimoniale săvârşită prin presă, a se vedea F. Streteanu, Consideraţii referitoare la
admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale în materia delictelor de presă, Dreptulnr. 2/1997, p. 75-79.
C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 27/1998, în V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998,
Curtea de Apel Bucureşti, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999,p. 103.
C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 236/1998, în V. Papadopol, op. cit., p. 107. Într-o altă speţă, instanţa a constatat că
degradarea autoturismului părţii vătămate nu este de natură să-i producă acesteia un prejudiciu nepatrimonial (pe
lângă cel material) constând în suferinţe fizice sau psihice, lezarea unor sentimente de afecţiune, lezarea demnităţii
sau alte asemenea consecinţe. Apreciem că, în mod întemeiat, instanţa de judecată a respins cererea în despăgubiri
morale, întrucât prin comiterea infracţiunii de distrugere s-a încălcat doar un drept patrimonial.
A se vedea în acest sens C. Iacob, Aspecte din practica de casare a Curţii de Apel Bacău pentru primul trimestru al
anului 1999, Dreptul nr. 11/1999, p. 150-152.
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai bune, considerăm că se impune să ne aplecăm atenţia asupra termenului
de „familie”. Menţionăm că termenul „familial” se referă la ceea ce ţine de familie, ce aparţine de familie, ce este
destinat acesteia. Familia este o comunitate socială de grup care poate fi analizată sub trei aspecte: sociologic,
juridic şi moral-creştin. În sens restrâns, ea include soţii şi descendenţii lor necăsătoriţi, iar în sens larg, fac parte din
familie soţii şi copiii lor, părinţii soţilor şi alte persoane cu care aceştia se află în raporturi de rudenie. În rezolvarea
diferitelor aspecte ale vieţii familiale, Curtea a dat câştig de cauză unui tată marocan care a susţinut că, în situaţia în
care era divorţat în Olanda, însă păstra legături strânse cu fiica sa de vârstă fragedă şi contribuia la întreţinerea
acesteia, hotărârea de expulzare pronunţată împotriva sa încălca dispoziţiile art. 8 al Convenţiei. A se vedea, în acest
sens, cauza Berrenhale c. Olandei.
A se vedea http: //www.adevărul.ro/locale/bucureşti0_419958145.html.
A se vedea, în acest sens, V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor a Omului, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 1998, cauza B c. Franţei, p. 376-379.
În jurisprudenţa franceză se admite repararea daunelor morale prin măsuri nepatrimoniale, cum ar fi publicarea
hotărârii judecătoreşti de reparare morală, dar numai în cazuri bine justificate. A se vedea în acest sens Hotărârea
celei de-a 17-a camere a Trib. Paris din13 ianuarie 1997, în Recueil Dalloz Sirey nr. 20 din 20 mai 1997, p. 255 şi
urm.
I. Tanoviceanu, Tratat de procedură penală, ed. a 2a a cursului de drept şi procedură penală, revăzut şi complectat,
vol. IV, Tipografia „Curierul judiciar”, Bucureşti, 1924, p. 313.
A se vedea în acest sens C. Jugastru, op. cit., p. 69.
Ibidem.
I. Urs, Repararea prejudiciului moral în cazul inconştienţei totale şi definitive a victimei, Dreptul nr. 5/1997, p. 27.
Jud. Sibiu, sent. pen. nr. 1095/17.09.1997, definitivă prin neapelare (nepublicată).
Într-o decizie a Curţii de Apel Piteşti s-a reţinut că raportul de expertiză medico-legală relevă că părţii civile i-a fost
cauzată o leziune gravă (atrofie optică parţială la ochiul stâng), fiind internată de două ori câte două săptămâni. Atât
gravitatea suferinţelor fizice la care a fost supusă, cât şi perioada de internare justifică acordarea daunelor morale în
sumă de 750 lei. A se vedea în acest sens C.A. Piteşti, dec. pen. nr. 841/R/1998, în D. Cornoiu, Culegere de practică
judiciară 1998, Curtea de Apel Piteşti, p. 119-120.
Spre exemplu, săvârşirea infracţiunii de viol asupra unei minore în vârstă de 13 ani a generat situaţii de fapt
prejudiciabile moral. Victima a fost pusă în situaţia să suporte nu numai impactul cu colegii la şcoală, dar şi viaţa de zi
cu zi într-o comunitate sătească ai cărei membri au o educaţie precară. A se vedea, în acest sens, C.A. Bacău, s.
pen., dec. nr. 216/A/16.12.1997, definitivă prin nerecurare.
În practica instanţelor din ţara noastră, s-au acordat despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de părinţii
victimelor decedate în accidente de circulaţie. A se vedea în acest sens C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 378/1998, în
Buletinul jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară penală, 1998, Curtea de Apel Cluj, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p. 302-303. Aplicarea practică a acestui criteriu comportă câteva precizări, în scopul realizării unei înţelegeri
cât mai bune a chestiunii. În acest sens, menţionăm că prejudiciul afectiv propriu-zis constă în suferinţa psihică
provocată de pierderea unei fiinţe dragi. Aşadar, este îndreptăţită să primească indemnizaţia acea persoană care
datorită relaţiilor pe care le avea cu victima a fost grav afectată în sentimentele sale faţă de aceasta. Pot suferi un
prejudiciu afectiv nu numai persoanele legate de victimă prin rudenie sau afinitate, dar şi alte persoane. Nu pot
solicita daune morale de la persoane cu care victimele aveau legături de rudenie sau afinitate. Nu împărtăşim nici
concepţia extensivă după care simplul fapt al invocării prejudiciului cu singura motivare a caracterului afectuos al
relaţiilor cu victima deschide calea acţiunii în despăgubiri morale. Considerăm că principalul element care trebuie luat

176
în calcul este existenţa unor strânse legături de afecţiune între reclamant şi victimă la momentul decesului acesteia.
Nu se va distinge, de exemplu, între rude apropiate pe de o parte şi logodnic sau copil natural, pe de altă parte.
Pentru a nu se ajunge la indemnizarea unui număr foarte mare de persoane care au avut legături de afecţiune cu
victima, de exemplu, când solicită despăgubiri ambii părinţi, soţul supravieţuitor, copiii, bunicii, nepoţii, fraţii şi surorile,
se poate apela, în subsidiar, la criteriul rangului obligaţiei de întreţinere.
În mod frecvent acest criteriu îşi găseşte aplicare la infracţiunile contra integrităţii persoanei.
I. Albu, op. cit., p. 22.
Tot astfel, au fost acordate despăgubiri pentru diminuarea funcţiilor mentale, temporar sau permanent, precum şi
pentru prejudicii de agrement care constau într-o micşorare a potenţialului de viaţă. C.S.J., s. pen., dec. nr.
2073/1992, Dreptul nr. 7/1993, p. 95-96; Trib. Braşov, dec. pen. nr. 833/1992, Dreptul nr. 5-6/1994, p. 173.
I. Adam, Teoria generală a obligaţiilor, 2004, p. 265.
Este adevărat că jurisprudenţa recentă este destul de săracă în exemple de acest fel, dar practica ceva mai
îndepărtată arată multiple şi diverse situaţii în care au fost acordate despăgubiri victimelor pentru acest fel de
prejudicii morale, deoarece societăţile de transport nu şi-au îndeplinit obligaţia extrem de importantă de a garanta
protecţia şi siguranţa călătorilor pe timpul activităţii de transport.
Doctrina şi jurisprudenţa străină, în special cea franceză, au stabilit că nu numai în contractele de transport se
întâlnesc obligaţii implicite de protecţie a persoanelor, ci şi în alte contracte cum sunt, de exemplu, cele hoteliere, de
vizionare a spectacolelor sau a jocurilor sportive. De aici rezultă că, în cazul executării necorespunzătoare
a obligaţiilor contractuale, dacă au rezultat prejudicii, patrimoniale sau nepatrimoniale, este angajată răspunderea
contractuală pentru repararea lor.
I. Albu, op. cit., p. 265.
Pentru amănunte privind răspunderea civilă delictuală a medicului, a se vedeaA.T. Moldovan, Tratat de drept
medical, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 404-407.
Referitor la răspunderea civilă contractuală a medicului, idem, p. 402-404.
Pentru detalii referitoare la noţiunea, caracterele şi regimul juridic al contractului de asistenţă medicală, idem, p. 323-
326.
Dacă prin depăşirea cadrului contractual sau prin neîndeplinirea tuturor obligaţiilor asumate, chiar şi numai de
diligenţă, se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, atunci, în măsura în care nu intervine vreun caz de
înlăturare a răspunderii penale (cazul fortuit, de exemplu), medicului îi va fi angajată răspunderea penală.
A.T. Moldovan, op. cit., p. 321.
În executarea profesiunii medicale, care vizează drepturi absolute (dreptul la viaţă, integritate corporală şi sănătate),
a căror respectare se impune tuturor, subiectul prejudiciat poate invoca, la alegere, fie normele răspunderii
contractuale, fie pe cele ale răspunderii contractuale, dacă circumstanţele cazului îi permit acest lucru. Dreptul de
opţiune este admisibil atunci când obligaţiile subiectului sunt de mijloace, nu de rezultat. Opţiunea între cele două
feluri de răspundere este admisibilă în măsura în care limitarea răspunderii prin convenţie ar contraveni dispoziţiilor
de ordine publică.
Conseil d’etat, 23 avril 1997, în Recueil Dalloz, nr. 22/05.0.1997, p. 136. 
C. Jugastru, op. cit., p. 216.
A se vedea şi A. Corhan, op. cit., p. 130; P. Bon et D. de Béchillon, Responsabilité de la puissance publique, în
Recueil Dalloz, nr. 6/11.02.1999, Sommaires commentés, p. 45-45;B. Gimbert, La responsabilité du médicine
anesthésiste-réanimateur, Thèse de doctorat, 1991.
Cour d'Appel de Paris, 24 février 1983, citată după Y. Lambert-Faivre, op. cit . ,p. 657-658.
Doctrinafranceză optează pentru exceptarea cazurilor urgente, când actul medical va fi efectuat în absenţa informării
prealabile a bolnavului (a se vedea V. Haim,De l'information du patient à l'indemnisation de la victime par ricochet,
Réflexion sur quelques questions d'actualité,în Recueil,Dalloz, nr. 17/24.04.1997,Chronique, p. 125).
A se vedea Y. Lambert-Faivre,op. cit., p. 664; Cour de Cassation française, première Chambre civile, 18 janvier
2000, note A. Dorsner-Dolivet, înLa Semaine Juridique, Edition Générale, nr. 7-8/14.02.2001, Jurisprudence, p. 371-
373.
Cele două situaţii sunt descrise în art. 109 şi 139 din Codul deontologic al Colegiului Medicilor din România.
Într-o speţă soluţionată în aprilie 1995, Curtea de Casaţie franceză a decis că sarcina probei revine medicului doar
atunci când, datorită unor circumstanţe de excepţie, a fost împiedicat să întocmească un înscris privitor la
îndeplinirea ei.
Cu privire la sarcina probei în dreptul nostru, a se vedea M. Mureşan, P. Ciacli,Drept civil. Partea generală, Ed.
Cordial Lex, ClujNapoca, 2005,p. 203-204; V.M. Ciobanu,Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,vol. II, Ed.
Naţional, Bucureşti, 1997, p. 155-156.

177
2.3.

Condiţii cerute pentru repararea prejudiciului

Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare este necesară întrunirea mai multor condiţii, în sensul de caractere
proprii. În ceea ce priveşte enumerarea, respectiv analiza acestora, în doctrină s-au afirmat mai multe opinii, astfel
unii autori777 au apreciat că pentru a fi solicitată repararea prejudiciului, acesta va trebui să fie cert, respectiv să nu fi
fost încă reparat. Doctrina de sorginte franceză778 însă a susţinut opinia conform căreia caracterele prejudiciului
patrimonial s-ar limita la a fi direct, actual şi cert, respectiv cert, direct şi legitim. Având ca reper noul context legal,
achiesăm la susţinerea tezei779 conform căreia, de principiu, pentru a putea fi solicitată reparaţia, prejudiciul trebuie
să fie conturat de următoarele caractere, respectiv să întrunească următoarele condiţii: să fie cert, să fie direct,
personal şi să rezulte din încălcarea sau lezarea/atingerea unui drept ori interes legitim.
2.3.1. - Prejudiciul să fie cert
2.3.2. - Prejudiciul trebuie să fie direct
2.3.3. - Prejudiciul trebuie să fie personal
2.3.4. - Prejudiciul trebuie să rezulte din încălcarea ori atingerea unui drept ori a unui interes legitim
2.3.5. - Prejudiciul să nu fi fost reparat

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, revizuită şi adăugită, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 154.
A se vedea în acest sens: J. Flour, J.L. Aubert, É. Savaux, Le fait juridic, op. cit., p. 128, respectiv Fr. Terré, Ph.
Simler, Yv. Lequette, op. cit.,p. 688-697 apud L. Pop, I.F. Popa,S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil.
Obligaţiile,ed. cit., p. 416.
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile,p. 416.

2.3.1.

Prejudiciul să fie cert

Prejudiciul cert caracterul cert sau certitudinea prejudiciului presupune atât existenţa lui sigură, neîndoielnică, cât şi
posibilitatea evaluării lui în prezent.780 Dacă prejudiciul nu este sigur, nu se poate şti dacă s-a născut dreptul la
reparaţiune, iar dacă incertitudinea priveşte întinderea lui, obiectul creanţei în despăgubire nu poate fi stabilit.
Prejudiciu cert este întotdeauna cel actual, adică cel produs. De asemenea, este cert şi prejudiciul viitor, care este
sigur că se va produce şi este susceptibil de evaluare conform dispoziţiilor art. 1385 alin. (2) NCC .781
Dacă nu este sigur că prejudiciul există, nu se poate şti nici dacă s-a născut un drept la reparaţie, iar dacă
incertitudinea poartă asupra determinării întinderii pagubei, obiectul creanţei în despăgubire nu poate fi stabilit.
În acest sens, în literatura de specialitate franceză s-a afirmat că exigenţa certitudinii prejudiciului conduce la o logică
de bun simţ, ea fiind o condiţie de punere în valoare a principiului că indemnizaţia de despăgubire nu trebuie
niciodată să conducă la o îmbogăţire a victimei.782
Cât priveşte incertitudinea existenţei unui prejudiciu, se pune întrebarea dacă poate exista o daună când a fost atins
un drept pe care titularul nu îl utiliza. De exemplu, un scriitor care publică sub un pseudonim nu îl mai foloseşte de un
timp îndelungat. În această situaţie, se pune întrebarea dacă autorul poate cere repararea pentru că un alt autor
a folosit acel pseudonim fără drept. S-a opinat 783 că într-o asemenea ipoteză prejudiciul nu poate exista şi prin
urmare nu poate interveni nici răspunderea delictuală.
În opinia noastră, folosirea unui drept de către o persoană care nu este titulara acestuia, chiar dacă adevăratul titular
nu îl mai foloseşte, naşte un prejudiciu moral care trebuie reparat deoarece un drept nu se pierde prin neuz decât în
condiţiile legii.784
Va exista de asemenea prejudiciu atunci când titularul dreptului a fost împiedicat să participe la un concurs sau s-a
distrus o operă de artă care i-ar fi adus celebritatea autorului ei. În această situaţie judecătorii vor trebui să verifice
dacă gradul de certitudine a pagubei actuale justifică dreptul la reparaţii deoarece, aşa cum am mai arătat, reparaţia
nu are în vedere un prejudiciu ipotetic, ci unul actual.

178
Când instanţa de judecată şi-a format convingerea caracterului cert şi necesar al prejudiciului viitor, nu ar exista nicio
raţiune ca să nu se acorde reparaţia cerută, chiar dacă prejudiciul este viitor. Totuşi, instanţa de judecată va acorda
despăgubiri numai pentru prejudiciul actual dacă la data hotărârii întinderea prejudiciului viitor nu poate fi stabilită.785
De asemenea, suntem în prezenţa unei pretenţii în despăgubire bazată pe o daună nouă, apărută ulterior, deşi
izvorăşte din aceeaşi faptă ilicită.
În practica judiciară786 s-a statuat că în cazul în care se învederează că partea vătămată, dacă şi-ar fi continuat
activitatea obişnuită, ar fi beneficiat în mod cert de o majorare a venitului lunar, această diferenţă de care a fost lipsită
se va considera că reprezintă o pagubă ce trebuie să fie acoperită, pentru a se realiza concordanţa necesară între
cuantumul prejudiciului şi cel al despăgubirilor.
Astfel, se acordă în mod frecvent despăgubiri pentru scăderea sau pierderea capacităţii de a muncii, unde prejudiciul
este cert, dar cea mai mare parte din el se va produce în viitor. 787 Domeniul în care repararea prejudiciului viitor
intervine cel mai adesea este acela al vătămării corporale a unei persoane, când se pierde sau se diminuează
capacitatea de muncă. Astfel, în caz de pierdere sau diminuare a capacităţii de muncă cauzate prin faptă ilicită,
instanţele acordă victimei nu numai repararea pagubei patrimoniale realizată la data hotărârii, dar şi a daunelor
viitoare, cum ar fi, spre exemplu, diferenţa dintre pensia ori salariul anterior faptei păgubitoare şi pensia sau salariul
pe care victima le-ar fi putut avea nu numai la această dată, dar şi după darea hotărârii prin care se stabileşte
despăgubirea.788
Prin urmare, în ceea ce priveşte certitudinea unui prejudiciu viitor, trebuie să ne raportăm la posibilitatea reală
a evaluării probabilităţii producerii, precum şi a întinderii daunei, fiind susceptibile a fi pronunţate hotărâri foarte
diverse privind reparaţia. În primul rând, dacă nu se poate anticipa o evaluare obiectivă, instanţa se va limita la
acordarea reparaţiei asupra prejudiciului evaluat cu certitudine, la cererea părţii interesate, putându-se pronunţa
ulterior şi asupra prejudiciilor devenite certe după această primă pronunţare, dar în strictă legătură cauzală cu fapta
sau împrejurarea dedusă iniţial judecăţii. Jurisprudenţa789 a tranşat foarte clar situaţia prejudiciilor eventuale şi
viitoare, a căror susceptibilitate de producere este nesigură (lipsite fiind de caracterul cert), caz în care instanţele au
obligat la reparaţie numai după producerea evenimentului prejudicios ori în ipoteza certitudinii că se va produce.

Ioan Adam

Note de subsol:
În literatura de specialitate franceză, condiţiile reparării prejudiciului sunt în număr de trei, şi anume: direct, actual, şi
cert – J. Flour, J.L. Aubert, É. Savaux, Le fait juridique,p. 124.
Cu privire la acest aspect, în practică s-a decis: „prejudiciul viitor este, de asemenea, supus reparării dacă există
siguranţa producerii sale, precum şi elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea”. A se vedea în acest
sens Trib. Suprem, dec. nr. 2038/1972, C.D., 1973, p. 1973.
J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, Le fait juridique, p. 125.
M. Eliescu, op. cit., p. 92.
În literatura de specialitate mai veche se discută dacă pierderea unor şanse de a realiza un câştig sau de a evita
o pierdere poate constitui o daună reparabilă. Instanţele judecătoreşti, cât priveşte, de exemplu pierderea unor căi de
atac, renunţarea la o asemenea cale sau retragerea unui recurs, nu se sfiesc să întrevadă şansele de câştigare
a procesului, pentru a admite dreptul la dezdăunare şi a stabili întinderea reparaţiei, dacă apreciază că procesul ar fi
fost câştigat prin exercitarea căii de atac. Este o practică ce se justifică prin experienţa pe care o au judecătorii în
aprecierea temeiniciei şi legalităţii hotărârilor judecătoreşti (a se vedea în acest sens M. Eliescu, op. cit., p. 92-93).
În sens contrar, majoritatea literaturii de specialitate franceză critică această poziţie a instanţelor, învederând că
dezvoltarea unei situaţii în viitor a fost definitiv întreruptă, cauzându-se astfel nu numai o pagubă ipotetică, ci un
prejudiciu actual susceptibil de preţuire pe baza unui calcul de probabilitate şi care, înfăţişând un grad de certitudine
îndestulător, ar întemeia dreptul la reparaţie. A se vedea în acest sens H. et L. Mazeaud, op. cit., vol. I, p. 219; R.
Demogue, op. cit., p. 394; J. Carbonnier, Droit civil, vol. II, Paris, P.U.F., 1959, p. 582;G. Marty et P. Raynaud, Droit
civil, vol. II, partea I, Lesobligations,Paris, 1962, nr. 377;R. Rodière, Encyclopédie juridique, Répertoire de droit civil,
Dalloz, Paris, 1954, Responsabilité, nr. 149 şi urm.
Bineînţeles că o asemenea hotărâre nu constituie un obstacol în calea majorării despăgubirii de îndată ce câtimea
prejudiciului viitor va putea fi determinată, căci, în asemenea caz, hotărârea nu se bucură de autoritatea de lucru
judecat decât cu privire la pagubele existente la data când ea a fost pronunţată.
Trib. Suprem, dec. nr. 470/1985, în I.G. Mihuţă, Repertoriu pe anii 1980-1985, p.141.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 2726/1983, R.R.D. nr. 8/1984, p. 63.
În practica judiciară s-a statuat că nu se poate reţine de principiu că o persoană care, datorită vârstei, nu are venituri
din muncă, nu ar putea să invoce existenţa unui prejudiciu, Trib. Suprem, dec. nr. 1956/1971,în I.G. Mihuţă,

179
Repertoriu pe anii 1969-1975, p. 232. Totodată, când prejudiciul viitor are caracter succesiv, reparaţia poate fi şi sub
forma unor prestaţii băneşti succesive.
A se vedea în acest sens: Trib. Suprem, dec. pen. nr. 68/1960, C.D., 1960, p. 451. 

2.3.2.

Prejudiciul trebuie să fie direct

Prejudiciul trebuie să fie direct,790 practica judiciară cerând constant, în materie de răspundere delictuală, ca
pagubele să fie o consecinţă directă a faptei păgubitoare.791 Caracterul direct al prejudiciului este dedus din
dispoziţiile mai vechi ale art. 1086 C.civ. din 1864, respectiv din teza finală a  art. 1533 NCC, care prin textul „daunele
interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei” dă
o interpretare extensivă, aplicabilă şi răspunderii civile delictuale.
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată, se impune să subliniem faptul că pentru a avea caracter direct, prejudiciul
trebuie fundamentat pe un element de tip eminamente obiectiv, respectiv, să fie bazat pe legătura de cauzalitate între
fapta prejudicioasă şi vătămarea cauzată în mod injust aşa-zisei victime.
În opinia noastră, este foarte important a întări aici distincţia între „prejudiciul direct” şi „prejudiciul cauzat în mod
indirect”. Este evident că termenul de „prejudiciu direct” cuprinde o sferă mult mai largă ce implică o legătură cauzală
directă, cât şi una indirectă. Mai mult, caracterul direct se referă la prejudiciile cauzate „în mod direct” victimei
„imediate”, dar acoperă şi sfera prejudiciilor cauzate „în mod indirect” altor persoane – „victime indirecte”, în legătură
cauzală cu prejudiciul iniţial cauzat „victimei imediate”. Continuând acest raţionament juridic, trebuie să menţionăm că
„prejudiciul este indirect” în ipoteza în care între fapta ilicită şi acel prejudiciu nu există raport de cauzalitate.
Astfel, prejudiciul aşa-numit prin ricoşeu este tot un prejudiciu direct, reparabil în măsura în care se stabileşte că este
consecinţa aceleiaşi fapte ilicite, produsă asupra unei alte persoane. De exemplu, moartea sau accidentarea unei
persoane constituie prejudiciul direct, care provoacă la rândul său prejudicii indirecte, materiale şi morale celor
apropiaţi victimei. În jurisprudenţa europeană792, repararea prejudiciilor prin ricoşeu este, respectiv a fost admisă de
timpuriu. În ceea ce priveşte dreptul intern, noua reglementare a consacrat această orientare în materia reparării
prejudiciilor economice prin ricoşeu, dar şi a celor morale (prejudiciile afective), în textele art. 1390-1392 NCC , care
privesc drepturile „persoanei îndreptăţită la despăgubire în caz de deces”, „repararea prejudiciului nepatrimonial”,
„cheltuielile de îngrijire a sănătăţii” respectiv, „cheltuielile de înmormântare”, urmare a faptei ilicite prejudicioase.
Prejudiciul indirect iese din sfera de aplicare a răspunderii, deoarece el nu are legătură cauzală cu fapta ilicită. În
acest sens, s-a statuat în practica judiciară 793 că în cazul în care şocul psihic acut provocat de fapta prejudiciabilă
a agravat o boală preexistentă, persoana vinovată de producerea acelei fapte va putea fi obligată să repare
prejudiciul chiar şi pentru consecinţele mai îndepărtate, în măsura în care ele apar legate cauzal de fapta sa.794
Conchidem în legătură cu caracterul direct 795 al prejudiciului că admiterea prejudiciilor indirecte ar permite existenţa
unor răspunderi nelimitate.
Prejudiciul viitor şi cert nu trebuie confundat cu prejudiciul eventual,796 care este lipsit de certitudine şi prin urmare nu
poate justifica acordarea de despăgubiri. De exemplu, nu poate justifica acordarea de despăgubiri simplul prejudiciu
eventual invocat de părintele victimei că în viitor, datorită vârstei, s-ar afla în incapacitate de a munci şi deci ar putea
pretinde pensie de întreţinere.797
În schimb, nu este eventual prejudiciul încercat de copilul minor, al cărui părinte a fost ucis, chiar dacă la data morţii
părintele nu presta efectiv întreţinerea copilului său, deoarece acesta din urmă ar fi putut obţine obligarea părintelui la
o pensie de întreţinere.798
Cu titlu de observaţie, precizăm că Noul Cod civil instituie şi obligaţia reparării pierderii unei şanse prin dispoziţiile art.
1385 alin. (4). Prin pierderea unei şanse se înţelege pierderea de către o persoană a posibilităţii de a realiza un
câştig sau, după caz, de a evita o pagubă, ceea ce poate avea ca rezultat cauzarea unui prejudiciu pentru acea
persoană.
Însă, de lege lata, considerăm că repararea prejudiciilor de acest fel este, în principiu, admisibilă şi justificată dacă
sunt întrunite cumulativ două condiţii:
a) şansa pierdută să fi fost reală;
b) şansa pierdută să fi fost serioasă.
În lipsa acestor condiţii, prejudiciul este şi va fi întotdeauna eventual sau ipotetic, şi bineînţeles, nereparabil. Spre
exemplu, situaţia proprietarului unui cal care nu poate să câştige o cursă din cauză că animalul a fost accidentat
printr-o faptă ilicită şi deci nu poate lua startul, ori situaţia unui candidat de a nu reuşi la un examen de admitere sau
a participa la un concurs din cauza unui accident de circulaţie. În toate aceste cazuri, este o pierdere actuală, dar în
măsura în care reuşita nu este sigură, este vorba despre un caracter eventual al prejudiciului. În practică, se indică
să se facă un examen circumstanţelor fiecărui caz în parte, urmând să nu se acorde despăgubiri când nu există
prejudicii după care să se stabilească existenţa unui prejudiciu cert.

180
S-a decis799 că nu se pot acorda despăgubiri pentru pierderea unui an de şcoală, ori pentru că victima va intra cu
întârziere în producţie, lăsându-se posibilitatea victimei să ceară despăgubiri prin acţiune separată în momentul când
prejudiciul va deveni cert şi actual.
Tot astfel, apreciem că în mod corect instanţa a refuzat să acorde despăgubiri victimei pentru a compensa prejudiciul
constând în renunţarea la cariera cu care se considera predestinată, deşi, în momentul accidentului era respinsă de
la examenul de bacalaureat, iar operaţiunea pentru profesia de farmacist se situa într-un viitor mult prea îndepărtat,
astfel încât apărea ca o pură ipoteză.800
În esenţă, prejudiciul eventual, spre deosebire de cel viitor şi cert, se caracterizează tocmai prin lipsa de certitudine
a producerii sale în viitor.

Ioan Adam

Note de subsol:
G. Marty et P. Raynaud, op. cit.,vol. II, partea I, nr. 376, p. 353; J. Carbonnier, op. cit., vol. II, p. 583; R. Rodière, op.
cit., nr. 209. Pentru o opinie contrară care neagă caracterul direct al prejudiciului, a se vedea Tr. Ionaşcu, op. cit., p.
278.
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 209/1965, J.N. nr. 8/1965, p. 158.
A se vedea, în acest sens: G. Viney, P. Jourdain, op. cit., p. 154-178; Fr. Terré,Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.
699-702.
Trib. Suprem, dec. nr. 1589/1974,în I.G. Mihuţă, Repertoriu pe anii 1969-1975.
În ceea ce priveşte cheltuielile de înmormântare reprezentând valoarea parastaselor şi a monumentului funerar
suportate în memoria victimei, în practica judiciară s-a statuat că între evenimentul morţii şi efectuarea tuturor acestor
cheltuieli se constată că există raport cauzal, prejudiciul efectiv suferit cuprinzând şi cheltuielile pentru parastasele
tradiţionale şi pentru ridicarea unui monument funerar, acestea fiind direct legate de evenimentul morţii victimei.
C.S.J., s. civ., dec. nr. 417/1993, Dreptul nr. 9/1993, p. 81.
Pentru amănunte în legătură cu caracterul direct al prejudiciului, a se vedea din literatura de specialitate franceză J.
Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, Le fait juridique, p. 125. În această opinie se arată că reglementând responsabilitatea
contractuală, art. 1151 C.civ.fr. dispune că daunele-interese alocate creditorului nu trebuie să cuprindă decât ceea ce
este o consecinţă imediată şi directă a neexecutării convenţiei. Logica impune să transpunem această regulă şi în
planul responsabilităţii delictuale.
Pentru amănunte privind elementele de diferenţă dintre prejudiciul viitor şi prejudiciul, eventual a se vedea J. Flour,
J.L. Aubert, E. Savaux, Le fait juridique, p. 126. Astfel, se arată că prejudiciul viitor se opune prejudiciului eventual
a cărui realizare este foarte ipotetică şi care, datorită acestui fapt, nu poate deschide dreptul la reparaţie.
Trib. Suprem, dec. nr. 733/1957, C.D., 1957, p. 159.
Trib. Suprem, dec. nr. 690/1989, Dreptul nr. 4/1990, p. 75.
Trib. jud. Bihor, dec. pen. nr. 924/1973, C.D. 1973, p. 175. 
Cass. fr., s. a II-a civ., dec. din 12 mai 1966, în H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette,op. cit., p. 295.

2.3.3.

Prejudiciul trebuie să fie personal

Interpretarea corectă a acestui caracter al prejudiciului va trebui realizată cu atenţie, datorită confuziilor care se pot
crea cu uşurinţă, astfel caracterul personal nu exclude repararea prejudiciilor colective ori a celor care provin din
transgresarea intereselor unor largi categorii de persoane, în funcţie de circumstanţele producerii faptei ilicite; mai
mult, nu sunt excluse nici prejudiciile prin ricoşeu. Din analiza stricto sensu a termenului de „caracter direct al
prejudiciului” am putea înţelege că acesta vizează doar persoana care a suferit un prejudiciu injust, şi că doar
această persoană ar putea solicita reparaţia. Doctrina şi jurisprudenţa modernă, după cum am putut vedea mai sus,
validează repararea prejudiciilor cauzate atât victimei iniţiale (imediate), cât şi persoanelor care au fost prejudiciate
indirect, prin ricoşeu, acelor victime aşa-zise „indirecte.”
Originea şi justificarea afirmării acestui caracter constă în „politica civilă” centrată pe ocrotirea persoanei umane, care
nu se limitează la dreptul de a cere reparaţia de către persoana privită individual, ci dreptul general a „celui” ori
„celor” care au avut de suferit în urma faptei prejudicioase.
Aşa cum realităţile cotidiene ne-au demonstrat, nu este de neglijat importanţa protejării intereselor unor colectivităţi,
fie ei angajaţi, membri unei asociaţii de proprietari, membri unei profesii, a unui grup de consumatori ori producători,

181
a unei etnii ori confesiuni.801 Vorbim deci de eventualitatea producerii unor prejudicii colective (care sunt cauzate mai
multor persoane de către unul şi acelaşi eveniment), care în condiţiile în care sunt rezultatul unui accident nuclear,
act de terorism, declanşarea unei pandemii, datorită amplorii pot îmbrăca forma pe care doctrina 802 o denumeşte
„prejudicii în masă”.
În ceea ce priveşte caracterul personal al prejudiciilor colective (respectiv, în cazul vătămării interesului colectiv), în
plan individual, dauna îşi pierde din substanţă cu susceptibilitatea de a-şi pierde şi din certitudine, în special când
colectivitatea prejudiciată este foarte numeroasă. Este recunoscut, în atare situaţii, dreptul fiecărui membru de
a solicita reparaţia în ceea ce îl priveşte, mai puţin dreptul de a se adresa instanţei pentru repararea prejudiciului
suferit de întreaga colectivitate sau grup. De aceea, în practică s-a recunoscut eficacitatea acţiunilor colective, ale
căror soluţii devin opozabile întregului grup. În plan intern, aceste acţiuni pot sta la dispoziţia asociaţiilor profesionale,
de proprietari, de consumatori, sindicatelor, dar şi anumitor autorităţi publice în limitele legii care le recunoaşte
o astfel de competenţă şi calitate procesuală activă.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea: L. Pop, I.F. Popa, S. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile,ed. cit., p. 420.
A se vedea în acest sens: A. Guégan-Lécuyer, Dommages de masse et responsabilité civile, L.G.D.J., Paris, 2006
apud L. Pop, I.F. Popa, S. Vidu, op. cit., p. 420.

2.3.4.

Prejudiciul trebuie să rezulte din încălcarea ori atingerea unui drept ori a unui interes legitim

Din dispoziţiile art. 1349 alin. (1) NCC rezultă obligaţia generală a oricărei persoane de a nu aduce „atingere, prin
acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime altor persoane,” ca mai departe, urmare a neglijării
acestei dispoziţii, sancţiunea să fie formulată în dispoziţiile art. 1359 NCC , care prevede că: „autorul faptei ilicite este
obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul
este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”. Desigur trebuie făcută
observaţia ca acest interes să nu fie contrar legii, ordinii publice ori bunelor moravuri, respectiv să fie caracterizat de
stabilitate ca manifestare şi ca întindere în timp.
Controversele doctrinare803 s-au format, însă, în timp în jurul unor cazuri reale în care prejudiciile au fost produse ca
urmare a încălcării unui simplu interes rezultat dintr-o situaţie de fapt, interes căruia nu-i corespunde un drept
subiectiv.804 Practica judiciară a dat curs acestei orientări doctrinare, în sensul în care s-au acordat despăgubiri acelor
categorii de persoane a căror interese au fost prejudiciate, chiar în lipsa unui drept subiectiv, cum ar fi admiterea
acţiunii în despăgubiri a concubinei victimei unui omor, aflată în întreţinerea statornică a defunctului. Tot din aceleaşi
considerente s-au admis şi acţiuni pentru ocrotirea copiilor soţului decedat în urma evenimentului prejudicios, copii
din altă căsătorie ai soţului supravieţuitor, întreţinuţi de victimă în mod statornic, care nu aveau relaţie de filiaţie, deci
un drept subiectiv în legătură cu defunctul. Prin urmare, acest interes legitim, serios, moral şi licit, fundamentat pe
împrejurări de fapt, va trebui probat prin orice mijloc legal, instanţa având rolul de a aprecia asupra acordării
reparaţiei şi a întinderii acesteia, având ca suport legal şi mai noile dispoziţii ale art. 1349 alin. (1) şi 1359 NCC , mai
sus prezentate.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens: M. Eliescu, op. cit., p. 100-102; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 146-147; I.M. Anghel,
M.F. Popa, Fr. Deak, op. cit.,p. 85.
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit.,p. 422.

2.3.5.

Prejudiciul să nu fi fost reparat

182
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată, dorim să subliniem încă un caracter al prejudiciului, cu importante implicaţii
de ordin juridic, dar şi economic. Astfel, răspunderea civilă înseamnă repararea prejudiciului, prin înlăturarea
integrală a efectelor faptei ilicite. În cazul în care prejudiciul a fost reparat, victima nu mai are dreptul la o nouă
reparaţie, pentru că aceasta ar constitui o sursă de venituri suplimentare faţă de paguba suferită.805 De asemenea,
dacă pentru repararea prejudiciului răspund solidar mai multe persoane, iar victima a obţinut repararea integrală de la
una dintre ele, dreptul de creanţă se stinge prin executare, cel păgubit neavând dreptul de a obţine repararea
prejudiciului şi de la celelalte persoane. Altfel spus, victima este îndreptăţită la o singură reparaţie integrală
a prejudiciului suferit, ea neputând cumula mai multe despăgubiri pentru aceeaşi pagubă. Dar, în practică, se
întâlnesc situaţii în care o altă persoană decât autorul prejudiciului plăteşte victimei, fapt prin care se acoperă total
sau parţial prejudiciul produs. Pot apărea asemenea situaţii în următoarele cazuri:
a) victima prejudiciului primeşte pensie de la Asigurările sociale. 806 Primind o pensie de invaliditate, de urmaş sau de
ajutor social, victima va avea la îndemână şi o acţiune civilă prin care va putea cere autorului prejudiciului diferenţa
care nu este acoperită prin plata pensiei, diferenţa între retribuţia avută anterior şi pensia stabilită. Se observă că
despăgubirile acordate potrivit dreptului comun au un caracter subsidiar faţă de despăgubirile acordate potrivit
legislaţiei privitoare la asigurările sociale;807
b) victima prejudiciului primeşte despăgubiri de la o societate de asigurări. În acest caz avem mai multe situaţii
posibile:
– victima avea calitatea de persoană asigurată. În cazul unei asigurări de persoane, victima va primi de la societate
de asigurare suma asigurată, care se va cumula cu despăgubirile datorate pentru repararea pagubei de către cel
răspunzător de producerea ei.808 Aceasta deoarece asigurarea de persoane constituie o măsură de prevedere şi
economisire. Asigurătorul nu are drept de regres asupra autorului prejudiciului, deoarece el este obligat să plătească
victimei suma asigurată. În cazul asigurării de bunuri, victima va primi indemnizaţia de asigurare atunci când se
produce riscul asigurat, care are caracter de despăgubire şi care nu se poate cumula cu despăgubirile datorate de
autorul prejudiciului.809 Dacă prejudiciul este mai mare decât indemnizaţia de asigurare, victima are dreptul de
a pretinde diferenţa de la autorul prejudiciului. În schimb, societatea de asigurare are acţiune în regres asupra
persoanei vinovate;810
– în cazul în care autorul prejudiciului este asigurat de răspundere civilă, victima prejudiciului poate primi despăgubire
de la societatea de asigurare. Dacă despăgubirea a fost plătită şi nu acoperă integral prejudiciul suferit, pentru
diferenţă poate introduce acţiune împotriva autorului prejudiciului. 811 Deoarece autorul prejudiciului are calitate de
asigurat, în principiu, societatea de asigurare nu are acţiune în regres asupra acestuia;
c) victima prejudiciului primeşte despăgubiri de la o  terţă persoană. Şi în acest caz avem două situaţii:
– când terţa persoană plăteşte în locul autorului prejudiciului, victima va putea urmări pe autor numai pentru diferenţa
de prejudiciu neacoperit. Raporturile dintre autorul prejudiciului şi terţul plătitor se stabilesc potrivit înţelegerii lor:
terţul poate fi un gestor de afaceri al autorului faptei ilicite, terţul poate face o liberalitate indirectă autorului sau îl
poate împrumuta în această formă;
– când terţa persoană plăteşte cu intenţia de a  veni în ajutorul victimei, aceasta îşi păstrează neatins dreptul de
a obţine despăgubiri de la autorul prejudiciului. Spre exemplu, obligaţia autorului prejudiciului la plata integrală
subzistă chiar în cazul ajutorului material acordat victimei de către apropiaţii acesteia.
Plata efectuată cu caracter de ajutor dat familiei victimei nu înlătură dreptul la exercitarea acţiunii civile împotriva
autorului prejudiciului, nefiind făcută cu intenţia de a-l elibera pe acesta din urmă, ci cu intenţia de a gratifica familia
victimei.

Ioan Adam

Note de subsol:
În literatura de specialitate s-a arătat că scopul răspunderii delictuale este exclusiv reparator. De aceea, în cazul în
care prejudiciul a fost deja reparat, răspunderea civilă delictuală încetează, I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil.Teoria
generală a obligaţiilor, p. 217.
În ceea ce priveşte situaţia în care victima prejudiciului primeşte pensie de la asigurările sociale de stat, a se vedea şi
poziţia doctrinei franceze: J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, Le fait juridique,p. 140.
S-a decis că dacă instanţa l-a obligat pe inculpat să plătească lunar părţii vătămate o sumă ce reprezintă diferenţa
dintre câştigul realizat anterior şi pensia de invaliditate pe care o primeşte ca urmare a incapacităţii de muncă
cauzată prin fapta inculpatului, acesta nu mai poate fi obligat la plata unei despăgubiri lunare în favoarea copiilor
minori ai victimei, deoarece contribuţia persoanei vătămate la întreţinerea copiilor este cuprinsă în pensia de
invaliditate şi despăgubirea pe care inculpatul o plăteşte lunar părintelui acestora. C.S.J.,s. civ., dec. nr. 841/1993,
B.J., 1993, p. 189.

183
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 1487/1988, R.R.D. nr. 5/1989, p. 71.
Trib. Suprem, dec. nr. 230/1985, R.R.D. nr. 12/1985, p. 75.
Trib. Suprem, dec. nr. 365/1985, R.R.D. nr. 12/1985, p. 65.
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 415.

2.4.

Cazuri noi de atragere a răspunderii civile pentru prejudicii reglementate de Noul Cod civil

2.4.1. Repararea prejudiciului cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj

2.4.1.1. Noţiune şi reglementare

Încă de la început, dorim să menţionăm că prejudiciul cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj reprezintă
unul dintre elementele de noutate în materia răspunderii civile delictuale, consacrate în Noul Cod civil , ce are un
impact deosebit de important asupra orientării practicii noastre judiciare, încurajând victimele pentru a acţiona în
vederea obţinerii de despăgubiri şi pe acest temei.
Consacrat în dispoziţiile art. 1385 alin. (4) NCC , acesta reprezintă o categorie distinctă de prejudiciu reparabil prin
angajarea răspunderii civile delictuale care priveşte acele consecinţe negative cauzate în mod direct prin săvârşirea
unei fapte ilicite care constau în ratarea posibilităţii reale şi serioase privind producerea unui eveniment favorabil
pentru viaţa victimei, care i-ar fi putut aduce împliniri în viaţa personală sau în plan economic prin realizarea unor
proiecte.
Având în vedere tumultul vieţii contemporane, precizăm faptul că astăzi trebuie să acceptăm riscul producerii unor
prejudicii anonime pentru membrii societăţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit orientării răspunderii subiective, în lipsa
dovedirii culpabilităţii unei persoane, nu va putea fi angajată obligaţia acesteia de reparare a prejudiciului. Victima
inocentă este nevoită să suporte în mod injust un prejudiciu cauzat prin fapta altei persoane sau de lucrurile şi
animalele aflate în paza sa, devenind atât de vulnerabil în faţa unor asemenea pericole.
Din motive de acurateţe juridică, precizăm că prin „şansă” se înţelege o circumstanţă favorabilă, o posibilitate de
reuşită, de succes, de noroc etc. Prin însăşi natura sa, „şansa” realizării unui anumit obiectiv este aleatorie deoarece
materializarea ei depinde într-o măsură mai mare sau mai mică de o serie de factori de natură obiectivă sau
subiectivă. Astfel, de câte ori apreciem că avem „o şansă” de a realiza un anumit obiectiv de natură a ne aduce noi
împliniri, în mod inevitabil există şi riscul unui eşec care ar elimina avantajele urmărite. Aceasta conduce la concluzia
că nu în toate cazurile în care evenimentul nu a avut loc, viitorul victimei ar fi fost cu totul altfel
Făcând aplicarea argumentului a fortiori, dacă acceptăm ideea potrivit căreia viaţa noastră depinde şi de hazard, nu
ar putea fi desemnată răspunzătoare o anumită persoană pentru asemenea situaţii în care a fost ratată ocazia
obţinerii unui anumit avantaj. Privită din această perspectivă atât de simplă şi pesimistă, „pierderea şansei” ar putea fi
acea consecinţă nefastă a unei fapte ilicite, dar incertă pentru care nu s-ar putea asigura despăgubiri persoanei
vătămate, constând în imposibilitatea realizării unui proiect legat de viaţa privată a victimei sau legat de cariera sa
profesională, de finalizarea unei lucrări sau încheierea unei afaceri comerciale profitabile.
Uneori asemenea consecinţe pot fi de o importanţă covârşitoare pentru destinul victimei, incomensurabile şi
ireductibile, mult mai grave decât prejudiciul cauzat în mod direct integrităţii sale corporale sau bunurilor sale, astfel
că se pune problema în ce măsură persoana responsabilă ar putea fi obligată la acordarea unor reparaţii, pe temeiul
răspunderii civile delictuale.
De lege lata, menţionăm că prejudiciul cauzat prin „pierderea şansei de a obţine un avantaj” poate fi invocat în cadrul
răspunderii civile delictuale, dar şi în domeniul răspunderii civile contractuale ori de câte ori prin neîndeplinirea
obligaţiilor legale sau contractuale, s-au produs asemenea consecinţe. Acest prejudiciu ar putea fi reclamat atât de
victima directă a unei fapte ilicite, cât şi de către apropiaţi dacă dovedesc că au suferit prin ricoşeu un asemenea
prejudiciu.812
Prin urmare, Noul Cod civil reglementează posibilitatea victimei de a invoca producerea unei consecinţe negative,
dăunătoare, a faptei ilicite care ar consta în pierderea unei şanse pe care ar fi avut-o dacă evenimentul păgubitor nu
s-ar fi produs. Asemenea situaţii ar putea apărea ori de câte ori, prin comiterea unei fapte vătămătoare sau
păgubitoare, au fost cauzate alături de urmările directe de natură patrimonială sau nepatrimonială şi alte consecinţe.
Analizând cu atenţie dispoziţiile legale, observăm că acestui prejudiciu i se acordă un loc deosebit, fiind stabilit un
regim special, aspect care rezultă şi din dispoziţiile art. 1385 NCC . Astfel, în alineatul (1) a fost consacrat principiul
reparării integrale a tuturor prejudiciilor, ca regulă general aplicabilă pentru toate situaţiile în care s-au cauzat
asemenea consecinţe. În alineatul (2), s-a făcut referire la prejudiciul viitor, ca o categorie distinctă de prejudicii care
sunt analizate din perspectiva certitudinii producerii lor, iar în alineatul (3) s-a precizat conţinutul despăgubirilor care

184
pot fi acordate, raportat la pierderea suferită, câştigul nerealizat, cheltuielile făcute pentru evitarea sau limitarea
prejudiciului.
În această ordine, în alineatul (4) al art. 1385 NCC s-a invocat posibilitatea ca fapta ilicită să fi determinat „(…) şi
pierderea şansei de a obţine un avantaj (…)”. A fost astfel recunoscută necesitatea reparării şi unui asemenea
prejudiciu, care poate fi atât actual, dar şi viitor, dar care este un prejudiciu cert, deci, indemnizabil.
2.4.1.2. Trăsăturile prejudiciului cauzat prin pierderea şansei de a  obţine un avantaj
2.4.1.3. Discuţii privind natura prejudiciului cauzat prin pierderea şansei în cazul Perruche

Ioan Adam

Note de subsol:
În practica noastră judiciară au fost semnalate izolat asemenea situaţii, fiind recunoscut dreptul victimei de a fi
despăgubită, fără a se invoca argumente privind „pierderea şansei”. Astfel, într-o cauză soluţionată de instanţa
noastră supremă în anul 1992 (C.S.J., s. civ., dec. nr. 17/1992, comentată de C. Stătescu, op. cit., p. 165), s-a
apreciat că este îndreptăţită să obţină repararea prejudiciului persoana care, deşi nu era încadrată în muncă la data
evenimentului, din probele administrate a rezultat, cu certitudine, că urma să se angajeze, iar această întârziere se
datorează neîndoielnic săvârşirii faptei ilicite a cărei victimă a fost. Remarcăm însă în jurisprudenţa altor state
europene că există o tradiţie mai veche privind admiterea reparaţiei prejudiciului cauzat prin „pierderea unei şanse”,
ceea ce demonstrează atenţia acordată pentru protejarea victimelor prin repararea integrală a prejudiciilor. Astfel,
printre cele mai vechi hotărâri pronunţate în Franţa este cea din 17 iulie 1889, prin care a fost admisă acţiunea civilă
în pretenţii promovată împotriva unui oficial ministerial, din culpa căruia reclamantul a fost împiedicat să urmeze
o procedură care i-ar fi dat posibilitatea de a câştiga un proces. Au fost pronunţate numeroase hotărâri judecătoreşti
privind asemenea prejudicii în legătură cu activitatea avocaţilor, notarilor, consilierilor juridici, consilierilor fiscali,
experţilor, contabililor, grefierilor, executorilor judecătoreşti. Astfel, prin hotărârile pronunţate au fost recunoscute ca
fiind prejudicii directe, nemijlocite şi actuale şi alte consecinţe negative ale faptelor ilicite săvârşite în societate, care
sunt raportate la pierderea unui avantaj. A se vedea, în acest sens, Chambre des requêtes de la Cour de Cassation,
dec. din 27 martie 1911, în Recueil Dalloz, 1914, p. 225.

2.4.1.2. Trăsăturile prejudiciului cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj

Ab initio, menţionăm că esenţa acestui prejudiciu constă în modalitatea de prejudiciere a victimei, diferită de celelalte
ipoteze. Efectele negative care se răsfrâng asupra victimei ca o consecinţă a comiterii unei fapte ilicite nu sunt
concretizate prin vătămarea integrităţii corporale sau deteriorarea bunurilor sale, ci privesc nematerializarea „unei
şanse” prin care s-ar fi putut obţine în viitor un avantaj. Astfel, prejudicierea victimei ar putea deveni efectivă numai în
măsura în care s-ar realiza obiectivul urmărit, ceea ce prezintă un anumit grad de probabilitate.
De lege lata, subliniem că producerea acestor consecinţe trebuie să se afle într-o legătură de cauzalitate directă cu
fapta ilicită săvârşită de persoana responsabilă. Pentru a fi un prejudiciu reparabil, şansa producerii evenimentului
favorabil pentru victimă trebuie să fie pe cât de reală, pe atât de serioasă. Dacă şansa s-ar fi realizat, perspectivele
evoluţiei victimei, sub aspect personal sau economic, ar fi cu totul diferite.813
Acest prejudiciu constă eo ipso în pierderea unor proiecte de viitor ce ar fi reprezentat un motiv de împliniri şi
realizări, care necesită despăgubiri.
În ce priveşte trăsăturile prejudiciului, precizăm că acesta trebuie să fie cert (sigur, neîndoielnic) şi real (de
netăgăduit, efectiv, indiscutabil), iar nu unul eventual (posibil, probabil).
În jurisprudenţă,814 au fost considerate prejudicii certe prin pierderea şansei suferite de anumite persoane
următoarele împrejurări:
– ratarea speranţei unei reuşite profesionale prin imposibilitatea participării unei persoane la un concurs de
promovare în funcţie, la susţinerea unui proiect sau la susţinerea unui concurs pentru angajare, ca efect al faptului că
a fost victima unui accident soldat cu vătămarea sa corporală;
– eşuarea planurilor privind întemeierea unei familii datorită faptului că unul dintre logodnici, spre exemplu viitorul soţ,
a fost victima unui accident rutier, în urma căruia a fost spitalizat o lungă perioadă de timp sau a rămas infirm;
– alterarea gravă a relaţiilor de familie şi divorţul soţilor, cauzate în mare măsură de situaţia creată prin accidentarea
unuia dintre aceştia şi cauzarea unei infirmităţi permanente;
– pierderea şansei de a câştiga un premiu pentru proprietar sau concurent, în urma faptului că a fost rănit calul
pregătit pentru o competiţie sau a fost avariat autovehiculul care urma să participe la un raliu;

185
– ratarea ocaziei încheierii unei afaceri pentru proprietarul unui imobil care constată că nu îl mai poate vinde la preţul
pe care şi l-a dorit deoarece a fost distrusă vegetaţia în urma depozitării unor deşeuri toxice sau poluării fonice
a zonei;
– pierderea ocaziei de a câştiga un proces datorită distrugerii mijloacelor de probă concludente şi pertinente care ar fi
putut dovedi pretenţiilor formulate.
Pentru a putea fi reparabil, acest prejudiciu trebuie să se apropie de certitudine, existând perspective reale de
obţinere a avantajului urmărit.
Aşa cum am mai precizat, acest prejudiciu constă în crearea unei situaţii dezavantajoase pentru victimă prin ratarea
unei anumite oportunităţi cu semnificaţii importante pentru viitorul său. Un asemenea prejudiciu ar putea fi actual, dar
şi viitor, dacă avem în vedere că urmările faptei ilicite se pot produce instantaneu sau ulterior, succesiv, la o anumită
perioadă de timp.
Pe aceeaşi linie de gândire, menţionăm că pierderea unei şanse de a obţine un avantaj nu depinde în exclusivitate
numai de hazard, de o pură întâmplare. Imposibilitatea realizării proiectului se datorează, in genere, intervenirii unui
eveniment exterior, respectiv săvârşirii unei fapte păgubitoare de către persoana responsabilă sau de către cel aflat
sub îndrumarea şi supravegherea sa, ori de lucrurile şi animalele asupra cărora exercită paza juridică. Aceasta este
cauza reală pentru care victima nu a reuşit să îşi finalizeze obiectivele propuse, ceea ce implicit i-a cauzat un
prejudiciu. Astfel, prin probele administrate se poate constata faptul că, în momentul comiterii faptei, victima ar fi avut
posibilitatea realizării proiectelor sale, dar a fost efectiv împiedicată de survenirea acestui eveniment.
De plano, precizăm faptul că şansa nu este doar un vis, o ipoteză imaginară, o alternativă irealizabilă, ci este
o pierdere reală, astfel că dacă nu ar fi fost comisă fapta ilicită, victima ar fi avut ocazia reală de a dobândi o situaţie
mai avantajoasă în plan personal sau patrimonial.
Perspectiva obţinerii unui avantaj trebuie evaluată concret, de la caz la caz, pentru a se stabili dacă ar fi fost sau nu
realizabilă. Astfel, doar pierderea unei şanse reale şi serioase ar putea constitui un prejudiciu cert, de natură a putea
fi reparat prin angajarea răspunderii delictuale.
În scopul completării acestui peisaj juridic, precizăm că evaluarea şansei se face în raport cu două criterii:
examinarea împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta ilicită, pe de o parte, şi situaţia specială în care se afla victima
la momentul respectiv, pe de altă parte.815
Pentru a putea obţine despăgubiri, victima va trebui să demonstreze şi faptul că a fost ratată o şansă serioasă, fiind
aproape o certitudine că obiectivele propuse s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul nefast. În caz
contrar, situaţiile sunt considerate a fi doar ipotetice, eventuale, astfel că nu pot justifica admiterea pretenţiilor
formulate.
Un factor deosebit de pregnant în conţinutul acestui prejudiciu este cel aleatoriu care determină repararea parţială,
proporţională cu probabilitatea producerii sale. Elementul aleatoriu influenţează într-o măsura mai mare sau mai mică
posibilitatea producerii evenimentului viitor, care depinde astfel de mai multe cauze, de natura obiectivă şi subiectivă,
faptul că şansa a fost pierdută şi în urma producerii unei fapte păgubitoare antrenează răspunderea delictuală
a făptuitorului, dar numai în măsura în care ar fi putut contribui la producerea acestui prejudiciu. Se asigură astfel
numai despăgubiri parţiale, proporţionale cu şansa reală pierdută.816
În ce priveşte existenţa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, subliniem că este esenţială pentru angajarea
răspunderii delictuale în această ipoteză. Astfel, trebuie să se facă conexiunea între comiterea faptei ilicite şi
împiedicarea dobândirii, în viitor, a unui avantaj. Sub acest aspect, precizăm că este important ca între faptă şi
prejudiciu să fie stabilită o legătură de cauzalitate directă, de natură a desemna persoana care se face responsabilă
de neobţinerea avantajului urmărit de victimă. În măsura în care au existat alte cauze care au determinat pierderea
acestei şanse, nu va putea fi angajată obligaţia de reparare în sarcina autorului faptei ilicite.
Astfel, pierderea şansei unei reuşite profesionale poate fi consecinţa nemijlocită a unei fapte ilicite, dacă prin
vătămarea integrităţii fizice sau psihice a victimei, autorul faptei a împiedicat-o să desfăşoare activitatea ştiinţifică pe
care aceasta şi-a propus-o. Cu titlu de exemplu, menţionăm: imposibilitatea să-şi susţină referatele şi proiectele, să
se prezinte la un concurs, să participe la cursurile de perfecţionare, să conducă activitatea colectivului de cercetare,
să îşi urmeze cariera etc.
Un domeniu în care, în ultimele decenii, în jurisprudenţa altor state europene 817 a fost recunoscut prejudiciul prin
pierderea unei şanse, este cel al răspunderii medicale. Activitatea personalului medical pentru investigarea,
diagnosticarea, îngrijirea şi tratarea pacienţilor este apreciată ca fiind o activitate profesională, care depăşeşte
limitele îndeplinirii unor obligaţii contractuale şi se particularizează în raport de alte activităţi prejudiciabile. În acest
sens, unii autori francezi818 au susţinut ideea abandonării calificării răspunderii medicale ca aparţinând domeniului
contractual sau delictual şi au afirmat necesitatea consacrării unei răspunderi distincte, o răspundere
a profesioniştilor.
În raportul juridic cu pacientul său, medicul îşi exercită propria sa măiestrie, fiind obligat să depună toate diligenţele
pentru ameliorarea sau vindecarea acestuia. Răspunderea profesioniştilor în domeniul medical şi, în general, în toate

186
domeniile, implică mai multă exigenţă în evaluarea activităţilor debitorului prestaţiei, ceea ce presupune o atenţie
sporită pentru evitarea consecinţelor prejudiciabile.819
Spre exemplu, lipsa unei informări corecte sau a unei îndrumări privind tratamentul care ar trebui urmat date la
momentul oportun au adus în discuţie posibilitatea prejudicierii pacientului prin pierderea şansei de a lua o decizie de
natură să evite producerea unei tragedii.820
Deşi cauza directă, nemijlocită a situaţiei create este de natură biologică, s-a ridicat problema în ce măsură ar putea
fi evitată, dacă medicul îşi îndeplinea obligaţiile care îi reveneau. Soluţiile au fost diferenţiate în raport de calificarea
dată acestor obligaţii ale profesionistului faţă de pacientul său. Dacă se accepta ideea că informarea pacientului este
o obligaţie de rezultat, în lipsa dovezii îndeplinirii acesteia, se poate stabili o legătură de cauzalitate între fapta
medicului şi pierderea şansei de a decide pe care ar fi putut să o aibă pacientul. Dacă dimpotrivă, informarea
pacientului este apreciată doar ca o obligaţie accesorie celei de îngrijire, care nu are autonomie, şi este doar
o obligaţie de mijloace, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate directă cu pierderea şansei.
În legislaţia noastră, informarea pacientului cade în sarcina medicului, care va prezenta documentul semnat de
pacient prin care i-a adus la cunoştinţă toate informaţiile necesare. Forma scrisă a actului oferă posibilitatea
demonstrării condiţiilor şi conţinutului informării în caz de litigiu, aspecte cu privire la care pot fi administrate şi alte
mijloace de probă. În cazul producerii unui eveniment prejudiciabil, pacientul poate dovedi legătura de cauzalitate
dintre lipsa de informare şi consecinţele păgubitoare care s-au produs, pentru a obţine obligarea medicului la plata
despăgubirilor. Imposibilitatea luării unor decizii de natură a ameliora situaţia pacientului sau de a-i oferi speranţa
vindecării constituie pierderea unei şanse care ar putea constitui un prejudiciu reparabil. În acelaşi timp, refuzul
pacientului de a urma tratamentul recomandat presupune asumarea riscurilor agravării bolii, acest refuz trebuie să fie
consemnat în scris ca dovadă în ipoteza alterării stării sale de sănătate, considerându-se că prejudiciul se datorează
propriei sale fapte.
Conchidem prin a sublinia că obligaţia medicului de informare a pacientului priveşte atât riscurile grave sau frecvente,
precum şi cele excepţionale, dar care sunt în mod normal previzibile şi recunoscute. Potrivit dispoziţiilor art. 649 din
Legea nr. 95/2006 ,821 medicul trebuie să asigure informarea corectă, completă şi pe înţelesul pacientului ori, la
cererea lui expresă, să-i încunoştinţeze pe membrii familiei sale sau o altă persoană desemnată asupra stării sale de
sănătate, cu referire la diagnostic, investigaţii, pronostic şi, în special, asupra riscurilor care pot surveni în cazul
aplicării unui anumit tratament sau efectuării unei intervenţii chirurgicale, cu recomandarea îngrijirilor medicale
considerate a fi necesare.
Elementul esenţial în relaţia medic-pacient îl constituie respectarea dreptului bolnavului de a lua o decizie corectă în
ceea ce priveşte modul în care se va desfăşura în continuare tratarea şi îngrijirea sa.
În lumina acestor prevederi, obligaţia medicului de informare a pacientului său este un element primordial de care vor
depinde deciziile pe care acesta le va lua ulterior pentru viaţa şi sănătatea sa. Prin acordul informat pe care îl dă,
pacientul trebuie să îşi asume în mod conştient riscurile previzibile, utile şi controlate ale intervenţiei sau
tratamentului cu privire la care a primit din partea medicului informaţiile necesare. În lipsa acestui acord, medicul nu
are dreptul de a interveni, astfel că întreaga responsabilitate pentru consecinţele prejudiciabile care se vor putea
produce va reveni pacientului. Acesta este singurul care poate decide în ceea ce priveşte starea sa de sănătate, cu
excepţia situaţiilor în care nu este conştient.
Informarea pacientului trebuie să fie corectă, completă, promptă şi competentă din partea medicului, fiind obligaţia
primordială în raport de care vor putea fi realizate toate celelalte îndatoriri, respectiv, îngrijirea şi tratarea, garantarea
securităţii şi consilierea sa. Sub acest aspect, apreciem că obligaţia de informare a pacientului trebuie considerată ca
fiind o obligaţie distinctă faţă de celelalte obligaţii ale personalului medical, cu un conţinut specific.822

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens L.R. Boilă, Discuţii privind prejudiciul cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj în
cadrul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 7/2010, p. 108.
Idem, p. 109. 
Opinăm subliniind că numai pierderea unei şanse cu adevărat reale îndreptăţeşte victima la obţinerea unor
despăgubiri, cum ar fi: fapta ilicită a fost săvârşită în perioada în care victima era în curs de a realiza un proiect care
i-ar fi creat o situaţie avantajoasă, iar pierderea acestei şansei este incontestabilă. Cu titlu de exemplu, menţionăm
următoarea situaţie: victima era logodită şi urma să se căsătorească, având stabilită data nunţii, dar datorită
accidentului grav pe care l-a suferit, a pierdut această speranţă, iar căsătoria nu a mai fost încheiată. În mod evident,
victima a ratat o şansă reală şi serioasă, fiind în curs realizarea proiectului pe care şil-a propus. Însă în măsura în
care nu avea asemenea planuri, existând doar eventualitatea realizării lor, doar simpla supoziţie că ar fi fost posibil
să fie realizate în viitor nu este suficientă pentru a putea admite cererea de despăgubire. În ipoteza în care „pierderea

187
şansei” a survenit ulterior momentului în care a fost săvârşită fapta ilicită, trebuie stabilită legătura de cauzalitate
directă între acestea, în aşa fel încât să fie formată convingerea că s-a datorat acestei împrejurări.
Astfel, evoluţia postoperatorie a pacientului, victimă a unei agresiuni fizice, poate fi nefavorabilă, ceea ce determină
prelungirea îngrijirilor medicale, infirmitatea sau decesul acestuia. Aceasta poate influenţa situaţia sa familială,
cariera profesională, activităţile comerciale pe care le avea.
L.R. Boilă, Natura juridică a personalului medical în dreptul civil român, Dreptulnr. 5/2009, p. 88; Fr. Terré, Ph.
Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, ed. a 9-a,Ed. Dalloz, Paris, p. 97-989; G. Viney, Introduction à la
responsabilité, în Traité du droit civil, sub coordonarea lui J. Ghestin, L.G.D.J., ed. a 2-a, Paris, 1995, p. 146.
L. Demonet, Ch. Sailly Di Bella, Réparation du prejudice de l’enfant né handicapé, în Medicine et droit, nr. 51/2001,
p. 3-8.
Aprecierea modului în care sunt îndeplinite obligaţiile medicului faţa de pacientul său se poate face având în vedere
două criterii: competenţa profesională a practicantului, ceea ce presupune o temeinică pregătire profesională,
experienţă şi nu în ultimul rând, probitate morală, pe de o parte, şi riscurile aleatorii, care pot agrava situaţia
pacientului, fie din cauza bolii, fie a cauzei speciale în care se află bolnavul. Dacă în ceea ce priveşte principala
obligaţie a medicului de îngrijire a pacientului, în majoritatea cazurilor a fost apreciată ca fiind o obligaţie de mijloace,
în ceea ce priveşte obligaţiile de securitate, de consiliere şi de păstrare a secretului medical, au fost apreciate ca fiind
obligaţii de rezultat.
Ibidem.
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, M.Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.
De lege lata, precizăm că informarea pacientului are drept scop conştientizarea pericolelor privind boala de care
suferă pacientul, pentru a acţiona în deplină cunoştinţă de cauză, în raport de datele obţinute, în vederea evitării sau
diminuării lor. Astfel, consimţământul pacientului poate fi obţinut numai după o corectă şi completă informare privind
producerea riscului terapeutic. Lipsa informării poate determina „pierderea şansei” alegerii unui anumit tratament sau
a unei intervenţii salvatoare, care ar reprezenta un „avantaj” pentru pacient.

2.4.1.3. Discuţii privind natura prejudiciului cauzat prin pierderea şansei în cazul Perruche

În literatura juridică franceză823 există foarte multe discuţii privind una dintre ipotezele de malpraxis, care
îndreptăţeşte pacientul la obţinerea unei despăgubiri potrivit şansei pierdute, având în vedere faptul că a fost în
imposibilitatea de a lua o hotărâre privind tratamentul sau intervenţia pe care trebuie să o facă.
Adunarea Plenară a Curţii de Casaţie, prin hotărârea pronunţată la 17 noiembrie 2001, a declanşat numeroase
dezbateri doctrinare privind condiţiile speciale ale angajării răspunderii medicale pentru încălcarea obligaţiei de
informare a pacientului. Soluţia adoptată a zdruncinat orientarea instanţelor franceze de până atunci, cu referire la
posibilitatea angajării răspunderii delictuale pentru o categorie distinctă de prejudicii recunoscute ca fiind
indemnizabile, constând în pierderea şansei de a lua o decizie de care depinde, deopotrivă, viaţa părinţilor, dar şi
a copilului care urma să se nască cu un handicap congenital.
Din motive de acurateţe juridică, precizăm că instanţa franceză a soluţionat acţiunea civilă în pretenţii îndreptată
împotriva medicului care a supravegheat sarcina viitoarei mame şi a clinicii în al cărei laborator au fost efectuate
analizele acesteia, pentru prejudiciile cauzate părinţilor şi copilului lor, Nicolas Perruche, care s-a născut cu grave
afecţiuni neurologice. Prin probe ştiinţifice s-a dovedit comiterea unor erori profesionale privind examinarea analizelor
de laborator, dar şi carenţe în activitatea de îngrijire şi supraveghere medicală a gravidei pe perioada sarcinii, prin
aceea că medicul nu a sesizat faptul că viitoarea mamă contractase de la fiica sa o boală contagioasă, rubeola,
situaţie în care a apărut riscul transmiterii bolii şi naşterea unui copil cu handicap.
După ce instanţele inferioare au respins acţiunile promovate, instanţa supremă franceză a rejudecat cauza şi a admis
acţiunea civilă în pretenţii promovată împotriva medicului şi instituţiei sanitare cu motivarea că eroarea profesională
constă în lipsa de informare a mamei asupra pericolului aproape iminent al naşterii copilului bolnav şi imposibilitatea
acesteia de a lua o decizie privind un avort terapeutic.
În acest sens, instanţa s-a pronunţat: „Faptele culpabile comise de medic şi laborator în executarea contractului cu
reclamanta au împiedicat-o pe aceasta să îşi exercite dreptul său de a decide întreruperea sarcinii şi de a evita
naşterea unui copil cu handicap, astfel că aceasta este îndreptăţită să pretindă repararea prejudiciului suferit pentru
faptele culpabile săvârşite”. Această interpretare privind nerespectarea obligaţiei medicului de informare a pacientei
sale a fost invocată şi în alte hotărâri ulterioare ale instanţei supreme franceze, soluţionate doar la câteva luni după
pronunţarea hotărârii în cazul Perruche.824
Tot în hotărârea menţionată mai sus, instanţa a precizat următoarele: „copilul născut cu handicap poate pretinde
repararea prejudiciului rezultat din handicapul său dacă dovedeşte existenţa unei legături de cauzalitate directă cu
greşeala medicului constând în neexecutarea corespunzătoare a contractului de îngrijire medicală încheiat cu mama,
pe durata sarcinii, ceea ce a împiedicat-o pe aceasta să accepte soluţia unui avort terapeutic. În cazul întreruperii
sarcinii din motive medicale trebuie verificată îndeplinirea condiţiilor din Codul sănătăţii publice”.

188
Această orientare a ridicat numeroase discuţii în doctrina juridică. 825 Discuţiile s-au concentrat în jurul următoarelor
idei:
a) în ce măsură naşterea unui copil cu handicap poate constitui un prejudiciu de natură a angaja răspunderea civilă
delictuală?
b) există o legătură de cauzalitate reală, directă şi nemijlocită între handicapul copilului, pe de o parte, şi culpa
medicului, pe de altă parte?
c) naşterea unui copil cu handicap constituie un prejudiciu reparabil?
d) lipsa de informare a pacientei pentru a decide asupra avortului terapeutic constituie lezarea unui interes legitim al
copilului, pentru a putea pretinde despăgubiri?
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate a acestui tip de prejudiciu, dar şi a speţei în sine, vom încerca
să răspundem pe scurt la întrebări, reliefând astfel natura juridică a prejudiciului.
În acest sens, menţionăm că, în opinia noastră, naşterea unui copil nedorit nu reprezintă un prejudiciu reparabil,
pentru care s-ar putea pretinde despăgubiri.826 Cu totul alta este situaţia în care copilul nou născut prezenta un
handicap congenital despre a cărui existenţă medicală putea şi trebuia să ştie. Medicul avea obligaţia profesională să
îi informeze pe viitorii părinţi, la momentul oportun, pentru a se cunoaşte posibilitatea unui avort terapeutic.
În literatura juridică de specialitate se subliniază că obligaţia medicului de informare a pacientului reprezintă
o obligaţie distinctă de cea de îngrijire. Tot astfel, se apreciază că medicul nu şi-a respectat această obligaţie
profesională. Astfel, în pofida surselor de investigaţie moderne pe care le-ar fi avut la îndemână, a tratat cu
superficialitate riscul contaminării pacientei, iar apoi, în evoluţia sarcinii, nu a sesizat pericolul naşterii unui copil cu
deficienţe anatomice. Obligaţia sa profesională era aceea de a urmări evoluţia stării de sănătate a pacientei pe
durata sarcinii, de a efectua toate investigaţiile necesare stabilirii corecte a evoluţiei fătului şi de a o informa în ceea
ce priveşte starea lor de sănătate. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi avut posibilitatea de a stabili corect riscurile la care
se va expune viitoarea mamă în situaţia în care nu va urma recomandările privind avortul terapeutic.
În situaţia dată, medicul a tratat necorespunzător pacienta, lipsa de informare demonstrând necompetenţa
profesională, indiferenţa şi superficialitatea de care a dat dovadă în supravegherea pacientei, toate acestea fiind
circumscrise culpei sale profesionale.
În cazul de faţă, alegerea avortului terapeutic ar fi fost o soluţie medicală, dar şi umană care ar fi împiedicat atâta
suferinţă, pentru părinţi şi pentru copilul nou-născut.
De plano, apreciem că prejudiciul cauzat prin pierderea şansei de a alege reprezintă o consecinţă directă a comiterii
unei fapte ilicite, respectiv a unei obligaţii profesionale.827 Per a contrario, s-ar putea susţine inexistenţa oricărei
consecinţe juridice în cazul încălcării obligaţiei de informare a pacientului. Aceasta ar însemna însă diminuarea
semnificaţiilor acordului informat al pacientului, transformându-l într-o pură formalitate, ceea ce ar contraveni
dispoziţiilor legale.
În acest caz, şansa de a decide asupra riscului creat prin contractarea unei boli în timpul sarcinii şi de a alege soluţia
avortului terapeutic era reală şi serioasă, existând posibilitatea de a evita aducerea pe lume a unui copil cu un
handicap irecuperabil.
Numai în măsura în care părinţii ar fi complet informaţi asupra acestui risc, dar, cu toate acestea, nu ar fi acceptată
această soluţie, răspunderea medicului ar fi fost total înlăturată. Această şansă de a lua o decizie înţeleaptă privind
viitorul lor şi al familiei lor era reală şi serioasă. Dorinţa lor era aceea de a avea un copil sănătos. În situaţia în care,
prin investigaţiile ştiinţifice, s-ar fi demonstrat că fătul prezenta anumite anomalii anatomice, luarea hotărârii
întreruperii sarcinii ar reprezenta ultima soluţie. În acest sens viitorii părinţi ar fi putut decide numai dacă erau corect
informaţi. La nivelul actual al cunoaşterii medicale, în cazuri similare, riscul naşterii unui copil cu handicap este foarte
ridicat, astfel că problema trebuie analizată şi adusă la cunoştinţa acestora.
Prin urmare, pierderea unei şanse poate fi considerată un prejudiciu indemnizabil, atât pentru părinţi cât şi pentru
copil, fiind stabilită o legătură de cauzalitate între fapta medicului constând în încălcarea obligaţiei de informare şi
ratarea ocaziei părinţilor de a evita acest eveniment.
Dacă analizăm cu atenţie situaţia mai sus prezentată, handicapul copilului era de natură congenitală şi, din punct de
vedere cronologic, apăruse anterior momentului în care medicul trebuia să dea un diagnostic corect, în raport de
starea de sănătate a pacientei care se îmbolnăvise de rubeolă. Femeia însărcinată a contractat boala contagioasă de
la fiica sa, fiind de notorietate în lumea medicală că în asemenea situaţii, exista pericolul naşterii unor copii cu
handicap. Cauza directă şi nemijlocită a handicapului copilului a fost boala viitoarei mame, o cauză obiectivă de
natură biologică. Greşeala medicului a constat în eroare de diagnostic, în sensul că nu a sesizat contaminarea
rubeolică a femeii şi nu a informat-o pentru a putea lua hotărârea de a se supune avortului terapeutic, astfel, deşi
cauza handicapului era anterioară şi obiectivă, prin informarea corectă, viitorii părinţi ar fi fost în măsură să decidă
asupra viitorului lor şi al copilului lor, fie asumându-şi riscul naşterii lui, fie acceptând ideea avortului.
Faptul că mama nu a putut alege posibilitatea întreruperii cu scop terapeutic a sarcinii, din cauza lipsei de informare,
a creat o stare de risc pentru ea şi pentru copilul său nenăscut încă, situaţie care ar fi putut evita prejudiciul produs.

189
Astfel, instanţa supremă franceză a apreciat că, în aceste împrejurări, părinţii şi copilul, la rândul său, au suferit un
prejudiciu pentru care ar fi îndreptăţiţi la reparaţie. Prejudiciile economice ale copilului cauzate de culpa medicului au
fost evaluate în raport cu pierderea autonomiei şi necesitatea de a fi supravegheat şi îngrijit permanent toată viaţa sa,
pe de o parte, şi prejudiciul cauzat ca urmare a imposibilităţii exercitării unei profesii, urmării unei cariere etc., pe de
altă parte. Aceste prejudicii, actuale, dar şi viitoare, au fost estimate ca fiind certe, având în vedere imposibilitatea
individului de a duce o viaţă normală, incapacitatea de muncă permanentă şi continuă, situaţie în care trebuie să îi fie
asigurate mijloacele de existenţă.828
Cu titlul de observaţie precizăm că naşterea copilului cu grave afecţiuni congenitale, nevindecabile şi iremediabile
(wrong birth) le-a cauzat părinţilor prejudicii de natură economică şi morală, fiind în strânsă legătură de cauzalitate cu
fapta culpabilă a medicului.
Cu privire la prejudiciul moral, trebuie să precizăm că pierderea şansei de a face avort terapeutic le-a cauzat
numeroase suferinţe psihice pentru toată viaţa, deoarece vor fi nevoiţi să îşi asume responsabilitatea îngrijirii copilului
bolnav. În ceea ce priveşte prejudiciul economic al părinţilor, s-a apreciat că acesta variază în raport de starea de
sănătate a copilului, posibilitatea acestuia de a se deplasa, de a se îngriji singur, condiţiile de locuit care îi sunt
necesare, tratamentele medicale, supravegherea şi îngrijirea sa permanentă sau doar ocazională, medicamentaţia,
asistenţa specializată etc.
În literatura juridică franceză829 s-a apreciat că încălcarea obligaţiei medicului de informare a pacientului atrage
răspunderea delictuală pe temei obiectiv, deci independent de orice culpă, având în vedere asumarea riscurilor
exercitării profesiunii sale.
Informarea pacientului joacă un rol extrem de important în actul medical, având un caracter preventiv-anticipativ, dar,
în măsura în care s-au cauzat prejudicii corporale şi morale, îndeplineşte un rol reparatoriu, prin angajarea
răspunderii medicului pentru pierderea şansei obţinerii unui avantaj. Despăgubirile vor fi proporţionale cu diminuarea
oportunităţii ratate. Omisiunea de a da aceste informaţii sau superficialitatea cu care este îndeplinită această obligaţie
constituie, în aprecierea noastră, o eroare profesională pentru care medicul trebuie să răspundă.
În cazul Perruche, omisiunea medicului de a informa viitorii părinţi asupra riscurilor naşterii unui copil cu handicap şi
de a le aduce la cunoştinţă posibilitatea evitării unei asemenea situaţii privind avortul terapeutic constituie, în opinia
noastră, o faptă ilicită de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală. Dovada îndeplinirii acestei obligaţii revine
medicului, debitor al obligaţiei de informare, care, în derularea litigiului, nu a putut demonstra că şi-a respectat
această obligaţie. Prejudicierea părinţilor s-a produs prin pierderea şansei de a evita riscul naşterii unui copil bolnav
prin efectuarea unui avort terapeutic. În anul 2005, Tribunalul de Mare Instanţă din Reims, prin decizia din 19 iulie
2005, a decis că prin încălcarea obligaţiei medicului obstetrician de informare a viitoarei mame asupra handicapului
copilului nenăscut, s-au cauzat prejudicii nu numai părinţilor acestuia, dar şi celor doi fraţi mai mari care au suferit,
astfel, un prejudiciu „prin ricoşeu”, având în vedere faptul că acest eveniment le-a schimbat radical viaţa”. De lege
lata, menţionăm faptul că susţinem decizia, considerând-o justă.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Corgas-Bernard,Chronique de jurisprudence de la responsabilité civile médicale, în Medicine et droit, nr. 4/2003,
p. 12-14.
L’Assemblée du prejudice de la Cour de Cassation, hotărârea din 13 iulie 2001, în Recueil Dalloz, 2001, p.
2325. Situaţii similare au fost dovedite şi în alte două cauze: copilul s-a născut fără braţul stâng şi doar cu jumătate
din braţul drept, la capătul căruia erau doar două degete, respectiv, copilul prezenta la naştere o malformaţie
a braţului drept asociată cu o atrofie musculară pentru 2/3 din braţ, o distrofie însoţită de anchiloză de flexiune şi
atrofia antebraţului. În timpul sarcinilor, femeile au fost examinate de medici, dar nu suficient de competent, potrivit
informaţiilor ştiinţifice pe care le aveau la îndemână, inclusiv investigaţiile ecograf, astfel că nu au sesizat în timpul
sarcinii gravele anomalii anatomice ale fătului. Dacă examinările şi interpretările lor s-ar fi efectuat corespunzător,
existenţa malformaţiilor congenitale trebuia sesizată în timp util, iar mamele puteau fi îndrumate să facă un avort
terapeutic. Această decizie aparţinea în exclusivitate viitorilor părinţi, dar pentru a o putea lua, era necesară corecta
lor informare din partea medicului cu privire la riscul la care se expuneau de a da naştere unui copil cu handicap
congenital. În toate cauzele descrise mai sus, părinţii au promovat o acţiune civilă în pretenţie în nume propriu,
pentru prejudiciile materiale şi morale suferite prin naşterea copilului cu handicap, dar şi în calitate de reprezentanţi
legali ai copilului lor, în numele acestuia, pentru prejudiciile pe care le suferă în prezent şi pentru toată viaţa datorită
problemelor grave de sănătate cu care s-a născut. Curţile de Apel din Versailles la 12 iunie 1997, din Metz, la 26
martie 1997, şi din Aix en Provence, la 9 aprilie 1998, au admis acţiunea părinţilor, dar au respins acţiunea copilului
lor cu motivarea că nu există legătură de cauzalitate directă între culpa medicului şi starea de sănătate precară
a reclamanţilor. Toate aceste soluţii au fost modificate de Curtea de Casaţie franceză, în urma admiterii recursurilor,

190
în sensul desfiinţării hotărârilor atacate, rejudecarea cauzelor şi admiterea şi a acţiunilor formulate de copii, prin
reprezentanţii lor.
M.L. Moquet-Anger, Responsabilité medicale de l’hôpital, în Medicine et droit,nr. 4/2006, p. 6-12.
Curtea de Casaţie franceză, prin hotărârea din 25 iunie 1991, s-a pronunţat în sensul că: „Naşterea unui copil nu
poate constitui pentru mamă un prejudiciu care să poată fi reparat, chiar şi în situaţia în care naşterea a fost urmarea
unei intervenţii chirurgicale practicate fără succes în vederea întreruperii sarcinii”. A se vedea în acest sens G. Viney,
P. Jourdain, Traité du droit civil, sub coordonarea lui J. Ghestin, Les conditions de la responsabilité civile, L.G.D.J.,
ed. a 3-a, Paris, 2006, p. 17 şi urm.
Împiedicarea pacientei de a lua o hotărâre importantă privind evoluţia stării sale de sănătate şi riscul naşterii unui
copil bolnav, din cauza neinformării sale complete şi corecte, poate fi considerată o „faptă ilicită prejudiciabilă” de
natură a antrena răspunderea civilă a medicului. În condiţiile în care obligaţia de informare este recunoscută ca
o obligaţie profesională, distinctă de cea de îngrijire, trebuie să acceptăm ideea potrivit căreia decizia eronată luată
de pacientă, respectiv aceea de a nu face avort terapeutic, se datorează, într-o anumită măsură, şi medicului care
trebuie să răspundă pentru consecinţele astfel produse.
Y. Lambert Faivre, Le principe indemnitaire et l’Affaire Perruche, în Medicine & Droit, nr. 54/2002, p. 2-6.
G. David, Médicine et precaution: pas si simple, în Médicine et droit, nr. 50/2001, p. 1-5.

§3. Fapta ilicită. Aspecte doctrinare şi jurisprudenţiale. Analiza comparativă în lumina dispoziţiilor

Codului civil din 1864, respectiv a Noului Cod civil în materie

3.1. Noţiune şi definiţie

În afară de fapta voluntară licită – act de planificare, act juridic civil, adică contract sau act juridic unilateral şi fapta
juridică voluntară licită, în înţeles restrâns, cum este de exemplu gestiunea de afaceri – un alt izvor de obligaţii este şi
fapta ilicită.
Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită. Cu
toate că art. 998 C.civ. din 1864 dispune cu valoare de principiu „orice faptă a omului”, atât literatura cât şi practica
judiciară susţin că această prevedere se referă numai la fapta ilicită. Noua reglementare prin art. 1357 alin. (1) NCC
dispune: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.”
Observăm astfel faptul că Noul Cod civil elimină această confuzie care ne-a creat numai neplăceri de-a lungul
timpului.
Termenul de ilicit, prin el însuşi, evocă ideea de comportare nepermisă, neîngăduită, adică o contrarietate cu
o normă de conduită. Astfel, s-a arătat că în cadrul răspunderii civile, o faptă este ilicită când este potrivnică legii şi,
eventual, în întregirea acesteia, normelor de convieţuire socială, şi când ea încalcă, totodată un drept subiectiv sau
cel puţin un interes al altuia, interes care să nu fie potrivnic legii sau moralei.830
Noţiunea de faptă ilicită mai este întâlnită şi în art. 35 alin. final din Decretul nr. 31/1954 (în prezent abrogat), precum
şi în cuprinsul art. 25 alin. final din Decretul nr. 32/1954 (abrogat), unde se dispune că „minorii care nu au împlinit
vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta ilicită, decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ”.
De lege lata, menţionăm că aceste prevederi sunt preluate şi de Noul Cod civil , care în cadrul dispoziţiilor art. 1366
dispune: „(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu
răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei. (2) Minorul care
a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care se dovedeşte că a fost lipsit de
discernământ la data săvârşirii faptei.”
Fapta ilicită este definită ca orice acţiune sau inacţiune care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau
intereselor legitime ale unei persoane.831
În literatura juridică franceză numeroşi autori dau definiţii sau analize ale greşelii care creează o confuzie între
această noţiune şi aceea de ilicit.832
În primul rând fapta este ilicită când este contrară legii. De asemenea, este ilicită când este contrară regulilor de
convieţuire socială sau bunelor moravuri. Pentru a aprecia caracterul ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai
normele juridice, dar deopotrivă şi normele de convieţuire socială.833
Aceasta rezultă din prevederile art. 1 din Decretul nr. 31/1954 (abrogat la data intrării în vigoare a Noului Cod civil )
care dispune că drepturile civile se exercită în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire
socială.
Aşa cum am mai afirmat, fapta contrară normelor juridice şi regulilor de convieţuire socială are ca rezultat, de regulă,
şi încălcarea unui drept subiectiv al unei persoane, dar în unele situaţii şi atingerea unor interese legitime ale unei
persoane.

191
De obicei faptele ilicite aduc atingere dreptului de proprietate şi celorlalte drepturi reale principale. În acest caz toate
persoanele, altele decât titularul dreptului, sunt ţinute de obligaţia negativă universală de a nu face nimic de natură să
aducă atingere prerogativelor cuprinse în dreptul real, prerogative pe care titularul le poate exercita, prin acte
materiale sau juridice, fără intervenţia activă a altei persoane.
3.2. - Trăsături caracteristice ale faptei ilicite
3.3. - Acţiunea sau inacţiunea, modalităţi de săvârşire a faptei ilicite
3.4. - Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei. Cauze exoneratoare de răspundere

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit.,p. 143.
În literatura de specialitate franceză, fapta ilicită este definită succint ca fiind o slăbiciune a conduitei (A. Bénabent,
op. cit., p. 348). Într-o formulă celebră, Planiol a afirmat că fapta ilicită este încălcarea unei obligaţii preexistente (M.
Planiol, Etudes sur la responsabilité civile).De asemenea, fapta ilicită a mai fost definită ca fiind nesocotirea
(necunoaşterea, contestarea) unui drept sau a unei obligaţii impuse prin ordinea juridică (G. Viney,P. Jourdain, Traité
élémentaire de droit civil, tome II, nr. 863) citaţi după J. Flour,J.L. Aubert, E. Savaux, Le fait juridique, p. 91-92.
G. Marty, P. Raynaud, Droit civil,vol. II, partea I, Les obligations,Paris, Sirey, p. 397.
P. Cosmovici, Contribuţii la studiul culpei civile, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 67.

3.2.

Trăsături caracteristice ale faptei ilicite

Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături:

a) fapta are caracter obiectiv, în sensul că reprezintă o manifestare exterioară a unei atitudini de conştiinţă şi de
voinţă a unei persoane, un factor introdus în contextul relaţiilor sociale. Prin urmare, printr-o manifestare exterioară
a unei persoane s-a introdus un factor nepermis, prin care s-au încălcat anumite norme de drept sau un drept
subiectiv. Caracterul ilicit rezultă din această încălcare, fără a interesa atitudinea subiectivă a autorului faptei;
b) fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice, subiective, respectiv voinţa care a ales o anumită conduită, când
putea să aleagă o alta. Voinţa poate avea aspectul unei intenţii de a produce paguba sau a neglijenţei sau
imprudenţei.834 Fapta păgubitoare, prin urmare, trebuie să fie rodul unei atitudini psihice faţă de o conduită eventuală,
rodul unei greşeli, intenţională ori nonintenţională, greşeală pe care societate o reprobă;
c) fapta este contrară ordinii sociale, fiind reprobată de societate. Această reprobare, din punct de vedere subiectiv
este legată de culpă sau vinovăţie, iar din punct de vedere obiectiv este expresia caracterului ilicit al faptei.
Unii autori nu disting între fapta ilicită şi culpă, vorbind de fapta culpabilă a persoanei.835 Doctrina şi practica judiciară
susţin, în prezent, că distincţia dintre fapta ilicită şi culpă este nu numai posibilă, dar şi necesară. 836 Distincţia este
posibilă deoarece fapta ilicită este manifestarea exterioară a voinţei, iar culpa este atitudinea psihică, interioară, faţă
de această faptă. De asemenea este necesară pentru că sunt situaţii în care, deşi fapta ilicită există, răspunderea
civilă nu intervine, deoarece lipseşte vinovăţia autorului ei.837

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 140.
N.D. Ghimpu, Răspunderea civilă, Bucureşti, 1946, p. 122.
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,2000, p. 174.
Sunt situaţii în care deşi există fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea nu se angajează, deoarece lipseşte
vinovăţia. Este de exemplu fapta săvârşită de o persoană lipsită de discernământ sau sub imperiul forţei majore.

3.3.

192
Acţiunea sau inacţiunea, modalităţi de săvârşire a faptei ilicite

Orice faptă comisivă care întruneşte condiţiile ilicitului este o faptă ilicită, ca de exemplu: sustragerea, distrugerea
sau deteriorarea unui bun, vătămarea corporală sau atingerile aduse sănătăţii unei persoane ori uciderea acesteia,
folosirea fără drept a unui brevet de invenţie ori a unei opere literare sau artistice etc. Putem spune că de cele mai
multe ori fapta ilicită constă dintr-o acţiune, lucru firesc, deoarece viaţa impune membrilor societăţii fapte omisive,
respectiv abţineri de la fapte care ar putea provoca altora prejudicii.
Este însă de reţinut că nu numai acţiunea poate fi faptă ilicită, ci şi inacţiunea, neîndeplinirea unor activităţi sau
neluarea unor măsuri, atunci când această activitate, potrivit legii, trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană.
De exemplu, poate fi faptă ilicită omisiunea de a semnaliza pericolul de accidentare pe care-l reprezintă o groapă
săpată pe artera de circulaţie sau neacordarea de către medic a îngrijirilor medicale unei persoane accidentate,
urmată de decesul acesteia. De asemenea, un alt exemplu îl constituie lăsarea fără ajutor a unei persoane a cărei
viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie şi care este lipsită de putinţa de a se salva ( art. 315
C.pen.). Tot astfel, fapta ilicită este omisivă când o întreprindere omite să ia măsurile de protecţia muncii impuse de
legislaţia muncii.838
Omisiunea constituie faptă ilicită ori de câte ori norma legală obligă o anumită persoană să acţioneze într-un anumit
mod, cerinţă care nu a fost respectată. Suntem în prezenţa unei fapte ilicite omisive şi în situaţia în care ilicitul a fost
provocat cu intenţia de a păgubi pe altul, căci în dreptul nostru civil se admite în mod tradiţional că nu este îndurare
pentru cel care prin fapta lui urmăreşte păgubirea altuia (malitiis no est indulgendum).
Este posibil ca prin acelaşi comportament ilicit al unei persoane, fapta ilicită să întrunească atât condiţiile unei acţiuni,
cât şi ale unei omisiuni. Este cazul, spre exemplu, al conducătorului unui autoturism care circulă cu viteză şi care
este obligat să frâneze în curbă.

Ioan Adam

Note de subsol:
Un alt exemplu îl constituie situaţia în care o întreprindere sapă pe un loc circulat o groapă. Ea este obligată să
o semnalizeze noaptea trecătorilor printr-o anumită lumină. Omisiunea acestei precauţii, destinată să prevină
eventualele prejudicii, constituie o faptă ilicită. În asemenea cazuri, fapta de omisiune, care reclamă măsuri de
precauţiune, este alcătuită indivizibil dintr-o omisiune şi o comisiune. A se vedea în acest sens J. Carbonnier, Droit
civil. Les biens et les obligations, vol. II, Paris, 1964, p. 606.

3.4.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei. Cauze exoneratoare de răspundere

Sunt anumite situaţii în care, deşi prin fapta săvârşită s-a provocat unei persoane un prejudiciu, autorul acesteia nu
răspunde, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei. Nu ne raportăm la lipsa vinovăţiei, nici la cauzele străine
care înlocuiesc raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, ci la ipoteza în care fapta prejudicioasă a fost
săvârşită în anumite împrejurări, care conduc la înlăturarea răspunderii, având ca fundament conduita autorului faptei
care nu mai poate fi considerată ilicită. Suntem în prezenţa „cauzelor exoneratoare de răspundere” prin „înlăturarea
caracterului ilicit al faptei”, al comportamentului prejudicios.839
Astfel, pentru o înţelegere cât mai aprofundată, datorită strânsei legături între dreptul penal şi cel civil în materie,
trebuie să distingem între faptele care înlătură vinovăţia şi cele justificative, particulare dreptului penal. Cauzele
justificative se raportează la „împrejurările” mai sus subliniate, care conduc la înlăturarea răspunderii penale, uneori
şi a celei civile. Parafrazăm aici o importantă teză conform căreia „noţiunea de antijuridicitate840 exprimă
o contradicţie între acţiunea realizată de autor şi exigenţele ordinii juridice. Antijuridicitatea nu este un concept
specific penal, ci un concept unitar, valabil pentru întreaga ordine de drept, deşi atrage consecinţe în cadrul fiecărei
ramuri de drept. Pe cale de consecinţă, cauzele justificative841 recunoscute în dreptul penal produc de regulă efecte şi
în celelalte ramuri de drept în baza unităţii ordinii juridice. Astfel, o faptă comisă în legitimă apărare nu atrage nici
sancţiuni de altă natură (administrative, civile).”842 Vinovăţia nu afectează în principiu caracterul ilicit al faptei, de
aceea salutăm iniţiativa legiuitorului Noului Cod civil, care după tiparul Codului penal şi desigur, în plus faţă de Codul
civil din 1864, consacră şi reglementează expressis verbis aceste „cazuri justificative”, respectiv „cazuri care înlătură
caracterul ilicit al faptei” şi ca o consecinţă a dovedirii acestora, se „exonerează de răspundere” civilă delictuală
autorul faptei prejudicioase.
În acest domeniu trebuie subliniat că Noul Cod civil a concretizat ideile consacrate în doctrină şi valorificate de către
jurisprudenţa naţională în domeniul acestor cauze speciale, precum şi a efectelor acestora, dar pe de altă parte,

193
alături de alţi autori843, reliefăm că modul de formulare a textelor legale „este cu totul deficitar”, respectiv nu au fost
formulate definiţii specifice dreptului civil, a acestor cauze care conduc la exonerarea de răspundere, ci s-a optat spre
prezentarea excepţiilor aplicării lor, fiind enunţate doar cauzele, urmând ca prezentarea teoretică să fie realizată prin
similitudine cu definiţiile date de Codul penal, desigur punctând elementele particulare ale răspunderii civile
delictuale, diferite de regimul aplicabil instituţiilor similare în dreptul penal, pentru a nu se crea confuzii asupra
identităţii acestora.
3.4.1. - Legitima apărare (art. 1360, 1362 NCC)
3.4.2. - Starea de necesitate
3.4.3. - Divulgarea secretului comercial impus în anumite împrejurări
3.4.4. - Îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege ori a ordinului superiorului
3.4.5. - Exerciţiul drepturilor. Exercitarea normală şi legală a unui drept subiectiv. Abuzul de drept ca faptă ilicită
civilă
3.4.6. - Alte cauze de exonerare
3.4.7. - Clauze privind răspunderea. Consimţământul victimei
3.4.8. - Anunţuri privitoare la răspundere

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea P. Vasilescu, op. cit.,p. 628.
Antijuridicitatea în dreptul civil are drept corespondent termenii de „ilicit civil”, „delict civil” ori „faptă ilicită”.
Sunt cauzele care înlătură caracterul (ilicit) „penal” al faptei (art. 44-51 C.pen).
F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală,vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 469-470, citat de P.
Vasilescu, în op. cit.,p. 628.
L. Pop, Tabloul răspunderii civile în textele Noului Cod civil, R.R.D.P. nr. 1/2010,p. 159.

3.4.1.

Legitima apărare (art. 1360, 1362 NCC)

Aşa cum am arătat mai sus, în legislaţia civilă nu există o definiţie a legitimei apărări, Codul civil din 1864
neconţinând o prevedere legală care să menţioneze legitima apărare printre cauzele care exonerează de
răspunderea civilă. Per a  contrario, Noul Cod civil menţionează legitima apărare printre cauzele exoneratoare de
răspundere civilă, reglementând de altfel şi obligaţia celui care se află în legitimă apărare la plata unor indemnizaţii
adecvate şi echitabile, în condiţiile în care acesta a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări.
Textul art. 1360 NCC dispune că: „Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului
un prejudiciu”. Este evident faptul că termenul de „agresor” vizează sfera ilicitului penal, a faptelor de violenţă
materiale, (nu verbale), care reclamă o atitudine defensivă cu implicaţii mixte, civile şi penale.
Legitima apărare este definită în art. 44 alin. (2) C.pen., producând efecte exoneratoare atât pentru răspunderea
penală, cât şi pentru cea civilă. Problema legitimei apărări se pune numai în situaţia în care fapta săvârşită în legitimă
apărare a produs anumite prejudicii persoanei sau bunurilor atacatorului. Apărarea este legitimă în condiţiile în care
ea răspunde la „un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile
acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului” [conform noilor prevederi
ale art. 19 alin. (2) NCP].
Aşadar, din definiţiile găsite în domeniul dreptului penal român, prin asemănare putem extrage ideea conform căreia
pentru ca fapta să fie considerată săvârşită în legitimă apărare, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:844
a) atacul să fie material, adică să nu fie un simplu atac verbal, să fie direct, adică să ameninţe în mod nemijlocit
obiectul împotriva căruia este îndreptat, să fie imediat, adică să fie pe punctul de a se produce (iminent) sau să fi
început deja (actual) şi să fie injust, respectiv să nu existe un temei juridic care să justifice acea comportare. Fapta
săvârşită în legitimă apărare trebuie să se producă între momentul în care atacul a devenit iminent şi până la
momentul epuizării acestuia;
b) atacul să fie îndreptat asupra unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes obştesc;
c) atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc;

194
d) apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Va exista totuşi
legitimă apărare, dacă depăşirea unei apărări proporţionale s-a datorat tulburării sau temerii în care se găsea
persoana în cauză (exces justificat). Dacă excesul în apărare nu se datorează tulburării sau temerii, atunci va fi
angajată răspunderea celui care se apără, dar la această răspundere se lua în considerare faptul că acesta a  fost
provocat (exces scuzabil).845 Astfel, prin al doilea alineat al art. 1360 NCC „va putea fi obligat la plata unei
indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări”.
Considerăm că este important de subliniat faptul că legiuitorul uzitează termenul de „indemnizaţie” şi nu cel de
„despăgubire”. Acest fapt ne determină să înaintăm teza conform căreia Noul Cod civil îşi fundamentează aceste
dispoziţii pe „reguli de echitate”, care impun acoperirea prejudiciului generat prin răspunsul la agresiune, şi nu pe
ideea de răspundere care vizează „obligaţia de despăgubire”. Pe cale de consecinţă, victima care prin reacţia sa
disproporţionată faţă de atacul iniţial, comiţând astfel o infracţiune, va putea fi obligată la o „indemnizaţie în echitate”
care s-ar asemăna cu „obligaţia subsidiară de indemnizare” prevăzută de art. 1368 NCC şi nu cu obligaţia de drept
comun a reparării prejudiciului.
Salutăm teza conform căreia „recursul la echitate poate părea nepotrivit. Legitima apărare întemeindu-se pe echitate,
iar odată reţinută apărarea (în parte) legitimă, disproporţionalitatea ei nu ar putea explica indemnizarea atacatorului
tot pe aceleaşi raţiuni pentru care victima a fost scutită (parţial) de răspundere. Poate mai potrivită ar fi fost soluţia
inspirată din echitate care impune reprimarea atacului şi iertarea completă de răspundere, ca efect a aplicării
dictonului malitiis non est indulgendum, iar Noul Cod civil să nu se fi arătat iertător tocmai cu atacatorul. În plus, fapta
victimei atacului injust va fi parţial ilicită, ea fiind ilicită pentru partea excesivă de apărare, ceea ce face ca în acelaşi
timp aceeaşi faptă să fie licită şi ilicită”.846
Încă un aspect deosebit de important, în legătură cu cele mai sus prezentate, este şi faptul că legitima apărare nu
exonerează de răspundere dacă prejudiciul generat de răspunsul la atacul iniţial a fost suportat de un terţ, nu de
atacator. Mai mult, dacă „fapta păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va
îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză”, conform dispoziţiilor art. 1362 NCC. Deci, cel care
a salvat valori care aparţin altei persoane prin răspunsul său la atac, cristalizat sub forma legitimei apărări, este
îndrituit să primească o indemnizaţie de la cel ale cărui valori a apărat, în limitele îmbogăţirii fără justă cauză,
respectiv victima va avea la dispoziţie o acţiune directă împotriva terţului.
În ceea ce priveşte dovedirea elementelor constitutive ale legitimei apărări, fiind stări de fapt, se circumscriu oricărui
mijloc de probă uzitat în dreptul comun, această sarcina aparţinând victimei care a răspuns atacului. Raportându-ne
în continuare la prevederile din dreptul penal, în materia probatoriului, se instituie un caz de legitimă apărare
privilegiată847 în sensul în care art. 19 NCP dispune că: „Se prezumă a fi în legitimă apărare ... acela care comite
fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de
acesta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii”, prevederi
care au preluat şi dezvoltat textul mai vechiului art. 44 alin. (2 1 ) C.pen.848
Concluzionând, subliniem că potrivit mai vechilor dispoziţii ale art. 998 şi 999 C.civ. din 1864, respectiv în baza art.
1357 NCC , de principiu prejudiciile cauzate prin săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să fie reparate. Totuşi această
reparare nu se va produce dacă autorul prejudiciului a fost în legitimă apărare, deoarece aceasta înlătură caracterul
ilicit al faptei, şi pe cale de consecinţă, răspunderea civilă.

Ioan Adam

Note de subsol:
V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti,
1969, p. 350 şi urm., a se vedea în acest sens şi G. Antoniu, Legitima apărare,în Explicaţii preliminare ale Noului Cod
penal – art. 1-52, coord.G. Antoniu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 180-193, apud L. Pop, I.F. Popa,S.I.
Vidu, op. cit.,p. 429.
Jurisprudenţa ne-a demonstrat că sunt cazuri când sub aspect penal apărarea este legitimă ori, după caz, constituie
o circumstanţă atenuantă, în timp ce în latura civilă, autorul nu este exonerat de răspundere. Relevante sunt cazurile
excesului nejustificat de apărare (în opoziţie cu cel scuzabil), respectiv cazul provocării agresorului iniţial de a isca,
de a determina, de a dezlănţui atacul. A se vedea în acest sens: Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1024/1975, R.R.D. nr.
2/1976, p. 70. 
P. Vasilescu, op. cit., p. 631.
A se vedea în acest sens: F. Streteanu, op. cit.,p. 498; P. Vasilescu, op. cit.,p. 431.
„Se prezumă că este în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei
persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau
loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare”.

195
3.4.2.

Starea de necesitate

Codul civil din 1864 nu a reglementat nici această cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, lăsând ca dispoziţiile
Codului penal să-şi extindă aplicabilitatea şi în această materie. Încercând să completeze această lacună legislativă,
Noul Cod civil reglementează starea de necesitate astfel: „Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau
a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau un pericol iminent este
obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză” (art. 1361 NCC) , dar nu
realizează în acest demers o definire terminologică. Noul Cod civil are meritul de a o menţiona printre cauzele care
mai mult diminuează obligaţia de reparaţie şi mai puţin ca un veritabil mijloc de exonerare.
Această cauză exoneratoare de răspundere civilă este definită mai exact în cadrul dispoziţiilor art. 45 alin. (2) C.pen.
care prevede că suntem în stare de necesitate când fapta cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită „pentru a salva de
la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un
bun important al său, al altuia sau un interes obştesc”. Nu este în stare de necesitate şi prin urmare va răspunde cel
care săvârşind fapta, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă
pericolul nu era înlăturat [art. 45 alin. (3) C.pen.].
Dacă art. 45 C.pen. face parte din Capitolul intitulat „Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, corespondentul
său din Noul Cod penal , respectiv art. 20 , este încadrat în Capitolul privind „Cauzele justificative”, mai apropiat ca
terminologie de semnificaţia din Codul civil şi prevede că: „Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte
fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori a altei persoane sau un interes general, dacă
urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.”
Din aceste texte putem extrage ideea conform căreia această stare vizează un pericol ce se urmăreşte a fi anihilat,
datorat unui eveniment extern, care poate îmbrăca forma unui cataclism, unui fenomen natural, dar şi a unei acţiuni
umane, care generează obiectiv o stare de pericol, nu un atac ca în cazul legitimei apărări.
Pentru ca fapta ilicită să fie considerată săvârşită în stare de necesitate este necesar ca aceasta să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să fie vorba de un pericol grav şi iminent;
b) pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod;
c) pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important sau un interes
obştesc (aceasta din urmă fiind conformă dispoziţiilor art. 45 C.pen.).
Starea de necesitate este o cauză care înlătură răspunderea penală şi civilă. Dar ţinând cont că prin săvârşirea faptei
ilicite, se salvează valori aparţinând unor persoane, prin distrugerea de valori aparţinând altor persoane, cărora nu li
se poate imputa nicio faptă ilicită, literatura de specialitate 849 anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil a opinat în
sensul recunoaşterii în favoarea celui prejudiciat a unei acţiuni de recuperare a pierderii împotriva celui ale cărui
valori au fost salvate, acţiune întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză ori pe gestiunea de afaceri, dacă în
acest din urmă caz cel prejudiciat a consimţit la producerea prejudiciului în propriul său patrimoniu, pentru a fi
salvate, astfel, valori aparţinând altuia.
Menţionăm că în literatura de specialitate anterioară datei de 1 octombrie 2011 s-a exprimat opinia că starea de
necesitate exclude răspunderea penală, însă nu şi răspunderea civilă. 850 Alţi autori au propus, de lege ferenda, ca
starea de necesitate să nu înlăture răspunderea civilă, însă cu recunoaşterea dreptului instanţei judecătoreşti ca, în
funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, să poată înlătura această răspundere.851
Continuând în spiritul argumentaţiilor de mai sus, în contextul dispoziţiilor Noului Cod civil „cel care, aflat în stare de
necesitate, a distrus sau deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau
pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză” ( art.
1361 NCC ). Putem observa că reglementarea oferă o nouă perspectivă, distinctă de cea conturată de dreptul penal
în materie. Aşa cum am prezentat mai sus, doctrina şi jurisprudenţa au conturat în timp, din motive de echitate şi
normalitate socială şi economică unele teorii, respectiv unele practici care au fost preluate în reglementările de
actualitate ale noilor texte, în sensul în care fapta care a avut drept consecinţe prejudicierea altor persoane, în
condiţiile stării de necesitate, nu exclude în toate cazurile angajarea răspunderii civile. Mai mult, asemenea fapte pot
fi considerate ca fiind surse autonome de răspundere civilă, fiind echitabilă, justificată despăgubirea victimei faptei
prejudiciabile în atare situaţii.852 Astfel, din analiza noilor dispoziţii legale înţelegem faptul că există cazuri în care
starea de necesitate în care a fost comisă fapta conduce la înlăturarea angajării răspunderii pentru delictul civil, dar
nu şi pentru faptul licit generat cu această ocazie, respectiv a îmbogăţirii fără justă cauză a autorului faptei, care este
ţinut astfel să răspundă.853 Ar fi inechitabil ca autorul faptei să nu despăgubească pe victima acţiunilor sale care au
fost menite să-şi prezerve patrimoniul („bunurile sale”) ori pentru „a se apăra pe sine”. Astfel, legiuitorul nu putea
absolvi de răspundere pe cel care, chiar aflat în stare de necesitate, dă dovadă de egoism distrugând ori deteriorând
bunurile altuia pentru a se salva/„apăra” pe sine ori bunurile sale.

196
Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit.,p. 157-158.
V. Dongoroz, Explicaţiiteoretice ale Codului penal român, vol. I, p. 371.
Fr. Deak, Curs de drept civil, Dreptul obligaţiilor,partea I, Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1960, p. 193.
L.R. Boilă, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil, op.cit., p. 1422.
În doctrina franceză s-a conturat o răspundere specifică fundamentată pe starea de necesitate, în cadrul căreia au
fost invocate regulile aplicabile gestiunii de afaceri, respectiv a îmbogăţirii fără justă cauză, în scopul de a oferi
victimei faptei prejudicioase o „compensaţie mai mult sau mai puţin completă”. A se vedea în acest sens: G. Viney,
P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 581-582 citat de L.R. Boilă, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,I.
Macovei (coord.), Noul Cod civil, op.cit., p. 1423.

3.4.3.

Divulgarea secretului comercial impus în anumite împrejurări

Prin art. 1363 , Noul Cod civil instituie un nou caz de exonerare de răspundere civilă, respectiv a persoanei care
a cauzat un prejudiciu „prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări
grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică”.
Izvorul faptei prejudicioase constă în transgresarea secretului comercial, care rezultă din clauzele contractelor
comerciale care vizează informaţii confidenţiale, modalitatea în care se pot utiliza acestea, clauze privind obligaţii de
informare şi avertizare a unui cerc de persoane, a personalului angajat ori a partenerilor de afaceri, ţinuţi de un secret
comercial, impus pe o anumită perioadă de timp, clauze care pot cuprinde şi limitări, excluderi dar şi sancţiuni în
cazul nerespectării dispoziţiilor.
În ceea ce priveşte secretul, acesta trebuie evaluat în legătură cu gradul de importanţă a informaţiilor şi datelor
obţinute şi divulgate precum şi asupra urmărilor imediate ori ulterioare a acestei fapte, care poate produce un
dezechilibru în mediul concurenţial, poate destabiliza o relaţie socială, politică naţională ori internaţională, poate
submina lansarea unui produs, poate compromite valorificarea unor descoperiri de ordin tehnic ori ştiinţific ori ar
putea conduce la exploatarea acestor date în sens negativ, distrugător, poate chiar devastator, ca furnizarea unor
date privind dezvoltarea unor viruşi în laborator ori arme experimentale. Este evident deci faptul că urmare
a divulgării secretului, „a încălcării conţinutului raportului obligaţional de natură contractuală”,854 pentru angajarea
răspunderii civile, în aceste cazuri (pe lângă, poate alte forme de răspundere), este necesar ca fapta ilicită să fie
susceptibilă de a produce un prejudiciu.
„Divulgarea secretului comercial” nu trebuie confundată cu „divulgarea secretului profesional”, prevăzută şi
sancţionată de dreptul penal, care constă în „divulgarea, fără drept, a unor date, de către acela căruia i-au fost
încredinţate, sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei ori funcţiei, dacă fapta este de natură a aduce
prejudicii unei persoane...”, faptă susceptibilă de condamnare la o pedeapsă „cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă” ( art. 196 C.pen.).
Per a contrario, în condiţiile art. 1363 NCC , legiuitorul, având ca prioritate salvarea şi protejarea relaţiilor normale de
convieţuire socială, a circuitului civil normal, precum şi interesul general, exclude angajarea răspunderii civile în
ipoteze cu totul speciale, periculoase, chiar „grave”, ce privesc „sănătatea sau siguranţa publică”. Interesele private,
fundamentate în aria comercială pe realizarea de profit, sunt puse în umbră în faţa unor valori nepatrimoniale,
incomensurabile.

Ioan Adam

Note de subsol:
L.R. Boilă, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil, op.cit., p. 1424.

3.4.4.

Îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege ori a ordinului superiorului

197
Această ipoteză, deşi nu avea o reglementare expresă în legislaţia civilă din 1864, în cazurile în care se produceau
prejudicii prin încălcarea unui drept subiectiv, răspunderea civilă delictuală era înlăturată, deoarece doctrina şi
jurisprudenţa a statuat că suntem în prezenţa unei fapte justificative.
Noul Cod civil reglementează însă această cauză în mod expres, în cadrul dispoziţiilor art. 1364 sub denumirea
„Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege”, subliniind că: „Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise
de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul
ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări.”
Prin urmare, fapta prejudiciabilă nu va avea caracter ilicit şi prin urmare nu va atrage răspunderea civilă, atunci când
ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii sau în îndeplinirea ordinului
superiorului dat cu respectarea legii.
Un exemplu în acest sens este fapta pompierului, care distruge unele bunuri aflate în apropierea locului incendiului,
pentru a avea acces la sursa de apă ori la sursa incendiului sau pentru a limita extinderea focului; fapta agenţilor
poliţiei sanitare care iau măsura sacrificării unor animale pentru a împiedica extinderea unei epidemii, respectiv
epizootii, cum este gripa aviară, unde dauna proprietarilor de păsări este evidentă, dar cu toate acestea nu se pot
îndrepta împotriva agenţilor care au acţionat în baza ordinului primit şi executat, şi nici împotriva autorităţii sanitare
care se va apăra invocând prevederile legii care impune luarea unor asemenea măsuri. Alte cazuri asemănătoare
sunt rechiziţiile militare, executarea unor hotărâri judecătoreşti de demolare, confiscare, arestare etc.855
Fapta prejudiciabilă săvârşită în executarea ordinului este lipsită de caracter ilicit dacă îndeplineşte condiţiile:856
a) ordinul să fie pus în executare de persoanele care au această obligaţie. Aşadar, ordinul trebuie să emane de la
autoritatea legitimă, adică de la organul competent;
b) ordinul să fie emis cu respectarea dispoziţiilor legale, de regulă în scris şi să fie semnat;
c) ordinul să nu aibă caracter vădit ilegal şi abuziv;
d) modul de executare a ordinului să nu fie ilicit şi săvârşit din culpă.
Executarea ordinului emis de o autoritate se bucură de o prezumţie de legalitate. Acest ordin trebuie să emane de la
o persoană competentă la acel moment a dispune executarea anumitor activităţi şi sarcini, cu respectarea
dispoziţiilor legale, în limitele funcţiei şi drepturilor pe care i le rezervă gradul ori poziţia pe care o ocupă.
„Legitimitatea se judecă în formă dar şi pe fond. Ordinul trebuie să se adreseze agentului subordonat şi competent să
îl execute, care trebuie să îl pună în practică reglementar, fără exces de zel sau în mod ilicit.”857
În acelaşi spirit ca în modul de enunţare a articolelor anterioare, Noul Cod civil precizează doar cazurile în care ar
putea fi angajată răspunderea civilă delictuală şi nu arată expressis verbis că prin îndeplinirea unei îndatori prevăzute
de lege ori numai permise de lege sau prin executarea unui ordin al superiorului, faptei i s-ar înlătura caracterul ilicit.
Astfel, făptuitorul răspunde atunci când „putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale în asemenea
împrejurări.”
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată, va trebui să analizăm cu atenţie cazurile în care nu va putea fi înlăturat
caracterul ilicit al faptei. Aşadar, în cazul îndeplinirii unei activităţi impuse ori permise de lege, caracterul ilicit ar
subzista numai în ipoteza în care fapta ar fi săvârşită cu vinovăţie, desigur faptă generatoare de prejudiciu. În cazul
executării unui ordin al superiorului, fapta ar fi ilicită în ipoteza în care şi ordinul ar fi vădit ilegal ori modul de
executare ar fi vădit impropriu ori deficitar, şi desigur, care conduce la prejudicierea cu vinovăţie a unui terţ.
În ceea ce ne priveşte, îmbrăţişăm teza enunţată în doctrină 858 conform căreia sintagma „putea să îşi dea seama”
vizează condiţiile culpei civile privită prin prisma celor două elemente componente (factorul intelectiv şi volitiv). Pe
cale de consecinţă, trebuie analizat în ce măsură la momentul faptei, autorul prejudiciului „putea să îşi dea seama” de
caracterul vădit ilicit sau abuziv, în unele cazuri a ordinului în baza căruia acţionase. Este cazul unor angajaţi ai unei
primării, care primesc ordin să desfiinţeze o construcţie, ordin al consiliului local care se dovedeşte a fi ilegal. Este
evident că numai în măsura dovedirii vinovăţiei autorilor faptei va putea fi angajată răspunderea acestora şi este
firesc că la individualizarea culpabilităţii se va ţine cont de „împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de
persoana făptuitorului”, în conformitate cu dispoziţiile art. 1358 NCC. De asemenea, salutăm autorii859 care sprijină
fundamentarea din punct de vedere subiectiv a răspunderii pentru fapta proprie, vinovăţia autorului faptei
prejudiciabile fiind condiţia sine qua non a angajării răspunderii delictuale, a reparaţiei.
Considerăm că ar fi un vid legislativ faptul că în ceea ce priveşte „îndeplinirea unei activităţi” urmare a  ordinului
superiorului nu vizează ori nu include la nivel de text legal, terminologic şi sfera actelor de autoritate publică ce sunt
puse în aplicare de funcţionarii abilitaţi şi împuterniciţi în acest sens, aplicare ce poate fi susceptibilă de cauzarea
unor prejudicii, sferă unde nu întâlnim termenul de „ordin”(ori foarte rar) cu atât mai puţin cel de „superior”. Din raţiuni
de acurateţe juridică subliniem că îmbrăţişăm opinia conform căreia „ordinul legitim” vizează „instrucţiunile individuale
de natură, în special administrativă sau de comandament, în temeiul cărora agentul săvârşeşte fapta păgubitoare, iar
nu la fundamentul lui normativ sau legal, plecându-se de la presupunerea că ordinea de drept este ea însăşi legitimă
şi autorizează un asemenea ordin. Dacă chiar ordinea de drept este pusă sub semnul întrebării, cum se întâmplă în
cazul statelor dictatoriale, naziste sau comuniste, discuţia depăşeşte sfera cauzelor justificative şi a răspunderii
civile.”860

198
În ceea ce priveşte proba861 acestei cauze exoneratoare, după cum am arătat mai sus în cadrul aprecierii vinovăţiei
sub aspectul fundamentării subiective a acesteia, în favoarea agentului executant (agenţi profesionişti, aflaţi în
exerciţiul funcţiunii, fie ei poliţişti, pompieri, agenţi vamali, militari) funcţionează prezumţia simplă de legalitate
a ordinului, victima faptei prejudiciabile trebuind să răstoarne prezumţia de mai sus, prin orice mijloc de probă. În
ceea ce priveşte dovedirea ordinului, aceasta se circumscrie situaţilor concrete, specifice domeniului de activitate în
cadrul căruia a fost emis, fiind necesară prezentarea acelor înscrisuri care au emanat de la superior, care conţin
comanda şi direcţia asupra activităţii inferiorului. În ceea ce priveşte autorizarea legii, izvorul poate fi actul normativ
ori hotărârea judecătorească, mandatul de aducere, de arestare, încheierea de încuviinţare a executării, etc., care au
la bază, desigur, înscrisuri. În afara acestor cazuri speciale, deoarece suntem în prezenţa (şi în analiza) faptelor
juridice susceptibile de producerea unor prejudicii, se va admite în probaţiune orice mijloc legal de dovadă.

Ioan Adam

Note de subsol:
P. Vasilescu, op. cit., p. 637.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 181.
P. Vasilescu, op. cit.,p. 637-638.
L.R. Boilă, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil, op.cit., p. 1425.
A se vedea în acest sens L.R Boilă, Răspunderea civilă delictuală subiectivă, op.cit., 2009.
P. Vasilescu, op. cit.,p. 637.
Idem, p. 639. 

3.4.5.

Exerciţiul drepturilor. Exercitarea normală şi legală a unui drept subiectiv. Abuzul de drept ca faptă
ilicită civilă

Recunoscute de colectivitate pentru a permite titularului să tindă spre anumite finalităţi, să-şi satisfacă anumite
interese particulare, cu respectarea însă a intereselor obşteşti, drepturile subiective nu trebuie exercitate în alte
scopuri, nu trebuie să fie puse în slujba dorinţei de a face rău, de a păgubi, nu trebuie exercitate cu rea-credinţă, într-
un cuvânt nu trebuie să fie instrumentul de realizare a nedreptăţii. Dimpotrivă, drepturile trebuie să fie folosite civiliter,
cu grija de a nu vătăma pe ceilalţi decât în măsura în care acest rezultat negativ, desigur nedorit, este consecinţa
necesară a satisfacerii unui interes legitim.862
Exerciţiul normal al unui drept subiectiv, chiar dacă aduce unele restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv al altei
persoane, nu are caracter ilicit, dacă el este exercitat în condiţii normale, conform celebrei formule a lui Gaius – qui
suo iure utitur neminem laedit. În acest caz răspunderea civilă este exclusă. Este de exemplu, cazul proprietarului
care edifică o construcţie respectând distanţa legală faţă de limita proprietăţii învecinate, dar prin aceasta ia lumina
casei vecinului.
Spre deosebire de Codul civil din 1864, Noul Cod civil menţionează expressis verbis această cauză printre cele
exoneratoare de răspundere. Astfel, iniţial dispoziţiile art. 1353 NCC prevedeau că: „Cel care cauzează un prejudiciu
prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care a săvârşit fapta cu intenţia
de a-l vătăma pe altul.” Prin art. 190 pct. 34 din Legea nr. 71/2011 , această excepţie a fost înlăturată şi înlocuită cu
textul: „cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”, extinzând astfel sfera cazurilor de răspundere.
Abuzul de drept poate fi înţeles în două sensuri:
a) exercitarea dreptului subiectiv prin depăşirea limitelor acestuia, în situaţia în care titularul dreptului îl exercită în
mod anormal, titularul abătându-se de la conduita celorlalţi titulari de drepturi. 863 În acest caz abuzul de drept
înseamnă că s-a acţionat fără drept, depăşindu-se limitele dreptului subiectiv aşa cum au fost stabilite de lege,
normele de convieţuire socială, precum şi practica judiciară. Un exemplu al abuzului de drept îl constituie cazul
proprietarului care ridică pe propriul teren o construcţie. Dacă construcţia este ridicată cu unicul scop de a pricinui un
rău vecinului, suntem în prezenţa unui act de exerciţiu abuziv, dreptul fiind abătut de la destinaţia sa economică. De
asemenea săvârşeşte un abuz de drept proprietarul terenului care, în scop de şicană sau pentru a obţine foloase
ilicite, cere, cu o culpabilă întârziere, dărâmarea construcţiei ridicate de un terţ pe terenul său. La fel este considerată
ca fiind abuzivă comportarea proprietarului unui fond dominant, care continuă să exercite o servitute de trecere prin
fondul aservit, după ce aceasta nu mai prezintă niciun interes pentru el, dat fiind că între timp s-a deschis o cale
publică ce îi poate satisface în mai bune condiţii nevoile sale de trecere;

199
b) exercitarea dreptului subiectiv fără a  se depăşi limitele sale, dar nu în vederea scopului pentru care a fost
recunoscut dreptul, ci cu intenţia de a cauza altuia un prejudiciu. În acest caz exerciţiul dreptului este anormal, nu
pentru că se depăşesc limitele sale, ci pentru că este deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut.
Exercitarea drepturilor subiective se face în interes personal, iar nu în interes social şi prin urmare nu-i putem cere
celui care îşi exercită dreptul să se preocupe de interesul social. Prin urmare nu se mai impune problema obligaţiei
armonizării drepturilor subiective cu interesul obştesc. 864 Aşadar, sfera de licit pe care dreptul subiectiv o asigură
titularului îşi găseşte hotarul, în afara prevederilor formale ale legii, în scopul căruia legea recunoaşte un asemenea
drept. Altfel, titularul dreptului nu uzează, ci abuzează de dreptul său, iar în acest caz el nu mai poate cere ocrotirea
legii, ale cărei efecte nu pot fi puse în serviciul abuzului, adică al ilicitului.
O aplicaţie a răspunderii pentru abuzul de drept găsim în art. 723 C.proc.civ., unde se prevede că „drepturile
procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”. Această teză a fost
preluată şi de mai noile dispoziţii ale art. 12 NCPC care prevede faptul că: (1) Drepturile procesuale trebuie exercitate
cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile
procesuale ale altei părţi. (2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile
materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare. (3) De asemenea,
partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale răspunde potrivit alin. (2)”.
Prin urmare, folosirea în scop şicanator a dreptului de petiţionare în justiţie ori a altui drept procedural angajează
răspunderea civilă a făptuitorului.865 În practica judecătorească abuzul de drept atrage după sine fie refuzarea ocrotirii
dreptului subiectiv, fie răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acest mod de exercitare, 866 nefiind exclus nici
cumulul celor două sancţiuni.
Prin dispoziţiile art. 1353 NCC (aşa cum au fost modificate prin art. 190 pct. 34 din Legea nr. 71/2011 ), noua
reglementare prevede cazul în care „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este
obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”. Analizând acest text înţelegem faptul că
prin noul context legal se apără normalitatea exercitării drepturilor civile, sancţionând totodată pe cei care le exercită
în mod abuziv, prin impunerea acestora a repara prejudiciul ori prejudiciile generate ca urmare a acestei manifestări
deviante, conştiente, care aduce atingere ordinii publice, nu doar propriei persoane ori unui terţ.
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată a acestor termeni, cu riscul de a ne repeta, dorim să subliniem că în doctrină
s-a statuat opinia conform căreia „fapta săvârşită cu prilejul exercitării unui drept subiectiv poate fi o faptă ilicită, de
natură a antrena răspunderea delictuală, numai în măsura în care a avut drept consecinţă producerea unui prejudiciu
prin exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv, respectiv cu rea-credinţă, cu depăşirea limitelor sale juridice şi
deturnarea de la scopul său economic şi social în vederea căruia a fost recunoscut legal.”867
În acelaşi limbaj juridic a fost şi definit abuzul de drept ca fiind „exerciţiul anormal, excesiv şi nerezonabil, contrar
bunei-credinţe a drepturilor subiective, care obligă făptuitorul la restabilirea situaţiei anterioare, prin încetarea
acţiunilor, prin încetarea acţiunilor şi inacţiunilor abuzive, repararea prejudiciilor şi a consecinţelor de altă natură
produse”.868
În titlul preliminar al Noului Cod civil , în art. 15 se prezintă acest termen într-o manieră remarcabilă, evident modernă
şi revoluţionară, respectiv, „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau a păgubi pe altul ori într-un
mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Aceste dispoziţii se coroborează, desigur, cu cele ale art. 1353
NCC , care au consacrat terminologic „exerciţiul drepturilor” subiective care pot angaja răspunderea civilă numai în
condiţiile în care dreptul este exercitat abuziv. În acest mod s-a putut delimita delictul civil de cazurile în care poate fi
înlăturată răspunderea, mai mult, remarcăm şi faptul că acest nou text nu face referire la culpabilitatea persoanei
pentru fapta prejudicioasă urmare a abuzului exerciţiului drepturilor, pe cale de consecinţă putem extrage ideea
conform căreia nu este relevantă atitudinea subiectivă a persoanei responsabile în măsura în care s-a adus atingere
drepturilor subiective ori a intereselor altor persoane, urmând să-i fie angajată răspunderea, după cum putem
observa, pe un fundament de tip obiectiv.
Aşadar, în contextul exercitării drepturilor civile, prin cauzarea cu vinovăţie a unui prejudiciu altei persoane avem de
a face cu un delict civil. Abuzul se poate manifesta însă şi cu ocazia unor convenţii prin care părţile înţeleg să aducă
atingere normelor de convieţuire socială şi legii în general, urmând a se face distincţie între faptul juridic şi actul
juridic prejudicios, ilegal, ca temei al angajării răspunderii. În oricare dintre cazurile amintite, în lipsa unei acţiuni
voluntare, bazate pe bun-simţ juridic şi civism al persoanei responsabile, instanţa este în drept să aprecieze şi să
facă distincţia între exercitarea normală şi cea abuzivă a unui drept, situaţie în care poate dispune încetarea acestui
exerciţiu al drepturilor, poate dispune desfiinţarea unor iniţiative, măsuri ori lucrări, respectiv poate dispune repararea
prejudiciului în cazul producerii acestuia ca urmare a acestui abuz, cu repunerea, unde este posibil, a părţilor în
situaţia anterioară producerii evenimentului prejudicios.

Ioan Adam

200
Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit.,p. 163.
I.P. Filipescu, op. cit., p. 122.
O. Căpăţână, Premise juridice ale exercitării comerţului, R.D.C. nr. 1/1991, p. 11.
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,2000, p. 177.
Trib. jud. Mediaş, sent. nr. 1828/1967, R.R.D. nr. 1/1969, p. 136.
L.R. Boilă, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1410-1411.
L.R. Boilă, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca ipoteză distinctă de răspundere civilă în dreptul
român, R.R.D.P. nr. 3/2011, p. 67, citat în Fl.A. Baias,E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, op. cit., p. 1411.

3.4.6.

Alte cauze de exonerare

Noul Cod civil , prin art. 1354 , indică alte cauze exoneratoare de răspundere care tind să protejeze interesele şi
drepturile persoanei care a dorit să ajute victima şi în mod dezinteresat şi gratuit s-a folosit de lucrul, animalul sau
edificiul vizat, creând în aceste demersuri un prejudiciu. Nu va fi exonerat de răspundere dacă se dovedeşte culpa
gravă ori intenţia „celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă”.
Deci pentru prima dată în legislaţia naţională legiuitorul a inserat o cauză specială exoneratoare de răspundere care
tinde să apere iniţiativa altruistă a autorului faptei prejudicioase, a caracterului gratuit al noului raport juridic
obligaţional generat între debitorul obligaţiei de dezdăunare şi victimă. Este firesc ca în urma acestei atitudini victima
care a solicitat şi s-a bucurat de sprijinul acordat de cel care i-a produs în acest demers vreun prejudiciu, să nu îl
tragă la răspundere decât în condiţiile culpei grave ori a intenţiei, aşa cum am precizat mai sus.
În ipoteza producerii prejudiciului cu intenţie sau din culpă gravă, pentru a primi reparaţia, persoana prejudiciată va
trebui să facă dovada în instanţă a vinovăţiei făptuitorului. Prin textul legal al art. 16 NCC nu se oferă nicio definiţie
a termenului de culpă gravă, astfel „dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale
săvârşite cu intenţie sau din culpă”. Paznicul juridic al lucrului, animalului sau edificiului care a fost implicat în
prejudicierea victimei, prin acţiunea sa voluntară, răspunde numai în ipoteza în care se face vinovat de comiterea cu
intenţie a faptei prejudicioase.

Ioan Adam

3.4.7.

Clauze privind răspunderea. Consimţământul victimei

În demersul nostru de a analiza cauzele exoneratoare de răspundere, respectiv cauzele justificatoare menite să
înlăture caracterul ilicit al faptei, în lumina prevederilor Noului Cod civil , indicăm şi dispoziţiile art. 1355 , care fac
trimitere la intenţia şi culpa gravă în generarea unui prejudiciu material, în legătură cu care părţile nu pot
tranzacţiona, respectiv „nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau culpă gravă.” Mai departe, în alineatul al
doilea al aceluiaşi articol se indică totuşi posibilitatea instituirii unor „clauze care exclud răspunderea pentru
prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei”. Iar pentru valori ca integritatea
fizică, psihică ori sănătatea, răspunderea poate fi înlăturată ori diminuată pentru prejudicii aduse acestora, numai „în
condiţiile legii”, în conformitate cu dispoziţiile art. 1355 alin. (3) NCC .
Datorită faptului că cele mai importante valori sociale sunt ocrotite de lege (cum ar fi viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea persoanei), nu se admit realizarea unor acte juridice prin care părţile să dispună în legătură cu acestea în
ceea ce priveşte înlăturarea sau diminuarea răspunderii pentru prejudicii de ordin material cât şi moral, „decât în
condiţiile legii” [ art. 1355 alin. (3) NCC ]. Tot în acest sens legiuitorul subliniază expressis verbis ipoteza în care
„declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la
dreptul de a obţine plata despăgubirilor” [ art. 1355 alin. (4) NCC ]. Nefiind reglementat expres acest lucru, cazul
putea fi obiectul unei clauze abuzive inserate într-un contract.
Din textul art. 1355 NCC se poate desprinde şi ideea conform căreia aceste dispoziţii sunt aplicabile exclusiv
prejudiciilor materiale, nu şi celor morale, astfel, în cazul faptelor săvârşite prin imprudenţă sau neglijenţă este
posibilă încheierea unor acte în vederea înlăturării ori restrângerii răspunderii. Este evident faptul că gravitatea

201
faptelor intenţionate sau culpa de care a dat dovadă „persoana cea mai lipsită de dibăcie” justifică inadmisibilitatea
reglementării răspunderii civile prin voinţa părţilor.869
Tragerea la răspundere a autorului unei fapte ilicite prin care s-au adus prejudicii altei persoane ar fi lipsită de logică,
dacă fapta respectivă a fost săvârşită ca urmare a acordului victimei prejudiciului. Este motivul pentru care atunci
când victima consimte la desfăşurarea unei activităţi care conţine un potenţial pericol, în sensul că-i poate pricinui
o pagubă, chiar dacă ulterior se produce vătămarea, fapta cauzatoare de prejudicii este lipsită de caracter ilicit. Prin
voinţa victimei, o faptă care în alte condiţii ar fi fost ilicită, este dezbrăcată de caracterul său ilicit, devine licită fiind
deci exoneratoare de răspundere civilă.
Pentru a delimita domeniul de aplicare în materie delictuală a acestui principiu, trebuie să eliminăm convenţiile având
un alt obiect decât dreptul la reparaţiune ex delicto sau întinderea acestui drept, convenţii ce au ca efect numai să
înlocuiască răspunderea delictuală prin cea contractuală.
Aşadar, dacă înainte de producerea faptei, victima prejudiciului şi-a dat acordul ca autorul acelei fapte să acţioneze
într-un anumit mod, cu toate că exista posibilitatea producerii unei pagube, caracterul ilicit al faptei este înlăturat şi
odată cu acesta şi răspunderea civilă. În realitate, un asemenea consimţământ este o clauză de nerăspundere, care
este o veritabilă convenţie, încheiată anterior între autorul faptei şi cel prejudiciat.
Aceste din urmă convenţii nu sunt valabile în cazul în care cel care le încheie nu are capacitatea să dispună de
dreptul său patrimonial ori personal nepatrimonial, drept cu privire la care contractul îşi va produce efectele.
Victima şi-a dat consimţământul nu la producerea prejudiciului, ci la săvârşirea unei fapte, care potenţial este de
natură a produce o pagubă.
Consimţământul trebuie dat anterior săvârşirii faptei, ceea ce în materie delictuală este destul de rar întâlnit,
deoarece părţile nu pot să prevadă anticipat eventualul prejudiciu produs.
Clauza de nerăspundere ar putea interveni, de exemplu, şi în cazul acceptării unei operaţii chirurgicale, bineînţeles
cu respectarea diligenţelor necesare.
Dacă, însă, consimţământul este dat după producerea pagubei, nu suntem în cazul unei clauze de nerăspundere, ci
în cazul unei renunţări la despăgubiri, am putea spune la o iertare din partea victimei.
În ceea ce priveşte admisibilitatea unei astfel de clauze, în materie delictuală a fost multă vreme contestată, în
doctrina şi jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, ţinând cont de caracterul imperativ al regulii
înscrisă în mai vechile dispoziţii ale art. 998 C.civ. din 1864 S-a admis totuşi că o astfel de clauză este valabilă dacă
fapta cauzatoare de prejudicii a fost comisă numai din culpă uşoară 870 din partea autorului. Dacă însă o astfel de
faptă a fost comisă cu intenţie ori cu o culpă gravă, o astfel de clauză va fi fost catalogată drept nulă.871
În ceea ce priveşte obiectul clauzei de nerăspundere, s-a afirmat872 că s-ar referi numai la drepturile patrimoniale.873
În ceea ce ne priveşte, considerăm că, în mod excepţional, pot fi recunoscute ca valabile şi clauzele ce au ca obiect
înlăturarea răspunderii pentru producerea unor prejudicii constând în vătămări corporale uşoare, în cazul accidentării
sportivilor,874 cu condiţia de a se fi respectat regulile jocului, sau atunci când asemenea clauze ar fi îndreptăţite prin
scopul lor, cum ar fi, de exemplu, acceptarea unei operaţii chirurgicale în scopul prevalării ori transplantului de
organe.875 În schimb, sunt nule, interzise clauzele de nerăspundere în ceea ce priveşte faptele îndreptate contra vieţii
celui care şi-a dat consimţământul la săvârşirea acestora, respectiv în cazul altor fapte prevăzute şi sancţionate de
legea penală, cum ar fi traficul de persoane.
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată, subliniem că aceste clauze sau convenţii de nerăspundere sunt valabile,
atunci când sunt permise explicit sau implicit de lege, numai în ipoteza în care consimţământul victimei întruneşte
următoarele condiţii876:
– acesta trebuie dat de către titularul dreptului, în speţă de victimă, ori de către un reprezentant al acestuia în
anumite condiţii speciale cum ar fi cazul alienatului mental, a persoanei lipsite de discernământ ori în cazul
intervenţiei chirurgicale care reclamă urgenţă, iar victima este în stare de inconştienţă, în imposibilitatea de a-şi da
personal consimţământul;
– consimţământul să fie liber exprimat;
– să privească drepturi asupra cărora să se poată dispune – drepturi în legătură cu bunuri şi doar în anumite limite cu
privire la drepturi nepatrimoniale;
– să nu vizeze drepturi asupra cărora să fie impuse anumite limitări sau interziceri de natură legală877
De plano, cu riscul de a ne repeta, mai subliniem că victima potenţială este de acord doar cu săvârşirea faptei,
totodată, la acest moment, îşi asumă riscul suportării unui eventual prejudiciu, declaraţia de acceptare a riscului
producerii unui prejudiciu nu echivalează cu o renunţare expresă a acesteia la dreptul de obţine despăgubiri ca
urmare a producerii prejudiciului. Ar fi absurd şi inechitabil să renunţe la acest drept din moment ce nu poate anticipa
nici eventuala întindere a acestuia, nici a posibilei propagării în timp a efectelor faptei prejudicioase.

Ioan Adam

202
Note de subsol:
A se vedea, în acest sens, L.R. Boilă, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,I. Macovei (coord.), Noul Cod
civil, op. cit., p. 1414.
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,2000, p. 178.
M. Eliescu, op. cit., p. 161.
Idem, p. 162.
Majoritatea autorilor au exprimat şi opinia că se poate recunoaşte valabilitatea unei asemenea clauze de
nerăspundere în situaţiile în care s-ar produce vătămări temporale lipsite de gravitate sau asemenea clauze ar fi
îndreptăţite prin scopul lor. Este de exemplu situaţia sporturilor violente, precum rugby, box, arte marţiale, în care
jucătorii acceptă riscurile unor accidente, sub condiţia respectării regulilor sportive.
Întrecerile sportive au loc într-un cadru organizat, cu respectarea unor regulamente întocmite de organele
competente şi sub supravegherea unor specialişti. Acceptarea unei lupte cu o persoană în stare de ebrietate şi care
nu are nici pregătirea fizică necesară în acest scop atrage răspunderea celui în cauză. În cazul în care o asemenea
luptă a produs moartea unuia dintre participanţi, culpa celorlalţi, care au provocat-o, constă în aceea că nu au
prevăzut, deşi cu un minim de diligenţă putea să prevadă consecinţele posibile ale luptei. A se vedea în acest sens,
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 239; Trib. jud. Covasna, dec. nr. 179/1980, R.R.D.nr. 2/1981, p. 66. În speţă,
victima a propus pârâtului, ambii fiind în stare de ebrietate, să-şi măsoare forţele la trântă. Pârâtul a acceptat, dar
fiind mai puternic şi într-o stare de ebrietate mai redusă, a învins. Trântind însă pe victimă la pământ, aceasta
a suferit un traumatism grav, constând în fractura coloanei cervicale, care i-a atras moartea după câteva zile.
Parchetul, stabilind că pârâtul nu a acţionat cu intenţia de a vătăma, a dispus scoaterea sa de sub urmărire pentru
infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte. Concubina victimei a formulat însă acţiune bazată pe art. 998 C.civ.
pentru plata cheltuielilor de înmormântare şi a pensiei de întreţinere a doi copii minori, rezultaţi din convieţuirea lor,
cererea sa a fost admisă, dar, reţinându-se şi culpa concurentă şi egală a victimei, cele două capete de cerere ale
reclamantei au fost admise pe jumătate.
M. Eliescu, op. cit., p. 159-162.
A se vedea în acest sens L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit.,p. 433.
A se vedea dispoziţiile art. 22 alin. (2) NCP, care prevede că în cazul infracţiunilor contra vieţii, consimţământul
persoanei vătămate nu produce efecte. Va trebui să subliniem că acest Noul Cod penal reglementează cu caracter
de noutate în legislaţia naţională condiţiile în care consimţământul victimei determină ca o faptă penală să fie
catalogată ca fiind justificată, înlăturându-i-se astfel caracterul de infracţiune şi este firesc ca aceste dispoziţii să se
poată corobora, pentru eficienţă, cu dispoziţiile art. 1355 NCC.

3.4.8.

Anunţuri privitoare la răspundere

Tot cu caracter de noutate sunt şi dispoziţiile art. 1356 NCC , text care subliniază ideea conform căreia „anunţul care
exclude sau limitează răspunderea” ar reprezenta o informare prealabilă realizată de persoana care desfăşurând
o anumită activitate, atenţionează cu privire la previzibilitatea producerii unui prejudiciu, în anumite împrejurări, cu
scopul de a înlătura ori limita răspunderea civilă. În ceea ce priveşte răspunderea contractuală, această limitare ori
exonerare de răspundere se poate materializa doar în ipoteza în care persoana responsabilă de producerea
prejudiciului „face dovada că cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului” [conform
art. 1356 alin. (1)].
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte răspunderea delictuală, „printr-un anunţ nu poate fi exclusă sau limitată” această
răspundere, cel mult acesta „poate avea valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări,
dispoziţiile art. 1371 alin. (1)”, relative la vinovăţia comună, când victima prejudiciului „a contribuit cu intenţie sau din
culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat”, în condiţiile prezentate mai sus, respectiv fiind
informată în prealabil de pericolul producerii acestui eveniment intempestiv şi imprevizibil (caracteristic răspunderii
civile delictuale).

Ioan Adam

§4. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

4.1. Necesitatea raportului de cauzalitate

203
Pentru a se putea angaja răspunderea civilă a unei persoane este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe
un raport de cauzalitate, respectiv acea faptă a provocat acel prejudiciu.878 Raportul de cauzalitate este o condiţie
a răspunderii civile, indiferent că este contractuală sau delictuală.
Ca şi prejudiciul, raportul de cauzalitate este o cerinţă generală a răspunderii civile, fie ea contractuală sau delictuală.
Mai mult, ea este o cerinţă a răspunderii, fie aceasta civilă sau penală.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, această condiţie este expres prevăzută în art. 998-999 C.civ. din
1864, respectiv art. 1357 NCC , când răspunderea este angajată pentru fapta omului „care cauzează altuia un
prejudiciu” sau „pentru prejudiciul cauzat”. Nimeni nu poate fi ţinut să repare decât dacă între fapta sa de comisiune
sau de omisiune, ori între fapta animalelor sau lucrurilor pe care le are în pază şi prejudiciul pricinuit există un raport
de cauzalitate, căci dacă paguba nu a fost pricinuită de o anumită persoană, aceasta nu poate fi chemată să
răspundă.
Fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă 879, mai mult decât atât fiind şi criteriul în funcţie de care se
determină întinderea reparaţiei datorată victimei. Raportul de cauzalitate lipseşte atunci când prejudiciul se datorează
exclusiv faptei victimei, faptei unui terţ sau forţei majore.
S-a decis în practica judiciară880 că răspunderea este condiţionată, pe lângă prejudiciu şi culpă, şi de existenţa
raportului de cauzalitate dintre prejudiciu şi culpa celui care l-a produs. Altfel spus, chiar în cazul răspunderii pentru
fapta proprie nu este suficient să existe o faptă ilicită, iar aceasta să fi fost săvârşită cu intenţie sau culpă, ci mai
trebuie ca fapta ilicită să fie legată de pagubă printr-un raport de cauzalitate.881
4.2. - Specificul raportului de cauzalitate
4.3. - Sisteme propuse pentru determinarea raportului de cauzalitate în dreptul occidental
4.4. - Sisteme propuse pentru determinarea raportului de cauzalitate în dreptul românesc
4.5. - Practica judiciară

Ioan Adam

Note de subsol:
În literatura de specialitate franceză s-a arătat că este evident că autorul unei faptei ilicite nu trebuie să suporte
consecinţele negative al oricărui prejudiciu, ci numai ale aceluia care sunt o consecinţă a acţiunilor sau omisiunilor
sale (a se vedea, în acest sens, A. Bénabent,op. cit., p. 359).
C.S.J., dec. pen. nr. 1053/1991, Dreptul nr. 2/1992, p. 84.
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1306/1981, C.D., 1981, p. 106.
Acest raport capătă o importanţă mai accentuată în cazurile în care, potrivit opiniei dominante, legea prezumă culpa
delictuală. El constituie singura legătură între faptă şi prejudiciu în cazurile de răspundere fără culpă.

4.2.

Specificul raportului de cauzalitate

Raportul de cauzalitate este dedus din dispoziţiile art. 1086 C.civ. din 1864, respectiv art. 1530 NCC , care prin
enunţul său subliniază că daunele-interese sunt de fapt consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
Făcând aplicarea argumentului a fortiori, Noul Cod civil reia această dispoziţie în cadrul art. 1533 , accentuând-o:
„daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”.
În opinia noastră, această dispoziţie reclamă o interpretare extensivă, aplicabilă şi răspunderii civile delictuale, căci
dă expresie exigenţei unei legături de cauzalitate îndestulător de caracterizată pentru a înlătura posibilitatea unei
răspunderi care, întinzându-se la tot lanţul de evenimente ce se produc ca urmare a faptei păgubitoare ar obliga la
o răspundere, practic, fără de hotar.
Aşadar, specificul raportului de cauzalitate se evidenţiază prin faptul că prejudiciul trebuie să aibă legătură directă
cauzală cu fapta ilicită. Prin urmare, dacă prejudiciul nu are legătură cauzală cu fapta ilicită, el iese din câmpul
răspunderii.882
În cele mai multe situaţii determinarea raportului de cauzalitate este uşor de stabilit. De exemplu, în cazul în care
victima este lovită cu un topor în cap şi moare imediat sau în situaţia în care unei persoane i  se fură sau distruge un
bun de către o altă persoană, stabilirea raportului de cauzalitate nu prezintă dificultăţi.
Sunt însă unele situaţii în care stabilirea raportului de cauzalitate este mult mai greu de realizat. Astfel, când unei
persoane i s-au aplicat mai multe lovituri, care prin natura lor nu sunt cauzatoare de moarte, dar persoana respectivă

204
suferind de o maladie cronică, face un atac de cord şi moare, se pune problema dacă loviturile aplicate se află sau nu
în raport de cauzalitate cu moartea victimei.883
Sau în cazul în care un profesor întârzie de la ore, elevii, lipsiţi de supraveghere, pleacă din clasă să se joace, iar în
timpul jocului unul dintre elevi este lovit cu o plasă în care se afla o foarfecă, acesta suferă o vătămare gravă, care în
final va duce la pierderea ochiului. Şi aici se pune problema care sunt faptele ilicite, care în final au creat prejudiciul?
Tot astfel, în cazul în care, la intersecţia unei străzi cu o piaţă, un autoturism care venea dinspre stânga nu
a respectat prioritatea acordată de lege unui motociclist, care venea dinspre dreapta, iar soţia motociclistului, care se
afla în ataş, văzând pericolul ciocnirii, sare de pe motocicletă şi prezintă răni atât pe partea trupului cu care a atins
carosabilul, cât şi pe cealaltă parte, unde a putut fi lovită de autoturism, ne putem întreba dacă, în acest caz,
nerespectarea priorităţii este cauza morţii victimei.
De asemenea, greutăţi în stabilirea legăturii de cauzalitate se pot ivi şi în cazul concursului de cauze la pricinuirea
unui efect păgubitor.
Pentru a putea stabili raportul de cauzalitate a răspunderii civile delictuale, trebuie avute în vedere câteva premise de
la care plecăm:884
a) interesează nu raportul de cauzalitate în general, ci acela specific dintre acţiunea sau inacţiunea omenească cu
caracter ilicit şi prejudiciu, fără a se ignora împrejurările care pot explica, sub aspectul cauzalităţii naturale,
producerea unui anumit efect păgubitor. Ceea ce interesează sunt acele fapte omeneşti care au declanşat punerea
în mişcare a acestor cauze sau au favorizat desfăşurarea lor nestingherită, deşi acţiunea umană ar fi fost posibilă şi
eficientă. De exemplu, în cazul morţii într-un accident a unei persoane, interesează nu numai cauza imediată a morţii
(distrugerea unui organ vital, infecţie etc.), ci şi toate celelalte elemente care au dus la moartea persoanei respective.
Tocmai în vederea elucidării tuturor problemelor este necesară efectuarea de expertize, precum şi de orice alte probe
privind participarea persoanei la producerea efectului, respectiv moartea. Cu toate că asemenea expertize sunt
necesare, nu totdeauna sunt suficiente pentru lămurirea participării persoanei la producerea efectului;
b) deşi orice acţiune umană este exprimată atât printr-o exteriorizare obiectivă, cât şi printr-o acţiune conştientă, de
voinţă, pentru analizarea raportului de cauzalitate interesează numai acţiunea omenească respectivă, ceea ce dă
raportului de cauzalitate un caracter obiectiv. Nu interesează deocamdată factorul psihic al faptei, forma de vinovăţie
cu care s-a acţionat şi nici scopul sau motivaţiile de ordin psihic care au declanşat fapta. Bineînţeles că şi factorul
psihic, care ţine de atitudinea subiectivă a făptuitorului faţă de fapta sa şi care reprezintă vinovăţia îşi are importanţa
sa pentru determinarea delictului civil, dar este distinct de raportul de cauzalitate, cu toate că sunt legate unul de
altul. Aceasta deoarece simpla atitudine de voinţă, conştiinţă, neurmată de acţiune, nu este de natură să angajeze
răspunderea civilă. Ne interesează obiectivarea faptei şi a urmărilor sale.
În acest sens se vorbeşte despre caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile
delictuale;
c) fapta ilicită poate fi ori o acţiune ori o inacţiune, dacă are importanţă pentru producerea prejudiciului;885
d) trebuie să se ţină cont de faptul că orice faptă umană se desfăşoară în societate şi prin urmare se află în legătură
în mod obiectiv, cu faptele altor oameni, cu factori exteriori de mediu, evenimente naturale, astfel că este nevoie să
se facă o selecţie a factorilor contributivi la producerea evenimentului.886
De exemplu, cauzarea unui prejudiciu printr-o faptă penală, când la producerea faptei au participat alături de autor şi
instigatori sau complici.887
În acest caz trebuie să aibă loc o selectare a factorilor, pentru a se putea rezolva problema nu a cauzalităţii în
general, ci a cauzalităţii specifice, în materia răspunderii delictuale, ca formă a răspunderii juridice;
e) când se procedează la izolarea artificială a corelaţiilor necesare determinării raportului de cauzalitate, selectarea
factorilor trebuie să ţină cont şi de criteriul oferit de lege, cerinţa pe care aceasta o  impune comportamentului uman,
evaluarea juridică a nerespectării acestei cerinţe;
f) raportul de cauzalitate nu este întotdeauna un raport direct între faptă şi prejudiciu, ci, în foarte multe cazuri, acesta
este un raport mediat, când fapta omenească a produs o situaţie care a permis unor factori umani sau naturali să
acţioneze şi să determine direct un prejudiciu. De exemplu, neînchiderea de către casier a seifului unde se aflau banii
a permis unor infractori să acţioneze şi să fure banii din seif sau nesemnalizarea unor puncte periculoase a creat
o situaţie care a avut ca urmare producerea unui accident.
Toate aceste premise arată complexitatea şi specificitatea raportului de cauzalitate, ca element al răspunderii civile
delictuale. Problema care se pune este aceea de a determina, din multitudinea factorilor aflaţi în corelaţie, pe acei
factori umani antecedenţi prejudiciului şi care au determinat producerea acestuia.

Ioan Adam

Note de subsol:

205
Astfel, în practica judiciară s-a statuat că în cazul în care şocul psihic acut provocat de fapta prejudiciabilă a  agravat
o boală preexistentă, persoana vinovată de producerea acelei fapte va putea fi obligată să repare prejudiciul chiar şi
pentru consecinţele mai îndepărtate în măsura în care ele apar legate cauzal de fapta sa. Trib. Suprem, dec. nr.
1589/1974,înI.G. Mihuţă, Repertoriu pe anii 1969-1975, p. 233.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 40/1987, R.R.D. nr. 1/1988, p. 72.
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,2000, p. 180. Pentru amănunte referitoare la
noţiunea de cauzalitate dintre o faptă licită şi un prejudiciu, a se vedea şi A. Bénabent, op. cit., p. 360. În această
opinie se arată că se întâmplă rar ca un prejudiciu să fie rezultatul unui fapt unic, deoarece cel mai adesea el este
rezultatul unui concurs de circumstanţe care se conjugă pentru a apărea prejudiciul.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 1851/1979 (nepublicată).
De exemplu, moartea unui copil care a căzut într-o gaură de canal neastupată, în condiţii de noapte, pe o stradă
neluminată şi plină cu gheaţă.
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, 2000, p. 182.

4.3.

Sisteme propuse pentru determinarea raportului de cauzalitate în dreptul occidental

4.3.1. Sistemul echivalenţei condiţiilor (teoria sine qua non)M. Eliescu, op. cit., p. 115-117.

Este un sistem care se inspiră foarte de aproape din concluziile acelor logicieni pozitivişti pentru care cauza ar fi
„suma totală a condiţiilor pozitive şi negative luate împreună, a evenimentelor care odată realizate sunt invariabil
urmate de acelaşi efect”. În materie de răspundere, suma totală a forţelor care au avut o parte oarecare în
producerea unui fenomen trebuie să fie privită ca o cauză a acestui fenomen. Căci existenţa acestuia depinde atât de
mult de fiecare dintre ele, încât dacă se suprimă o singură condiţie, însuşi fenomenul dispare.888
Aşadar, potrivit acestei teorii, în ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoare
cauzală egală tuturor faptelor şi evenimentelor care l-au precedat, respectiv se atribuie valoare cauzală fiecărei
condiţii în lipsa căreia prejudiciul nu s-ar fi produs (conditio sine qua non).889
Este evident că faptul care precede şi produce rezultatul păgubitor sau socialmente periculos, mai exact cauza acelui
rezultat, este totodată şi o condiţie sine qua non, căci în lipsa ipotetică a acelui fapt nici rezultatul nu ar putea să fie
produs.890
Aşadar, fiecare condiţie care precede rezultatul păgubitor şi de care atârnă rezultatul, în sensul că dacă nu ar exista
acea condiţie, rezultatul nu s-ar mai produce, constituie singură, împreună cu celelalte asemenea condiţii, cauza
rezultatului.
Sistemul are meritul de a izola condiţiile necesare de cele indiferente pentru producerea rezultatului.
Acest sistem a fost criticat pentru motivul că el lărgeşte foarte mult câmpul cauzal, permiţând să fie reţinute drept
cauze ale rezultatului fapte foarte îndepărtate în timp, care au avut un rol neglijabil în producerea acestuia. Aşadar,
acest sistem reţine drept cauzale nu numai condiţiile care preced rezultatul şi îl generează, adică legăturile cauzale
propriu-zise, dar şi acele condiţii sine qua non care, fără a produce rezultatul, se mulţumesc să constituie prilejul
pentru ca fapta cauzatoare să producă rezultatul, fiind numai un stimulent sau o frână pentru acţiunea cauzei propriu-
zise. Astfel cum am mai arătat, sistemul nesocoteşte deosebirea fundamentală dintre condiţia prilej şi condiţia cauză,
lărgind astfel fără justificare domeniul răspunderii.
Practic, aceasta poate conduce la extinderea excesivă a cercului persoanelor ce urmează a fi trase la răspundere,
ale căror fapte au fost pur întâmplătoare pentru prejudiciul produs.891
4.3.2. - Sistemul cauzei proxime
4.3.3. - Sistemul cauzei adecvate

Ioan Adam

Note de subsol:
Pentru amănunte din literatura de specialitate franceză referitoare la sistemul echivalenţei condiţiilor, a se vedea A.
Bénabent, op. cit., p. 360 şi urm. Astfel, se arată că teoria echivalenţei condiţiilor plasează pe acelaşi plan toate
circumstanţele care au concurat la producerea prejudiciului: fiecare este una dintre condiţiile fără de care prejudiciul
nu ar fi survenit.
În ceea ce priveşte teoria condiţiei sau a echivalenţei condiţiilor, a se vedea şi I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 242.

206
Această teorie este susţinută de majoritatea doctrinei franceze şi are meritul de a izola toate condiţiile care au
incidenţă cu faptul prejudiciabil, de cele care sunt indiferente producerii rezultatului. Dacă se reuşeşte să se
delimiteze faptele aflate în raport obiectiv cauzal cu prejudiciul, este posibil să se soluţioneze în mod corect
problema. Aceste condiţii sunt echivalente şi fiecare este deci cauza prejudiciului. J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, Le
fait juridique,p. 145.
Un exemplu în acest sens este cazul unei persoane prinsă furând un bun dintr-un autoturism, care este admonestată
de un trecător, fuge traversând strada fără să se asigure, este lovită de o maşină producându-i-se anumite leziuni,
este internată la spital şi decedează datorită tratamentului defectuos aplicat. Potrivit teoriei echipolenţei, în câmpul
cauzal se va reţine atât fapta medicului şi a conducătorului autovehiculului, cât şi fapta trecătorului.

4.3.2.

Sistemul cauzei proxime

Potrivit acestui sistem, se consideră drept cauză a prejudiciului numai fapta sau împrejurarea imediat anterioară
producerii acestuia (causa proxima), apreciindu-se că în lipsa ei, chiar dacă ar fi existat celelalte împrejurări,
prejudiciul nu s-ar fi produs.
Dacă în sistemul echivalenţei condiţiilor se lărgeşte foarte mult câmpul cauzal, încât cuprinde şi condiţii necesare
necauzale, sistemul cauzei proxime restrânge câmpul cauzalităţii aşa de mult, încât toate condiţiile necesare care au
contribuit la producerea rezultatului păgubitor nu se iau în considerare, mai puţin cea din urmă, care reprezintă causa
proxima.
Teoria este criticabilă,892 deoarece se ignoră faptul că efectele prejudiciabile se produc datorită mai multor cauze,
fiind situaţii în care cauza proximă este de minimă importanţă, ceea ce face ca reţinerea ei drept singura cauză
a prejudiciului să fie inechitabilă şi contrară realităţii.893
De exemplu, dacă o persoană este internată în spital datorită unei vătămări produse printr-o împunsătură de cuţit, iar
medicul nu-i administrează tratamentul corespunzător şi aceasta decedează, singurul vinovat de moartea victimei va
fi medicul.
Practic, sistemul cauzei proxime duce la o restrângere excesivă şi arbitrară a cercului persoanelor care ar urma să fie
trase la răspundere pentru producerea unui prejudiciu, ceea ce face să rămână în afara acestui cerc persoane care
în mod obiectiv ar trebui să răspundă pentru producerea prejudiciului.
Dacă în sistemul echivalenţei condiţiilor se poate spune că toţi sunt vinovaţi, în sistemul cauzei proxime este vinovat
numai autorul faptei care a provocat rezultatul prejudiciabil.

Ioan Adam

Note de subsol:
Neajunsul pe care îl prezintă acest sistem constă în faptul că, restrângând excesiv câmpul cauzal, lasă în afara
acestuia fapta persoanei a cărei răspundere ar trebui, în mod obiectiv să fie angajată. I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit.,
p. 243.
L. Pop, op. cit., p. 210.

4.3.3.

Sistemul cauzei adecvate

Potrivit acestui sistem, pentru determinarea raportului de cauzalitate, urmează a fi reţinute numai acele antecedente
ale efectului ce întrunesc calitatea de condiţie sine qua non, care îi sunt adecvate, în înţelesul că sunt tipice, adică în
mod obişnuit sunt susceptibile de a produce efectul respectiv.894
Se pune problema, în legătură cu această teorie, care este criteriul după care se apreciază caracterul adecvat al unei
anumite fapte.
Se consideră că însuşirea de cauză adecvată rezultă fie din previzibilitatea subiectivă (se consideră cauzal orice fapt,
care putea fi prevăzut de autorul lui), fie din prognosticul obiectiv retrospectiv (este cauză orice condiţie sine qua non,
care în mod obişnuit este susceptibilă să producă rezultatul).
În literatura de specialitate895 se consideră ca fiind adecvată sau tipică acea cauză ale cărei urmări pot fi prevăzute de
autorul faptei – reţinută drept cauză – sau de către un observator normal al cursului faptelor.
Prin această teorie se ajunge la o confuzie între cauzalitate şi greşeală.

207
După cum am mai precizat, raportul de cauzalitate este un raport obiectiv, în analiza sa făcându-se abstracţie de
atitudinea subiectivă a persoanei faţă de fapta şi urmările sale, aspecte ce ţin de imputabilitatea faptei şi ţinându-se
cont numai de obiectivitatea, de manifestarea în exterior a acestei fapte şi de urmările sale.
Or, introducând criteriul previzibilităţii în determinarea raportului de cauzalitate, sistemul cauzei adecvate nu face
decât să contrazică caracterul obiectiv al acestui raport care, aşa cum arătat, există indiferent de faptul că subiectul
care acţionează, determinând raportul cauzal, este sau nu conştient de acestea.896
Prin urmare, această teorie este criticabilă, deoarece existenţa raportului obiectiv dintre fapta ilicită şi prejudiciu este
înlocuită cu reprezentarea acestui raport.
Este şi un exemplu, frecvent reprodus în literatura de specialitate, când o persoană cu un craniu foarte fragil
decedează în urma unei uşoare lovituri, aplicate cu palma, de către o persoană ce nu avea cunoştinţă de această
deficienţă a victimei.
Adepţii teoriei cauzei adecvate au afirmat că persoana care a lovit nu trebuie să răspundă, deoarece legătura dintre
lovitură şi deces nu este tipică pentru producerea unui asemenea efect.
În realitate, exonerarea de răspundere nu se datorează lipsei raportului de cauzalitate, ci pe temeiul lipsei de
vinovăţie.
Prin urmare, nici această teorie nu este de natură să rezolve problema raportului de cauzalitate, adesea fiind posibil
ca raporturile de cauzalitate să capete un caracter atipic, ca anumite cauze să producă alte efecte decât cele care se
produc în mod obişnuit.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,2000, p. 184; I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit.,p. 243.
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 243.
Ibidem.

4.4.

Sisteme propuse pentru determinarea raportului de cauzalitate în dreptul românesc

4.4.1. Sistemul cauzalităţii necesareI.M. Anghel ş.a., Răspunderea civilă, Ministerul Învăţământului,

Bucureşti, 1966, p. 92.

Este cel mai răspândit în literatura de specialitate 897 şi potrivit lui, cauza este fenomenul care precede efectul şi îl
provoacă în mod necesar, între cauză şi efect existând o legătură necesară, datorită fenomenului anterior care
determină cu necesitate producerea cauzei. Potrivit acestui sistem, nu se află în raport de cauzalitate cu prejudiciul
acele fapte care au constituit nu cauza, ci condiţiile desfăşurării acţiunii cauzatoare, respectiv factorii care au
favorizat, au făcut posibilă acţiunea cauzei. Prin urmare, numai faptele umane cu caracter ilicit, care au avut rol de
fenomen care a determinat în mod necesar rezultatul, intră în sfera raportului de cauzalitate şi angajează
răspunderea celui care le-a produs.
Principala deficienţă a acestui sistem este aceea că faptele umane cu caracter ilicit care au avut rolul de condiţii şi nu
de cauze, ies din sfera raportului de cauzalitate şi în consecinţă nu angajează răspunderea autorilor lor. Aceasta
deoarece este greu de imaginat lăsarea nesancţionată a acelor fapte ilicite care au jucat rolul de condiţii, pentru că
fenomenul cauză, singur, nu poate produce efectul, iar existenţa condiţiilor creează posibilitatea pentru o anumită
cauză să realizeze un anumit efect.
Pentru a răspunde acestor critici, autorii sistemului „cauzei necesare” au arătat că aceste fapte pot să atragă
răspunderea civilă a unor persoane care nu au cauzat prejudiciul, numai dacă legea prevede acest lucru. Este cazul
instigatorilor, complicilor, tăinuitorilor şi favorizatorilor, în cazul răspunderii penale, pentru care nu ar exista tragerea
la răspundere civilă în afara unei prevederi exprese a legii, chiar dacă aceste persoane au creat condiţiile necesare
săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
4.4.2. - Sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţiiC. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală
a obligaţiilor, 2000, p. 187; I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 244.

Ioan Adam

208
Note de subsol:
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 243-244; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,2000, p.
185; Fr. Deak, Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, ca element al răspunderii civile, în Unele
probleme teoretice ale predării ştiinţei dreptului în învăţământul superior, Ministerul Învăţământului, Bucureşti, 1966,
p. 7-12.

4.4.2.

Sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţiiC. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, 2000, p. 187; I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 244.

Acest sistem este rezultatul sintezei tuturor celorlalte. Teza de bază a acestui sistem este că la stabilirea raportului
cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul cauză nu acţionează singur şi izolat, ci că desfăşurarea lui este
condiţionată de anumiţi factori care, fără a produce ei efectul păgubitor, favorizează producerea lui „înlesnind
naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea procesului sau agravându-i ori asigurându-i rezultatele
negative”898. Toate aceste împrejurări concură la producerea prejudiciului ca un tot, astfel încât trebuie recunoscută
eficienţa cauzală a fiecăreia dintre ele.
Prin urmare, între cauza principală şi condiţii este o unitate indivizibilă, raportul de cauzalitate cuprinzând nu numai
faptele care constituie cauza necesară şi directă, dar şi condiţiile cauzale, respectiv fapte care au făcut posibilă
acţiunea cauzală sau i-au agravat efectele dăunătoare.
Acest sistem separă elementele care în mod obiectiv se integrează raportului cauzal (cauze şi condiţii cu rol de
cauză) de acele elemente care nu au rol cauzal.
Numai aşa se poate explica, în dreptul civil, antrenarea răspunderii instigatorilor, complicilor, favorizatorilor şi
tăinuitorilor899. Acest principiu poate fi luat în considerare, de sine stătător, chiar şi în acele ipoteze în care fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii nu are caracter penal, fiind numai de natură să angajeze răspunderea civilă.
Tocmai de aceea este necesar, adeseori, să se apeleze la diferite expertize, pentru a se putea stabili faptele ilicite
care urmează a fi reţinute la stabilirea raportului de cauzalitate, precum şi corelaţiile dintre faptele şi evenimentele
care au precedat prejudiciul şi prejudiciul însuşi.

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 131.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 1769/1982, R.R.D. nr. 6/1983, p. 60.

4.5.

Practica judiciară

Practica judiciară porneşte de la premisa coexistenţei dintre cauză şi condiţii, cuprinzând în raportul de cauzalitate nu
numai cauzele necesare, dar şi condiţiile cauzale. Acest lucru a fost statuat şi printr-o decizie de îndrumare a fostei
instanţe supreme,900 referitoare la lipsa în gestiune, prin care se cere să fie cercetate toate împrejurările concludente,
să nu se lase nimic nefolosit din ceea ce ar putea stabili legătura cauzală.
Aceeaşi concepţie a fost aplicată în numeroase alte decizii de speţă. Astfel, într-o decizie 901 s-a arătat că instalarea
septicemiei generalizate s-a produs atât prin activitatea inculpatului de lovire a victimei cu cuţitul, care constituie
cauza propriu-zisă a morţii, dar şi prin activitatea medicului, care a efectuat un examen medical superficial – deşi este
o condiţie care a favorizat cauza, prin conţinutul ei concret capătă valoare cauzală, ceea ce face ca ambele activităţi
să ducă la moartea victimei.
De asemenea, instanţa supremă, când a rezolvat infracţiunile prevăzute în Decretul nr. 328/1966 (în prezent
abrogat), a arătat că acestea nu sunt cauzatoare de prejudicii prin ele însele, „fiind cel mult o condiţie favorizatoare
pentru săvârşirea faptelor păgubitoare…; pentru producerea acestora conducătorul auto trebuie să mai săvârşească
neapărat un alt act omisiv sau comisiv care să aibă drept urmare producerea prejudiciului”. 902 Prin urmare, aceste
fapte constituie factori contributivi la producerea prejudiciului, având rol cauzal.903

209
În altă ordine de idei, tot în practica judiciară904 s-a decis că în situaţia în care prin infracţiunea săvârşită de inculpat
a fost determinată în mod direct imposibilitatea angajării părţii vătămate, aceasta este îndreptăţită la dezdăunare cu
echivalentul salariului pe care acesta l-ar fi încasat pe perioada de timp în care a fost în imposibilitatea de a se
încadra în muncă, urmare a infracţiunii săvârşite de inculpat.
Tot practica judiciară a statuat că atâta vreme cât incapacitatea de muncă a părţii civile, mama victimei, a fost
determinată cauzal de şocul psihic suferit în urma morţii fiului său, decedat în condiţiile unui accident rutier provocat
de inculpat, obligarea acestuia la plata unei despăgubiri civile apare legală şi temeinică.905
De asemenea, s-a arătat că debitul rămas neachitat, dintr-un împrumut contractat în timpul vieţii de către victima unei
fapte ilicite, reprezintă o datorie comună a soţilor, parţial intrată în pasivul succesoral. Obligaţia de a plăti această
sumă nu constituie consecinţa faptei ilicite ce a avut ca rezultat decesul soţului debitor, ci a unui contract de
împrumut.906

Ioan Adam

Note de subsol:
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. VIII/1953, C.D., 1952-1953, p. 33.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 1281/1976 (nepublicată).
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1968, C.D., 1968, p. 37.
C.S.J., dec. pen. nr. 570/1990, Dreptul nr. 1/1991, p. 71-72.
C.S.J., dec. pen. nr. 17/1992, Dreptul nr. 1/1993, p. 74-75.
T.M.B., dec. nr. 325/1990,în Culegere de practică judiciară penală a Tribunalului Bucureşti pe anul 1990,Casa de
editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, p. 48.
Trib. jud. Suceava, dec. nr. 452/1981, R.R.D. nr. 2/1982, p. 62.

§5. Vinovăţia autorului prejudiciului

5.1. Vinovăţia – condiţie generală a angajării răspunderii civile delictuale

Pentru a se putea angaja răspunderea civilă a aceluia care a cauzat altuia un prejudiciu, nu este suficient să fi existat
o faptă ilicită şi un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, ci mai este necesar ca acea faptă ilicită să fi fost
săvârşită cu vinovăţie, respectiv să-i fie imputabilă autorului ei.
Când se analizează vinovăţia unei persoane, se analizează latura subiectivă a faptei, atitudinea subiectivă a autorului
faptei faţă de aceasta şi de urmările ei, la momentul săvârşirii acesteia.
Necesitatea existenţei acestui element al răspunderii rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 1357-1358 NCC , texte
care instituie principiul răspunderii întemeiate pe existenţa vinovăţiei autorului faptei ilicite prejudicioase, respectiv
celui căruia îi revine obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită „săvârşită cu vinovăţie”.907
Prevederile legale mai sus citate au valoare de principiu în materia răspunderii civile delictuale, având caracter
general faţă de formele speciale de răspundere civilă delictuală. De aceea, regula specialia generalibus derogant
funcţionează şi în această materie.
Prin urmare, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie are un caracter general faţă de răspunderea civilă
delictuală pentru fapta altei persoane şi faţă de răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, ruina edificiului şi
lucruri în general.
Omul este liber să-şi aleagă propria conduită, iar posibilitatea opţiunii între mai multe conduite îi permite să vadă şi să
cântărească profund urmările conduitei pe care o alege, context în care culpa poate constitui o „eroare de conduită”.
Principiul culpei consacrat de Codul civil a dus la realizarea atât a securităţii statice a circuitului civil, prin faptul că
o persoană putea fi obligată la repararea prejudiciului creat prin fapta sa numai dacă i se putea imputa vreo culpă, cât
şi a securităţii dinamice, prin faptul că cel care a suferit un prejudiciu poate obţine repararea acestuia chiar la o culpă
foarte uşoară a autorului faptei.908
5.2. - Vinovăţia în materia răspunderii civile delictuale analizată în lumina prevederilor Noului Cod civil
5.3. - Terminologie
5.4. - Definiţie. Elementele vinovăţiei
5.5. - Locul şi importanţa vinovăţiei
5.6. - Formele vinovăţiei

210
5.7. - Gradele culpei în terminologia clasică a dreptului civil
5.8. - Criterii pentru stabilirea vinovăţiei
5.9. - Capacitatea delictuală, condiţie a existenţei vinovăţiei
5.10. - Cauzele care înlătură vinovăţia

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 446.
L. Pop,Drept civil Teoria generală a obligaţiilor,1998, p. 213.

5.2.

Vinovăţia în materia răspunderii civile delictuale analizată în lumina prevederilor Noului Cod civil

Spre deosebire de Codul civil din 1864 care nu prevede formele vinovăţiei, legiuitorul referindu-se doar la
răspunderea pentru „greşeală” ( art. 998 C.civ. din 1864) şi la răspunderea pentru „neglijenţă” şi „imprudenţă” ( art.
998, 999 C.civ. din 1864),909 Noul Cod civil asimilează regimul juridic al vinovăţiei din materie penală cu cel din
materie civilă. Astfel, în cadrul dispoziţiilor art. 16 NCC , acesta distinge între formele sale intenţia şi culpa „fapta este
săvârşită cu intenţie atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul
faptei, fie, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.”
Iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că: „Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei
sale, dar nu îl acceptă socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să-l
prevadă”.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 16 alin. (3) teza a II-a NCC , culpa este gravă atunci „când autorul a acţionat cu
o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile
interese”.
Mai departe, Noul Cod civil prevede expressis verbis în dispoziţiile art. 16 alin. (4) că: „Atunci când legea
condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost
săvârşită cu intenţie”. Analizând acest text, putem extrage ideea conform căreia acolo unde se cere în mod expres
existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei, această cerinţă nu este îndeplinită când îmbracă forma culpei.
Noul Cod civil introduce astfel în terminologia juridică civilă noţiunea de „vinovăţie”, definind-o la art. 16 după modelul
Codului penal , reacţiile neîntârziind să apară. Un studiu recent 910 afirmă, pe bună dreptate, că „preluarea definiţiilor
din materia dreptului penal nu face decât să redeschidă cutia Pandorei” privind controversele existente asupra
conţinutului acestei noţiuni”.
Singurul efect cert al acestei „inovaţii” este bulversarea terminologiei juridice tradiţionale. Perspectiva unui eventual
principiu al „răspunderii civile pentru vinovăţie”, cum ar urma să fie el numit în noua ordine terminologică instituită,
este în dezacord cu evoluţia generală a răspunderii civile, tot mai obiectivă şi deci mai puţin interesată de
investigarea laturii subiective a faptei, tendinţa fiind de obiectivizare a fundamentării răspunderii civile delictuale, cu
toate nuanţele pe care aceasta le presupune această fundamentare subiectivă, spre a vedea dacă făptuitorul
a prevăzut, a urmărit, a acceptat sau nu rezultatul prejudiciabil.
Este clar faptul că şi în lumina noilor prevederi, răspunderea civilă rămâne orientată către interesele victimei de a fi
repusă in statu quo ante, în timp ce răspunderea penală este interesată de sancţionarea cât mai adecvată
a făptuitorului.
Noul Cod civil se delimitează de toate proiectele de codificare europeană a dreptului obligaţiilor, chiar şi de principalul
model avut în vedere, Codul civil al provinciei Quebec. Astfel, Principiile dreptului european al răspunderii civile
(Principles of European Tort Law) conservă noţiunea tradiţională de „faute/fault” – greşeală, prin enunţul de la art.
4:102 potrivit căruia „orice persoană care încalcă, cu intenţie sau din neglijenţă, standardul cerut angajează
răspunderea pentru greşeală”, în timp ce art. 1457 alin. (2) din Codul civil Quebec îl face responsabil pe cel care,
nesocotind uzanţele sau legea, cauzează altuia prin greşeala sa un prejudiciu corporal, moral sau material.
Efectul inserării noţiunii de vinovăţie pare a fi resimţit şi de autorii Noului Cod civil , care s-au mulţumit doar să enunţe
noul concept, fără să-l integreze în economia generală a noilor texte normative. Se impunea altfel reformularea
tuturor normelor răspunderii civile delictuale, dar se continuă să se raporteze la termenul de culpă şi nu la cel de
vinovăţie.

211
Un exemplu în acest sens este la art. 1357 alin. (2) NCC unde se prevede că „autorul prejudiciului răspunde pentru
cea mai uşoară culpă”, actualizând celebrul adagiu „in Lege Aquilia et culpa levissima venit”.
Un alt exemplu îl întâlnim în dispoziţiile art. 1358 NCC unde sunt enunţate „criterii particulare de apreciere
a vinovăţiei”, text care a fost modificat de legiuitor prin art. 190 pct. 36 din Legea nr. 71/2011 , care sub presiunea
doctrinei a reafirmat termenul de vinovăţie în detrimentul celui de culpă.
Apare aici polemica legată de utilitatea acestor criterii dacă autorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă. Apoi, sub
aspect formal, dacă se aduce o noutate în materie şi se introduc criterii „particulare”, ar fi fost normal ca acestea să
fie detaliate. Dar analizând la prima vedere textul art. 1358 NCC , aflăm că este vorba de „împrejurările în care s-a
produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei”. Această exprimare este mult prea generală şi nu satisface
nevoile practice de reglementare.
Putem afirma însă că relevanţa unor asemenea împrejurări străine persoanei autorului, numite de doctrina
franceză911 „circumstanţe exterioare”, spre exemplu dispoziţia legii, ordinul superiorului, consimţământul victimei,
priveşte de fapt stabilirea întinderii reparaţiei şi nu „aprecierea culpei”.
Dacă în dreptul penal o astfel de investigaţie este importantă pentru individualizarea pedepsei, în dreptul civil, de
regulă, măsura reparaţiei o dă chiar întinderea prejudiciului suferit de victimă, pentru a nu mai vorbi de răspunderea
contractuală, unde, potrivit art. 1548 NCC „culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al
neexecutării”.
Putem concluziona în legătură cu argumentele prezentate mai sus că tendinţa doctrinei noastre şi iniţiativa
legiuitorului Noului Cod civil de a folosi o terminologie unică în materia răspunderii, prin împrumutarea unor soluţii şi
termeni din domeniul dreptului penal, sunt neinspirate, având în vedere finalităţile diferite ale celor două tipuri de
răspundere.
O dovadă în plus a lipsei de coerenţă a noilor texte şi a necorelaţiei dintre acestea o reprezintă dispoziţiile art. 1371
NCC , în urma modificării denumirii marginale prin art. 190 pct. 37 din Legea nr. 71/2011 , privitor la vinovăţia
comună şi la concursul culpei cu alte cauze exoneratoare. Examinând textele celor două alienate, vom constata că,
de fapt, ele impun criterii de stabilire a despăgubirilor în raport de contribuţia cauzală a victimei, a autorului şi
a cauzelor de exonerare. Textele sunt de inspiraţie franceză, unde greşeala încorporează fapta. Şi că este aşa
rezultă, cu puterea evidenţei, din aceea că referindu-se la „vinovăţia comună”, alin. (1) al normei mai sus indicate se
referă la situaţia în care „victima a  contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului..”, ceea
ce este un nonsens, pentru a nu mai vorbi de faptul că, aşezând culpa alături de alte cauze exoneratoare, textul are
în vedere fapta autorului şi nu culpa propriu-zisă, cum, de această dată, rezultă în mod expres din textul mai sus
amintit.
Mai departe, în materia răspunderii contractuale, „vinovăţia debitorului” este distinct tratată, alături de prejudiciu,
sugerându-se doar că ar fi una dintre condiţiile acesteia, în timp ce art. 1547 NCC ne spune că „debitorul este ţinut să
repare prejudiciile cauzate din culpă”, pentru ca din art. 1548 din acelaşi Cod să aflăm că, de fapt, culpa este
prezumată.

Ioan Adam

Note de subsol:
Idem, p. 19.
L.R. Boilă, Culpa – „eterna doamnă” a răspunderii civile delictuale, R.R.D.P. nr. 2/2010, p. 38.
Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 10e édition, Dalloz, 2009, p. 657-661.

5.3.

Terminologie

În general, latura subiectivă a faptei ilicite, ca element al răspunderii juridice, terminologic, se exprimă diferit în
ramurile de drept: vinovăţie în dreptul penal şi în cazul răspunderii disciplinare, iar în dreptul civil, în majoritatea
cazurilor, prin termenul de culpă şi în cazuri mai rare prin acela de greşeală. Bineînţeles că există deosebiri între
răspunderea civilă şi celelalte feluri de răspunderi juridice, deosebiri care se găsesc şi în conţinutul laturii subiective,
dar aceste deosebiri nu pot înlătura unitatea conceptului în care se exprimă atitudinea subiectivă a autorului faptei
ilicite, faţă de aceasta şi de urmările ei.
În toate cazurile, este vorba despre o atitudine subiectivă negativă, de încălcare a normelor legale, atitudine ce se
exprimă prin săvârşirea faptei în forme variate, plecând de la intenţie şi ajungând la simpla neglijenţă.

212
Tocmai această atitudine de conţinut a conceptului impune adoptarea termenilor echivalenţi de vină sau vinovăţie, ca
termeni de aplicaţie generală pentru toate formele de răspundere juridică, inclusiv şi pentru răspunderea civilă
delictuală.912 Aceasta pentru a se evita folosirea noţiunii de culpă în mod diferit în dreptul civil faţă de dreptul penal.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,2000, p. 191.

5.4.

Definiţie. Elementele vinovăţiei

Literatura juridică franceză defineşte vinovăţia pe temeiul ilicitului, potrivit căruia vinovăţia ar fi încălcarea unei
obligaţii preexistente.913
Pentru a fi în prezenţa vinovăţiei trebuie să se realizeze atingerea unui drept, 914 vinovăţia915 înseamnă încălcarea unei
îndatoriri legale sau morale determinate.916
Vinovăţia este definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi păgubitoare faţă de fapta respectivă şi faţă
de urmările acestei fapte.917 Din această definiţie rezultă că vinovăţia este un proces psihic complex, care implică un
element intelectiv, de conştiinţă şi un element volitiv, de voinţă. 918 Iată deci că vinovăţia este o atitudine subiectivă
a omului faţă de o anumită faptă concretă şi faţă de urmările acesteia şi nu o atitudine subiectivă, generică, teoretică,
ideală. Prin urmare, rezultă logic că nu orice atitudine subiectivă a făptuitorului faţă de o faptă ilicită constituie
vinovăţie, ci doar acea atitudine imputabilă autorului ei. Este vorba despre atitudinea subiectivă a individului, ce
presupune conştientizarea semnificaţiei sociale a faptei sale, a caracterului său antisocial, şi voinţa de a săvârşi fapta
şi de a-şi asuma urmările în ordinea de drept.
Elementul intelectiv constă în reprezentarea în conştiinţa omului a urmărilor faptei pe care a săvârşit-o sau pe care
urmează să o săvârşească. Prin urmare, vinovăţia, indiferent de forma ei, presupune un anumit nivel de cunoaştere,
de conştiinţă, a semnificaţiei faptei sale şi a urmărilor acesteia. Fără acest element nu poate fi vorba de vinovăţie şi
prin urmare nu poate lua naştere obligaţia de a repara prejudiciul cauzat cuiva.
Atitudinea conştientă a omului faţă de conduita sa alcătuită din fapte comisive sau omisive constă în cunoaşterea
legilor obiective care acţionează în natură şi societate, dar şi a legăturii fireşti dintre fapte şi urmările lor. Mai precis,
este vorba de cunoaşterea legăturii cauzale ce uneşte aceste fapte de consecinţele lor şi, drept urmare, prevederea
rezultatelor acţiunii sau inacţiunii proiectate. În principiu, omul nu poate fi civilmente răspunzător atunci când
a săvârşit fapta ilicită dacă nu a prevăzut sau, cum se spune, nu a putut şi nu a trebuit să prevadă urmările acestei
fapte şi caracterul lor păgubitor. Deci, individul nu poate fi făcut civilmente răspunzător dacă nu a cunoscut
semnificaţia socială a faptelor sale. Prin urmare, omul trebuie să-şi dea seama că faptele sale sunt de natură să
vatăme drepturile subiective ale celorlalţi membri ai societăţii, adică trebuie să aibă conştiinţa caracterului antisocial
al conduitei sale.
Sunt însă şi cazuri în care răspunderea civilă delictuală există şi în lipsa culpei, cum este răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri sau răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.
Factorul intelectiv este determinat de nivelul de cunoaştere umană, de gradul de dezvoltare al ştiinţei, precum şi de
puterea de cunoaştere, în concret, a autorului faptei. Persoanele care nu au discernământ nu răspund de faptele lor,
indiferent de vârsta pe care o au.
Elementul volitiv este concretizat în actul psihic de deliberare şi decizie cu privire la comportamentul ce urmează să fi
avut loc.919 Prin urmare, procesul volitiv are două faze: deliberarea şi decizia. Este momentul în care autorul se
decide pentru săvârşirea faptei ilicite. Factorul volitiv este precedat de factorul intelectiv, acesta din urmă constituind
premisa celui dintâi. După cum se observă, între cei doi factori analizaţi – intelectiv şi volitiv – există o  strânsă
legătură, o strânsă unitate. Astfel, factorul intelectiv, de conştiinţă nu produce vinovăţie prin el însuşi, câtă vreme nu
a fost urmat de o hotărâre contrară ordinii de drept. Aşadar, procesul intelectiv este o condiţie necesară a vinovăţiei,
dar nu suficientă. Trebuie ca săvârşirea faptei ilicite să fie decisă de cel care o săvârşeşte, realizarea acesteia fiind
executarea unei hotărâri luate deliberat de către o persoană.
Voinţa trebuie să fie aptă de a decide conştient, raţional şi să fie liberă a decide între bine şi rău.
Vinovăţia presupune că fapta ilicită a fost săvârşită de o persoană liberă de a decide, conştientă de actele şi faptele
sale, prin care se produce un prejudiciu.
Factorul intelectiv constituie premisa factorului volitiv, cei doi factori aflându-se într-o strânsă unitate. Răspunderea
juridică se va putea angaja numai atunci când făptuitorul, dintre mai multe conduite, a ales-o pe cea antisocială.

213
Conchidem arătând că numai împreună şi numai dacă a avut loc şi trecerea la act, concretizată în săvârşirea unei
fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, cei doi factori alcătuiesc, în unitatea lor, elementul vinovăţie, la rândul ei element
al răspunderii civile.

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Planiol, Etudes sur la responsabilité civile, R.C.L.J., 1905, p. 283.
R. Demogue, Traité des obligations en général, vol. III, Paris, 1923, p. 367.
R. Savatier, Traité de la responsabilité civile,ed. a 2-a, vol. I, nr. 5.
În doctrina juridică mai veche de la noi, vinovăţia este definită tot prin confuzia dintre ilicit şi culpă. Astfel, există culpă
doar când cineva depăşeşte limitele dreptului său, încălcând dreptul subiectiv al celuilalt, iar existenţa culpei face să
se prezume caracterul ilicit al faptei. A se vedea: D. Alexandresco, op. cit.,p. 463; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
Drept civil român, Teoria generală a obligaţiilor,Bucureşti, 1943, nr. 224, p. 77; M.B. Cantacuzino,op. cit.,p. 427.
M. Eliescu, op. cit., p. 176
Într-o formulă celebră, Planiol a afirmat că vinovăţia este „violarea unei obligaţii preexistente”. Pe aceeaşi linie de
gândire s-a arătat că „nu ar exista nicio dificultate până când nu ar exista violarea unei obligaţii edictate expres de
o dispoziţie a dreptului pozitiv” –J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, Le fait juridique, p. 92.
I.P. Filipescu, op. cit.,p. 134.

5.5.

Locul şi importanţa vinovăţiei

Factorii care alcătuiesc unitatea vinovăţiei trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

a) factorul intelectiv presupune un anumit nivel al cunoaşterii, a semnificaţiei sociale a faptei şi a urmărilor acesteia.
Această condiţie este legată de următoarele probleme:
– cea a gradului actual de cunoaştere umană, legată de dezvoltarea ştiinţei la un moment dat, pentru a se putea
înţelege, în întreaga lor complexitate, multitudinea fenomenelor care apar, precum şi posibilităţile de preîntâmpinare
a efectelor negative care apar în societate;920
– dacă subiectul, în mod concret, are putere de cunoaştere, poate să-şi dea seama de semnificaţia faptelor sale şi
a urmărilor acestora. Se pune problema criteriului ce trebuie luat în considerare pentru determinarea în mod concret,
dacă un anume individ, dotat cu un anumit discernământ, a acţionat sau nu cu vinovăţie;
– se pune de asemenea şi problema persoanelor lipsite de discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie unei boli
psihice, persoane pentru care faptele lor, sub aspect subiectiv, sunt lipsite de vinovăţie;
b) la rândul său, şi factorul volitiv presupune libertate de decizie şi de deliberare din partea autorului, fără de care nu
poate exista vinovăţia.
Lipsa factorului intelectiv, prin urmare a puterii de cunoaştere, înlătură şi orice libertate de voinţă;
c) în legătură cu ambii factori, intelectiv şi volitiv, se pune problema unor cauze care înlătură caracterul vinovăţiei,
factori ce pot avea incidenţă şi asupra raportului de cauzalitate, cum sunt: fapta victimei însăşi, fapta unei terţe
persoane, cazul fortuit şi forţa majoră.921 Aceasta deoarece, pentru a fi liberă, conduita nu trebuie să constrânsă de
factori imprevizibili, care să constrângă autorul faptei să acţioneze într-un anumit mod.

Ioan Adam

Note de subsol:
Acesta este şi scopul pentru care se apelează la diferite expertize, pentru a se putea determina vinovăţia în unele
cazuri de răspundere civilă, respectiv dacă urmările faptei erau previzibile la nivelul actual de dezvoltare al ştiinţei.
C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, 2000, p. 193.

5.6.

214
Formele vinovăţiei

Noţiunea de forme ale vinovăţiei poate fi privită din două puncte de vedere.
Mai întâi, din perspectiva diferitelor instituţii ale dreptului civil, există vinovăţie contractuală şi vinovăţie delictuală.
În al doilea rând, vinovăţia poate fi abordată din perspectiva propriu-zisă a formelor sale de manifestare, punându-se
accent pe elementele sale de structură (intelectiv şi volitiv). Din această perspectivă se au în vedere gradele
vinovăţiei, adică formele intenţionate, respectiv formele neintenţionate.
Aşa cum am arătat mai sus, din analiza textelor art. 998-999 C.civ. din 1864 rezultă că vinovăţia este de două feluri:
„greşeală” cu înţeles de intenţie şi „neglijenţă şi imprudenţă”, cu înţeles de culpă, dar în cadrul dispoziţiilor art. 16
NCC , legiuitorul distinge între formele sale intenţia şi culpa, în concordanţă cu dispoziţiile art. 19 C.pen. Ţinând cont
de dispoziţiile Codului civil şi ale Codului penal, vinovăţia îmbracă următoarele forme.
A. Intenţia directă, când autorul faptei prevede şi urmăreşte producerea rezultatului; intenţia indirectă, când autorul
faptei prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
B. Culpa în forma imprudenţei (uşurinţa), când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind
fără temei că el nu se va produce; culpa în forma neglijenţei, când autorul faptei nu prevede rezultatul faptei, deşi
trebuia şi putea să-l prevadă.
Se observă că în toate formele vinovăţiei este prezent actul de voinţă, act care este dat de actul de conştiinţă.922
O importanţă deosebită prezintă gravitatea vinovăţiei în dreptul penal, în funcţie de care se determină pedeapsa care
se va aplica infractorului.
În dreptul civil, însă, distincţia dintre cele două forme ale vinovăţiei, de regulă, nu prezintă importanţă, deoarece
răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai uşoară culpă şi, indiferent de gravitatea vinovăţiei, obligaţia de
reparare a prejudiciului este integrală, cuantumul despăgubirilor fiind dat de întinderea prejudiciului şi nu de
gravitatea vinovăţiei.
Totuşi, în unele situaţii, gravitatea vinovăţiei prezintă interes practic. Putem aminti cu titlu de exemplu următoarele
cazuri:
a) în cazul vinovăţiei comune a autorului şi victimei prejudiciului, gradul de vinovăţie al celor doi se ia drept criteriu de
stabilire a întinderii despăgubirii datorate de autor;923
b) în cazul mai multor autori ai prejudiciului, cu toate că aceştia răspund în mod solidar faţă de victimă ( art. 1003
C.civ. din 1864, respectiv art. 1382, 1383 NCC ), între ei suportarea prejudiciului se stabileşte proporţional cu
gravitatea vinovăţiei fiecăruia.924 În practica judiciară925 s-a arătat că în situaţia în care prejudiciul a fost provocat de
mai mulţi inculpaţi, la repararea pagubei vor fi obligaţi inculpaţii şi comitenţii, în calitate de părţi responsabile
civilmente. Răspunderea inculpaţilor va fi solidară, pentru întreg prejudiciul, iar fiecare parte responsabilă civilmente
va răspunde în solidar cu prepusul său, pentru o parte din pagubă, corespunzătoare contribuţiei prepusului propriu la
producerea acesteia şi stabilită în raport de gravitatea culpei fiecăruia, în baza art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864,
respectiv în baza dispoziţiilor art. 1373 şi 1384 alin. (3) NCC , care instituie dreptul de regres al persoanei
responsabile de fapta altuia în condiţiile în care plăteşte singur despăgubirea în urma prejudiciului cauzat de mai
multe persoane;
c) în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate terţilor la sol de către aeronavele aflate în zbor, simpla culpă
a victimei nu are caracter exonerator;
d) moştenitorul beneficiar nu răspunde de administrarea moştenirii, decât pentru greşeli grave;
e) în practică, instanţele judecătoreşti sunt orientate înspre aprecierea mai largă a întinderii prejudiciului, în cazul în
care este vorba de o faptă intenţionată sau de o culpă gravă. În mod corespunzător, într-o asemenea situaţie, există
tendinţa ca şi întinderea reparaţiunii să fie mai mare;
f) clauzele de nerăspundere, care se apreciază a fi admisibile în materie de răspundere civilă delictuală, operează
numai pentru culpa uşoară sau foarte uşoară, fiind de neacceptat pentru vinovăţia în forma intenţiei sau în forma
culpei grave;
g) în caz de cumul a răspunderii civile delictuale cu cea contractuală, unii autori condiţionează soluţiile în funcţie de
gravitatea vinovăţiei.
În schimb, cel care nu a avut reprezentarea caracterului antisocial al faptei sale şi nici nu a prevăzut urmările ei
păgubitoare, acţionează fără vinovăţie, previziune care se prezumă, urmând a nu răspunde.

Ioan Adam

Note de subsol:

215
În practica judiciară s-a statuat că acela care cauzează altuia un prejudiciu prin culpa sa este obligat să-l
dezdăuneze, însă pentru ca aceste dispoziţii să fie aplicate este necesar ca fapta generatoare a prejudiciului să fie
rezultatul unei culpe, iar nu să constituie exerciţiul unui drept. Trib. Ilfov, dec. nr. 168/1920,în C. Hamangiu, N.
Georgean, op. cit.,vol. II,Ed. SOCEC&S.A.R., p. 518.
C.S.J., dec. pen. nr. 937/1993, B.J., 1993, p. 188-189.
Trib. Suprem, dec. nr. 1572/1963, C.D., 1963, p. 126.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 246/1976, în I.G. Mihuţă, Repertoriu pe anii 1975-1980,p. 115.

5.7.

Gradele culpei în terminologia clasică a dreptului civil

În dreptul roman s-a făcut distincţie între următoarele feluri de culpe:

a) culpa lata, care este o culpă gravă, fiind aceea de care nu s-ar face vinovat nici omul cel mai mărginit;926
b) culpa levis, este o culpă uşoară, fiind imprudenţa pe care nu ar săvârşi-o un bonus pater familias;
c) culpa levissima, este o culpă foarte uşoară, este aceea care ar fi putut fi evitată de un „excelent părinte de familie”.
Această clasificare a culpei nu a fost preluată de autorii Codului civil român, considerându-se că, de regulă, gradul
vinovăţiei nu prezintă importanţă pentru tragerea la răspundere a autorului prejudiciului.
Totuşi, culpa va exista şi în următoarele situaţii:
– fapta ilicită a fost săvârşită, deşi altul n-ar fi îndeplinit-o;
– va exista culpă şi atunci când există obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune, dar persoana rămâne pasivă;
– va exista culpă şi în situaţia în care persoana are obligaţia de a continua acţiunea şi aceasta o întrerupe.

Ioan Adam

Note de subsol:
L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor,1998, p. 218.

5.8.

Criterii pentru stabilirea vinovăţiei

Problema criteriilor de stabilire a vinovăţiei se pune numai în cazul în care fapta a fost săvârşită din culpă, respectiv
din imprudenţă sau neglijenţă. Aceasta deoarece în cazul intenţiei, nu se ridică niciun fel de dificultăţi, pentru
stabilirea intenţiei neavând nevoie de un criteriu exterior, autorul faptei prevăzând rezultatele conduitei sale, urmărind
sau acceptând producerea lor. Alta este însă situaţia în cazul culpei, deoarece autorul faptei fie socoteşte fără temei
că rezultatul nu se va produce, fie nu prevede rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Pentru a putea delimita prudenţa de imprudenţă şi diligenţa de neglijenţă s-au conturat mai multe criterii:
a) criteriul subiectiv, concret de apreciere, pleacă de la capacitatea efectivă a fiecărui subiect în parte de a înţelege şi
a aprecia, pe deplin, semnificaţia faptelor sale, în proiectarea lor socială. 927 Prin urmare, se va compara comportarea
celui care a pricinuit paguba cu conduita sa obişnuită. În această concepţie, numai în situaţia în care făptuitorul,
ţinând seama de însuşirile sale individuale, putea să prevadă urmările antisociale ale faptei sale, va fi răspunzător
pentru fapta sa.928
Conform acestei concepţii, este asigurată în mod deplin securitatea statică a fiecărei persoane, dar în schimb este
jertfită securitatea dinamică a celor păgubiţi.
Aşadar, concepţia subiectivă consideră că imprudenţa şi neglijenţa trebuie apreciate concret şi subiectiv pornindu-se
de la însuşirile şi capacităţile individuale ale autorului faptei, ţinându-se seama de vârstă, sex, temperament,
caracter, însuşirile fizice şi psihice ale acestuia. Autorul este în culpă, dacă se poate deduce vinovăţia lui raportat la
conduita sa obişnuită.
În această viziune, vinovăţia constă în aceea că autorul faptei ilicite nu s-a conformat cerinţelor legii, deşi ar fi putut
să o facă. În aceeaşi concepţie, s-a ajuns până la urmă şi la concluzia că vinovăţia nu trebuie privită ca o operaţie de
evaluare a capacităţii autorului de a se comporta altfel decât a făcut-o, ci ca o prezumţie ce rezultă din inexistenţa
cauzelor care înlătură vinovăţia.

216
Această concepţie este asemănătoare celei care stă la baza aprecierii vinovăţiei penale, cu precizarea însă că nici
măcar vinovăţia penală nu presupune, în exclusivitate, numai criteriul subiectiv de apreciere.
Pentru aceste motive, atât în literatura juridică de specialitate, 929 cât şi în practica judecătorească, concepţia
dominantă este aceea a stabilirii vinovăţiei făptuitorului cu ajutorul criteriului obiectiv;
b) criteriul obiectiv, abstract, prin raportarea comportamentului autorului concret la comportamentul model al unei
persoane abstracte, luată ca termen de comparaţie. 930 Omul abstract este omul care îşi cântăreşte conduita cu
prudenţă şi diligenţă, un om cu o exigenţă riguroasă, peste nivelul mediu obişnuit.
Acest criteriu este îmbrăţişat în prezent şi de practica judiciară, fiind un criteriu dinamic şi variabil. Este dinamic,
deoarece conţinutul său sporeşte pe măsura dezvoltării şi prefacerilor sociale de orice fel, a dezvoltării gradului de
cunoaştere şi de pregătire al tuturor cetăţenilor, şi este variabil, pentru că aplicarea lui trebuie să ţină cont de
condiţiile externe a conduitei, adică cele de timp, de loc etc.
Acest criteriu semnifică faptul că instanţa de judecată trebuie să facă referirea la omul normal, prudent, adică bonus
pater familias.931 Pe măsura sporirii cunoaşterii societăţii, conţinutul criteriului obiectiv se modifică, ca şi noţiunea de
om prudent şi diligent.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, 2000, p. 196.
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 249. În sensul aplicării în dreptul civil a criteriului subiectiv, a se vedea T.R.
Popescu, P. Anca, op. cit., p. 188.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 196; I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 250;I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.
cit., p. 134 şi urm.; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit.,p. 197-198.
M. Eliescu, op. cit., p. 185.
S-a exprimat şi o părere intermediară, conform căreia aprecierea culpei se face pornind de la criteriul obiectiv, care
trebuie completat cu unele circumstanţe concrete: infirmităţi fizice grave, condiţii specifice de loc şi timp etc., dar nu
trebuie să se ţină seama de circumstanţe interne subiective ale făptuitorului, precum temperamentul acestuia,
caracterul etc.,M. Eliescu, op. cit., p. 188-190.

5.9.

Capacitatea delictuală, condiţie a existenţei vinovăţiei

În literatura de specialitate s-a arătat că răspunderea civilă delictuală este angajată pentru faptă numai dacă
persoana în cauză are discernământul faptelor sale, adică are capacitate delictuală. Aşadar, în lipsa
discernământului nu poate fi vorba de vinovăţie chiar dacă fapta a fost săvârşită, iar prin săvârşirea ei s-a produs un
prejudiciu.932
Astfel, pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală a unei persoane, este necesar ca aceasta să aibă
aptitudinea psihică necesară de a înţelege semnificaţia faptei, de a discerne între ceea ce este licit şi ilicit. Fără
această aptitudine nu se poate vorbi de vinovăţie, chiar dacă prin fapta săvârşită s-a produs un prejudiciu, situaţie în
care nu va opera răspunderea civilă. Prin urmare, autorul faptei ilicite trebuie să aibă discernământul faptelor sale,
respectiv să aibă capacitate delictuală.
Deci, prezenţa discernământului este o condiţie sine qua non pentru existenţa vinovăţiei şi angajarea răspunderii
juridice. În materia răspunderii civile, Codul civil român nu conţine o referire expresă la capacitatea delictuală, la
situaţiile de responsabilitate sau iresponsabilitate. O asemenea referire există în legislaţia penală, în art. 48 C.pen.
care prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii
faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori
nu putea fi stăpân pe ele.
În cele din urmă, în cazul răspunderii civile delictuale problema capacităţii delictuale şi a vinovăţiei este o problemă
de probă. O faptă ilicită cauzatoare de prejudicii poate fi imputată unei persoane numai dacă această persoană este
dotată cu discernământ. Prin urmare, persoanele lipsite de discernământ nu pot fi făcute responsabile pentru fapta
proprie deoarece ele nu au la momentul săvârşirii faptei ilicite o voinţă îndestulător de călăuzită de raţiune pentru
a putea deosebi, discerne, socialul de antisocial, binele de rău.
Capacitatea delictuală nu se confundă cu capacitatea de exerciţiu, 933 deoarece prima se referă la răspunderea pentru
săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, iar a doua se referă la încheierea de acte juridice.934

217
În legătură cu această capacitate delictuală, vom menţiona trei situaţii, în care se pune problema dacă persoanele
respective au sau nu discernământul faptelor lor.935
5.9.1. - Situaţia minorului şi a celui pus sub interdicţie
5.9.2. - Situaţia persoanelor lipsite de discernământ care nu au fost puse sub interdicţie

Ioan Adam

Note de subsol:
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 252.
În ceea ce priveşte distincţia dintre capacitatea delictuală şi capacitatea de exerciţiu, a se vedea J. Flour, J.L. Aubert,
E. Savaux, op. cit., p. 93.
L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor,1998,p. 220.
În doctrina franceză se consideră capacitatea delictuală ca fiind constituită din două elemente: comportamentul
obiectiv incorect şi capacitatea personală de discernământ care au drept consecinţe mai întâi iresponsabilitatea
persoanelor fără raţiune – alienaţi mintali şi minori şi apoi o ezitare a admiterii responsabilităţii la persoanele fără
discernământ, J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 94.

5.9.1.

Situaţia minorului şi a celui pus sub interdicţie

După cum am arătat, regulile referitoare la dobândirea capacităţii depline sau restrânse de exerciţiu interesează
numai în ceea ce priveşte aptitudinea persoanelor de a încheia acte juridice. Prin urmare, unica cerinţă pentru
existenţa capacităţii delictuale este existenţa efectivă a discernământului în momentul săvârşirii faptei ilicite, şi nu
îndeplinirea unei anumite vârste.936 În cazul minorilor, problema lipsei discernământului şi, pe cale de consecinţă,
a capacităţii delictuale, se pune numai până la împlinirea vârstei de 14 ani.
Astfel, conform art. 25 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954 (abrogat prin intrarea în vigoare a Noului Cod civil ), minorii
care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumaţi ca fiind lipsiţi de discernământ, prezumţie relativă, care poate fi
răsturnată, făcându-se dovada că au acţionat cu discernământ în momentul săvârşirii faptei ilicite. Articolul 1366
NCC conţine dispoziţii exprese similare, în sensul în care: „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana
pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la
data săvârşirii faptei ilicite”.
Aşa cum am mai arătat, problema discernământului este o problemă de probă, fiind admisibile orice fel de mijloace
de probă. Prezumţia instituită prin lege care are un caracter relativ dispensează astfel pe minor de sarcina de a face
dovada că nu a lucrat cu discernământ. Per a contrario, revine victimei obligaţia de a face dovada discernământului
minorului la momentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. Dacă se face dovada discernământului
minorului şi sunt întrunite şi celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, minorul va răspunde pentru fapta proprie
în baza art. 998 şi 999 C.civ. din 1864, respectiv în baza dispoziţiilor art. 1357 NCC .
Pentru minorii cu vârsta peste 14 ani, legea stabileşte o prezumţie relativă de existenţă a discernământului. În acest
caz, minorul este cel care va trebui să răstoarne prezumţia, deoarece victima este scutită de sarcina probei
vinovăţiei. Dispoziţii clare în acest sens găsim în art. 1366 alin. (2) NCC , în sensul în care „minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ
la data săvârşirii faptei”.
În situaţia persoanelor puse sub interdicţie se va proceda ca şi în cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani,
respectiv răspunderea interzisului va fi angajată numai în situaţia în care victima prejudiciului va reuşi să facă dovada
că la data comiterii prejudiciului, interzisul a acţionat cu discernământ.
În absenţa discernământului, autorul faptei ilicite nu va datora despăgubiri victimei. Dacă autorul este minor, victima
va fi protejată în conformitate cu dispoziţiile mai vechi ale art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, prin care este angajată
răspunderea părinţilor, respectiv în condiţiile art. 1372 NCC , care angajează răspunderea altei persoane „care în
temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligată să supravegheze un minor sau
o persoană pusă sub interdicţie”, sau în conformitate cu art. 1000 alin. (4) C.civ. din 1864, care angajează
răspunderea institutorilor şi a meşteşugarilor, respectiv conform art. 1373 NCC , care reglementează răspunderea
comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor.
Situaţia este mai delicată când autorul prejudiciului este major şi nu are discernământ. S-a pus problema, în literatura
de specialitate937 anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil , ca persoana pusă sub interdicţie, dacă a împlinit
vârsta de 14 ani, să fie prezumată că a acţionat cu discernământ, sarcina răsturnării prezumţiei revenindu-i

218
interzisului. Pentru argumentare s-a arătat că dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954 şi ale art. 11 din
Decretul nr. 31/1954 , care se referă la minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, nu pot fi extinse prin analogie, fiind
de strictă interpretare. Prin urmare, lipsa discernământului echivalează cu lipsa consimţământului şi, pe cale de
consecinţă, cu lipsa răspunderii civile. În cazul în care fapta este săvârşită de un minor fără discernământ, prejudiciul
poate fi recuperat prin angajarea răspunderii părinţilor săi. Problema este mai delicată dacă prejudiciul a fost cauzat
de o persoană majoră lipsită de discernământ, referindu-ne în special la prejudiciul cauzat de un iresponsabil.
Pe considerente de echitate, practica judiciară, încă de acum trei decenii, s-a pronunţat la obligarea la despăgubiri
a unui minor lipsit de părinţi şi de ocrotitor legal, minor care a incendiat o pădure, provocând serioase pagube.938
Putem conchide, arătând că problema capacităţii delictuale se rezolvă printr-un singur criteriu, şi anume
discernământul autorului faptei, indiferent dacă vârsta acestuia este sub sau peste 14 ani, problemă veche, asupra
căreia doctrina şi jurisprudenţa şi-au pus amprenta în timp, Noul Cod civil venind în întâmpinarea acestei nevoi de
reglementare.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor,2000, p. 197.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 195-197.
Instanţa supremă a apreciat că „ar fi contrar echităţii şi regulilor de convieţuire socială ca victima să suporte singură
paguba, iar autorul ei să nu fie obligat nici măcar în parte să o repare, dacă are posibilităţi materiale, ţinându-se
seama deci de situaţia patrimonială a părţilor din proces” – Trib. Suprem, dec. nr. 175/1972, C.D., 1972, p. 151-
153. Această tendinţă nouă din practica judecătorească a fost confirmată ulterior de alte decizii de speţă.
Considerăm că această orientare a practicii judiciare va trebui să fie consacrată legislativ, Trib. Suprem, dec. nr.
1033/1987, R.R.D. nr. 3/1988, p. 68.

5.9.2.

Situaţia persoanelor lipsite de discernământ care nu au fost puse sub interdicţie

Aceste persoane care suferă de diferite boli psihice care le afectează discernământul, în măsura în care au împlinit
vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au capacitate delictuală, putând înlătura această prezumţie relativă făcând
dovada că la momentul săvârşirii faptei nu au acţionat cu discernământ.
Aceeaşi dovadă va trebui să o facă orice persoană care pretinde că, dintr-o cauză accidentală, a acţionat fără
discernământ în momentul săvârşirii faptei ilicite, lipsa discernământului nedatorându-se însă unei culpe anterioare
a autorului ei (o persoană nu va putea invoca lipsa discernământului pe starea de inconştienţă efect al beţiei
voluntare). Până la proba contrară, discernământul este prezumat.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1367 alin. (1) NCC , prezumţia lipsei de discernământ a persoanelor aflate în „stare,
chiar vremelnică, de tulburare a minţii” conduce la exonerarea de răspundere civilă delictuală în ipoteza în care „cel
care a cauzat un prejudiciu” aflându-se în acea stare „l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale”.
Dar, în conformitate cu dispoziţiile art. 1367 alin. (2) NCC , starea vremelnică de tulburare a minţii indusă ori
provocată de autor, prin „beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe”, nu constituie o cauză de
exonerare, neechivalând cu lipsa discernământului. În materie penală, producerea unei infracţiuni în atare condiţii
constituie, în cadrul individualizării pedepsei, o circumstanţă agravantă. Astfel, răspunderea făptuitorului va fi
angajată pentru prejudiciile generate, apreciindu-se că în mod deliberat, voit, autorul şi-a indus acea stare,
cunoscând efectele intoxicaţiei produse de beţia voluntară ori de consumul de substanţe cu efecte halucinogene,
care îl pot transforma într-un element periculos, un factor de dezechilibru al ordinii publice, o ameninţare pentru cei
din jur. Falsa reprezentare a autorilor faptelor că intoxicându-se în prealabil nu vor putea fi traşi la răspundere,
invocând lipsa discernământului la momentul faptei prejudicioase, se întoarce împotriva acestora. Or este cu
neputinţă ca legea civilă sau penală, după caz, să tolereze acest dezechilibru social provocat în mod deliberat, mai
cu seamă în această epocă, când substanţele cu efect halucinogen sunt comercializate clandestin ori sub o aparentă
legalitate, cu atâta uşurinţă sub diverse nume ori forme.
Mai departe, Noul Cod civil reglementează prin dispoziţiile art. 1368 NCC „obligaţia subsidiară de indemnizare
a  victimei”, care vine ca o garanţie a acoperirii prejudiciului faptei produse urmare a „lipsei discernământului”
autorului, care „nu îl scuteşte ... de plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată
răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea”. Desigur, mai departe, se precizează
că „indemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a părţilor” [ art.
1368 alin. (2) NCC ]. Acest caracter subsidiar rezultă din imposibilitatea reparării prejudiciului prin angajarea

219
răspunderii persoanei care „potrivit legii avea îndatorirea de a-l supraveghea” fie că aceasta din urmă nu este
cunoscută, fie că acesta nu posedă bunuri urmăribile, în atare condiţii victima se va putea îndrepta împotriva
făptuitorului.
Este evident faptul că dispoziţiile art. 1368 alin. (1) NCC se coroborează cu cele ale art. 1372 alin. (1) NCC privind
„răspunderea pentru fapta altuia”, respectiv „răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie”.
În continuare, tot în spaţiul alocat reglementării vinovăţiei, respectiv în art. 1369 alin. (1) NCC , legiuitorul are
inspirata iniţiativă de a prelua principii de antrenare a răspunderii din dreptul penal privind participaţia cu formele
acesteia, asimilând termeni ca instigare, complicitate, tăinuire ori favorizare (a infractorului din penal, respectiv,
a autorului faptei prejudicioase), care antrenează răspunderea civilă delictuală. Astfel „cel care a îndemnat sau l-a
determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit
bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei.”
Continuând acest demers, legiuitorul prezintă şi ipoteza săvârşirii faptei sub forma coautoratului faptei delictuale,
reglementând condiţiile în cadrul art. 1370 NCC. Trebuie însă să facem o remarcă în sensul în care titlul articolului,
cel de „imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite”, nu este în consonanţă cu conţinutul dispoziţiilor,
care priveşte imposibilitatea stabilirii în concret a aportului fiecărui coparticipant.
De lege ferenda, o variantă mai judicioasă ar putea fi sub forma textului „vor fi ţinute să răspundă solidar faţă de
victima faptei ilicite, toate persoanele al căror aport concret nu se poate stabili urmare a acţiunii ori inacţiunii
simultane sau succesive a acestora, care au produs evenimentul prejudicios”.
În dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol, legiuitorul sancţionează şi fapta celuia care „a împiedicat ori a întârziat
chemarea în judecată a autorului faptei ilicite”. În opinia noastră, aceste fapte vizează mai mult antrenarea
răspunderii penale pentru infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei.

Ioan Adam

5.10.

Cauzele care înlătură vinovăţia

Vinovăţia fiind atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta sa, toate faptele şi împrejurările care au anihilat sau
atenuat această atitudine exclud sau atenuează vinovăţia autorului.
Asemenea fapte sau împrejurări pot fi multiple, dar toate au în comun aceea că au influenţat procesul de formare
a laturii subiective, fie prin anihilarea posibilităţii de înţelegere a semnificaţiei faptei săvârşite şi a urmărilor acesteia,
fie deturnând de la urmările previzibile acea faptă, fie prin anihilarea capacităţii de deliberare şi decizie a autorului
faptei.
Nu ne referim la lipsa discernământului unei persoane, lipsă care echivalează cu nevinovăţia şi pe care am
prezentato deja.
Când discutăm împrejurările care înlătură vinovăţia, pornim de la premisa că fapta omului a jucat un rol cauzal, fie
singură, fie însoţită de un alt fapt sau eveniment exterior. Sunt mai multe situaţii:
a) când fapta autorului a fost singura cauză a prejudiciului, va trebui să se demonstreze lipsa totală a vinovăţiei,
deoarece răspunderea este angajată şi pentru culpa cea mai uşoară;
b) când la producerea prejudiciului au concurat pe lângă fapta ilicită a autorului, faptele ilicite ale mai multor
persoane sau un eveniment exterior, situaţie care duce fie la excluderea totală sau la diminuarea vinovăţiei
autorului.939 În acest caz trebuie să distingem:
– dacă fapta ilicită a autorului s-a intersectat cu faptele altor persoane, răspunderea faţă de victimă a tuturor celor
care au contribuit la producerea prejudiciului va fi solidară, gradul de vinovăţie al fiecărui participant prezentând
interes numai în raporturile dintre ei;
– dacă la producerea prejudiciului a contribuit pe lângă fapta ilicită a unei persoane şi un eveniment exterior (de
exemplu la producerea unui accident auto a contribuit alături de fapta conducătorului auto şi intervenţia unui caz de
forţă majoră), se va putea pune problema unei diminuări a despăgubirilor, în măsura în care se va dovedi întinderea
participării cauzale a faptei ilicite, faţă de participarea concurentă a elementului exterior. Dacă o asemenea
departajare nu se poate face, riscul evenimentului exterior va trebui suportat de către autorul faptei ilicite, care va
trebui să acopere întreg prejudiciul;
c) când paguba este consecinţa exclusivă a  unei cauze străine neimputabile autorului, acesta va fi exonerat de
răspundere;
d) pentru ca o faptă să fie exoneratoare de vinovăţie, este necesar să nu fi existat anterior o  faptă ilicită şi vinovată
a  autorului care să influenţeze desfăşurarea acelei fapte.

220
Faţă de cele relatate, se pune întrebarea care sunt acele împrejurări care înlătură vinovăţia? Pentru a răspunde la
această întrebare, trebuie plecat de la criteriul de apreciere a vinovăţiei, deoarece dincolo de posibilităţile de
prevedere, deliberare şi decizie, ne aflăm în domeniul lipsei de vinovăţie. După cum se ştie, acolo unde încetează
culpa, începe cazul fortuit.940 Prin caz fortuit, aici înţelegem toate categoriile de împrejurări care au făcut imposibilă
prevederea şi prin urmare şi prevenirea faptei şi a urmărilor acesteia.
În literatura de specialitate şi în practica judiciară sunt reţinute ca împrejurări care înlătură vinovăţia următoarele:
5.10.1. - Forţa majoră
5.10.2. - Cazul fortuit
5.10.3. - Fapta unei terţe persoane
5.10.4. - Fapta victimei înseşi

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, 2000, p. 200.
M. Eliescu, op. cit., p. 206.

5.10.1.

Forţa majoră

Forţa majoră este o împrejurare de origine externă, cu caracter excepţional, care este absolut imprevizibilă şi
inevitabilă.941 Această definiţie dată de doctrină sub imperiul dispoziţiilor Codului civil din 1864 a fost preluată
întocmai de către noile dispoziţii ale art. 1351 alin. (2) NCC , care prevede că: „Forţa majoră este orice eveniment
extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”.
Pentru a fi în prezenţa cazului de forţa majoră, este necesar să fie îndeplinite trei condiţii, caractere particulare ale
evenimentului prejudicios:
a) exterioritatea, fapt relevat de art. 1082 C.civ. din 1864, respectiv denumit „eveniment extern” de Noul Cod civil în
dispoziţiile art. 1351 alin. (2) care se referă la o „cauză străină”. Acest caracter a fost pus în evidenţă de către
practica judiciară, în special în cazurile de răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi animale. 942 Situaţii
precum spargerea unui cauciuc, ruperea unei piese sunt asimilate cazului fortuit şi nu pot constitui cauze de
înlăturare a răspunderii.943
Rezultă că forţa majoră este o împrejurare externă, fără relaţie cu persoana sau lucrul care a provocat dauna sau cu
însuşirile sale naturale.
Evenimente de forţă majoră sunt fenomene naturale extraordinare, străine de activitatea şi voinţa omului, precum
inundaţii catastrofale, tornade, trăsnete, alunecări de teren sau unele fenomene sociale extraordinare ca războaiele şi
revoluţiile;944
b) imprevizibilitatea, situaţie care se referă atât la producerea împrejurării, cât şi la efectele acesteia. Imprevizibilul se
deosebeşte de previzibil cu ajutorul unui criteriu de normalitate, domeniul imprevizibilităţii restrângându-se la
evenimente care, deşi se pot produce, sunt totuşi prin raritatea lor extraordinare. De exemplu, inundaţia sau
cutremurul încetează să mai fie un eveniment de forţă majoră în acele zone geografice unde asemenea calamităţi
sunt ceva obişnuit.
Prin urmare, forţa majoră presupune o imprevizibilitate cu caracter obiectiv şi absolut, un asemenea eveniment
apreciindu-se luând ca etalon prudenţa şi diligenţa unei persoane care depune toată grija de care este capabil un om
în activitatea sa. Această apreciere este in abstracto. Prin urmare, o împrejurare numai relativ imprevizibilă, când
imposibilitatea de prevedere este subiectivă, nu constituie forţă majoră. Mai adăugăm faptul că imprevizibilitatea pe
care o presupune forţa majoră are un caracter obiectiv, adică nu se raportează la persoana celui chemat să
răspundă, ci se raportează la prototipul social de prudenţă şi diligenţă, este deci o imprevizibilitate social obiectivă;
c) inevitabilitatea şi absoluta invincibilitate. Chiar dacă un fenomen este imprevizibil, nu poate fi calificat ca un caz de
forţă majoră, dacă a existat posibilitatea preîntâmpinării producerii lui sau posibilitatea de a se evita efectele sale
păgubitoare. Această inevitabilitate trebuie să fie absolută pentru orice persoană. 945 Aprecierea se face in
abstracto,946 ţinând cont de posibilităţile unei persoane care depune diligenţa maximă de care este în stare cel mai
capabil om. Dacă inevitabilitatea este numai relativă, nu se pune problema unei forţe majore, ci eventual a unui caz
fortuit.947

221
În doctrină s-a arătat că nu trebuie confundată imposibilitatea de a evita producerea prejudiciului, cu simpla dificultate
de a face, sau cu caracterul prea oneros pe care l-ar antrena evitarea pagubei.948
Noul Cod civil , în art. 1351 alin. (2), foloseşte pentru definirea forţei majore termenii de „eveniment extern”,
„imprevizibil”, „absolut invincibil”, respectiv, „inevitabil”, nu „irezistibil”, fiind mai fericită această alegere, conturând
mai bine caracterele cauzei exoneratoare de răspundere.
d) cauza străină să nu-i fie imputabilă celui chemat să răspundă. Este de exemplu faptă ilicită şi culpabilă aceea care
şi-ar produce efectele prin mijlocirea evenimentului de forţă majoră.949 În acest caz culpa va absorbi forţa majoră şi va
opera răspunderea persoanei în cauză.
Principalul efect al forţei majore este excluderea răspunderii civile, cu consecinţa înlăturării răspunderii persoanei
care ar fi fost obligată la repararea prejudiciului. Fiind un fapt juridic, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
În situaţia în care forţa majoră este singurul fenomen care a provocat prejudiciul, angajarea răspunderii civile este
exclusă, deoarece lipseşte vinovăţia celui care a comis fapta ilicită.
Dar în situaţia în care prejudiciul este provocat de un complex de factori, dintre care numai unii întrunesc caracterele
forţei majore, iar alţii sunt cazuri fortuite, avem două situaţii:
– dacă legea asimilează cazul fortuit cu forţa majoră, atunci răspunderea va fi exclusă în totalitate;
– dacă legea prevede că numai forţa majoră exclude răspunderea civilă, obligaţia de reparare va fi proporţională cu
contribuţia cazului fortuit la producerea prejudiciului.
Dacă forţa majoră intră în concurs cu unele împrejurări, altele decât cazul fortuit, va fi exclusă răspunderea civilă,
dacă acea împrejurare a fost un simplu element pasiv, prin mijlocirea căreia forţa majoră a cauzat singură prejudiciul
sau răspunderea civilă va fi înlăturată doar în parte, când forţa majoră nu a făcut decât să contribuie, alături de
împrejurare, la producerea prejudiciului.950

Ioan Adam

Note de subsol:
L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, 1998, p. 351.
Trib. Suprem, dec. nr. 1096/1978, R.R.D. nr. 1/1979, p. 55.
Trib. Suprem, dec. nr. 424/1977, C.D., 1977, p. 77.
M. Eliescu, op. cit., p. 210.
Trib. Suprem, dec. nr. 358/1977, C.D., 1977, p. 77.
Pentru poziţia doctrine franceze vizavi de aprecierea vinovăţiei după criteriul abstract (in abstracto), a se vedea J.
Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit.,p. 105-110.
Această trăsătură este în strânsă legătură cu progresul tehnico-ştiinţific al societăţii la un moment dat, ceea ce face
ca unele evenimente care în prezent sunt considerate irezistibile, pentru generaţiile viitoare să fie nişte evenimente
posibil de depăşit sau de înlăturat.
G. Marty, P. Raynaud, op. cit.,vol. II, partea I, p. 531; J. Carbonnier, op. cit.,vol. II,p. 521.
M. Eliescu, op. cit., p. 211.
Idem, p. 213.

5.10.2.

Cazul fortuit

Este o împrejurare internă care îşi are originea în câmpul de activitate al celui chemat să răspundă sau într-o
împrejurare externă care nu are caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa şi prudenţa de care
este în stare omul cel mai capabil.951
Prin caz fortuit se înţeleg două categorii de împrejurări:
a) împrejurări interne, care sunt intrinseci lucrurilor şi animalelor celui chemat să răspundă, cum ar fi: viciile ascunse
ale lucrului, sperietura unui animal etc., împrejurări ce nu sunt imputabile persoanei;952
b) împrejurări externe, ce nu sunt imputabile persoanei chemate să răspundă şi care nu au caracter extraordinar şi
nu sunt absolut imprevizibile, cum ar fi: alunecări de teren, ploi torenţiale, cutremure de mică intensitate etc.953

222
După cum s-a spus, acolo unde încetează culpa începe cazul fortuit. 954 În cuprinsul noţiunii largi a fortuitului, trebuie
să distingem o serie de împrejurări care presupun lipsa vinovăţiei, dar care fiecare în parte, are anumite caracteristici
şi consecinţe juridice proprii.
În principiu, cazul fortuit exclude răspunderea civilă. Dar sunt şi situaţii în care răspunderea civilă este angajată, cum
ar fi: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare, pentru prejudiciile create de aeronave în zbor
terţilor la sol, răspunderea în contractul de transport, de depozit necesar, în contractul de arendă etc.
Distincţia dintre forţa majoră şi cazul fortuit nu prezintă importanţă deosebită în cazul răspunderii pentru fapta proprie,
căci ambele exonerează de vinovăţie şi de răspundere.955
În schimb, în cazul răspunderii civile delictuale pentru lucruri, deosebirile sunt mai pregnante. De asemenea, este
posibil ca legitima apărare şi starea de necesitate să se suprapună peste forţa majoră şi cazul fortuit, situaţie în care
se vor aplica şi regulile privitoare la acestea.
Noul Cod civil , în dispoziţiile art. 1351 alin. (3), defineşte cazul fortuit ca fiind „un eveniment care nu poate fi prevăzut
şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”. Mai departe,
legiuitorul instituie o cauză exoneratoare în dispoziţiile aceluiaşi articol, la alin. (4), în condiţiile în care „dacă, potrivit
legii, debitorul este exonerat de răspunderea contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în
caz de forţă majoră”, dând valoare dispoziţiilor legii care îl absolvă de răspundere pe debitorul unei obligaţii
contractuale, care apare pe o poziţie privilegiată în acest text faţă de cel al cărei obligaţii izvorăşte dintr-o obligaţie
delictuală, extinzând în acest caz sfera exonerării chiar şi la cazul de forţă majoră.
Definiţia dată cazului fortuit de Noul Cod civil este una perfectibilă, spre deosebire de cea dată forţei majore care
apare ca fiind clară şi concisă, respectiv legiuitorul putea fi mult mai judicios precizând natura împrejurărilor în care
şi-ar găsi aplicabilitate cauzele exoneratoare de răspundere care se circumscriu cazului forţei majore, respectiv:
– cauza producerii prejudiciului. Acesta trebuind să fie analizată în conformitate cu circumstanţele obiective care
definesc natura ori structura lucrului, viciile ascunse ale acestuia, defectuozitatea asamblării ori a materialelor din
care este alcătuit şi care, prin materializarea evenimentului prejudicios, conduc la conturarea cazului fortuit,
exonerator de răspundere;
– imprevizibilitatea. Spre deosebire de forţa majoră căreia îi este specific caracterul absolut al imprevizibilităţii
producerii evenimentului prejudicios, cazului fortuit îi este caracteristic doar caracterul rezonabil imprevizibil
determinat şi determinabil de factori de circumstanţiere (de loc, timp, etc.). În măsura în care împrejurările nu puteau
în concret a fi anticipate, putem vorbi de cazul fortuit care conduce la înlăturarea răspunderii. Astfel, în cazul în care
prin mijloace de informare în masă care devin de notorietate se indică unele zone în care au loc căderi de stânci,
torente ori avalanşe, debitorul obligaţiei de reparare a prejudiciului care nu a acţionat prudent şi responsabil faţă de
informările făcute nu se poate apăra de răspundere invocând cazul fortuit. Este de subliniat deci faptul că acest
caracter relativ, rezonabil imprevizibil, trebuie raportat doar la autorul faptei, la prudenţa şi diligenţa, mai exact la lipsa
acestora, care au condus la producerea prejudiciului, respectiv la regulile de conduită preventivă impuse de
societate, transgresate sau ignorate de făptuitor;
– inevitabilitatea producerii evenimentului prejudicios trebuie circumscrisă şanselor normale şi posibilităţilor umane de
eliminare a riscului producerii evenimentului. Evaluarea acestor circumstanţe se face în concret, nu prin raportare la
maxima diligenţă şi prudenţă specifice cazului de forţă majoră.
Prin dispoziţiile art. 1351 alin. (4) NCC sunt reglementate unele cazuri speciale ce se pot ivi în practică, cazuri de
exonerare de răspundere contractuală, care prin efectul legii duc la exonerarea autorului faptei prejudicioase atât
„pentru cazul fortuit”, cât „şi în caz de forţă majoră”.

Ioan Adam

Note de subsol:
Idem, p. 355.
Trib. Suprem, dec. nr. 424/1977, C.D., 1977, p. 78.
Trib. Suprem, dec. nr. 1096/1978, R.R.D. nr. 1/1979, p. 55.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit.,p. 239.
A se vedea în acest sens şi I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 251.

5.10.3.

Fapta unei terţe persoane

223
Deoarece ne aflăm în prezenţa răspunderii civile delictuale, trebuie să menţionăm că termenul de „terţ” este specific
actelor juridice, dar îl întâlnim şi în acest domeniu. Acest termen determină o persoană străină, care intervine prin
fapta sa în raportul cauzal al faptei prejudicioase produse. Tot în cazul răspunderii delictuale, prin terţ înţelegem orice
persoană cu excepţia pârâtului, a victimei şi a celui chemat să răspundă în condiţiile legii. Pe de altă parte, prin terţ
trebuie să înţelegem şi orice persoană care a contribuit la producerea prejudiciului în condiţii de natură să-i angajeze
răspunderea în mod direct sau pe cale recursorie. Răspunderea civilă va fi înlăturată şi în situaţia în care terţul este
necunoscut, important fiind ca fapta terţului să nu fi fost provocată de pârât,956 deoarece, în asemenea condiţii, ea i-ar
fi imputabilă.
Şi în cazul faptei unei terţe persoane excluderea răspunderii civile trebuie analizată în două situaţii:
a) când legea nu prezumă culpa pârâtului, acesta va răspunde numai în situaţia în care reclamantul va face dovada
caracterului ilicit al faptei, precum şi a existenţei raportului de cauzalitate. Dacă această dovadă a fost făcută, pârâtul
are o singură posibilitate: să facă dovada că alături de fapta sa, şi fapta terţului a contribuit la producerea
prejudiciului, situaţie în care ambii vor răspunde în mod solidar;
b) când legea prezumă culpa pârâtului, pentru ca acesta să nu răspundă, total sau parţial, trebuie să facă dovada că
prejudiciul se datorează, în tot sau în parte, faptei terţului. Pârâtul va fi apărat în întregime de răspundere dacă va
dovedi că fapta terţului îndeplineşte trăsăturile forţei majore, respectiv este absolut imprevizibilă sau irezistibilă. 957 În
acest caz, terţul va răspunde indiferent de existenţa sau inexistenţa culpei acestuia. Dacă fapta terţului nu întruneşte
caracterele forţei majore, pârâtul va răspunde în mod solidar cu terţul.
Dacă fapta terţului îndeplineşte condiţiile forţei majore, nu este necesar să se dovedească şi caracterul său
culpabil.958
Pentru a exonera total pe cel chemat să răspundă, fapta terţului trebuie să aibă caracterul forţei majore, sau a cazului
fortuit şi să fie cauza exclusivă a prejudiciului. Într-o asemenea situaţie, nu este necesar ca fapta terţului să fi fost
săvârşită cu vinovăţie. Totuşi, aşa cum am văzut, în materia răspunderii obiective numai forţa majoră este cauză
exoneratoare de răspundere.
Noul Cod civil prevede in terminis în cuprinsul art. 1352 că fapta terţului rupe raportul de cauzalitate doar dacă are,
faţă de activitatea responsabilului, caracterele unei cauze străine, care îşi produce efectele exonerării, aspect
doctrinar iniţial elaborat sub imperiul dispoziţiilor Codului civil anterior. Rezumând, efectul de exonerare se produce
dacă fapta terţului959 întruneşte, aşa cum am prezentat mai sus, caracterele cazului fortuit ori ale forţei majore,
respectiv, în condiţiile noilor reglementări în vigoare, se poate admite „potrivit legii sau convenţiei părţilor”.960
Concluzionând, ţinem să achiesăm la ideea conform căreia, cu toate că art. 1352 NCC impune şi faptei terţului o notă
de obiectivitate prin asimilarea ei mai ales cu forţa majoră, pentru a îmbrăca forma cauzei exoneratoare de
răspundere, dincolo de echivocul general al cauzei străine, fapta terţului este fapta unei persoane care determină
o analiză subiectivă a comportamentului acestuia. Astfel, „de fiecare dată când acesta acţionează cu discernământ,
va trebui analizată şi culpa acestuia, în timp ce în momentul în care terţul nu are discernământ, trebuie analizată
normalitatea şi predictibilitatea comportamentului său, şi aceasta indiferent de forma răspunderii concrete. Este un
aspect care subliniază că fapta terţului, oricât de obiectiv am privi-o, este consecinţa unor resorturi psihologice (...)
cazul de exonerare concretizat de fapta terţului nu poate fi valorificat practic decât prin luarea în considerare şi
a concepţiei despre raportul de cauzalitate, pentru că o asemenea faptă a terţului vine să rupă tocmai legătura
juridică de cauzalitate”.961

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 214.
Trib. jud. Sălaj, dec. nr. 3/1984, R.R.D. nr. 6/1984, p. 65.
În practica judiciară s-a stabilit că dacă persoana care a condus un autovehicul fără permis de conducere nu a comis
nicio greşeală în conducerea acestuia, accidentul producându-se din vina exclusivă a altui conducător auto, această
persoană nu va putea fi obligată la plata despăgubirilor civile către victimă, deoarece lipsa carnetului de conducere
nu se află în legătură cauzală cu urmarea dăunătoare. Trib. Suprem, dec. pen. nr. 3167/1975, R.R.D. nr. 10/1976, p.
65.
Un exemplu în acest sens poate fi determinarea producerii unui accident de circulaţie urmare a spargerii voluntare
a unor sticle pe carosabil de către un terţ, cioburi care taie cauciucul unui autoturism care pierzând direcţia, intră în
coliziune cu altul, care circula regulamentar. Stabilind raportul cauzal după criteriul echivalenţelor condiţiilor, condiţia
necesară producerii prejudiciilor îşi găseşte sorgintea în fapta terţului, cu efect de exonerare a conducătorilor auto
implicaţi în accident. Problemele ivite în practică sunt însă legate de identificarea terţului care se face vinovat de
producerea acestor urmări, pentru tragerea sa la răspundere, urmări care de cele mai multe ori nu se limitează doar
la producerea de daune materiale, ci la pierderea de vieţi omeneşti.

224
A se vedea în acest sens P. Vasilescu, op. cit., p. 596.
Idem, p. 598.

5.10.4.

Fapta victimei înseşi

Codul civil din 1864 nu conţine nicio dispoziţie privitoare la incidenţa faptei victimei. Există însă o prevedere specială
în Codul aerian din anul 1953, art. 97 , care exonerează pe exploatantul aeronavei pentru pagube provocate la sol de
aeronavă în zbor în caz de dol sau culpă gravă a celui păgubit.
În lipsa unei reglementări de detaliu, doctrina şi practica judecătorească au stabilit unele direcţii de urmat în această
materie.
Pentru a exonera de răspundere, fapta victimei trebuie să fie ilicită şi săvârşită cu vinovăţie. De asemenea, este
necesar ca fapta victimei să nu fie imputabilă celui chemat să răspundă.
În unele situaţii fapta victimei poate exclude existenţa în tot sau în parte a răspunderii civile a pârâtului. Vom distinge
două situaţii:
a) când legea nu prezumă culpa pârâtului, victima trebuie să dovedească existenţa tuturor condiţiilor necesare
tragerii la răspundere a acestuia. Din momentul în care a făcut această dovadă, pârâtul va fi obligat să răspundă.
Totuşi, şi în această situaţie, dacă pârâtul va reuşi să facă dovada că alături de fapta sa, la producerea prejudiciului
a contribuit şi fapta victimei, suportarea pagubei se va divide între pârât şi victimă;962
b) când legea prezumă culpa pârâtului, acesta nu se poate apăra de răspundere decât dacă va putea dovedi că
prejudiciul a fost cauzat numai de fapta victimei sau şi de această faptă. Pentru ca răspunderea pârâtului să fie
exclusă în întregime, trebuie ca fapta victimei să îndeplinească trăsăturile forţei majore. Prin urmare, el va trebui să
dovedească lipsa totală a vinovăţiei sale, deoarece simpla diminuare a vinovăţiei este ineficientă, răspunderea civilă
angajându-se şi pentru cea mai uşoară culpă. Dacă fapta victimei nu îndeplineşte trăsăturile forţei majore,
răspunderea se va divide între pârât şi victimă, aplicându-se regulile de la aşa zisa „culpă comună”.963
În practica judiciară964 s-a decis că în materie de încăierare, despăgubirile acordate participanţilor urmează a fi
reduse proporţional cu culpa lor.
O ultimă problemă asupra căreia vrem să ne oprim are în vedere cazul în care cel prejudiciat este lipsit de capacitate
delictuală şi fapta sa vine în concurenţă cu fapta autorului prejudiciului. S-ar putea ridica întrebarea, într-o asemenea
situaţie, în ce măsură se poate vorbi de fapta victimei, câtă vreme lipsa discernământului echivalează cu lipsa
vinovăţiei. Fostul Tribunal Suprem,965 într-o decizie de îndrumare, hotărâse că despăgubirea trebuie micşorată atunci
când la pricinuirea pagubei a concurat şi activitatea obiectiv ilicită a victimei.
Privitor la această soluţie, s-a apreciat în doctrină966 că pentru a fi exoneratoare pentru pârât, fapta victimei trebuie să
aibă caracter ilicit sau din comportarea persoanei lipsite de discernământ să rezulte obiectiv că, dacă nu ar fi fost
atinsă de incapacitate naturală, ea ar fi fost socotită că a fost în greşeală. Aşa cum s-a spus, o asemenea judecată
reprezintă un pas care duce de la culpa morală la culpa socială.967
Noul Cod civil uneşte dispoziţiile exoneratoare de răspundere relative la „fapta victimei” şi „a terţului” într-un singur
articol, respectiv în art. 1352 (aşa cum a fost modificat prin art. 190 pct. 33 din Legea nr. 71/2011 ), în sensul în care
„fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe
cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator
de răspundere. Vom observa în timp problemele ce se vor naşte din interpretarea acestor prevederi unor cazuri
practice unde se vor evidenţia limitele convenţiei părţilor în aprecierea constatării evenimentului ca îndeplinind sau nu
condiţiile cazului fortuit.
Aşadar, în acest nou context legal, fapta victimei sau a unei terţe persoane sunt cauze străine care pot conduce la
eliminarea în tot ori în parte a răspunderii civile. În ceea ce priveşte cauzele străine, acestea se înscriu unor ipoteze
clare:
– când fapta victimei sau a terţului întruneşte condiţiile forţei majore, caracterizată de cauza exclusivă, determinantă,
este absolut imprevizibilă, irezistibilă şi inevitabilă, putem vorbi de înlăturarea răspunderii în absenţa probei legăturii
de cauzalitate şi a culpei;
– când fapta victimei sau a terţului este un caz fortuit, care în temeiul legii ori a convenţiei părţilor poate fi recunoscut
ca o cauză aptă a nu angaja răspunderea.
Noul Cod civil prin dispoziţiile art. 1352 , reuşeşte astfel să consacre o regulă specială aptă a înlătura răspunderea
autorului faptei prejudicioase în condiţiile în care în „lanţul cauzal a intervenit un eveniment”968 ca fapta victimei înseşi
ori fapta unei terţe persoane, chiar şi în condiţiile unui caz fortuit, şi nu a unuia de forţă majoră, cu condiţia ca legea
ori convenţia părţilor să fi prevăzut expres în acest sens.

225
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată, va trebui să clarificăm înţelesul termenului de „victimă”, care este uzitat în
acest context de către legiuitor. Victima este persoana care a suferit dauna şi care este îndrituită să solicite repararea
ei. Victima este creditoarea obligaţiei de reparaţie. Născându-se un raport de creanţă, trebuie să existe cel puţin doi
subiecţi de drept, respectiv persoana responsabilă de producerea prejudiciului şi persoana prejudiciată, în speţă
victima. Autoaccidentarea ori producerea şieşi a unui prejudiciu nu implică utilizarea termenului de victimă creditor al
obligaţiei de dezdăunare (deşi persoana care se autoaccidentează ori îşi provoacă în mod nefraudulos o daună unui
bun de-al său poate primi o indemnizaţie în baza unui contract de asigurare şi nu în temeiul răspunderii civile
delictuale).
Aşa cum am arătat mai sus, fapta victimei are efect exonerator doar în ipoteza în care aceasta ia forma cazului fortuit
sau a forţei majore, cu raportare la activitatea presupusului responsabil. 969 Important este de subliniat, în corelaţie cu
alte forme de răspundere civilă delictuală, şi faptul că în ipotezele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
sau de defectele produselor, fapta victimei (şi fapta terţului deopotrivă) în mod obligatoriu trebuie să întrunească
caracteristicile forţei majore, altfel, răspunderea paznicului juridic al lucrului ori, după caz, a producătorului care a pus
în circulaţie bunul sau produsul cu defecte nu poate fi înlăturată invocând fapta victimei (respectiv a terţului). Din
aceste considerente, în concordanţă cu ipotezele mai sus prezentate, achiesăm la teza unor autori 970 conform căreia
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este o răspundere prin excelenţă şi în exclusivitate pentru cazurile
fortuite, analiză pe care o vom detalia în secţiunile speciale următoare.

Ioan Adam

Note de subsol:
Astfel, în practica judiciară s-a decis că daunele în materie delictuală trebuie să reprezinte repararea integrală
a prejudiciului, acesta urmând a se referi la întinderea culpei, iar dacă există culpă comună a debitorului ţinut la
reparaţie şi a victimei, debitorul nu poate fi obligat să acopere o creanţă mai mare decât aceea care derivă din
întinderea culpei. Trib. jud. Suceava, dec. nr. 468/1992, R.R.D. nr. 2/1983; Trib. Suprem, dec. nr. 1953/1980, C.D.,
1980, p. 86.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 10/1956, C.D., 1961, p. 65.
Trib. jud. Suceava, dec. pen. nr. 292/1978, R.R.D. nr. 4/1979, p. 45.
Trib. Suprem, dec. nr. 10/1956, C.D., 1961 p. 65.
M. Eliescu, op. cit., p. 221.
G. Marty, P. Raynaud, op. cit., vol. II, partea I, p. 545.
A se vedea, în acest sens, L.R. Boilă,în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,I. Macovei (coord.), Noul Cod civil,
op. cit., p. 1410.
A se vedea în acest sens P. Vasilescu, op. cit., p. 599.
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit.., p. 446.

§6. Proba elementelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie

6.1. Sarcina probei

Regula în cadrul răspunderii civile delictuale este răspunderea pentru fapta proprie, căreia nu îi este caracteristică
prezumţia de nevinovăţie, regula fiind aceeaşi ca în dreptul penal, consacrată de principiului latin actor incumbit
probatio, principiu cuprins în dispoziţiile art. 1169 C.civ. din 1864, respectiv „cel care face o  propunere înaintea
judecăţii trebuie să o  dovedească”, sarcina probei revenind astfel victimei prejudiciului, deoarece ea este aceea care
reclamă ceva în faţa justiţiei. Victima trebuie să facă dovada tuturor condiţiilor necesare pentru existenţa răspunderii
civile, respectiv a faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, cât şi
a existenţei vinovăţiei.
Tot aici, în materia răspunderii civile delictuale, pe lângă „regula” răspunderii pentru vinovăţie descrisă în paragraful
anterior, operează şi răspunderea civilă delictuală indirectă, de natură subiectivă, considerată de doctrină ca
o veritabilă „excepţie”, fiind cazul răspunderii pentru fapta altuia, care îmbracă mai multe forme, care sunt
fundamentate pe o prezumţie legală relativă de vinovăţie, iar în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală pentru
prejudicii cauzate de lucruri, pentru prejudicii cauzate de animale ori de cele cauzate prin ruina edificiului, se admite
că operează o răspundere obiectivă, independentă de ideea de culpă, deşi doctrina a născut multe controverse în
acest sens, aspecte detaliate în alte secţiuni ale prezentei lucrări.
Fiind vorba de dovedirea unor fapte juridice, este admisibil orice mijloc de probă, inclusiv martorii şi prezumţiile. Cum
fapta ilicită, prejudiciul şi raportul de cauzalitate sunt elemente obiective ale răspunderii delictuale, dovedirea

226
acestora nu prezintă dificultăţi. În schimb, dificultăţi pot apărea în privinţa vinovăţiei, care este un element de ordin
psihic, intern, reprezentând atitudinea subiectivă a autorului faptei.
Continuând cu analogia mai sus descrisă, indicăm faptul că, în materie penală, aplicând principiul potrivit căruia
sarcina probei revine celui care afirmă existenţa unei fapte sau a unei împrejurări de fapt – onus probandi incumbit ei
qui dicit – respectiv – actor incumbit probatio – în procesul penal, sarcina dovedirii vinovăţiei autorului faptei şi
sarcina de a proba că acea persoană a acţionat culpabil revine acuzatorului, autorul nefiind ţinut să-şi probeze
nevinovăţia, operând în favoarea sa prezumţia de nevinovăţie conform dispoziţiilor art. 5 2 C.proc.pen. care subliniază
principiul conform căruia „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o
hotărâre penală definitivă” respectiv, „învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este
obligat să-şi dovedească nevinovăţia”, conform dispoziţiilor art. 66 C.proc.pen.
Doctrina971 în materie penală rezumă aceste dispoziţii afirmând faptul că legea penală îl prezumă nevinovat pe
autorul faptei, sarcina de a-i proba vinovăţia îi revine astfel celui care formulează învinuirea. Prezumţia de
nevinovăţie reprezintă o garanţie pentru individ împotriva erorilor judiciare. Principiul prezumţiei de nevinovăţie, care
poate fi înlăturat doar dacă se administrează probe certe de vinovăţie, implică şi o altă regulă, potrivit căreia îndoiala
profită inculpatului (in dubio pro reo).
Această prezumţie a fost formulată în timpul Revoluţiei franceze de la 1789, fiind preluată de Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului a Adunării Generale ONU din 1948, respectiv potrivit dispoziţiilor art. 6 parag. 2 din Convenţia
europeană a  drepturilor omului şi a dispoziţiilor art. 48 parag. 1 din Cartă şi potrivit dispoziţiilor art. 14 parag. 2 din
Pact, „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.
În dreptul intern, respectiv în Constituţia României , prezumţia de nevinovăţie reprezintă un principiu deosebit de
important, care este cuprins în dispoziţiile art. 23 alin. (11) formulat în modul următor: „Până la rămânerea definitivă
a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, constituind „unul dintre cele mai
puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii umane. Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate
jurisdicţională”.972
Ceea ce dorim să subliniem prin această expunere paralelă este că între cele două sfere de probă, respectiv de
vinovăţie penală şi civilă, nu există o suprapunere perfectă, deoarece întinderea vinovăţiei civile este mult mai largă,
chiar şi în situaţiile în care fapta ilicită a autorului care atrage răspunderea civilă delictuală intersectează şi sfera
răspunderii penale, întrunind elementele constitutive ale unei infracţiuni, vinovăţia civilă acoperind adesea câmpul
vinovăţiei penale, întinzându-se dincolo de acesta din urmă, în cazurile în care se probează şi se reţine vinovăţia
autorului faptei ilicite exclusiv în domeniul delictual civil, în afara vinovăţiei penale.973
În materia executării silite a obligaţiilor, Noul Cod civil , fără a face trimitere la izvorul acestora, cuprinde dispoziţii
precise cu privire la sarcina probei, mai puţin însă cu privire la dovada vinovăţiei. În acest sens, art. 1537 arată că
„dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege
sau prin convenţia părţilor se prevede altfel”. Acest articol poartă denumirea emblematică de „dovada prejudiciului”.
În opinia noastră, această alegere nu este inspirată, deoarece din analiza textului articolului mai sus citat, se poate
înţelege că legiuitorul confundă termenul de „dovada” cu cel de „probă”, ceea ce nu este în conformitate cu sensul
acestor termeni în contextul dat. Mai departe, în alin. (4) al art. 1538 , în domeniul executării clauzei penale,
„creditorul poate cere executarea” acesteia „fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.” Desigur, acest text face
referire la răspunderea contractuală, ci nu la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, obiect al acestei
secţiuni.
6.2. - Dovada vinovăţiei

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens, G. Theodoru, Tratat de drept procesual penal,Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 343.
A se vedea în acest sens I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,vol. II, p. 281.
A se vedea în acest sens E.C. Verdeş, Răspunderea juridică. Relaţia dintre răspunderea civilă delictuală şi
răspunderea penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 354.

6.2.

Dovada vinovăţiei

Dat fiind caracterul subiectiv al vinovăţiei, dovada sa directă este practic imposibilă, urmând a se dovedi numai
elementele exterioare de comportament, respectiv fapta autorului, caracterul ilicit al acestei fapte, raportul de

227
cauzalitate, circumstanţe de loc, timp sau cele personale ale autorului, comportarea anterioară sau nedibăcia cu care
acesta a acţionat etc.974
Bineînţeles că faţă de toate aceste împrejurări dovedite de victimă, autorul prejudiciului va putea să prezinte dovezi
contrarii, care pot înlătura vinovăţia, precum existenţa unor împrejurări care l-au constrâns să acţioneze într-un
anumit fel, care l-au pus în imposibilitatea de a prevedea intervenţia unor factori imprevizibili sau care i-au deviat
direcţia de acţiune.
În această situaţie, îi revine judecătorului, în virtutea rolului său activ, sarcina de a reconstitui întregul proces psihic,
pentru a putea deduce existenţa vinovăţiei, ca element subiectiv, din elementele obiective ale comportamentului şi
ale relaţiei dintre acest comportament şi prejudiciu.
Când între latura subiectivă a faptei umane şi latura obiectivă a acesteia ca manifestare exterioară există unitate,
deducerea vinovăţiei se face relativ simplu, din analizarea elementelor obiective ale comportamentului persoanei,
precum şi din relaţia acestui comportament şi prejudiciu.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, 2000,p. 204.

§7. Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie Aspecte comparative
analizate prin prisma dispoziţiilor Codului civil din 1864 şi ale Noului Cod civil

7.1. Consideraţii prealabile

Persoana juridică fiind subiect de drept civil, participarea sa în nume propriu la circuitul civil justifică răspunderea sa
patrimonială, care poate fi după caz o răspundere delictuală sau o răspundere contractuală.
Persoana juridică se exprimă prin organele sale, care sunt părţi intrinseci ale acesteia. Când vorbim despre organele
persoanei juridice, nu avem în vedere două entităţi diferite, respectiv persoana juridică pe de-o parte, şi organele sale
pe de altă parte, ci ne aflăm în faţa unei singure entităţi – persoana juridică care se exprimă prin organele sale.975
Doctrina976 a definit persoana juridică, dincolo de dezbaterile filosofico-juridice în legătură cu fundamentul acesteia,
ca fiind: „o entitate juridică creată potrivit legii de o persoană sau de mai multe persoane fizice sau juridice, cu statut
de subiect de drept autonom, care participă în nume propriu la viaţa juridică, fiind titulară de drepturi şi obligaţii proprii
şi având o răspundere juridică proprie, distinctă de persoanele care au constituit-o sau o alcătuiesc”.
În completare, art. 188 NCC prevede că: „Sunt persoane juridice şi entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte
organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute
de art. 187”, respectiv „au o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop licit şi
moral, în acord cu interesul general”.977
Datorită importanţei acestei forme de răspundere, sediul legal nu se limitează doar la textele codului civil, chiar şi în
contextul anterior978 intrării în vigoare a Noului Cod civil , dispoziţiile Codului civil din 1864 se completau (şi se
completează şi în prezent cele ale noului cod) cu prevederile altor legi şi acte normative aplicabile unor categorii
speciale de persoane juridice cu ar fi: societăţile comerciale,979 asociaţiile şi fundaţiile,980 autorităţile publice cu
personalitate juridică, unităţile administrativ-teritoriale etc.
În ceea ce priveşte dispoziţiile de actualitate, cadrul general al luării fiinţă, al organizării, funcţionării precum şi
a încetării existenţei persoanelor juridice este reglementat în cuprinsul Titlului VI, Cartea I „Despre persoane”, în
cuprinsul art. 187-251 NCC. Persoanele juridice sunt de drept public şi de drept privat, dar indiferent din ce categorie
fac parte, ele sunt calificate ca fiind subiecte de drept civil, iar participarea acestora, în nume propriu, în circuitul civil,
se realizează prin încheierea de acte juridice, săvârşirea de fapte juridice, care sunt susceptibile să angajeze
acestora răspunderea delictuală, respectiv contractuală, după caz. Desigur, ca şi în cazul persoanelor fizice,
angajarea răspunderii persoanei juridice se poate face pentru prejudiciile generate prin fapta ilicită proprie ( art.
1357-1374 NCC coroborate cu art. 219 şi art. 221 NCC ), pentru fapta altuia ( art. 1372-1374 NCC ), respectiv pentru
prejudiciile cauzate de lucruri, animale, ruina edificiului (în condiţiile art. 1375-1380 NCC ).
Elementele particulare care vizează exclusiv răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanelor juridice
sunt cuprinse în dispoziţiile art. 219 NCC care prevede: „(1) Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei
juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate. (2) Faptele ilicite atrag şi răspunderea şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit,
atât faţă de persoana juridică , cât şi faţă de terţi”. În ceea ce priveşte elementele de specificitate ale persoanelor de
drept public, art. 221 NCC prevede că: „Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt
obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.”

228
Prin urmare, pentru a se putea angaja răspunderea unei persoane juridice pentru fapta proprie, este necesar ca fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită de organele de conducere ale acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei
ce le revine. Fapta organului de conducere este însăşi fapta persoanei juridice.981
În mod judicios s-a arătat, în literatura de specialitate, că ideea răspunderii persoanei juridice reprezintă o ficţiune,
câtă vreme ea nu are voinţă şi inteligenţă proprie şi nu se poate vorbi de o conduită bună sau rea a acesteia.982 În
mod practic, imputabilitatea faptei se apreciază, în cele din urmă, în raport de modul de acţiune al organelor de
conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele şi faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil,
provocând pagube altor persoane.
Într-o altă opinie,983 mai nouă, s-a afirmat faptul că „persoana juridică nu este o ficţiune, ci o realitate de necontestat,
obiectivată prin elementele sale constitutive şi de identificare. Pe cale de consecinţă, faptele ilicite şi prejudiciabile
săvârşite de organele de conducere şi administrative ale persoanelor juridice în legătură cu funcţiile încredinţate sunt
faptele ilicite ale însăşi persoanei juridice. De aici rezultă că răspunderea delictuală a persoanei juridice este, în
aceste condiţii, o răspundere pentru fapta ilicită proprie.”
Această din urmă teză a fost susţinută de alţi autori 984 care au afirmat faptul că „nu este şi nu poate fi acceptată
părerea conform căreia structura corporativă a persoanei juridice ar presupune în mod necesar un transfer de putere
şi de răspundere între persoana juridică şi organele acesteia; puterea organelor persoanei juridice este şi rămâne
a persoanei juridice şi se exercită prin organele sale ca părţi alcătuitoare; neacceptarea afirmaţiei de mai sus, ar
însemna negarea a însăşi existenţei persoanei juridice şi ar contrazice faptul ce necontestat că activitatea organelor
sale de conducere şi administrare este însăşi activitatea acesteia”.
În ceea ce ne priveşte dorim ab initio să remarcăm faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 209 alin. (3) NCC:
„raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie,
regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut”. Mai mult, conform
dispoziţiilor art. 210 NCC , „până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau juridice
desemnate în acest scop”.
Din analiza acestor prevederi putem extrage ideea conform căreia persoana juridică poate fiinţa şi în lipsa organelor
de administrare, cu toate că „data dobândirii capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice” este cea a constituirii
„organelor sale de administrare” ( art. 209 NCC ), apoi putem vedea că „raporturile între persoana juridică şi cei care
alcătuiesc organele sale de administrare” sunt supuse regulilor mandatului, dar nu întotdeauna. De aici rezultă
dezbaterile doctrinare privind „transferul de putere” în strânsă legătură cu mandatul încredinţat ori lipsa aplicării
acestor reguli de la mandat, dacă „nu s-a prevăzut prin lege, prin actul de constituire sau statut”. Nu putem pune deci
egal între faptele ilicite şi prejudiciabile săvârşite de organele de conducere şi administrare în legătură cu funcţiile
încredinţate şi faptele ilicite ale însăşi persoanei juridice, cu atât mai mult cu cât prin depăşirea acestor limite, cum
vom vedea mai jos, organele mai sus precizate sunt ţinute să răspundă personal, cu atât mai mult iarăşi când prin
actul constitutiv acţionează ca mandatari ai persoanei juridice.
În altă ordine de idei, fiind vorba de o răspundere fundamentată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C.civ. din 1864, iar în
prezent pe noile dispoziţii ale art. 1357 NCC , victima prejudiciului trebuie să facă dovada atât a elementelor obiective
ale răspunderii, cât şi a vinovăţiei persoanei juridice.
7.2. - Condiţiile angajării răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie
7.3. - Răspunderea proprie a persoanelor fizice care intră în componenţa organelor persoanei juridice
7.4. - Corelaţia dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală a persoanei juridice în lumina Noilor
Coduri – civil şi penal. Analiză comparativă a dispoziţiilor în vigoare în materie cu a celor ce sunt aşteptate a fi puse
în aplicare prin lege specială

Ioan Adam

Note de subsol:
Idem, p. 205.
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit.,p. 459. A se vedea în acest sens şi: Ş. Diaconescu,Persoana juridică – subiect al
raporturilor de drept civil,în I. Reghini, S. Diaconescu,P. Vasilescu, Introducere în dreptulcivil,Ed. Sfera juridică, Cluj-
Napoca, 2008, p. 252;E. Lupan, Tratat de drept civil român, vol. II, Persoanele, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007,p. 280
apud L. Pop, I.F. Vidu, S.I. Vidu, op. cit.,p. 459.
Ibidem.
În vechea legislaţie, răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie era reglementată expres în art. 35 din
Decretul nr. 31/1954 , unde se prevedea că „actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor
care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi” [alin. (2)], iar „faptele licite sau ilicite săvârşite de

229
organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor” [alin. (3)].
Această dispoziţie legală anterioară trebuia corelată şi cu alte texte ce reglementează activitatea persoanei juridice,
precum art. 12-15 din Legea nr. 15/1990 privind transformarea unităţilor economice de stat în societăţi comerciale şi
regii autonome,texte din Legeanr. 31/1990, republicată privind societăţile comerciale, art. 36-62 din Legea nr.
36/1991 privind societăţile agricole.
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în M.Of. nr. 1066 din17 noiembrie 2004, cu modificările
ulterioare.
O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, M.Of. nr. 39 din 31 martie 2000, cu modificările ulterioare.
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 2925/1985, R.R.D. nr. 9/1986, p. 68.
C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, 2000,p. 192.
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit.,p. 460.
L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală subiectivă, p. 397, citată de L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 460.

7.2.

Condiţiile angajării răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie

Pentru a se putea angaja răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie, trebuiesc îndeplinite anumite condiţii:
a) fapta să fi fost săvârşită de către organele persoanei juridice, şi nu de un reprezentant al acesteia. În acest din
urmă caz se va angaja răspunderea civilă a persoanei juridice, dar nu ca o răspundere pentru fapta proprie, ci ca
o răspundere pentru fapta altuia. Răspunderea juridică a persoanei juridice va fi angajată şi când fapta a fost
săvârşită de organul de conducere, datorită nedibăciei, lipsei de experienţă, neglijenţă sau imprudenţă, în limitele
atribuţiilor sale;
b) fapta ilicită să fi fost săvârşită de organele persoanei juridice cu prilejul exercitării funcţiei lor, chiar dacă au fost
depăşite limitele legale ale funcţiei. Fapta ilicită trebuie să se fi produs pentru realizarea unor scopuri ale persoanei
juridice.985 În caz contrar, când acea faptă ilicită a fost săvârşită prin abuz de funcţie, urmărind scopuri personale,
răspunderea va reveni persoanei fizice care a săvârşit fapta, chiar dacă acea persoană avea calitatea de organ al
persoanei juridice. Această împrejurare se stabileşte de către instanţa de judecată. Astfel, în conformitate cu
dispoziţiile art. 219 alin. (1): „Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana
juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate”.
Există controversă în literatura de specialitate cu privire la sfera conexiunii care trebuie să existe între fapta ilicită şi
funcţia exercitată. Unii autori susţin necesitatea unei interpretări restrictive, în sensul că fapta ilicită trebuie să fi fost
îndreptată spre realizarea unor scopuri şi interese proprii ale persoanei juridice, chiar dacă s-au depăşit limitele
legale ale funcţiei.986 În situaţia în care s-a săvârşit un abuz de funcţie, urmărindu-se scopuri străine persoanei
juridice, răspunderea persoanei juridice este exclusă şi trebuie să răspundă pentru fapta proprie doar persoana fizică
care a săvârşit fapta ilicită.
În ceea ce ne priveşte ne raliem acestei concepţii, care susţine interpretarea restrictivă a conexiunii dintre fapta ilicită
şi funcţie, altfel s-ar eluda principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, în sensul că organele de
conducere care au acţionat cu rea-credinţă s-ar putea vedea apărate de răspundere, cel puţin până la momentul
acţiunii recursorii a persoanei juridice împotriva lor.
Depăşirea limitelor specialităţii capacităţii de folosinţă, prin săvârşirea de către organele de conducere a unei fapte
ilicite, nu este o cauză exoneratoare de răspundere pentru persoana juridică. Prin urmare, principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice stabileşte numai limitele de valabilitate a actelor juridice, dar nu şi al
faptelor ilicite. Menţionăm că nulitatea actului juridic încheiat prin nesocotirea limitelor capacităţii de folosinţă nu
ţărmureşte decât facultatea de asumare a obligaţiilor prin încheierea de acte juridice. Principiul specialităţii capacităţii
de folosinţă nu trebuie să însemne trecerea pe umerii unor victime inocente a pagubelor produse prin încălcarea legii
de către persoana juridică, chiar dacă încălcarea s-a făcut prin nesocotirea scopului ei.
Pentru angajarea răspunderii persoanei juridice, victima prejudiciului va trebui să facă dovada tuturor elementelor
răspunderii: fapta ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate, vinovăţie.
În ceea ce priveşte formele vinovăţiei, răspunderea directă a persoanei juridice poate fi antrenată nu numai pentru
faptele intenţionate, ci şi pentru cele săvârşite din neglijenţă sau imprudenţă. În literatura de specialitate s-a arătat
însă că atunci când paguba a fost cauzată prin încălcarea atribuţiilor legale ale organelor de conducere ale persoanei
juridice, iar victima prejudiciului ştia (sau trebuia să ştie) că este vorba de un abuz în funcţie, ea nu putea acţiona
persoana juridică în mod direct, pentru fapta proprie deoarece este de rea-credinţă.987
În practica judiciară s-a decis că persoana juridică nu răspunde decât pentru obligaţiile sale proprii şi nu răspunde
pentru obligaţiile altei persoane juridice subordonate sau căreia îi este subordonată.988

230
Tot în practica judiciară s-a arătat că în situaţia în care preluarea transportului de către cărăuş s-a făcut fără
obiecţiuni sau rezerve, se creează prezumţia că acesta a fost predat în bună stare, ceea ce impune să nu fie
angajată răspunderea expeditorului pentru pagubele produse, ci a cărăuşului.989

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 234.
C. Stătescu C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, 2000, p. 190.
M. Eliescu, op. cit.,p. 235.
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1998/1955; I.G. Mihuţă, A, Lesviodax, op. cit.,1952-1969,p. 191.
C.S.J., dec. com. nr. 476/1996, B.J., 1996, p. 292. 

7.3.

Răspunderea proprie a persoanelor fizice care intră în componenţa organelor persoanei juridice

Faptul că persoana juridică răspunde pentru prejudiciile cauzate prin săvârşirea faptei ilicite de către organele sale,
nu exclude răspunderea proprie a persoanei sau persoanelor fizice care alcătuiesc organul de conducere,
răspundere care funcţionează atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de victima prejudiciului.
Această regulă era instituită prin art. 35 alin. ultim din Decretul nr. 31/1954 , conform căruia „faptele ilicite atrag şi
răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de-al treilea”, respectiv în
prezent această regulă este prevăzută de dispoziţiile art. 219 alin. (2) NCC: „Faptele ilicite atrag şi răspunderea
personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi”. Se poate observa
că textul introducea în ecuaţia răspunderii, cum este şi logic, pe cel care a săvârşit faptul ilicit cauzator de prejudicii,
adică persoana fizică care îndeplineşte fie unipersonal, fie împreună cu alţii, funcţia de organ de conducere al
persoanei juridice. Ce fel de răspundere este în cazul răspunderii persoanelor fizice, din ipoteza dată? Răspunsul nu
poate fi decât unul singur: o răspundere pentru fapta proprie, bazată pe art. 998 şi 999 C.civ. din 1864, respectiv pe
dispoziţiile de actualitate ale art. 1357 NCC.
Din prevederile vechiului cadru legal în materie, art. 35 din Decretul nr. 31/1954 , respectiv din mai noile dispoziţii ale
art. 219 alin. (2) NCC decurg două consecinţe:
a) victima prejudiciului poate chema în judecată pentru despăgubiri, fie persoana juridică singură, fie numai
persoanele fizice care alcătuiesc organul de conducere, fie persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care
alcătuiesc organul său de conducere. În cele mai multe cazuri victima prejudiciului acţionează numai persoana
juridică, deoarece aceasta este solvabilă şi îi poate asigura prompt reparaţia. Soluţia este realistă, deoarece fapta
organului de conducere este reputată ca fiind a persoanei juridice înseşi, nu numai că nu exclude, dar chiar implică
săvârşirea faptei ilicite de către persoanele care alcătuiesc organul de conducere;
b) persoana juridică plătind despăgubirea, are o acţiune în regres împotriva persoanelor fizice care alcătuiesc
organul său de conducere, temeiul acestei acţiuni în regres. 990 Acesta nu este numai un drept, dar şi o obligaţie
a persoanei juridice (prin adunarea generală a acţionarilor), deoarece aceasta plătind despăgubirile se subrogă în
drepturile victimei, fiind firesc să recupereze sumele plătite ca urmare a unor fapte ilicite săvârşite de persoanele care
alcătuiesc organul de conducere în temeiul noilor dispoziţii ale art. 1384 şi 1456 NCC . Mai mult, în conformitate cu
dispoziţiile art. 220 alin. (1) NCC: „acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi altor
persoane care au activat în calitate de membrii ai organelor persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin
încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere
competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege sau, în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare”.
Victima prejudiciului va putea cumula acţiunile în despăgubire, dar nu şi despăgubirea, deoarece repararea nu poate
depăşi prejudiciul. Dacă victima prejudiciului s-a îndreptat numai împotriva uneia dintre părţi, în caz de neîndestulare
deplină, se va putea întoarce împotriva celeilalte părţi, numai pentru diferenţă.
În situaţia în care organul de conducere al persoanei juridice este un colectiv de membri, răspunderea acestora este
solidară, atât faţă de victimă, cât şi faţă de persoana juridică, beneficiu acordat direct de lege, reglementat expressis
verbis de art. 219 alin. (2) NCC .
Solidaritatea nu operează între membrii organului de conducere, ca o excepţie de la dispoziţiile art. 1383 NCC , ceea
ce înseamnă că cel care a plătit integral despăgubirea are drept de regres împotriva celorlalţi membri ai organului de
conducere, numai în limita cotei de contribuţie a fiecăruia la producerea pagubei,ori proporţional cu intenţia sau
gravitatea culpei fiecăruia, cotă care în măsura în care nu poate fi stabilită, va fi împărţită în mod egal.991

231
În ceea ce priveşte vinovăţia persoanelor care intră în componenţa organului de conducere al persoanei juridice,
răspunderea poate fi antrenată pentru orice fel de formă de vinovăţie (intenţionată sau neintenţionată), însă victima
prejudiciului trebuie să facă dovada acesteia, pe lângă dovada elementelor obiective ale răspunderii.
Menţionăm că în anumite situaţii, când este vorba despre persoane juridice cu capital de stat sau majoritar de stat,
sau atunci când persoana juridică de drept privat este dublată şi de o capacitate de drept public (spre exemplu regiile
autonome de interes naţional, unităţile administrativ-teritoriale), drepturile acestora sunt totodată şi obligaţii pentru
ele, unele dintre aceste obligaţii fiind veritabile obligaţii de rezultat. Într-o asemenea situaţie, proba vinovăţiei
persoanei juridice şi a organelor de conducere este mai uşor de făcut.
În literatura de specialitate, a existat la un moment dat o discuţie în legătură cu vinovăţia membrilor organului de
conducere cu caracter colegial. Mai concret, s-a pus întrebarea dacă persoana fizică care face parte din organul de
conducere cu caracter colegial, care s-a opus luării unei decizii sau s-a abţinut de la vot, este răspunzătoare faţă de
victimă pentru repararea prejudiciului. Soluţionarea acestei probleme s-a făcut în moduri diferite.
Astfel, unii autori992 susţin că persoanele care fie au votat împotriva deciziei care constituie fapta ilicită, fie s-au
abţinut de la vot, fie nu au luat parte la votare, nu sunt chemate să răspundă deoarece nimeni nu poate fi obligat la
răspundere în absenţa faptei sale ilicite, cu excepţia cazului când legea prevede altfel.
S-a susţinut însă şi o soluţie contrară,993 în sensul că ar fi ţinuţi să răspundă şi cei care nu au votat favorabil adoptării
deciziei, deoarece decizia organelor colective nu reprezintă suma voinţelor membrilor componenţi, ci este decizia
întregului organ în ansamblul său. O asemenea soluţie ar mai putea fi argumentată şi prin aceea că nu i se poate
pretinde victimei să cunoască regulile de fond şi de formă care disciplinează adoptarea deciziilor organului de
conducere. Este irelevant, în raporturile faţă de ea, faptul că unii dintre membrii organului de conducere au fost
împotriva adoptării deciziei.
Revenind asupra analizei angajării răspunderii personale a celor care alcătuiesc organul persoanei juridice şi care au
săvârşit fapta ilicită prejudicioasă, cu riscul de a ne repeta, dar dorind să subliniem aspectele particulare ale acestei
forme de răspundere în lumina noilor dispoziţii legale, aceasta are loc şi în conformitate cu dispoziţiile art. 1357-1371
NCC. În prezenţa acestei ipoteze, se generează concomitent două raporturi juridice de răspundere civilă: între
persoana juridică şi terţul, victimă prejudiciată, în baza art. 219 alin. (1) NCC , respectiv între persoana sau
persoanele care au săvârşit fapta prejudicioasă în calitate de organ ori de membri ai organului colectiv de conducere
sau administrare al persoanei juridice şi terţul prejudiciat. Astfel, victima prejudiciului va avea de ales între a chema în
judecată fie numai persoana juridică, fie doar persoanele în cauză sau pe toate acestea pentru a răspunde solidar în
conformitate cu dispoziţiile art. 1382 NCC , care prevede că: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt
ţinuţi în solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”. Iar după cum am arătat mai sus, în practică, victima va prefera
a cere reparaţia de la persoana juridică, de regulă solvabilă, a cărei răspundere este obiectivă.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, 2000, p. 208.
L. Pop, op. cit., 1998, p. 227.
Gh. Beleiu, Despre răspunderea celor care alcătuiesc organele de conducere ale persoanei juridice, Analele
Universităţii din Bucureşti, anul 1970, nr. 2, p. 96.
V.D. Zlătescu, Pe marginea discuţiilor privind natura şi structura răspunderii civile colective, citat după M. Eliescu, op.
cit., p. 241.

7.4.

Corelaţia dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală a persoanei juridice în lumina
Noilor Coduri – civil şi penal. Analiză comparativă a dispoziţiilor în vigoare în materie cu a celor ce
sunt aşteptate a fi puse în aplicare prin lege specială

7.4.1. Condiţiile angajării răspunderii

Potrivit dispoziţiilor art. 135 NCP,994 „(1) Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde
penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice. (2) Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate
face obiectul domeniului privat. (3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală
a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.”

232
Aşa cum am prezentat în secţiunea anterioară, Noul Cod civil cuprinde dispoziţii referitoare la răspunderea civilă
a persoanei juridice în Cartea I, Titlul IV, respectiv în art. 219224, respectiv conform dispoziţiilor art. 219 NCC ,
„faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele
au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară
a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi”.
Acest articol poartă denumirea marginală de „Răspunderea pentru fapte juridice”, dar este lesne de înţeles că
vizează răspunderea civilă delictuală, respectiv angajarea răspunderii personale şi solidare a persoanelor fizice
responsabile, precum şi limitele răspunderii, circumstanţiate la sfera atribuţiilor şi funcţiilor încredinţate.
Potrivit art. 220 NCC , care reglementează „Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice”, „acţiunea în
răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au acţionat în calitate de
membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea
îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va
decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare”. Astfel, prin acest
text se reglementează raporturile născute între membri şi organul de conducere competent din cadrul persoanei
juridice, faţă de împrejurarea producerii unor prejudicii cauzate acesteia, care dă dreptul promovării unei acţiuni,
arătând la alineatele următoare ale aceluiaşi articol modalitatea procedurală introducerii acţiunii, precum şi
a consecinţele juridice ale acestui demers care poate viza, după caz, încetarea mandatului administratorilor,
suspendarea de drept din funcţie a directorilor angajaţi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti etc.
7.4.1.1. Personalitatea juridică
7.4.1.2. Capacitatea juridică civilă şi penală a persoanei juridice
7.4.2. - Săvârşirea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice
7.4.3. - Vinovăţia persoanei juridice
7.4.4. - Corelaţia răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea penală a persoanei fizice. Repararea
prejudiciului în temeiul răspunderii civile delictuale

Ioan Adam

Note de subsol:
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările aduse prin Legea nr.
27/2012, Legea nr. 63/2012 şi Legea nr. 187/2012, în vigoare de la1 februarie 2014.

7.4.1.1. Personalitatea juridică

A. Aspecte comune
O condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii persoanei juridice este esenţial ca aceasta să deţină personalitate
juridică, condiţie care rezultă din conţinutul textului legal.
Persoana juridică poate fi definită ca fiind acea formă de organizare care, întrunind condiţiile legale, dobândeşte atât
drepturi, cât şi de obligaţii civile, respectiv: „Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi
un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general”. Aceste elemente
constitutive sunt cuprinse de dispoziţiile art. 187 NCC . Calitatea de persoană juridică aparţine entităţilor „prevăzute
de lege, precum şi” oricare altor „organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice,
îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187” (conform dispoziţiilor art. 188 NCC ).
Data dobândirii capacităţii de folosinţă este deosebit de importantă deci pentru a putea vorbi de atragerea
răspunderii, sens în care art. 205 NCC arată că: „persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de
a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii, după caz, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii
oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.”
Ca o paranteză, trebuie să arătăm că entităţile în curs de constituire, precum şi cele care şi-au încetat existenţa prin
dizolvare, nu sunt susceptibile a fi trase la răspundere penală, deoarece nu deţin capacitate juridică penală.
Apreciem, deci, că persoanele juridice în curs de constituire, cu toate că din punct de vedere civil ar beneficia de
o recunoaştere a personalităţii juridice limitată, dacă săvârşesc infracţiuni, nu pot fi ţinute să răspundă penal,
deoarece numai constituirea valabilă a acestei entităţi poate conduce la calificarea drept subiect activ al infracţiunii. În
doctrina de specialitate,995 s-a exprimat opinia conform căreia, în ceea ce priveşte faza lichidării judiciare, poate fi
angajată răspunderea persoanelor juridice pentru faptele săvârşite în timpul acestei faze, argumentându-se, la fel ca
în doctrina franceză,996 că persoanele juridice în curs de lichidare îşi păstrează capacitatea juridică restrânsă la
anumite acte.

233
În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu, data dobândirii acesteia este cea a „datei constituirii lor”, când „persoana
juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare” de la această dată,
conform dispoziţiilor art. 209 NCC .
O însemnată precizare o constituie aceea că răspunderea penală a persoanei juridice este una personală şi directă,
ceea ce în practică, în condiţiile regresării persoanei juridice împotriva prepusului său (în cadrul procesului penal, am
completa), ar excede raportului juridic penal de conflict.997 Acest drept poate fi exercitat cu succes, separat, în temeiul
răspunderii civile delictuale.
Ca o dovadă a valorificării principiului teritorialitatii legii penale, trebuie să sublinieim faptul că persoanele juridice
străine vor fi ţinute să răspundă penal potrivit legislaţiei române în condiţiile în care acestea săvârşesc infracţiuni pe
teritoriul ţării noastre.998
B. Aspecte particulare
Debutând printr-o abordare ex abrupto, subliniem faptul că Noul Cod civil, în art. 189 , clasifică persoanele juridice în
două categorii; astfel, „persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat”. În timp ce „persoanele juridice de
drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege” (conform art. 190 NCC ),
„persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege”. Ca o excepţie de la regulă, se pot se pot înfiinţa „prin
acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege” (conform art.
191 NCC ).
Particularităţile persoanelor juridice de drept privat constau în faptul că acestea dobândesc personalitate juridică în
raport de scopul pentru care au fost înfiinţate, respectiv acestea se împart în persoane juridice cu scop lucrativ şi
persoane juridice fără scop lucrativ sau non-profit. Important este de menţionat faptul că personalitatea juridică este
dobândită, de regulă, la data înmatriculării la Registrul Comerţului. O problemă reală de ordin practic este generată în
cazul în care unele societăţi comerciale sunt nelegal constituite şi cu toate acestea sunt înmatriculate la Registrul
Comerţului. Astfel, dobândind personalitate juridică, se ridică problema angajării răspunderii penale cu toate că,
urmare a constatării nulităţii, se produc efecte numai pentru viitor999.
Pe de altă parte, s-a afirmat în doctrină faptul că „persoana juridică de fapt nu poate fi subiect al răspunderii penale,
deoarece nu are personalitate juridică, aceasta fiind o condiţie care trebuie să existe «în drept», iar nu «în fapt», în
momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală.1000
În cele ce urmează vom prezenta cu titlu exemplificativ cazurile speciale de răspundere ale persoanelor juridice de
drept privat fără scop lucrativ (non-profit), dar care sunt susceptibile a fi trase la răspundere civilă delictuală şi penală.
În această categorie se înscriu asociaţiile, fundaţiile, sindicatele, patronatele, partidele politice, organizaţiile religioase
etc.
În ceea ce priveşte asociaţiile şi fundaţiile, conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000 , acestea
dobândesc personalitate juridică la momentul înscrierii în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor care este ţinut la grefa
judecătoriei, în timp ce federaţiile, la momentul înscrierii în registrul federaţiilor ţinut la grefa tribunalului. Important
este de subliniat faptul că acestea răspund chiar dacă au fost declarate de utilitate publică, neputând fi confundate şi
nebeneficiind de regimul juridic aplicabil autorităţilor sau instituţiilor publice. În ceea ce priveşte pierderea
personalităţii juridice, aceasta are loc la momentul dizolvării.
Legea nr. 14/2003 reglementează statutul juridic al partidelor politice, care conform dispoziţiilor art. 1 din lege, le
califică în sfera persoanelor juridice de drept public. În conformitate cu prevederile art. 22 din susmenţionata lege,
partidele politice dobândesc personalitate juridică la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se admite cererea
de înregistrare şi îşi încetează existenţa prin dizolvare, prin hotărârea Curţii Constituţionale ori prin hotărâre
judecătorească, în cazuri şi condiţii speciale prevăzute de lege. Chiar dacă li s-au recunoscut prin lege calitatea de
persoane juridice de drept public, acestea pot fi trase la răspundere penală, dar au fost exceptate de la aplicarea
unor sancţiuni complementare, ca dizolvarea şi suspendarea activităţii.
O situaţie asemănătoare o întâlnim şi în cazul sindicatelor şi patronatelor guvernate iniţial de Legea nr. 54/2003
a  sindicatelor (în prezent abrogată, în vigoare fiind Legea nr. 62/2011 a  dialogului social) şi Legea nr. 356/2001
a  patronatelor (abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), precum şi în cazul organizaţiilor religioase cărora
nu li se poate aplica sancţiunea dizolvării şi a suspendării activităţii, dar sunt susceptibile a fi trase la răspundere
civilă şi penală. În ceea ce priveşte cultele religioase, acestea sunt supuse recunoaşterii şi pierderii calităţii de
persoană juridică prin hotărâre a Guvernului, în condiţiile Legii nr. 489/2006 .
Nu în ultimul rând, prezentăm regimul juridic în materia răspunderii, aplicabil persoanelor juridice care desfăşoară
activităţi în domeniul presei, cărora nu li se pot aplica sancţiuni complementare penale ca dizolvarea, suspendarea
activităţii şi închiderea unor puncte de lucru, dar se supun Legii audiovizualului nr. 504/2002 1001 şi Deciziei nr.
220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual 1002 unde întâlnim o altă serie de sancţiuni
specifice.1003

Ioan Adam

234
Note de subsol:
A se vedea în acest sens A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010, p. 122.
Idem, p. 123.
I. Poenaru, Problemele legislaţiei în domeniul contravenţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 55-56.
D.M. Costin, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 273
apud M.A. Hotca, Suport de curs INPPA, Condiţiile angajării răspunderii penale a persoanei juridice în lumina Noului
Cod Penal, Bucureşti, 21 mai 2011, sursa: http://e-juridic.manager.ro/articole/conditiile-angajarii-raspunderii-penale-
a-persoanei-juridice-in-lumina-noului-cod-penal-6944.html, 05.07.2012.
A se vedea în acest sens: D.M. Costin, Răspunderea persoanei juridice în Dreptul Penal Român, ed.cit., p. 273, 282;
Gh. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 51
apud M.A. Hotca, Suport de curs INPPA.
A se vedea în acest sens: D.M. Costin, op. cit., p. 284.
Text în vigoare începând cu data de 28 februarie 2011. Text actualizat în baza actelor normative modificatoare,
publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la28 februarie 2011.
Text în vigoare începând cu data de 28 iulie 2011. Text actualizat în baza actelor normative modificatoare, publicate
în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 28 iulie 2011.
A se vedea M.A. Hotca, Suport de curs INPPA.

7.4.1.2. Capacitatea juridică civilă şi penală a persoanei juridice

O altă condiţie generală care ar putea determina angajarea răspunderii penale a persoanei juridice este ca aceasta
să nu se înscrie în categoria celor excluse, deoarece nu toate persoanele juridice răspund penal. Neavând capacitate
juridică penală, Statul şi autorităţile publice nu răspund penal. „Din cuprinsul textului legal rezultă că persoanele
juridice, în afara celor anume exceptate, răspund penal indiferent dacă sunt de drept public sau de drept privat”.1004
Potrivit dispoziţiilor art. 221 NCC , „dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt
obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat”.
Un rol important în cadrul răspunderii civile îl au „Statul şi unităţile administrativ-teritoriale”. Prin art. 223 NCC ,
legiuitorul precizează faptul că: „în raporturile civile în care se prezintă în mod nemijlocit, în nume propriu, ca titular
de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt
organ în acest sens”, aceste dispoziţii fiind aplicabile „în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care
participă la raporturile civile în nume propriu, prin organele prevăzute de lege”. Apoi, în următorul articol se arată
limitele răspunderii civile a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv „dacă prin lege nu se dispune altfel,
statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt
persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului”. Mai departe, în al
doilea alineat al art. 224 NCC se arată că dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile şi „unităţilor administrativ-teritoriale
care nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea
acestora atunci când acestea au personalitate juridică”. Astfel, Noul Cod civil reglementează expressis verbis sfera
răspunderii, instituţiile şi organele chemate să răspundă din punct de vedere civil, limitele şi cazurile în care
funcţionează răspunderea subsidiară ori personală a statului ori a unităţilor mai sus menţionate, prin organele sale.
În ceea ce priveşte răspunderea penală în lumina prevederilor Noului Cod penal , excluderea statului din sfera
persoanelor juridice care răspund penal se justifică, pe de o parte, prin aceea că statul este printre singurele
persoane juridice care nu pot fi desfiinţate, iar, pe de altă parte, prin faptul că acesta este unicul subiect activ al
raporturilor de răspundere penală. De asemenea, statul nu poate fi sancţionat deoarece, în cazul amenzii, prin
singura pedeapsă principală aplicabilă persoanelor juridice, acesta şi-ar face singur o plată.1005 Mai mult, nici
pedepsele complementare nu-şi pot găsi aplicare când este vorba de stat, deoarece activitatea statului nu poate fi
suspendată, acesta nu poate fi dizolvat.
Analizând prin prisma dreptului comparat, cu excepţia Danemarcei, în al cărei Cod penal la art. 27 este prevăzută
posibilitatea angajării răspunderii penale a statului pentru infracţiuni care nu au fost comise în exercitarea atribuţiilor
referitoare la puterea publică1006 şi a unor state de common law, 1007 celelalte state exclud de plano răspunderea
penală a statului. În acelaşi sens (de excludere a statului din sfera persoanelor juridice susceptibile a răspunde
penal) stau şi dispoziţiile celui de al doilea Protocol al Convenţiei privind protecţia intereselor financiare ale
Comunităţilor Europene, care prevede că persoana juridică este orice entitate care are acest statut în temeiul
dreptului naţional aplicabil, cu excepţia statelor sau a altor entităţi publice în exerciţiul prerogativelor lor de putere
publică şi a organizaţiilor internaţionale publice.1008

235
În cele ce urmează vom enumera cu titlu exemplificativ autorităţile publice care sunt vizate să răspundă civil în
condiţiile dispoziţiilor Noului Cod, dispoziţii pe care le-am descris anterior, dar este important de subliniat
reglementările cu privire la limitele şi distincţiile pe care le realizează legiuitorul prin dispoziţiile art. 135 NCP, cu
trimitere la răspunderea acestora, aşa cum sunt cuprinse cronologic în Constituţie.
Legea fundamentală prevede că sunt „autorităţi publice1009”:
Parlamentul – în Capitolul I, art. 61-79;
Preşedintele României – în Capitolul II, art. 80-101;
Guvernul – în Capitolul III, art. 102-110;
Administraţia publică – în Capitolul V, art. 116-123, respectiv
Autoritatea judecătorească – în Capitolul VI, art. 124-134.
Instituţiile administraţiei publice centrale de specialitate cuprind: ministerele, organele de specialitate aflate şi
organizate în subordinea Guvernului, organele de specialitate aflate şi organizate în subordinea ministerelor,
organele de specialitate organizate ca autorităţi administrative autonome, forţele armate, Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării, respectiv, Curtea de Conturi a României. Din categoria autorităţilor publice, care aparţin
administraţiei publice locale fac parte: consiliile locale alese din comune, oraşe şi din subdiviziuni administrativ-
teritoriale ale municipiilor, primarii aleşi, consiliile judeţene alese şi prefectul (prefectura), numit în fiecare judeţ şi în
municipiul Bucureşti.
„Autoritatea judecătorească” se compune din instanţele judecătoreşti potrivit art. 126-130, Parchetele care
funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti potrivit art. 131-132 şi Consiliul Superior al Magistraturii conform
dispoziţiilor art. 133-134 din Constituţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) NCP: „Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite
în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat”. În redactarea Codului penal vechi, se
prevede că nu răspund penal instituţiile publice „care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului
privat”. Se observă că redactorii Noului Cod penal au ţinut seama de sugestia, făcută în doctrină,1010 referitoare la
formularea veche, care era considerată ca fiind mai puţin inspirată.
O altă categorie o reprezintă instituţiile publice care desfăşoară activităţi ce nu pot face obiectul iniţiativei private,
respectiv persoanele fizice şi persoane juridice de drept privat nu pot avea capacitatea juridică cerută de lege pentru
a îndeplini aceste activităţi, fiind rezervate unei categorii distincte de persoane juridice1011.
Un rol deosebit de important în identificarea persoanelor juridice răspunzătoare îl au, în mod incontestabil, organele
judiciare care au obligaţia de a verifica dispoziţiile legale aplicabile persoanei juridice anchetate.1012
În scopul realizării unei înţelegeri mai aprofundate, cu titlu de exemplu amintim faptul că în sfera instituţiilor publice se
regăsesc: Institutul Naţional al Magistraturii, Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”, Institutul de Expertize
Criminalistice, Banca Naţională a României, Uniunea Naţională a Barourilor din România, Institutul Naţional pentru
Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, Uniunea Naţională a Notarilor Publici etc. Important de subliniat este faptul că
nu intră în sfera persoanelor juridice excluse de la răspundere penală universităţile de stat sau alte instituţii de drept
public, care derulează activităţi ce pot face obiectul iniţiativei private.1013 Această teză pe care o salutăm, afirmată în
doctrină1014, având la bază dispoziţiile legii fundamentale, poate constitui un semnal de alarmă pentru persoanele
care deţin direcţia şi controlul acestor instituţii în scopul de a preveni unele abuzuri sau fapte care ar conduce la
angajarea răspunderii civile ori penale. Mai mult, unde natura juridică este mixtă, ca în cazul regiilor autonome (care
nu pot fi incluse în categoria instituţiilor publice), acestea răspund penal indiferent dacă desfăşoară sau nu
o activitate într-un domeniu care este exclus iniţiativei private. Cu titlu exemplificativ, enumerăm regiile de transport
local, Regia Autonomă „Monetăria Statului”, Regia Autonomă „Monitorul Oficial” etc.1015
În ceea ce priveşte persoanele juridice de drept privat, acestea răspund penal, fiind irelevant domeniul de activitate,
cu observarea limitărilor şi drepturilor legale asupra/ale acestora.
În conformitate cu dispoziţiile art. 141 NCP, dizolvarea şi suspendarea activităţii sau uneia dintre activităţile persoanei
juridice nu pot fi aplicate instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori
aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii şi nici persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul
presei În schimb, vor răspunde penal, categorii de persoane juridice precum: regiiile autonome, aşa cum am
prezentat mai sus, asociaţiile, fundaţiile, sindicatele, societăţile comerciale, societăţile agricole, grupurile de interes
economic etc., conform dispoziţiilor legale în materie.1016

Ioan Adam

Note de subsol:
Ibidem.

236
M. Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, vol. I, Partea generală, Ed. Hamangiu, p. 104,
apud M.A. Hotca, Suport de curs INPPA.
A se vedea în acest sens: S. Bacigalupo, La responsabilidad penal de las personas juridicas, Barcelona, 1998, p.
336, apud M.A. Hotca, Suport de curs INPPA. A se vedea în acest sens argumente de drept comparat şi în: F.
Muñoz Conde, La responsabilidad penal de los órganos de las personas jurídicas en el ámbito de las insolvencias
punibles, în CPC, 1977,p. 154; S. Bacigalupo,. La responsabilidad penal de las personas jurídicas, 1998; M. Bajo
Fernández, Derecho Penal Económico aplicado a la actividad empresarial, Madrid, 1978,p. 112; M. Bajo Fernández,
De nuevo sobre la responsabilidad criminal de las personas jurídicas, în ADPCP, p. 377-378; M. Barbero Santos:
Responsabilidad penal de las personas jurídicas?, en Doctrina Penal, 1986, núm. 35, p. 404-406; J.M. Silva
Sánchez, Die strafrechtliche Haftung des Unternehmens und der Unternemensorgane, en Bausteine des
europäischen Wirtschaftsstrafrects, Madrid, Symposium für Klaus Tiedemann, 1995, p. 1995 şi urm.; E. Ruiz Vadillo,
La responsabilidad penal de las personas jurídicas en el Derecho europeo, en Rev. de Derecho Penal y
Criminología, núm. 1, 1991, p. 6, 8, 13; V. Militello, La responsabilitá penale dell’impresa societaria e dei suoi organi
in Italia, en Rivista Trimestrale di Diritto Penale dell’Economia, 1992 p. 107-109; Jescheck, Lehrbuch des Strafrechts
Allgemeiner Teil, 4 ed., Berlin, 1988, p. 204, 363, 379; Wessels, Strafrechts Allgemeiner Teil, 1990, p. 113; H.J.
Hirsch, La cuestión de la responsabidad penal de las asociaciones de personas, en ADPCP, 1993, p. 1104; B.
Schünemann, Die Strafbarkeit der juristischen Personen aus europäischer Sicht, en Bausteine des europäischen
Wirtschaftsstrafrects, Madrid, Symposium für Klaus Tiedemann, 1995; G. Heine, Die strafrectliche Verantwortlichkeit
von Unternehmen, 1995, p. 201; G. Eidam, Unternehmen und Strafe:Vorsorge- und Krisenmanagement, 2ª ed.,
2001, p. 41 şi urm., apud A.C. Ruiz, La responsabilidad penal de las personas jurídicas. Un paso hacia adelante...?
Un paso hacia atrás?, Revista Jurídica de Castilla y León. N.º 12. Abril 2007.
În Marea Britanie, unde Coroana – statul, guvernul şi ministerele pot răspunde penal în cazul infracţiunilor create pe
cale jurisprudenţială şi în alte cazuri prevăzute de lege.
A se vedea în acest sens: M.A. Hotca, Suport de curs INPPA.
Termenul de „autoritate publică” îşi găseşte definiţia în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 , conform
căruia autoritatea publică este „orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim
de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul
prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt
autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”. O problemă ridicată de acest termen constă în
asimilarea acestuia şi în domeniul dreptului penal (cu consecinţele juridice aferente), care, în opinia unor autori, nu
poate fi extinsă. A se vedea M.A. Hotca, Suport de curs INPPA.
A se vedea în acest sens: F. Streteanu, Câteva consideraţii privind răspunderea penală a persoanei juridice potrivit
Proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Codului Penal, CDP nr. 1/2005, p. 42. A se vedea şi F.
Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 395.
A se vedea, în acest sens, F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 395.
M.A. Hotca, Suport de curs INPPA.
În conformitate cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 , „domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art.
135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte
bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile
administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”. În temeiul art. 4 din aceeaşi lege, „domeniul privat al statului
sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din
domeniul public. Asupra acestor bunuri, statul sau unităţile administrativ-teritoriale au dreptul de proprietate privată”.
M.A. Hotca, Suport de curs INPPA.
A se vedea în acest sens: F. Streteanu, R Chiriţă, op. cit., p. 396-397 apudM.A. Hotca, Suport de curs INPPA.
M.A. Hotca, Suport de curs INPPA.

7.4.2.

Săvârşirea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice

Noul Cod civil a reglementat răspunderea penală a persoanei juridice după modelul răspunderii generale, specific
sistemului de drept britanic de common law, potrivit căruia „persoana juridică poate răspunde penal pentru orice
infracţiune, fără excluderea de plano a unor categorii de infracţiuni”.1017 Este însă evident faptul că persoana juridică
nu poate avea calitatea nemijlocită de autor la anumite infracţiuni.
În condiţiile prezentate mai sus, va trebui realizată şi demonstrată legătura dintre persoana fizică în calitatea sa de
autor nemijlocit şi persoana juridică, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 NCP, pentru antrenarea răspunderii
penale a acestora din urmă.

237
După cum putem observa din analiza textului legal amintit mai sus, nu se identifică criteriile de selecţie ori de
identificare a autorilor infracţiunilor, dar este firesc să extragem ideea conform căreia, numai un organ, un prepus ori
un reprezentant al persoanei juridice a comis o infracţiune cu prilejul activităţilor pe care, potrivit legii sau actelor
constitutive, persoana juridică le poate derula ori întreprinde.
Aşa cum s-a remarcat în doctrină, 1018 faptele evaluate trebuie să aibă legătură cu „politica generală a persoanei
juridice” sau cu „activităţile principale menite să ducă la realizarea obiectului social”, şi nu cu fapte care au fost doar
ocazionate de activităţi legate indirect de acest obiect. „Prepusul este o persoana care îndeplineşte o însărcinare sau
funcţie în interesul persoanei juridice, iar persoana juridică va răspunde penal dacă fapta săvârşită de acesta are
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.1019
Astfel, o persoană juridică poate săvârşi fapte ilicite, penale sub masca unei activităţi licite.
Mai departe, putem extrage ideea conform căreia infracţiunea este comisă în interesul persoanei juridice în toate
cazurile în care folosul „material” sau „moral” obţinut prin infracţiune revine, în totul sau în parte, persoanei juridice,
cu toate că infracţiunea nu este comisă în realizarea obiectului de activitate.
În doctrină se consideră că o infracţiune este săvârşită în interesul persoanei juridice şi atunci când folosul constă în
evitarea unei pierderi.1020 Printre infracţiunile ce pot fi comise în interesul persoanei juridice, putem aminti traficul de
droguri, traficul de persoane, contrabanda, spălarea banilor etc.1021
Aşa cum se poate observa, în analogie cu dispoziţiile din Noul Cod penal din art. 135 , cu privire la „infracţiunile
săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice”, Noul Cod civil prin
dispoziţiile art. 219 vizează atât faptele licite, cât şi cele ilicite săvârşite de organele persoanei juridice, care obligă
însăşi persoana juridică, „însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”. Este
evidentă similaritatea termenilor uzitaţi, dar trebuie să subliniem că răspunderea civilă cuprinde o sferă mult mai largă
de cazuri care pot atrage răspunderea persoanei juridice, respectiv sfera faptelor licite care nasc obligaţii în
patrimoniul persoanei juridice, mai mult, sfera faptelor ilicite pot cuprinde şi alte fapte care nu întrunesc elementele
constitutive ale unei infracţiuni şi care, deci, nu atrag răspunderea penală a persoanei juridice, chiar dacă celelalte
elemente ale răspunderii sunt îndeplinite.

Ioan Adam

Note de subsol:
Ibidem.
A se vedea, în acest sens, F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 400 apudM.A. Hotca, Suport de curs INPPA.
M.A. Hotca, Suport de curs INPPA.
A se vedea, în acest sens, D.M. Costin, op. cit., p. 356 apud M.A. Hotca, Suport de curs INPPA.
A se vedea, în acest sens, M.A. Hotca, Suport de curs INPPA.

7.4.3.

Vinovăţia persoanei juridice

Considerăm că în această secţiune a prezentului studiu este foarte important să prezentăm vinovăţia atât din punct
de vedere civil, cât şi penal, pentru o mai bună înţelegere a cazurilor în care răspunderea persoanei juridice este,
după caz, civilă, penală, ori însumată, arătând prin cazuri practice limitele care fac diferenţa în individualizarea tipului
de răspundere precum şi persoana a cărei răspundere este atrasă, după caz, a celei fizice, juridice, în mod exclusiv,
ori a persoanei juridice pentru faptele prepuşilor săi.
Se impune să precizăm ab initio faptul că în raport cu sfera persoanelor chemate să răspundă, răspunderea civilă
delictuală este mai largă decât răspunderea penală. Şi în cazul răspunderii penale, ca şi în cazul răspunderii civile
delictuale, răspunderea poate fi angajată în măsura în care fapta ilicită a persoanei juridice are legătură cu activitatea
sa, fie că vorbim de fapte ilicite săvârşite cu prilejul îndeplinirii funcţiilor organelor de conducere ale persoanei
juridice, în civil, fie că vorbim de obiectul de activitate al persoanei juridice, ori de faptă ilicită săvârşită în interesul
sau în numele persoanei juridice, în penal. Deci conturând sfera persoanelor fizice care pot antrena răspunderea
penală a persoanei juridice, doctrina1022 menţionează că în numele persoanei juridice nu pot acţiona decât organele
sale de conducere şi reprezentanţii săi.
În doctrină1023 se consideră că, atât timp cât vinovăţia persoanei juridice este un element distinct de vinovăţia
persoanei fizice, deoarece este analizată separat, trebuie să admitem că vinovăţia celor două persoane poate fi la fel,
respectiv, de aceeaşi formă sau modalitate sau diferită.

238
Aşa cum am putut vedea, vinovăţia persoanei juridice se raportează la organele şi organizarea acesteia, fiind
deosebit de important în cadrul stabilirii vinovăţiei persoanelor fizice care alcătuiesc organele persoanei juridice să se
conducă şi la stabilirea vinovăţiei persoanei juridice a cărei răspundere va fi angajată, respectiv a formei acesteia
care va rezulta „din aspectele obiective ale modului în care au fost adoptate hotărârile de către organele de
conducere ale persoanei juridice sau din practicile existente, cunoscute, acceptate sau tolerate, în cadrul activităţii
persoanei juridice”.1024
În ceea ce ne priveşte, opinăm, alături de alţi autori, că organelor judiciare le revine sarcina deosebit de dificilă de
a identifica regulile şi cutumele existente în cadrul organizării şi funcţionarii persoanei juridice anchetate şi, în urma
probelor culese, să se poată stabili rolul organelor persoanei juridice în a lua rezoluţia infracţională, ori dacă în baza
autorităţii şi a mijloacelor de control ierarhic au avut cunoştinţă despre săvârşirea unor infracţiuni în cadrul acestora,
urmând a se stabili în ce măsură poate fi angajată şi răspunderea penală a persoanei juridice, respectiv dacă este
îndeplinită forma de vinovaţie cerută de lege pentru fapta instrumentată.
Noul Cod civil conţine reglementări destul de limitate în ceea ce priveşte vinovăţia, respectiv, prin art. 16 se arată că
„dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din
culpă”. Din acest text înţelegem că legiuitorul nu face distincţie între vinovăţia persoanei fizice şi vinovăţia persoanei
juridice, deci putem valorifica principiul latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în sensul în care şi
persoana juridică poartă vinovăţie raportându-ne însă la dispoziţiile art. 219 şi 220, în sensul în care aceasta se
stabileşte în funcţie de vinovăţia „organelor persoanei juridice care obligă însăşi persoana juridică”, respectiv „faptele
ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă
de terţi.” Prin analogie, în art. 19 1 alin. (2) C.pen. din 1968 se prevede că „Răspunderea penală a persoanei juridice
nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni”.
Dorim însă să subliniem faptul că Noul Cod penal pune accent pe teza conform căreia „fapta constituie infracţiune
numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală”, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1),
nerealizându-se nicio distincţie între persoana fizică sau juridică susceptibilă a fi trasă la răspundere.
În practică sunt exemple clare în care forma de vinovăţie a persoanei juridice şi a persoanei fizice în raport cu acelaşi
act material nu se poate suprapune. Spre exemplu, un prepus al persoanei juridice destabilizează în mod deliberat şi
repetat reţeaua de transport al curentului electric, iar persoana juridică (prin organele sale), din neglijenţă în
activitatea de control şi supraveghere, se face părtaşă la infracţiunea, respectiv la daunele produse. Mai mult,
datorită lipsei capacităţii răspunderii penale a persoanei juridice, aceasta poate să nu răspundă penal, chiar dacă
aparent sunt întrunite condiţiile legale pentru a-i fi angajată răspunderea.
O altă distincţie trebuie realizată în raport cu angajarea răspunderii persoanei juridice pentru faptele intenţionate, în
cadrul căreia este determinantă existenţa unei rezoluţii infracţionale anterioare comiterii faptei, în timp ce, în cazul
infracţiunilor din culpă, vinovăţia se raportează la modul de îndeplinire a obligaţiilor persoanei juridice prin organele
sale. În această ipoteză este irelevantă stabilirea vinovăţiei unei persoane fizice, deoarece la angajarea răspunderii
penale a persoanei juridice pentru infracţiunea în care vinovăţia se prezintă sub forma culpei, este de esenţă
stabilirea „atitudinii organelor entităţii colective”.1025
În practică întâlnim chiar şi aceeaşi formă de vinovaţie în ipoteza în care atât persoana juridică, cât şi cea fizică
acţionează deopotrivă ori din culpă ori cu intenţie. Acest caz se materializează în momentul în care membrii
consiliului de administraţie al unei persoane juridice a luat o rezoluţie infracţională care a fost transpusă în practică, în
mod deliberat şi asumată aceeaşi hotărâre la nivel subiectiv de către persoane fizice. În acelaşi spirit este şi exemplul
în care persoana juridică supune un utilaj uzat şi defect spre exploatare, în scopul realizării unui profit financiar, utilaj
pe care angajatul, fără instructajul privind protecţia muncii, îl pune în funcţiune în mod conştient, ocazie cu care
produce un accident soldat cu pagube materiale, dar şi cu victime omeneşti.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens: M. Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, vol. I, Partea
generala,Ed. Hamangiu, p. 107, apudM.A. Hotca, Suport de curs INPPA.
În doctrină a fost exprimată şi opinia potrivit căreia vinovăţia persoanei juridice este identică cu vinovăţia persoanei
fizice. A se vedea în acest sens M. Basarab, V. Paşca,G. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 126-127.
M.A. Hotca, Suport de curs INPPA.
A se vedea, în acest sens, D.M. Costin, op. cit., p. 373.

7.4.4.

239
Corelaţia răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea penală a persoanei fizice.
Repararea prejudiciului în temeiul răspunderii civile delictuale

Iniţial în sistemul român de drept, răspunderea persoanei juridice se rezuma la răspunderea civilă, după caz,
contractuală ori delictuală. Odată cu iniţiativa reglementării răspunderii persoanei juridice din punct de vedere
penal,1026 nu s-a urmărit dezincriminarea, impunitatea ori îndulcirea condiţiilor de răspundere a persoanelor fizice care
au condus la realizarea elementului material al faptei penale. Legiuitorul, prin art. 135 alin. (3) NCP, subliniază faptul
că „răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la
săvârşirea aceleiaşi fapte”.
Ipotezele răspunderii penale exclusive persoanei juridice sunt foarte rar întâlnite în practică, cu toate acestea
legiuitorul admite şi reglementează aceaste cazuri în dispoziţiile art. 135 alin. (3) NCP. În plus, trebuie afirmat faptul
că se pot cumula răspunderile penale ale persoanei juridice şi ale celei fizice, dar cu justa şi utila specificaţie că
prima nu o şi presupune pe a doua. În practică există cazuri în care persoanei juridice să îi fie angajată răspunderea
penală, în ciuda faptului că organele judiciare nu au identificat condiţiile răspunderii în sarcina vreunei persoane fizice
şi, din aceste considerente, în doctrină1027 au fost generate reale controverse privind stabilirea condiţiilor răspunderii
penale a persoanei juridice, ţinând cont de imposibilitatea raportării la o persoană fizică, ca autor ori în altă calitate, la
săvârşirea infracţiunii. În lipsa acestei raportări, angajarea răspunderii penale a persoanei juridice ar fi lipsită de
o justificare pertinentă.
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată, prezentăm cazul în care rezoluţia infracţională aparţine unui organ colectiv
(în cadrul căruia nu se pot identifica persoanele care au luat parte la luarea deciziei), rezoluţia fiind pusă în practică
de un executant – pesoană fizică. În acest caz, persoana juridică va răspunde penal, indiferent de forma vinovăţiei
persoanei fizice, deoarece fapta, în ceea ce o priveşte şi în măsura în care poate fi probată, a fost comisă cu
vinovăţie (teza longa manus). Cu atât mai mult, în condiţiile în care decizia organului colectiv întruneşte în sine
elementele obiective ale unei infracţiuni, elementul material al faptei este atribuit tot unor persoane fizice.
Concluzionăm, precizând faptul că răspunderea penală a persoanei juridice poate fi angajată fără reţinerea în mod
obligatoriu a răspunderii penale a cel puţin unei persoane fizice, dar aspectul subiectiv trebuie imputat cel puţin unei
persoane fizice, chiar şi în cazurile în care nu se poate stabili cu precizie identitatea acesteia, având de a  face în
această situaţie cu organe colective, susceptibile a comite astfel de fapte, cu implicaţii de ordin penal, dar şi cu unele
repercusiuni de natură civilă.
Alte legislaţii1028 prevăd regula excluderii cumulului răspunderii penale a persoanei juridice şi a răspunderii penale
a persoanei fizice. Considerăm că legislaţia noastră consacră regula potrivit căreia răspunderea penală a persoanei
fizice şi a persoanei juridice se cumulează, respectiv, nu se exclud.
Persoana juridică nu poate regresa pentru a solicita plata amenzii penale aplicate ca sancţiune penală datorită
caracterului personal al răspunderii penale, dar este îndrituită să reclame de la făptuitori – persoane fizice,
despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia. Continuând acelaşi raţionament juridic, nici
asociaţii persoanei juridice nu pot fi ţinuţi să achite amenzile penale aplicate acestei entităţi, ca efect al principiului
amintit mai sus, de aceeaşi protecţie beneficiind şi asociaţii care răspund nelimitat sau solidar în cadrul anumitor
forme de asociere juridică. În doctrină 1029 s-a mai afirmat faptul că, în măsura în care asociaţii în cauză au fost şi ei
sancţionaţi penal pentru fapta respectivă, s-ar încălca şi principiul non bis in idem.
Realităţile cotidiene ne pun în faţa unor ipoteze de răspundere penală şi civilă din cele mai diverse, unde putem
observa diferite grade de contribuţie la săvârşirea unor fapte prejudicioase care îmbracă forma unor infracţiuni,
respectiv avem de a face cu cazuri în care la săvârşirea unei infracţiuni participă mai multe persoane juridice, un
exemplu în acest sens fiind ipoteza prevăzută şi sancţionată de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. 1030
Mergând mai departe cu raţionamentul, nu este exclus ca mai multe persoane juridice să fie ţinute să răspundă din
punct de vedere civil pentru faptele juridice săvârşite de către organele acestor persoane, care în cadrul atribuţiunilor
ori scopurilor funcţiilor încredinţate au condus împreună la crearea unui prejudiciu ce urmează a fi reparat, în
condiţiile art. 219 („răspunderea pentru fapte juridice”), art. 1371 (răspunderea privind „vinovăţia comună”), art. 1382
NCC („răspunderea solidară”).

Ioan Adam

Note de subsol:
În Codul penal din 1968, art. 19 1 a fost introdus prin art. 1, pct. 1 din Legea nr. 278/2006, care reglementează
„condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice”.
A se vedea, în acest sens: A. Jurma, Persoana juridică. Subiect al răspunderii penale,Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010, p. 148 apud M.A. Hotca, Suport de curs INPPA.

240
În dreptul belgian, spre exemplu, în cazul infracţiunilor din culpă, cumulul răspunderii penale a persoanei juridice cu
a răspunderii penale a persoanei fizice este exclus, deoarece într-o atare situaţie se aplică regula răspunderii
exclusive a persoanei care are culpa cea mai gravă. Spre exemplu, conform art. 5 C.pen. belgian: „Atunci când
responsabilitatea persoanei juridice este angajată exclusiv ca urmare a intervenţiei unei persoane fizice identificate,
numai persoana care a comis fapta cea mai gravă poate fi condamnată. Dacă persoana fizică identificată a comis
fapta cu bună-ştiinţă şi în mod voit, ea poate fi condamnată în acelaşi timp cu persoana juridică responsabilă”. A se
vedea, în acest sens: A. Jurma, op. cit., p. 148, apudM.A. Hotca, Suport de curs INPPA.
A se vedea, în acest sens, F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 408-409.
Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 prevede următoarele: „Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de
la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau
contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursari sau restituiri de la
bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.”

Capitolul III

Răspunderea pentru fapta altei persoane

Secţiunea 1.  Răspunderea pentru fapta altei persoane în lumina Noului Cod civil. Prezentare generală şi
comparativă în raport cu dispoziţiile Codului civil din 1864
Secţiunea a  2-a. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
Secţiunea a  3-a. Fundamentarea răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori în
lumina Codului civil din 1864 şi a  Noului Cod civil. Aspecte doctrinare şi jurisprudenţiale relevante în
materie
Secţiunea a  4-a. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi

Ioan Adam

Secţiunea 1. Răspunderea pentru fapta altei persoane în lumina Noului Cod civil. Prezentare
generală şi comparativă în raport cu dispoziţiile Codului civil din 1864

Păstrând acelaşi aliniament juridic consacrat de Codul civil din 1864, Noul Cod civil reglementează de o manieră
inedită răspunderea pentru fapta altuia. Spunem inedită întrucât aşa cum vom observa pe parcursul acestei analize,
dispoziţiile Noului Cod civil referitoare la răspunderea pentru fapta altuia au iscat în doctrina juridică numeroase
discuţii şi controverse.
Din punctul nostru de vedere, aceste dispoziţii trebuie să fie interpretate obiectiv şi raţional, corelându-se atât cu
celelalte acte normative în vigoare, la nivel naţional, cât şi cu tratatele şi directivele existente la nivel comunitar.
Achiesăm la teza conform căreia „prin valorificarea creatoare a orientărlor doctrinei şi jurisprudenţei din ţară şi
străinătate a activităţii practicienilor din domeniul dreptului, dar şi a experienţei societăţii civile, Noul Cod civil român
se dovedeşte a fi chintesenţa celor mai valoroase idei juridice un summum de tradiţie şi modernitate, actualitate şi
perspective, continuitate şi convergenţă în omeniul dreptului privat (...) se cuvine ă remarcă aptul că, prin
reglementarea în Noul Cod civil a răspunderii pentru fapta altuia, s-a urmărit o reformare radicală a instituţiei juridice,
îndeosebi cu privire la fundamentul ipotezelor de răspundere, oferind noi interpretări mai pragmatice, mai realiste,
mai aproape de interese persoanelor care au suferit un prejudiciu, acordând primordialitate funcţiei reparatorii,
specifice răspunderii civile delictuale, fără însă a ignora rolul său educativ-preventiv”.1031
Continuând argumentaţia în acelaşi spirit, salutăm şi opinia afirmată în doctrina de actualitate 1032 conform căreia,
„dacă răspunderea directă, respectiv pentru fapta proprie, mai poate fi considerată una principală, răspunderea
indirectă, respectiv pentru fapta altuia, ar trebui tratată ca fiind derogatorie. Caracterul derogator al răspunderii pentru
fapta altuia trebuie înţeles în sensul că se poate angaja doar în sarcina persoanelor indicate de lege, ca aceasta este
singura în drept să extindă cazurile de răspundere indirectă. Acest caracter derogator, (aşa cum vom observa în cele
ce urmează), nu înlătură dreptul de opţiune a victimei între a cere angajarea fie a răspunderii directe, fie a celei
pentru fapta altuia. Răspunderea pentru fapta altuia are vocaţia de a se substitui de lege lata răspunderii subiective
a celui pentru care se răspunde, ceea ce nu înseamnă că răspunderea subiectivă a făptuitorului este exclusă. Nu e
atât un concurs între cele două feluri de răspundere, cu efectul că una ar elimina-o din discuţie pe cealaltă cât
o coexistenţă a acestora, cu funcţa de garanţie a reparării daunei suferite de victimă. Prin urmare, instituirea
răspunderii indirecte apare ca o garanţie a executării obligaţiei de dezdăunare, deoarece responsabilul este
îndeobşte cu mult mai solvabil decât făptaşul direct al delictului civil.”

241
Astfel, prin intermediul dispoziţiilor art. 1349 alin. (3) NCC se instituie regula răspunderii civile pentru fapta altuia în
sarcina unor persoane, respectiv, „în cazurile anume prevăzute de lege, o  persoană este obligată să repare
prejudiciul cauzat de fapta altuia , de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului”.
Spre deosebire de Codul civil din 1864 unde erau reglementate trei forme de răspundere pentru fapta altuia şi
anume: răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite săvârşite de copiii lor minori [art. 1000 alin.
(2) şi (5) C.civ. din 1864]; răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale propuşilor săi
[art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864]; răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite
săvârşite de elevii sau, după caz, ucenicii lor [art. 1000 alin. (4) şi (5) C.civ. din 1864] 1033, Noul Cod civil
reglementează răspunderea pentru fapta altuia în cadrul Secţiunii a 4-a, art. 1372-1374, distingând între două cazuri
sau ipoteze în care o persoană poate fi obligată să răspundă pentru un prejudiciu cauzat unui terţ prin fapta ilicită
a altuia sau altora.1034
Astfel, prin intermediul dispoziţiilor art. 1372 NCC este instituit un principiu general de răspundere pentru prejudiciul
cauzat altuia prin fapta ilicită săvârşită de un minor sau o persoană pusă sub interdicţie, răspundere ce se angajează
în sarcina aceluia care în temeiul legii, al unui contract ori a unei hotărâri judecătoreşti are obligaţia să-l
supravegheze pe autorul faptei prejudiciabile. Al doilea caz este reglementat în cadrul dispoziţiilor art. 1373 NCC şi
constă în răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate, terţilor prin faptele ilicite ale prepuşilor.
În final, prin intermediul dispoziţiilor art. 1374 NCC , legiuitorul stabileşte regulile în funcţie de care se rezolvă
concursul între răspunderea diferitelor persoane pentru faptele altora, respectiv între răspunderea părinţilor şi a altor
persoane cărora le incumbă obligaţia de supraveghere a autorului prejudiciului, minor sau interzis judecătoresc,
precum şi între răspunderea acestora şi cea a comitentului pentru fapta prepusului minor.
Diferenţele dintre cele două reglementări, şi anume: Codul civil din 1864, respectiv Noul Cod civil nu sunt majore,
însă aşa cum vom remarca, sunt de substanţă, întrucât noul legiutor reglementează expressis verbis principiul
răspunderii pentru fapta unei alte persoane, de asemenea, lărgeşte sfera persoanelor care pot răspunde pentru fapta
altei persoane şi stabileşte condiţiile în care comitentul poate fi exonerat de răspundere pentru fapta prejudiciabilă
săvârşită de prepus.
În cele ce urmează, vom analiza cele două cazuri sau ipoteze de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia în
ordinea în care sunt reglementate şi fiecare cu specificul regimului său juridic.
De lege lata, menţionăm faptul că, aceste ipoteze speciale în care se poate angaja răspunderea pentru fapta altei
persoane sunt de strictă interpretare şi aplicare. Ele au la bază existenţa unor raporturi în temeiul cărora persoana
răspunzătoare exercită o autoritate asupra autorului faptei prejudiciabile, constând, după caz, în supravegherea,
educarea, creşterea ori controlul activităţii acestuia. Astfel, aşa cum s-a subliniat şi în literatura juridică de
specialitate1035, raporturile dintre cele două persoane sunt întotdeauna de subordonare; autorul faptei prejudiciabile
este subordonat, adică sub controlul persoanei chemate de lege să răspundă civil pentru faptele sale ilicite şi
prejudiciabile în dauna unui terţ.
În scopul completării acestui peisaj juridic, menţionăm faptul că, principiul răspunderii pentru fapta altuia este
circumscris atât persoanelor fizice cât şi juridice care au obligaţia legală ori şi-au asumat obligaţia de a supraveghea,
organiza îndruma şi controla activitatea unei alte persoane. Acest principiu se aplică şi acelor persoane care au, ori
şi-au asumat, în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărârii judecătoreşti obligaţia legală de a supraveghea
o persoană a cărei stare fizică, psihică sau socială face necesară sau măcar justifică o supraveghere mai
specială1036.

Ioan Adam

Note de subsol:
L.R. Boilă, Comentariu în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil, Comentariu
pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1434.
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 639.
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 255-256; C. Stătescu, op. cit., p. 19-26 şi 134-142;G. Viney, P. Jourdain, Les
conditions, op. cit., p. 905.
A se vedea L. Pop, Reglementarea răspunderii delictuale pentru fapta altuia în textele noului Cod civil, Dreptul nr.
5/2010, p. 11-38.
A se vedea, în acest sens, L. Pop, Reglementarea răspunderii delictuale pentru fapta altuia în textele Noului Cod
civil”, Dreptul nr. 3/2010, p. 15.
A se vedea, în acest sens, L. Pop, Discuţii de lege lata cu privire la recunoaşterea existenţei unui principiu de
răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia consacrat în Codul civil român, Dreptul nr. 8/2004, p. 55-73.

242
Secţiunea a 2-a. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie

§1.  Sediul legal

§2.  Sfera persoanelor pentru care este antrenată răspunderea
§3.  Sfera persoanelor chemate să răspundă
§4.  Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de minori şi interzişii judecătoreşti în lumina
dispoziţiilor Noului Cod civil
§5.  Condiţiile existenţei şi ale antrenării răspunderii pentru fapta minorului şi a  celui pus sub interdicţie
§6.  Regresul persoanei răspunzătoare care a reparat prejudiciul cauzat victimei prin fapta ilicită
a minorului sau interzisului judecătoresc

Ioan Adam

§1. Sediul legal

În conformitate cu dispoziţiile art. 1372 alin. (1) NCC : „Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri
judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul
cauzat altuia de către aceste din urmă persoane.” În continuare, Noul Cod civil dispune: „(2) Răspunderea subzistă
chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie. (3) Cel obligat la
supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În
cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului
constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii
părinteşti.”1037

Ioan Adam

Note de subsol:
Alin.(3) al art. 1372 este reprodus aşa cum a fost modificat prin art. 190 pct. 38 din Legea nr. 71/2011.

§2. Sfera persoanelor pentru care este antrenată răspunderea

Această sferă este mai vastă decât cea reglementată de dispoziţiile art. 1000 alin. (2) şi (4) C.civ. din 1864, care
reglementa răspunderea părinţilor, respectiv răspunderea cadrelor didactice, a institutorilor sau a meşteşugarilor
pentru faptele păgubitoare comise de elevi sau ucenicii lor, aflaţi „sub a lor priveghere”. Astfel, cu titlul de noutate, în
legislaţia noastră este reglementată de plano răspunderea persoanei obligate să supravegheze un bolnav psihic, în
ipoteza în care acesta, acţionând fără discernământ, ar fi cauzat un prejudiciu altei persoane. În sprijinul acestei teze
aducem ca argument dispoziţiile art. 1372 alin. (2) NCC care dispune: „Răspunderea subzistă chiar în cazul când
făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”.
În consecinţă, prin intermediul dispoziţiilor art. 1372 NCC sunt reglementate două ipoteze de răspundere delictuală
pentru fapta altuia, şi anume: răspunderea pentru fapta ilicită şi prejudiciabilă a minorului şi a celui pus sub interdicţie,
indiferent de vârstă.
În doctrina juridică1038, s-a subliniat faptul că, în ceea ce îl priveşte pe autorul faptei ilicite şi prejudiciabile, acesta
trebuie ca, la data săvârşirii acelei fapte, să fi fost minor, adică să aibă vârsta sub 18 ani [art. 38 alin. (2) NCC], ori să
fie o persoană aflată sub interdicţie judecătorească.
Dat fiind faptul că minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători [art. 272 alin. (2) NCC] şi prin aceasta,
potrivit art. 39 alin. (1) NCC, el va dobândi capacitate deplină de exerciţiu, se pune întrebarea, dacă se mai poate
angaja răspunderea părinţilor ori, după caz a tutorilor, pentru fapta ilicită a minorului căsătorit.
Potrivit unei opinii1039, răspunderea părinţilor nu va subzista în acest caz deoarece, prin căsătorie, minorul devine
major, or, după cum a menţionat, prin intermediul căsătoriei minorul nu va deveni major, majoratul fiind legat exclusiv
de împlinirea vârstei de 18 ani, ci va dobândi capacitatea de exerciţiu deplină.
Reţinem corectă soluţia propusă, însă motivarea acesteia ar fi aceea că, odată cu dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu, minorul căsătorit va ieşi de sub autoritatea părintească (art. 484 NCC), iar răspunderea părinţilor săi ar fi
lipsită de orice temei1040.

243
Este responsabil de supravegherea modului de viaţă al minorului şi al bolnavului pus sub interdicţie persoana
desemnată legal prin hotărâre judecătorească sau contractual în vederea supravegherii acestor persoane deoarece
comportamentul lor adesea inconştient, imprevizibil, spontan, ar putea conduce la prejudicierea altor persoane. În
acest caz, persoana responsabilă a acceptat voluntar asumarea obligaţiei de supraveghere, ceea ce presupune că,
implicit, şi-au exprimat acordul de a suporta consecinţele faptelor prejudiciabile.
În scopul evitării eventualelor confuzii, subliniem faptul că, această formă de răspundere nu va putea fi angajată în
cazul în care autorul faptei prejudiciabile este o persoană majoră lipsită de discernământ dar care nu este pusă sub
interdicţie judecătorească.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens, L.R. Boilă, Fundamentul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de către minori sau
de către persoanele puse sub interdicţie, Dreptul nr. 3/2010,p. 105.
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 262.
P. Vasilescu, op. cit., p. 640-641.

§3. Sfera persoanelor chemate să răspundă

Ope legis, respectiv, în baza dispoziţiilor art. 1372 alin. (1) NCC , rezultă faptul că răspunderea pentru fapta altuia
incumbă în sarcina tuturor persoanelor care au obligaţia prevăzută de lege, stabilită într-un contract ori printr-o
hotărâre judecătorească de a supraveghea pe minor sau, după caz, persoana pusă sub interdicţie care a săvârşit
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în dauna unui terţ.
Observăm astfel o altă deosebire ce diferenţiază noua reglementare de cea cuprinsă în Codul civil din 1864, mai
exact, Noul Cod civil instituie răspunderea oricărei persoane care are obligaţia de a supraveghea pe minorul sau
interzisul judecătoresc, autor al unei fapte ilicite şi prejudiciabile.1041
Reglementarea are ca model dispoziţiile art. 832 din Codul civil german (BGB), potrivit cărora răspunderea revine,
oricărei persoane care în temenii legii sau a unui contract are obligaţia să exercite supravegherea asupra alteia care
din cauza minorităţii sau stării psihice ori mentale este lipsită de discernământ şi trebuie să fie supravegheată.1042
În ce priveşte originea obligaţiei de supraveghere, menţionăm faptul că, aceasta poate poate izvorâ din lege, poate fi
asumată printr-un contract sau stabilită printr-o hotărâre judecătorească.
Spre exemplu, Noul Cod civil reglementează în cadrul Titlului V denumit „Autoritatea părintească”, capitolului II
„Drepturile şi îndatoririle părinteşti”, art. 493, dreptul şi îndatorirea părinţilor de supraveghere a copilului minor.
În conformitate cu dispoziţiile art. 487 NCC: „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de
sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională
a  acestuia, potrivit propriilor lor coningeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi
sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a  drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.”
Ambii părinţi vor fi ţinuţi solidar pentru repararea prejudiciului, indiferent dacă aceştia sunt separaţi, dacă acel copilul
s-a născut din căsătorie, din afara căsătoriei sau a fost adoptat1043, ori dacă minorul locuieşte sau nu cu părinţii.
Cu titlu exemplificativ, enumerăm în această categorie indicată generic în art. 1372 alin. (1) NCC, în afara părinţilor
minorului, cadrele didactice active în învăţământul preuniversitar, tutorii minorilor şi cei ai interzişilor judecătoreşti 1044,
asistenţii maternali, meseriaşii care instruiesc pe ucenici, 1045 creşe, orfelinate, bone, persoane care în calitatea lor de
profesionişti au rolul şi misiunea de a trata, recupera psihic, de a organiza programul minorilor cu deficienţe respectiv
a bolnavilor psihic aflaţi sub interdicţie1046etc.

Ioan Adam

Note de subsol:
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai clare, menţionăm faptul că, în lumina dispoziţiilor Noului Cod civil pot fi puşi
sub interdicţie majorii şi minorii care au vârsta între 14-18 ani în situaţia în care, din cauza alienaţiei sau debilităţii
mintale, nu au discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele lor. A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art.
164 NCC .
În legătură cu răspunderea persoanelor care au obligaţia de supraveghere în baza art. 832 C.civ. german (BGB),
a se vedea Fr. Ferrand, Droit privé allemand, Dalloz, Paris, 1997,p. 400-402.

244
Adopţia este reglementată în art. 451-482 NCC.
Potrivit art. 157 alin. (2) NCC, în cazul morţii tutorelui, „până la numirea unui nou tutore, moştenitorii vor prelua
sarcinile tutelei. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia pot desemna, prin procură specială, pe unul dintre ei să
îndeplinească în mod provizoriu sarcinile tutelei.” În acest context, tutorele provizoriu va fi ţinut să repare, întocmai ca
cel definitiv, toate prejudiciile cauzate de către minor ori de către cel pus sub interdicţie, iar, dacă sunt mai mulţi
moştenitori, aceştia vor răspunde solidar faţă de victimă.
Sfera mai vastă a persoanelor chemate să răspundă în condiţiile art. 1372 alin. (1) NCC include deci sfera mai
restrânsă cuprinsă în vechea reglementare, respectiv în dispoziţiileart. 1000 alin. (2) şi (4) C.civ. din 1864, care
cuprinde răspunderea părinţilor, respectiv răspunderea cadrelor didactice, a institutorilor sau a meşteşugarilor pentru
faptele păgubitoare comise de elevi sau ucenicii lor, aflaţi „sub a lor priveghere”, inclusiv a artizanilor - a meseriaşilor
care instruiesc ucenici, fără a enumera expressis verbis aceste categorii de persoane răspunzătoare, ci arătând doar
temeiul în care „este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie”, respectiv este ţinut să
răspundă „cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti”,fără a-i preciza calitatea ori
funcţia. Institutorii, educatorii sau profesorii rămân în noul context legal, responsabili după dreptul comun. La
categoria profesorilor şi a celor asimilaţi lor se mai pot adăuga monitorii de sport ori supraveghetorii de tabere de
vacanţă sau de cămine pentru elevi. Acestor categorii profesionale le incumbă obligaţia din dreptul comun. La
categoria profesorilor şi a celor asimilaţi lor se mai pot adăuga monitorii de sport ori supraveghetorii de tabere de
vacanţă sau de cămine pentru elevi. Acestor categorii profesionale le incumbă obligaţia legală sau convenţională de
supraveghere a minorilor cu care desfăşoară o activitate specifică, caz în care aceste persoane vor fi considerate
responsabile doar dacă prejudiciul a fost produs de minor în timpul activităţilor care reclamau supravegherea
(conform art. 1374 NCC) , comutându-se autoritatea exercitată de la părinţi la profesori (chiar dacă textul art. 1374 se
limitează la termenul de „părinţi”, înţelesul trebuie extins la orice „ocrotitor părintesc”), răspunderea părinţilor fiind
înlocuită cu cea a profesorilor. Excepţia constând în ipoteza în care aceştia din urmă dovedesc că nu au fost în culpă
în exercitarea obligaţiei de supraveghere, ceea ce părinţii nu pot invoca. A se vedea, în acest sens: P. Vasilescu, op.
cit., p. 644.
Este vorba sfera asociaţiilor şi fundaţiilor care înfiinţează şi administrează centre de recuperare prin muncă
a persoanelor cu handicap psihic, spitale şi clinici publice ori private, sanatorii, centre de reeducare, respectiv
penitenciare care au sub control şi strictă supraveghere infractori minori.

§4. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de minori şi interzişii judecătoreşti în

lumina dispoziţiilor Noului Cod civil

Ab initio, facem distincţia între fundamentul răspunderii părinţilor sau, după caz, a tutorilor, pentru fapta prejudiciabilă
a copilului şi fundamentul răspunderii celorlalte persoane care, în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri
judecătoreşti sunt obligate să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie.
Remarcăm faptul că prin actuala reglementare s-a urmărit o reformare a instituţiei răspunderii civile delictuale pentru
prejudiciile cauzate de minori prin extinderea sferei persoanelor considerate responsabile, fapt ce a determinat
adoptarea unei noi orientări mai pragmatice asupra fundamentului, prin care se urmăreşte apărarea reală
a intereselor persoanelor care au suferit un prejudiciu.
Astfel, pornind de la dispoziţiile art. 1372 alin. (3) teza I NCC, respectiv de la faptul că „Cel obligat la supraveghere
este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă”, putem extrage
concluzia conform căreia fundamentarea răspunderii persoanelor care, „în temeiul legii, al unui contract ori al unei
hotărâri judecătoreşti sunt obligate să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie”, este subiectivă,
bazată pe culpă.1047
În fundamentarea răspunderii supraveghetorilor se porneşte de la constatarea existenţei unui raport de cauzalitate
între felul în care aceştia şi-au îndeplinit obligaţia de supraveghere, obligatio in viligendo, şi faptele copiilor minori ori,
după caz, ale interzisului judecătoresc.
Literatura de specialitate mai veche a decis că, pentru a fi exoneraţi de răspundere, trebuie ca imposibilitatea în care
s-au găsit, de a împiedica fapta prejudiciabilă în momentul când a fost comisă, să nu rezulte dintr-o neglijenţă
anterioară, care să le fie imputabilă.1048
Susţinem că fundamentul răspunderii pe care îl analizăm constă în culpa prezumată de lege în sarcina persoanei
răspunzătoare că nu şi-a îndeplinit ori că şi-a îndeplinit în mod necorespunzător obligaţia de supraveghere a autorului
faptei prejudiciabile. Dacă victima prejudiciului a făcut dovada existenţei prejudiciului, a faptei ilicite a minorului,
precum şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, în virtutea prevederilor art. 1372 alin. (3) teza I
NCC, se declanşează o triplă prezumţie în privinţa personei responsabile şi anume:
- prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a  fost îndeplinită sau a fost îndeplinită necorespunzător;
- prezumţia existenţei raportului de cauzalitate între lipsa de supraveghere sau supravegherea necorespunzătoare,
exercitată de către orice altă persoană decât părinţii ori tutorii, căreia i se poate pune în sarcină o asemenea obligaţie
in viligendo;

245
- prezumţia vinovăţiei supraveghetorului, în îndeplinirea necorespunzătoare a  îndatoririlor care-i reveneau.1049
Prezumţia de culpă pe care se fundamentează răspunderea este o prezumţie relativă 1050, ce poate fi înlăturată prin
proba contrară, supraveghetorii trebuind să dovedească că nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă. Proba contrară
nu constă neapărat în dovada cauzei străine, textul de lege premiţând exonerarea de răspundere şi atunci când
persoana răspunzătoare dovedeşte faptul pozitiv al îndeplinirii, în mod corespunzător şi cu întreaga diligenţă
datorată, a obligaţiei de supraveghere.
Pentru a se face dovada contrară, trebuie să se examineze condiţiile concrete în care a fost exercitată
supravegherea, ţinându-se cont de o serie de factori ca: numărul minorilor sau, după caz, a persoanelor puse sub
interdicţie faţă de care există obligaţia de supraveghere, momentul şi locul unde a fost săvârşită fapta, locul unde
trebuia să se afle supraveghetorul, dacă o supraveghere oricât de exigentă ar fi putut evita sau nu faptul prejudiciabil
etc.1051 De asemenea, mai precizăm că un anumit specific are supravegherea unor minori aflaţi la grădiniţă ori la
şcoală în clasele mici şi un cu totul alt specific există atunci când este vorba despre elevi de la gimnaziu, liceu ori
şcoli speciale. Numai avându-se în vedere specificul activităţii de supraveghere care fundamentează sarcinile de
serviciu ale persoanelor ţinute să răspundă, se poate caracteriza activitatea desfăşurată, calificând fapta ca licită sau
ilicită. Apoi prin raportarea atitudinii subiective a supraveghetorului la fapta sa, se va putea decide dacă există sau nu
vinovăţie.
Observăm că art. 1372 alin. (3) teza I NCC, nu aduce nici o schimbare faţă de textul art. 1000 alin. (5) C.civ. din
1864, articol care în aceeaşi manieră stabilea că „institutorii şi artizanii sunt apăraţi de responsabilitatea arătată mai
sus [în alin. (2)], dacă probează ca n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”. Acest articol a dus la conturarea
concepţiei subiective, dominantă în doctrina contemporană1052, conform căreia temeiul juridic al răspunderii
persoanelor obligate să supravegheze un minor îl reprezintă prezumţia legală relativă de culpă, iuris tantum, privind
neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod necorespunzător a obligaţiei de supraveghere, obligatio in viligendo, concepţie
împărtăşită în unanimitate şi de practica judiciară.
În schimb, în cazul părinţilor şi a tutorilor, art. 1372 alin. (3) NCC partea finală derogă de la fundamentul subiectiv al
răspunderii supraveghetorilor, dispunând că dovada contrară „se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că
fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din
exerciţiul autorităţii părinteşti”. Deşi textul nu prevede în mod expres că răspunderea pentru fapta minorului sau
a interzisului operează indiferent de orice culpă, aşa cum prevede art. 1375 şi 1376 NCC în cazul răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de animale ori de lucruri, se pare că legiuitorul a dorit ca răspunderea părinţilor şi a tutorilor să fie
tot una obiectivă, lipsită de orice urmă de vinovăţie.1053
Prin această schimbare de opinie, care agravează răspunderea părinţilor, de la o răspundere subiectivă bazată pe
o triplă prezumţie de culpă1054, într-o răspundere obiectivă, s-a urmărit asigurarea unei protecţii mai eficiente
a victimei faptei prejudiciabile, orientarea fiind în concordanţă cu cerinţele societăţii moderne.1055
Analizând acest text legal, putem afirma că părinţii sunt exoneraţi numai dacă dovedesc existenţa unui „fapt
pozitiv”1056, în sensul că trebuie făcută proba unei alte cauze, decât modul în care şi-a îndeplinit îndatoririle părinteşti.
Rezultă că părinţii şi tutorii minorului nu pot administra dovada lipsei lor de culpă în supraveghere, ci numai o cauză
străină care înlătură raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Această cauză străină nu poate fi decât un
caz fortuit, un caz de forţă majoră, un caz care a fost provocat de fapta victimei ori de fapta unei terţe persoane.
Mergând mai departe cu acest raţionament juridic, putem afirma faptul că înlăturarea răspunderii „poate opera numai
pe terenul cauzalităţii”, dar trebuie subliniat, însă, că raportul de cauzalitate este o condiţie fundamentală de natură
obiectivă a răspunderii civile.
Această cauză străină prezentată ca mijloc de exonerare va fi examinată de instanţă în raport cu autorul faptei
prejudicioase, dar şi în raport cu pârâtul, exonerarea va putea fi pronunţată doar în măsura în care este probată
cauza străină la care am făcut referire anterior, în măsura în care sunt şi întrunite toate celelalte condiţii ale
răspunderii civile delictuale, prezentate în secţiunile anterioare (relative la dispoziţiile art. 1353, 1360-1364 NCC).
Din motivele prezentate mai sus putem deci afirma că fundamentarea obiectivă a răspunderii părinţilor în condiţiile
art. 1372 NCC are ca bază ideea de garanţie obiectivă (aşa cum a fost prezentată în secţiunile referitoare la
tendinţele moderne de obiectivizare a răspunderii civile delictuale), garanţie ce are ca izvor riscul social pe care
trebuie să şi-l asume persoana ale cărei responsabilităţi poate fi atrasă pentru fapta prejudicioasă a minorului ori
a celui pus sub interdicţie. Nu putem fi nici în prezenţa unei răspunderi delictuale indirecte 1057, această răspundere
obiectivă are o natură directă, independentă şi principală, negrefată pe răspunderea eventuală a autorului nemijlocit
a faptei prejudicioase1058.
În acest context apreciem că Noul Cod civil oferă o nouă orientare asupra fundamentului obiectiv al răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de minori, armonizată cu experienţa jurisprudenţială şi doctrinară europeană, extinzând
ipotezele de răspundere pentru aproape toate situaţiile în care s-a produs un prejudiciu de către copilul minor sau
persoana pusă sub interdicţie.

Ioan Adam

246
Note de subsol:
Textul art. 1372 NCC a avut ca izvor de inspiraţie dispoziţiile art. 832 C.civ. german (BGB), unde răspunderea la care
facem referire este una subiectivă, bazată pe culpa prezumată relativ; prezumţie ce poate fi răsturnată dacă
supraveghetorul face dovada că şi-a îndeplinit scrupulos şi corect obligaţia de supraveghere. Pentru mai multe detalii
asupra jurisprudenţei germane, a se vedea Fr. Ferrand, op. cit., p. 400-402.
Simplul fapt că, în momentul comiterii faptului prejudiciabil, minorul nu se găsea sub ochii supraveghetorului, nu este
de natură a forma o cauză de neresponsabilitate, decât dacăs-ar dovedi că lipsa supraveghetorului provenea dintr-o
cauză legitimă.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 234.
În ceea ce priveşte fundamentarea răspunderii institutorilor şi artizanilor în drept francez a se vedea J. Flour, J.L.
Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 193. Aici se arată că responsabilitatea prevăzută de art. 1384 alin. (6) C.civ. francez
are o fundamentare analogă responsabilităţii părinţilor; A. Bénabent, op. cit., p. 374.
L. Pop, op. cit., p. 247.
A se vedea N.D. Ghimpa, op. cit., p. 261-274; Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 195; P. Anca, op. cit., p. 147-159; M. Eliescu,
op. cit., p. 255; L. Pop, op. cit., p. 240; C. Stătescu, op. cit., p. 27.
S. Neculaescu, loc. cit., p. 167.
Existenţa faptei ilicite a părinţilor sau, după caz a tutorilor, constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod
necorespunzător a obligaţiilor ce decurg din exerciţiul autorităţii părinteşti; existenţa raportului de cauzalitate între
fapta ilicită menţionată anterior şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a minorului ori a interzisului; şi prezumţia
vinovăţiei părinţilor.
A se vedea: P. Jourdain, Les principes de la responsabilité civile, ed. a 6-a, Ed. Dalloz, Paris, 2004, p. 16; J.
Belissent, Contribution à l`analyse de la distinction des obligations de moyens et des obligations de résultat, L.G.D.J.,
Paris, 2001, p. 227.
A se vedea, în acest sens, L. Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, op. cit., p. 449.
În acest sens, a se vedea: G. Viney, P. Jourdain, Les conditions de la responsabilité civile, cit. supra, p. 995 şi P.
Jourdain, Le fait dommageable du minour doit-il être fautif?, R.T.D.C. nr. 4/1992, p. 771.
P. Jourdain, La responsabilité des père et mère: une responsabilité principale et directe, independente de celle du
mineur, Recueil Dalloz, 2003, n 4, jur. 231; Idem, Recueil Dalloz, 2003, n 9, jur 591.

§5. Condiţiile existenţei şi ale antrenării răspunderii pentru fapta minorului şi a celui pus sub
interdicţie

Din analiza dispoziţiilor alin. (1) şi (2) ale art. 1372 NCC putem extrage două tipuri de condiţii:
generale:
- prejudiciul să fie cauzat unui terţ;
- fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie să fie ilicită;
- să existe raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs.
Vinovăţia autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu nu este o condiţie necesară existenţei acestei răspunderi, ca
şi în cazul vechii reglementări. Aceasta reiese din prevederile art. 1372 alin. (2) NCC conform cărora: „Răspunderea
subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”. 1059 O soluţie
contrară ar încuraja părinţii, tutorii sau orice altă persoană care are obligaţia de supraveghere să nu îşi exercite
îndatoririle tocmai în acele situaţii în care acest lucru este absolut necesar, şi anume în cazul minorilor sau al
interzişilor judecătoreşti.1060
În cazul persoanelor cărora le incumbă obligaţia de supraveghere, altele decât părinţii şi tutorii, vor opera şi cele trei
prezumţii legale arătate anterior, care sunt prezumţii relative, ce se pot răsturna, făcându-se dovada în condiţiile de
exigenţă cerute de art. 1372 alin. (3) teza I NCC. În situaţia în care persoana responsabilă a reuşit să răstoarne
prezumţiile prevăzute de lege, va interveni răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori, deoarece părinţii nu au
doar o obligaţie de supraveghere, ci şi de creştere, educare şi îndrumare a copiilor lor minori.1061 Bineînţeles că şi
părinţii, la rândul lor, au posibilitatea să se prevaleze de dispoziţiile art. 1372 alin. (3) teza a II-a NCC, pentru a se
exonera de răspundere.
speciale:
- minoritatea sau existenţa statutului juridic de interzis judecătoresc al autorului faptei ilicite prejudicioase;

247
- existenţa obligaţiei de supraveghere asupra minorului ori asupra celui pus sub interdicţie, născută din lege, dintr-un
contract ori stabilită în baza unei hotărâri judecătoreşti în sarcina altei persoane.
Este foarte important din punct de vedere al limitelor răspunderii în timp, momentul producerii faptei prejudicioase,
moment la care autorul acesteia era minor ori pus sub interdicţie, după caz. Noul Cod civil nu face distincţie însă între
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani (când este prezumat că nu are discernământ) şi minorul între 14 şi 18 ani
(care este prezumat că are discernământ, conform dispoziţiilor art. 1366 NCC ). În prezenţa acestor condiţii, chiar
dacă autorul a devenit major între timp (cazul minorului) ori i-a fost ridicată interdicţia (în cazul interzisului), persoana
care avea obligaţia de supraveghere la momentul faptei ilicite va fi ţinută să răspundă pentru prejudiciul generat.
Înţelesul termenului de „supraveghere” este asemănător celui de „pază”, folosit în determinarea lucrurilor pentru care
avem obligaţia de a răspunde; este vorba de obligaţia de control, îngrijire şi îndrumare legată de starea fizică şi
mentală a persoanei supravegheate şi de „riscul” pe care o astfel de stare îl creează pentru terţi de a fi prejudiciaţi.
1062

În ipoteza în care minorul sau interzisul judecătoresc trebuia să se afle în supravegherea unei persoane, dar în fapt
nu se afla sub acea supraveghere, se va angaja răspunderea pe temeiul art. 1372 NCC, respectiv art. 1000 alin. (4)
C.civ. din 1864, ori de căte ori supraveghetorul, prin fapte comisive sau omisive contrare îndatoririlor sale, izvorâte
din lege, contract sau hotărâre judecătorească, a făcut posibilă sustragerea de sub supraveghere.1063 Este vorba de
timpul cât minorul sau cel pus sub interdicţie trebuia să se afle sub supraveghere efectivă.
De exemplu, situaţia în care cadrul didactic lipseşte de la ore sau întârzie, creând posibilitatea producerii unor fapte
ilicite de către elevii minori.1064 Facem precizarea că, spre deosebire de părinţi sau, după caz, tutori, care sunt
răspunzători, fără altă limitare de timp decăt minoritatea copilului sau, după caz, perioada de timp cât cel
supravegheat este pus sub interdicţie, celelalte persoane cărora le incumbă obligaţia de supraveghere, conform art.
1372 NCC nu sunt răspunzătoare decât pe timpul cât se află sub supravegherea lor.1065
Spre deosebire de vechea reglementare care la art. 1000 alin. (2) impunea condiţia comunităţii de locuinţă în scopul
angajării răspunderii părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, Noul Cod civil nu o mai prevede în mod
expres ca fiind necesară, în scopul supravegherii, a comunităţii de locuinţă a autorului faptei prejudicioase cu
persoana sub a cărui supraveghere stă prin efectul legii, a unui contract ori în baza unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile.1066 Putem extrage ideea conform căreia limitele supravegherii se lărgesc foarte mult din punct de vedere
al factorului spaţiu, responsabilizând şi mai mult pe cel care va fi ţinut să răspundă în condiţiile art. 1372 NCC. 1067

Ioan Adam

Note de subsol:
Chiar şi în lipsa unui astfel de text expres de lege în reglementarea anterioară, jurisprudenţa s-a pronunţat în acest
sens, Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 296/1962, C.D. 1962, p. 147; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 160/1973, C.D.
1973, p. 172.
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii, p. 258.
Simplul fapt că, la data săvârşirii faptei ilicite, părinţii nu mai aveau posibilitatea materială de a exercita
supravegherea legală, deoarece minorul părăsise locuinţa, nu este suficient pentru a înlătura răspunerea părinţilor –
în acest sens Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 6/1973, C.D. 1973, p. 37 şi urm.
A se vedea, în acest sens: G. Viney, P. Jourdain, op. cit., p. 857; M.p. Blin- Franchomme, Le critère de la garde des
personnes au regard du principe général de la responsabilité civile du fait d’autrui, Les Petites affiches, 1997, p. 5;
Ph. Le Tourneau, Droit de la responsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2004-2005, p. 1161-1162, apud L. Pop,
Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, op. cit., p. 452.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 235.
Trib. Suprem, dec. nr. 4/1977, C.D., 1977, p. 310-313.
În acelaşi sens s-a exprimat şi literatura de specialitate franceză. A se vedea J. Flour,J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit.,
p. 194.
Despre soarta condiţiei de coabitare a minorului cu părinţii săi după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, a se vedea
L.R. Boilă, Paza juridică a minorului din perspectiva fundamentării obiective a răspunderii civile delictuale a celor care
exercită supravegherea lui, Dreptul nr. 6/2011, p. 129-155.
În literatura juridică franceză mai mulţi autori s-au pronunţat în favoarea unei răspunderi civile de plin drept
fundamentată pe ideea de garanţie şi solidaritate familială, aducând în discuţie semnificaţia supravegherii minorului
prin asigurarea coabitării acestuia cu părinţii săi. În acest sens a se vedea: B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p.
961; Ch. Larroumet, Responsabilité du fait à autrui, în Repertoire civile, Dalloz; H. Mazeaud, L. Mazeaud, A. Tunc,op.
cit., n. 780; P.D. Ollier, op. cit., p. 145.

248
§6. Regresul persoanei răspunzătoare care a reparat prejudiciul cauzat victimei prin fapta ilicită
a minorului sau interzisului judecătoresc

Dreptul de regres împotriva celui care a cauzat prejudiciul este reglementat cu valoare de regulă generală şi pentru
toate cazurile de răspundere pentru fapta altuia, indiferent de sediul lor legal în Noul Cod civil .
Astfel, art. 1384 alin. (1) NCC dispune: „Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia
care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”.
Aplicând textul reprodus la ipoteza de răspundere delictuală pentru fapta altuia pe care am pus-o în discuţie, rezultă
că persoana răspunzătoare care a reparat în totul sau în parte prejudiciul cauzat victimei are acţiune în regres
împotriva minorului sau interzisului judecătoresc, autor al faptei prejudiciabile, doar atunci când sunt întruni toate
condiţiile ca acesta să răspundă pentru fapta proprie. Mai precis exprimat, trebuie să existe vinovăţia autorului faptei
prejudiciabile.
Numai că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1366 alin. (1) NCC : „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau
persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte
discernământul său la data săvârşirii faptei”. Motivul pentru care nu răspunde este, evident, lipsa discernământului şi,
pe cale de consecinţă, lipsa condiţiei vinovăţiei. Existenţa vinovăţiei va putea fi dovedită, dacă se dovedeşte că în
momentul săvârşirii faptei avea discernământ. O asemenea probă este posibilă deoarece prezumţia legală a lipsei de
discernământ este relativă, adică până la proba contrară.
Subliniem însă împrejurarea că dovada existenţei discernământului şi a vinovăţiei minorilor sub 14 ani şi a interzişilor
judecătoreşti este deosebit de dificil a fi administrată, prin raportare la momentul săvârşirii faptei ilicite. Cu toate
acestea, dacă se va dovedi că autorul prejudiciului a avut discernământ şi a săvârşit fapta ilicită cu vinovăţie,
persoana răspunzătoare care a acordat reparaţia cuvenită victimei are dreptul să se întoarcă împotriva minorului care
nu a împlinit 14 ani sau, după caz, a interzisului judecătoresc, fiind întrunite condiţiile ca el să fie răspunzător pentru
prejudiciul cauzat. Dovada existenţei discernământului şi a vinovăţiei o va face victima dacă îi cheamă în judecată
atât pe persoana răspunzătoare, cât şi pe minorul sau interzisul judecătoresc autor al prejudiciului; în caz contrar,
această dovadă va fi făcută de către persoana răspunzătoare separat sau în cadrul procesului în care îşi exercită
dreptul de regres.
Soluţia este cu totul alta în situaţia în care reparaţia a fost acordată victimei de către persoana răspunzătoare pentru
un prejudiciu cauzat de un minor, având vârsta între 14-18 ani la data săvârşirii faptei ilicite şi prejudiciabile. Aceasta
deoarece art. 1366 alin. (2) NCC prevede: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în
afară de cazul în care dovedeşte că-a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei”.
Textul instituie o prezumţie legală relativă, în sensul că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are discernământ1068;
aşa fiind, el răspunde de prejudiciul cauzat, dacă a săvârşit fapta prejudiciabilă cu vinovăţie. Pe cale de consecinţă,
fiind întrunite condiţiile pentru ca minorul să răspundă delictual pentru faptele sale, persoana răspunzătoare se poate
întoarce cu acţiune în regres împotriva sa, desigur în cazul şi măsura în care a reparat prejudiciul cauzat victimei.
Mai este necesar să reţinem că prezumţia legală de mai sus este relativă şi poate fi înlăturată prin probă contrară.
Prin urmare, minorul nu va răspunde în cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la momentul
săvârşirii faptei, situaţie în care persoana răspunzătoare nu are acţiune în regres împotriva acestuia şi, dacă
a promovat-o, ea va fi respinsă de instanţa de judecată. Trebuie reţinut însă faptul că dovada prin care se poate
înlătura prezumţia existenţei discernământului este în sarcina exclusivă a minorului asistat de un curator special sau
neasistat dacă între timp a devenit major.1069
Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane minore ori puse sub interdicţie, cel care, în temeiul legii, al unui
contract ori al unei hotărâri judecătoreşti, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea va
avea la dispoziţie o acţiune în regres împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau,
dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea, mai puţin partea care cade în sarcina sa [art. 1384 alin.
(1) NCC].
În acest caz, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde şi nu
poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul [art.
1384 alin. (2) NCC].
Sarcina reparaţiei se va împărţi proporţional, în măsura în care fiecare minor ori interzis judecătoresc a participat la
cauzarea prejudiciului, iar dacă această participare nu poate fi stabilită, proporţional cu intenţia ori gravitatea culpei
fiecăruia. Dacă nici după aplicarea acestor criterii nu se va putea împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va răspunde în
mod egal pentru acoperirea prejudiciului.

Ioan Adam

Note de subsol:

249
Jurisprudenţa mai veche a stabilit faptul că, „pentru antrenarea răspunderii pentru fapta altuia, se porneşte de la
premisa că vinovăţia minorului, deci discernământul său, nu este necesar să existe pentru obligarea la repararea
daunei, răspunderea va fi angajată chiar dacă minorul nu a acţionat cu discernământ, deci cu vinovăţie.” – Trib.
Suprem, col. civ., dec.nr. 296/1962, C.D., 1962, p. 147; respectiv „răspunderea părinţilor poate interveni chiar dacă
minorii, autori ai faptei ilicite, nu aveau discernământ.” – Trib. Suprem, s. civ., dec.nr. 160/1973, C.D., 1973, p. 172,
citate de Gh. Durac, Jurisprudenţă, în C.S. Ricu,C.T. Ungureanu, G.C. Frenţiu ş.a., Noul Cod civil. Comentarii,
doctrină şi jurisprudenţă,vol. II, art. 953-1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 702.
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit.,p. 476.

Secţiunea a 3-a. Fundamentarea răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor
minori în lumina Codului civil din 1864 şi a Noului Cod civil. Aspecte doctrinare şi jurisprudenţiale
relevante în materie

§1.  Reglementare
§2.  Determinarea persoanelor răspunzătoare
§3.  Fundamentarea răspunderii părinţilor
§4.  Condiţiile răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori - 4.1. Condiţii generale
§5.  Probleme speciale referitoare la răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori
în domeniul informaticii
§6.  Înlăturarea răspunderii părinţilor sau, după caz, a tutorilor
§7.  Efectele răspunderii
§8.  Acţiunea în regres

Ioan Adam

§1. Reglementare

Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor minori era reglementată în art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864,1070 care
prevedea că „tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce
locuiesc cu dânşii”, care se completa cu prevederile art. 1000 alin. (5) C.civ. din 1864, care dispunea că „tatăl şi
mama … sunt apăraţi de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul
prejudiciabil”.
În legătură cu această redactare a  art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, care este depăşită (corespunde vechii concepţii
a Codului civil, bazată pe inegalitatea bărbatului cu femeia), s-ar părea că răspunderea ar reveni, de regulă tatălui, ca
titular al „puterii părinteşti”, mama urmând să răspundă numai după decesul tatălui.
Prin adoptarea Constituţiei din 1948, acest text a fost implicit modificat, iar cuprinsul său exprimă regula conform
căreia ambii părinţi (tatăl şi mama deopotrivă) poartă răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale
copiilor minori.1071
Această răspundere este o răspundere pentru fapta altuia, fiind pusă în mişcare numai în cazul în care copilul minor
a săvârşit o faptă ilicită. Este o răspundere solidară, care decurge din prevederile art. 97 alin. (1) C.fam. (abrogat),
conform căruia „ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum
aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiaţi”.
După cum am putut remarca, Noul Cod civil foloseşte termenul de „părinţi” alături de cel de „tutore”, în dispoziţiile art.
1372 alin. (3) NCC , extinzând astfel sfera persoanelor răspunzătoare, cu atât mai mult nu mai precizează calitatea
de „tată” sau de „mamă”, nu mai lasă locul unor speculaţii cu privire la inegalitatea între sexe, deoarece în primul
alineat, noua reglementare foloseşte pentru a indica generic persoanele răspunzătoare formularea „cel care în
temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti”, cu o conotaţie impersonală, sfera putând cuprinde
orice persoană, indiferent de sex, bărbat sau femeie, cu capacitatea civilă de a fi titularul ori titulara „obligaţiei de
supraveghere”, a unui minor (cât şi a unei persoane puse sub interdicţie – element cu caracter de noutate faţă de
dispoziţiile Codul civil din 1864), „în temeiul legii, al unui contract ori a  unei hotărâri judecătoreşti”.

Ioan Adam

Note de subsol:

250
Corespondentul francez al art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, art. 1384 este mult mai complet faţă de textul din Codul
civil român, text francez care prevede că tata şi mama în timpul cât îşi exercită drepturile de supraveghere, sunt
solidar responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori care locuiesc cu ei.
T. Ionaşcu, Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al egalităţii sexelor, J.N. nr. 2/1950, p. 213.

§2. Determinarea persoanelor răspunzătoare

Art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864 conţinea o reglementare care deroga de la principiul conform căruia fiecare este
răspunzător pentru propria sa faptă. Ca urmare a acestui fapt, printr-o interpretare ratio legis, se constată că
răspunderea aparţine în primul rând părinţilor, indiferent dacă filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Răspunderea revine ambilor părinţi, deoarece Constituţia consacră principiul deplinei egalităţi între sexe. Acest lucru
a fost reiterat şi în art. 97 alin. (1) C.fam., respectiv preluat în art. 503-505 NCC , unde se dispune că ambii părinţi au
aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi cum aceştia sunt din căsătorie, din afara
căsătoriei sau înfiaţi.
Înaintea momentului intrării în vigoare a Noului Cod civil , s-a exprimat opinia în literatura de specialitate, că
prevederile art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864 s-ar aplica şi altor persoane decât părinţilor şi adoptatorilor, respectiv
persoanelor care, potrivit legii, au fost învestite cu drepturile şi îndatoririle părinteşti. 1072 Marea majoritate
a autorilor1073 au considerat că textul art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864 este de strictă interpretare şi nu poate fi extins
prin analogie la alte persoane decât părinţii şi adoptatorii. Prin urmare, pentru prejudiciile cauzate de minori,
răspunderea nu poate fi invocată, pe temeiul art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, asupra instituţiilor de ocrotire,
tutorii,1074 curatorii sau rudele minorului. Aceste persoane ar putea fi răspunzătoare pentru faptele ilicite ale copilului
minor, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C.civ. din 1864, şi nu pe temeiul prezumţiilor
prevăzute de art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864
Meritul legiuitorului Noului Cod civil este cel de a răspunde acestor vechi şi justificate dezbateri doctrinare, prin
extinderea sferei persoanelor răspunzătoare prin elaborarea textului art. 1372 NCC , al cărui conţinut l-am analizat
mai sus.

Ioan Adam

Note de subsol:
E. Barasch ş.a., Ocrotirea părintească, Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 162-163.
M. Eliescu, op. cit., p. 158-160.
Trib. Suprem, dec. nr. 74/1983, R.R.D. nr. 8/1984, p. 63.

§3. Fundamentarea răspunderii părinţilor

Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară există unitate de păreri în a considera că este echitabil să
se acorde protecţie victimei prejudiciului cauzat de o faptă ilicită a minorului, prin instituirea unei răspunderi adecvate
a părinţilor, deoarece minorii nu au posibilitatea materială de a acoperi pagubele pe care le-au creat.
Art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, respectiv, art. 1372 NCC instituie o prezumţie de răspundere a părinţilor pentru
faptele copiilor lor minori, care rezultă însăşi din această prevedere legală şi din finalitatea ei.
În fundamentarea răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor minori 1075, se pornea de la constatarea existenţei unei
relaţii cauzale între felul în care aceştia şi-au îndeplinit îndatoririle părinteşti şi faptele copiilor minori. 1076 Pornind de la
această fundamentare se afirma că răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor minori este o prezumţie legală
relativă de culpă, asupra modului în care aceştia şi-au îndeplinit îndatoririle ce le reveneau, respectiv, a modului „în
care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din execiţiul autorităţii părinteşti”, după cum Noul Cod civil atât de plastic
formulează.
După ce victima prejudiciului a făcut dovada existenţei prejudiciului, a faptei ilicite a minorului precum şi a legăturii de
cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, în virtutea prevederilor art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, se declanşează o triplă
prezumţie în privinţa părinţilor şi anume:
- prezumţia că au existat abateri în îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, care s-au dovedit a fi adevărate acţiuni sau
inacţiuni ilicite, de natură a angaja răspunderea părinţilor;
- prezumţia vinovăţiei părinţilor, de obicei în forma neglijenţei, în îndeplinirea îndatoririlor care le reveneau;
- prezumţia raportului de cauzalitate între neîndeplinirea de către părinţi a îndatoririlor care le reveneau şi săvârşirea
de către copilul lor minor a faptei ilicite.

251
Menţionăm faptul că, până în prezent, doctrina şi jurisprudenţa noastră au apreciat că existenţa acestor prezumţii era
absolut necesară, deoarece în caz contrar, victima prejudiciului ar fi trebui să dovedească direct prezenţa raportului
de cauzalitate dintre fapta părinţilor şi fapta prejudiciabilă a copilului lor minor, prin urmare, ea trebuia să dovedească
implicit culpa părinţilor.1077
Noua reglementare pare să renunţe la ideea că fundamentul răspunderii constă în culpa prezumată de lege în
sarcina persoanei răspunzătoare că nu şi-a îndeplinit ori că şi-a îndeplinit în mod defectuos obligaţiile ce decurg din
exerciţiul autorităţii părinteşti. Astfel, după cum am menţionat anterior atunci când am analizat fundamentul
răspunderii pentru prejudiciile cauzate de minori şi interzişii judecătoreşti în lumina dispoziţiilor Noului Cod civil,
răspunderea părinţilor şi a tutorilor este una obliectivă, fără vinovăţie.
Din modul în care este redactat textul alin. (3) al art. 1372 teza a II-a NCC, rezultă că înlăturarea răspunderii părinţilor
ori a tutorilor pentru minorii aflaţi sub îngrijirea lor, este posibilă numai pe tărâmul cauzalităţii, cauzalitatea fiind
o condiţie obiectivă a răspunderii civile. Textul face referire la o „cauză străină”, aptă să înlăture raportul de
cauzalitate, pe care părinţii trebuie să o probeze pentru a se putea exonera de răspundere, de unde rezultă că ei nu
pot administra dovada lipsei lor de culpă.
Problema care a generat discuţii în literatura de specialitate, a fost aceea de a stabili care sunt îndatoririle care le
revin părinţilor, pe care legea le prezumă că nu au fost aduse la îndeplinire sau au fost îndeplinite necorespunzător.
De-a lungul timpului, cu privire la această problemă s-au format trei opinii.
O primă opinie, cea clasică, porneşte de la premisa că răspunderea se întemeiază pe neîndeplinirea de către părinţi
a obligaţiei de supraveghere sau în supravegherea necorespunzătoare a copiilor minori, opinie care se regăseşte
atât în literatura de specialitate,1078 cât şi multă vreme în practica judiciară.1079
Astfel, în practica judiciară s-a statuat că părinţii, în timpul minorităţii copiilor lor, fiind însărcinaţi să vegheze asupra
lor, urmează să răspundă de daunele pe care aceştia le cauzează, bineînţeles numai când daunele provin din culpa
lor, fiind rezultatul unei neglijenţe în supraveghere.1080 Noul Cod civil reglementează expressis verbis cazurile de
exonerare de răspundere a „părinţilor sau, după caz, a tutorilor”, respectiv „numai” în ipoteza în care aceştia
„probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle
decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti”.
Tot în practica judiciară s-a arătat că art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864 (corespondentul în prezent al art. 1372 NCC)
priveşte răspunderea dedusă din lipsa de supraveghere a minorilor de către părinţi.1081 Această concepţie restrânge
răspunderea părinţilor în mod excesiv, în vechiul context legal, lăsând în afara obligaţiilor acestora aspectele privind
creşterea şi educarea copiilor. Pentru a veni în întâmpinarea problemelor ridicate de acestă opinie şi pentru a stinge
orice speculaţii, Noul Cod civil lărgeşte semnificaţia termenului de „obligaţie la supraveghere” la termenul de
„îndeplinire a îndatoririlor decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti”, care, desigur, include pe lângă supraveghere
şi alte obligaţii, precum creşterea şi educarea copiilor.
În cea de-a doua opinie, răspunderea părinţilor se întemeiază nu numai pe neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere, dar, totodată, şi a obligaţiei de a asigura minorului o educaţie
corespunzătoare. Această opinie este admisă de mulţi autori de specialitate1082 şi a căpătat o aplicaţie constantă în
practica judiciară,1083 materializându-se prin elaborarea textului legal parafrazat mai sus. Instanţele care au pronunţat
asemenea hotărâri au întemeiat obligaţia de educare a părinţilor pe prevederile art. 101 C.fam., în contextul legal
anterior, respectiv, îşi vor argumenta soluţiile pe dispoziţiile art. 494 şi 487 NCC.
Opinia se întemeiază pe o concepţie mai exigentă faţă de îndatoririle care revin părinţilor, cât şi pe o atitudine de
ocrotire mai atentă a victimei prejudiciului. Ca urmare, părinţii ar putea fi exoneraţi de răspundere numai în situaţia în
care ar dovedi în mod convingător, în concret, că s-au preocupat de educarea copilului lor, nu s-au dezinteresat de
acesta şi nu au neglijat educarea lui.
Este cert că obligaţiile părinţilor trebuie privite prin prisma tuturor dispoziţiilor legale în vigoare şi, în primul rând,
trebuie raportate la exigenţele impuse de Codul familiei, respectiv, în prezent de dispoziţiile elaborate şi complete ale
Noului Cod civil, în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti. Astfel, referirea din art. 101 alin. (2) C.fam.,
respectiv din dispoziţiile art. 487 şi art. 499 alin. (1) NCC , la obligaţia părintelui de a se îngriji de educarea copilului,
exprimă o exigenţă foarte mare, deoarece educaţia este un proces continuu şi deosebit de complex, care trebuie să
fie mereu acomodat la modelul educaţional agreat de societate la un moment dat.
Educaţia se realizează, evident, în familie, unde minorul îşi petrece o mare parte a timpului său, însă nu trebuie
ignorat faptul că societatea modernă antrenează individul şi în alte procese educaţionale, un rol foarte important, însă
nu exclusiv, avându-l şcoala. Se mai pot adăuga şi alte activităţi instituţionale, cum ar fi cluburile copiilor, cercurile
ştiinţifice, care difuzează, în primul rând, informaţia, având un rol formativ, dar care, în subsidiar, modelează individul
şi din punct de vedere educativ.1084
Potrivit celei de-a treia opinii, prezumţia de culpă a părinţilor are un conţinut mai larg, întemeindu-se pe
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare atât a obligaţiei de supraveghere, cât şi a obligaţiei de creştere
a copilului minor.1085 Obligaţia de creştere a copilului minor este mai cuprinzătoare decât aceea de educare, obligaţie
care era prevăzută de art. 101 alin. (2) C.fam., respectiv, în prezent, de art. 487 NCC potrivit căreia părinţii „au
dreptul şi îndatorirea de a  creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de

252
educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor
copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a  drepturilor pe
care legea le recunoaşte acestuia”. În această concepţie, exigenţele faţă de părinţi sunt mult sporite, crescând
răspunderea pentru faptele ilicite ale copiilor minori, ceea ce face să se diminueze corespunzător posibilitatea
înlăturării prezumţiilor prevăzute de lege.
Aşadar, întrucât exigenţa faţă de îndatoririle părinţilor este crescută, în acelaşi mod va fi sporită şi răspunderea
părinţilor în baza art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, respectiv în baza art. 1372 NCC , deoarece se diminuează
posibilitatea lor de a înlătura prezumţiile prevăzute de lege, care fundamentează antrenarea răspunderii.
Această opinie nu a fost reţinută de jurisprudenţă decât în mod izolat.1086
Toate aceste prezumţii sunt prezumţii legale cu caracter relativ, ce pot fi înlăturate prin proba contrară, părinţii
trebuind să dovedească că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil [conform dispoziţiilor art. 1000 alin. (5) C.civ. din
1864]. Precizăm că dovada contrară, prevăzută de textul de lege menţionat, nu înseamnă cu necesitate dovada
cauzei străine. Textul legal permite concluzia că exonerarea de răspundere intervine şi atunci când părintele
dovedeşte faptul pozitiv al îndeplinirii de către el, în mod corespunzător, a îndatoririlor părinteşti.1087 Prin urmare,
părinţii pot fi exoneraţi de răspundere dacă dovedesc, în mod direct, netemeinicia prezumţiei de culpă, prin dovada
îndeplinirii îndatoririlor părinteşti cu întreaga diligenţă datorată.
Dificultatea care stă în faţă părintelui, în privinţa probei 1088 că n-a putut împiedica faptul prejudiciabil, nu trebuie să
conducă la concluzia că o asemenea probă nu s-ar putea face în nici o împrejurare. Aşadar, trebuie făcută distincţia
între prezumţia de culpă instituită de lege, cu privire la neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor de creştere şi
educare a minorului, şi situaţia concretă de fapt a îndeplinirii acestor îndatoriri.
În funcţie de concepţia adoptată, sarcina părinţilor de a face proba va fi mai uşoară sau aproape imposibil de dovedit,
în cazul concepţiei bazate pe neîndeplinirea obligaţiei de creştere.
Se observă, la aceste concepţii, o creştere graduală a răspunderii părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori,
urmărindu-se prin aceasta o protejare a victimei prejudiciului, care, altfel, ar fi pusă să suporte prejudiciul cauzat, în
cazul în care părinţii ar fi exoneraţi de răspundere.
De asemenea, diligenţa părinţilor, în ceea ce priveşte îndeplinirea celor două îndatoriri, va fi mai mare cu cât aceştia
sunt mai expuşi la obligarea reparării civile a prejudiciului cauzat de către copiii lor minori.1089
Tot în doctrină1090 a mai fost susţinută şi părerea că răspunderea reglementată de prevederile art. 1000 alin. (2) C.civ.
din 1864, respectiv, prin analogie, de dispoziţiile art. 1372 NCC ar fi o răspundere obiectivă, fără culpă, întemeiată pe
ideea de garanţie.
Din noul context legislativ rezultă că întreaga construcţie juridică a răspunderii părinţilor sau, după caz, a tutorilor,
pentru faptele prejudiciabile ale minorilor este fundamentată în plan obiectiv pe legătura de cauzalitate dintre faptă şi
prejudiciul suferit de victimă. În ceea ce ne priveşte, ne raliem acestei concepţii, considerând că se elimină ideea de
culpabilitate a persoanei responsabile1091; conform noilor reglementări în vigoare fundamentarea răspunderii civile
a părintelui pentru fapta ilicită a copilului are în vedere riscul exercitării autorităţii asupra făptuitorilor.1092

Ioan Adam

Note de subsol:
În ceea ce priveşte fundamentarea răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, a se vedea şi
poziţia literaturii de specialitate franceză: A. Bénabent, op. cit., p. 371; J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p.
182.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 210.
M. Eliescu, op. cit., p. 257.
S. Ghimpu, S. Grossu, Capacitatea şi reprezentarea persoanelor fizice în dreptul R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1960, p. 139-140.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 6/1973, C.D., 1973, p. 52.
Trib. jud. Teleorman, dec. din 18 ianuarie 1890,în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. II, p. 506-507.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 18/1982, C.D., 1982, p. 101.
T. Ionaşcu, Curs de drept civil. Obligaţiuni, Litografia învăţământului, Bucureşti, 1950, p. 195.
Trib. Suprem, dec. nr. 2682/1987, R.R.D. nr. 9/1988, p. 75.
Având în vedere aceste aspecte, concluzionăm că educaţia, în bună măsură, este efectul unui complex de factori
care trebuie echilibraţi, spre a nu se ajunge la conflict, în privinţa modului educaţional propus.
E. Barasch ş.a., op. cit., p. 155-156.

253
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2154/1983, R.R.D. nr. 7/1984, p. 65.
Această exigenţă este starea de normalitate se apreciază şi conduita părintelui, deci, prin comparare cu conduita
unui bonus pater familias. Funcţionează, deci, şi în această materie, criteriul obiectiv de apreciere a vinovăţiei.
„Întrucât răspunderea părinţilor pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârşite de copiii lor minori se bazează pe
o prezumţie de culpă constând într-o lipsă nu numai de supraveghere, dar şi de educaţie, în speţă instanţele trebuiau
să verifice şi să examineze răspunderea părinţilor minorului rezultată din deficienţele în educaţia copilului lor, care le-
ar fi imputabile. Părinţii minorului ar putea fi exoneraţi de răspundere numai dacă ar dovedi în mod convingător că, în
concret, în raport de obligaţiile care le reveneau ca părinţi, s-au preocupat de educare fiului lor şi că, deci, nu s-au
dezinteresat de copil şi nu au neglijat educarea lui” – Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1777/1976, citată de C. Stătescu,
op. cit., p. 37, respectiv citată de Gh. Durac, Jurisprudenţă, în C.S. Ricu, C.T. Ungureanu, G.C. Frenţiu, Noul Cod
civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, ed. cit., p. 701.
În literatura de specialitate s-a mai exprimat şi opinia care susţine că temeiul răspunderii părinţilor, în baza art. 1000
alin. (2) C.civ. din 1864, constă în neîndeplinirea obligaţiei de creştere a copilului, în care trebuie cuprinse: obligaţia
de educare, de învăţătură, de supraveghere, îngrijirea de sănătate şi dezvoltare fizică a copilului, paza exercitată
asupra copilului. A se vedea: I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei, 1989, p. 518; Idem, Drept civil,
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p. 133; Idem, Tratat de dreptul familiei,Ed. All, Bucureşti,
1995, p. 517.
În opinia menţionată, autorul îşi motivează soluţia sub imperiul dispoziţiilor Codului civil din 1864, pornind de la
dificultatea răsturnării prezumţiei de culpă care funcţionează în sarcina părintelui, având în vedere faptul că vinovăţia
părintelui nu constă doar în culpa în supravegherea minorului, ci şi în culpa în creşterea şi educarea acestuia. De
aceea autorul ajunge la concluzia că nu numai de lege ferenda, dar chiar de lege lata, se impune fundamentarea
răspunderii părintelui pe un temei obiectiv. În această concepţie, se apreciază că exonerarea de răspundere
a părintelui ar putea interveni numai în cazul în care este incidentă răspunderea institutorilor sau a meşteşugarilor ori
răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. De asemenea, ar putea interveni exonerarea de răspundere, dacă
ne se întrunesc condiţiile generale sau speciale ale răspunderii. L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor,vol.
I, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 260.
«Fapta ilicită a minorului „demonstrează în mod categoric insuficienţa educaţiei date (...) educaţie care a rămas
deficitară şi datorită activităţii necorespunzătoare în acest sens a celor doi părinţi”.» – Trib. Suprem, dec. nr. 4/1977,
C.D. 1977, p. 310-313; „Odată dovedit de victimă că minorul a săvârşit o faptă ilicită, victima nu mai are să
administreze nici o dovadă spre a stabili că părinţii sunt în culpă prin aceea că nu l-au supravegheat, întrucât o atare
culpă este prezumată. Legea, deci, îi presupune în culpă pe părinţi, odată ce s-a dovedit fapta săvârşită de copilul
minor ce locuieşte cu ei, deci copilul aflat sub supravegherea lor” – Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 160/1973, C.D.,
1973, p. 173, citată de Gh. Durac, Jurisprudenţă în C.S. Ricu, C.T. Ungureanu, G.C. Frenţiu, Noul Cod civil.
Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, op. cit., p. 701.
A se vedea L.R. Boilă, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu
pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1436.

§4. Condiţiile răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori

4.1. Condiţii generale

Condiţiile generale şi cele speciale care conduc la angajarea răspunderii părinţilor pentru fapta minorului au fost
expuse încă de la începutul prezentei secţiuni, fiind comune şi în cazul faptei celui pus sub interdicţie, mai mult, Noul
Cod civil, aşa cum am prezentat, nu se limitează doar la părinţi când descrie sfera persoanelor răspunzătoare pentru
fapta minorului, dar textul alin. (3) al art. 1372 NCC reuşeşte să facă iar o departajare de alţi subiecţi care sunt
debitorii obligaţiei de supraveghere (în temeiul legii, al contractului, al hotărârii judecătoreşti), şi părinţii ori tutorii
minorului, care nu sunt exoneraţi doar dacă fac dovada „că nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă”, ci vor fi ţinuţi
să probeze „că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle
decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti”.
În acest context, în Codul civil din 1864, următoarele condiţii erau prezumate de lege pentru a fi angajată
răspunderea specială a acestor din urmă subiecţi:
a) existenţa faptei ilicite a părinţilor, constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor
părinteşti (respectiv a îndatoririlor „decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti” în noua reglementare);
b) existenţa raportului de cauzalitate dintre această faptă ilicită a părinţilor şi comiterea de către minor a faptei
prejudiciabile, raport ce este mediat de fapta ilicită a copilului minor;1093
c) existenţa vinovăţiei părinţilor pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti.
4.2. - Condiţii speciale

254
Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 269.

4.2.

Condiţii speciale

Continuând în acelaşi raţionament juridic, condiţiile speciale (prezentate încă de la începutul acestei secţiuni), ca
minoritatea autorului faptei ilicite prejudicioase (în raport cu momentul producerii faptei), precum şi existenţa obligaţiei
de supraveghere asupra minorului (ca şi asupra celui pus sub interdicţie, în noua reglementare), născută din lege,
dintr-un contract ori stabilită în baza unei hotărâri judecătoreşti în sarcina altei persoane, trebuie analizate şi în raport
cu problemele jurisprudenţiale şi doctrinare mai vechi, care se circumscriau condiţiei speciale a comunităţii de
locuinţă a minorului cu părinţii, condiţie care era prevăzută în mod expres de art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864.
De cele mai multe ori, locuinţa copilului minor coincide cu domiciliul său legal, care, potrivit art. 14 alin. (1) din
Decretul nr. 31/1954 (abrogat prin intrarea în vigoare a  Noului Cod civil) , este la părinţii săi, iar, dacă părinţii nu au
o locuinţă comună, „la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic”. Noul Cod civil cuprinde dispoziţii relative la
„locuinţa copilului” în art. 496 , în sensul în care „copilul minor locuieşte la părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc
împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului”, dar ce este important de menţionat este faptul că
Noul Cod civil nu mai păstrează această condiţie, ci ne determină să extragem ideea conform căreia părinţii sunt
obligaţi să răspundă pentru faptele prejudiciabile ale minorului, indiferent de comunitatea de locuinţă, mărindu-se
astfel exponenţial raza de acţiune teritorială a obligaţiei de supraveghere ce le incumbă.
Trebuie precizat că ceea ce interesează este locuinţa şi nu domiciliul.
Tot vechea reglementare abrogată indică situaţii în care locuinţa copilului minor diferă de domiciliul său legal, cum
este cazul prevăzut de art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 , unde se arată că „domiciliul copilului încredinţat de
instanţa judecătorească unei a treia persoane rămâne la părinţii săi”. În acest caz, pentru a se putea angaja
răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor, se va lua în considerare locuinţa acestuia şi nu domiciliul.
Ca regulă generală, în vechea legislaţie, în îndeplinirea condiţiei prevăzute de lege referitoare la comunitatea de
locuinţă, trebuia pornit de la premisa că ceea ce interesează este locuinţa pe care legea o  stabilea pentru minor,
chiar dacă în fapt minorul nu ar avea acea locuinţă. 1094 Prin urmare, ori de câte ori minorul trebuie să locuiască la
părinţii săi şi, totuşi, are o altă locuinţă în fapt, răspunderea părinţilor, în principiu, putea fi angajată, deoarece nimeni
nu poate invoca propria sa vină pentru a se exonera de răspundere conform principiului de sorginte latină nemo
auditur propriam turpitudinem allegans.
Referitor la condiţia comunităţii de locuinţă, în practica judiciară anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil au fost
întâlnite mai multe situaţii în care locuinţa de fapt a minorului se afla în altă parte decât la locuinţa părinţilor săi, unde
ar fi trebuit să se afle, potrivit legii. Aceste cazuri concrete au avut un impact important asupra textelor legale noi,
care au subliniat şi mai pregnant responsabilizarea celor obligaţi la supravegherea, creşterea şi educarea minorilor şi
opinăm că este important să exemplificăm următoarele situaţii, chiar dacă acestea s-au fundamentat pe texte de lege
în prezent abrogate:
a) cazul minorulului care are locuinţa legală la părinţii săi, dar, temporar, se află în altă parte, cu consimţământul
părinţilor. Este cazul copilului care săvârşeşte o faptă ilicită în timpul în care se află în vizită la rude sau la prieteni, pe
o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp (perioada vacanţei).
În această ipoteză sunt incidente prevederile art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, preluată de dispoziţiile art. 1372 NCC
, deoarece, cu toate că părinţii nu pot îndeplini obligaţia de supraveghere a copiilor, ei sunt prezumaţi în culpă nu
numai pentru lipsa de supraveghere, ci şi pentru lipsa în educaţie sau educaţia necorespunzătoare pe care au dat-o
minorilor lor.1095 Cu alte cuvinte, chiar dacă minorul s-a despărţit temporar de părinţii săi cu consimţământul acestora,
se prezumă relativ că minorul este educat în spiritul unei conformări juste în societate, astfel încât acesta nu trebuie
să săvârşească nici o faptă ilicită;
b) cazul minorului care a  părăsit locuinţa fără voia părinţilor săi şi, fugit de acasă, săvârşeşte o faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii (furt, tâlhărie etc.). Iniţial, instanţele judecătoreşti au apreciat că părinţii nu pot fi răspunzători
pentru fapta minorului, „dacă s-a exercitat o supraveghere corespunzătoare, iar, în caz de dispariţie, s-au depus toate
diligenţele necesare pentru aducerea sa la domiciliu”.1096 De asemenea, s-a decis că, în situaţia în care instanţa de
fond a constatat că un minor nu mai locuia cu tatăl său când a comis un furt, tatăl este apărat de plata despăgubirilor
civile.1097
Ulterior, s-a hotărât că simplul fapt al părăsirii locuinţei de către copilul minor nu duce la exonerarea de răspundere
a părinţilor, fiind necesară o cercetare atentă a condiţiilor care au determinat părăsirea locuinţei de către minor. 1098 În

255
acest caz, părinţii vor fi exoneraţi de răspundere numai dacă au exercitat o supraveghere corespunzătoare, iar, în
caz de dispariţie, au depus toate diligenţele necesare pentru readucerea minorului la domiciliu sau în cazul în care se
va dovedi că şi-au îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de supraveghere şi, totuşi, nu au putut împiedica
săvârşirea unei infracţiuni. Toate aceste situaţii sunt din perioada concepţiei potrivit căreia părăsirea locuinţei de
către minor era datorată culpei în supraveghere a părinţilor.
În prezent, orientarea generală a instanţelor este în sensul că răspunderea părinţilor nu poate fi înlăturată în acest
caz, deoarece fundamentul răspunderii părinţilor îl constituie nu numai lipsa de supraveghere, ci şi lipsurile în
educaţie ori creştere a minorului, care, în final, au dus la părăsirea locuinţei de către acesta şi la săvârşirea faptei
ilicite cauzatoare de prejudicii.
Insuficientul interes sau chiar dezinteresul unor părinţi faţă de creşterea şi educarea copiilor lor, relele tratamente
aplicate acestuia, unite cu lipsa de supraveghere, pot constitui tot atâtea cauze imputabile părinţilor, care să fi
determinat părăsirea locuinţei şi săvârşirea faptei prejudiciabile;1099
c) cazul minorului care are locuinţa legală la părinţii săi, dar se află internat în spital, în timpul săvârşirii faptei ilicite. În
practica judiciară, pornindu-se de la premisa că minorul nu locuieşte cu părinţii săi şi, prin urmare, aceştia nu au fost
în măsură să exercite supravegherea, s-a apreciat în doctrină şi jurisprudenţă că vechile prevederi ale art. 1000 alin.
(2) C.civ. din 1864 nu sunt aplicabile.1100
Considerăm, însă, că şi în acest caz se va angaja răspunderea părinţilor, chiar dacă minorul nu locuia cu părinţii săi,
fiind lipsit temporar de supraveghere, deoarece temeiul răspunderii părinţilor nu îl constituie simpla lipsă în
supraveghere, ci lipsurile din educaţia ori creşterea copilului minor, imputabile părinţilor;
d) cazul minorului care este internat într-o şcoală de muncă şi reeducare, printr-o hotărâre judecătorească, şi, fiind
fugit, săvârşeşte o faptă ilicită prejudiciabilă. În acest caz au fost pronunţate soluţii contradictorii. Iniţial, instanţele
judecătoreşti au considerat că răspunderea părinţilor nu poate fi antrenată deoarece aceştia nu au avut posibilitatea
supravegherii acestuia.1101
În ultimul timp au fost pronunţate decizii în sensul angajării răspunderii părinţilor pentru faptele cauzatoare de
prejudicii săvârşite de minor, în timpul când acesta este internat într-un centru de reeducare, având ca temei
deficienţele manifestate în educaţia acestuia.1102
Aceste decizii sunt întemeiate deoarece schimbarea locuinţei minorului, de la părinţii săi la o şcoală de reeducare,
arată anumite carenţe de ordin educativ, carenţe care, cel puţin parţial, sunt imputabile părinţilor, aceştia neputând
invoca faptul că minorul nu s-a aflat la locuinţa lor, în momentul săvârşirii faptei, pentru a putea înlătura răspunderea
prevăzută de art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, preluate de dispoziţiile art. 1372 NCC ;
e) cazul minorului care nu locuieşte cu părinţii săi, deoarece aceştia se aflau în executarea unei pedepse privative de
libertate ori erau arestaţi preventiv, situaţie în care comite o faptă prejudiciabilă. În principiu, în acest caz se
consideră că nu sunt aplicabile prevederile art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, respectiv ale art. 1372 NCC , deoarece
lipseşte atât comunitatea de locuinţă, cât şi posibilitatea supravegherii de către părinţi a minorului.1103
Recent, s-a pus problema în literatura de specialitate dacă nu cumva infracţiunea săvârşită de părinţi (cea care
a determinat arestarea lor) nu ar putea fi reţinută ca o faptă imputabilă care, în final, a determinat atât nelocuirea
acestora cu minorul, cât şi neîndeplinirea obligaţiilor ce le reveneau.1104 Dacă răspunsul este afirmativ, răspunderea
părinţilor ar putea fi angajată, bineînţeles cu diferenţieri de la caz la caz. Aceste diferenţieri trebuie să constea în
analizarea cauzelor care au determinat pedepsirea părinţilor, momentul în care s-a produs privarea de libertate şi
legătura sa cu momentul în care minorul a săvârşit fapta ilicită;
f) cazul minorului care are locuinţa în altă parte, în scopul desăvârşirii învăţăturii, a  pregătirii profesionale ori ca
urmare a încadrării în muncă, situaţie în care săvârşeşte o faptă prejudiciabilă.
Vechile dispoziţii din art. 102 C.fam. au fost preluate în art. 498 NCC , sens în care se prevede că autoritatea tutelară
poate încuviinţa ca minorul care a împlinit 14 ani, la cererea lui, să aibă o altă locuinţă pe care o cere desăvârşirea
învăţăturii ori a pregătirii profesionale. De asemenea, conform legislaţiei muncii, minorul care a împlinit vârsta de 16
ani poate deveni salariat, chiar într-o altă localitate decât în cea în care locuieşte.
Şi în această situaţie soluţiile date în practica judiciară au fost contradictorii. Astfel, s-a stabilit că, dacă inculpatul
minor nu mai locuia cu părinţii săi la data săvârşirii faptei ilicite, deoarece era angajat, obligarea mamei, în solidar cu
minorul, la plata despăgubirilor civile este nelegală în raport cu prevederile art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864 1105 , dar
şi cu cele din art. 1372 NCC.
Ulterior, s-a revenit asupra acestei practici, considerându-se că schimbarea locuinţei în acest caz nu duce la
încetarea drepturilor şi a îndatoririlor părinteşti, motiv pentru care va fi angajată răspunderea părinţilor atât pe temeiul
instituit prin art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, 1106 cât şi, în noua reglementare, în baza dispoziţiilor art. 1372 NCC.
g) cazul minorului care are locuinţa la unul dintre părinţi, în situaţia în care aceştia nu au locuinţă comună. Este vorba
despre ipoteza în care părinţii sunt divorţaţi, despărţiţi în fapt sau de situaţia copilului născut în afara căsătoriei.
În acest caz, în principiu, pentru fapta minorului va răspunde părintele căruia acesta i-a fost încredinţat, fie prin
hotărâre judecătorească, fie prin învoiala părinţilor ori prin învoiala încuviinţată de către instanţa de judecată.

256
Multă vreme practica judiciară şi literatura de specialitate 1107 au susţinut că, în situaţia în care minorul săvârşeşte
fapta ilicită prejudiciabilă, aflându-se, în fapt, la locuinţa părintelui căruia nu-i fusese încredinţat conform legii,
răspunderea va reveni nu părintelui la care copilul locuia în fapt, ci părintelui căruia îi fusese încredinţat. Celălalt
părinte va putea răspunde numai în condiţiile art. 998-999 C.civ. din 1864, condiţii preluate în noua reglementare în
dispoziţiile art. 1357-1371 NCC , în cazul în care îi poate fi imputată vreo greşeală.
În practica ulterioară a instanţelor de judecată,1108 însă, a fost exprimată o altă opinie, potrivit căreia, în situaţia în care
părinţii sunt divorţaţi şi minorul a fost încredinţat unuia dintre ei, dar a fost luat spre creştere şi educare de celălalt
părinte, acesta din urmă va răspunde în baza art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, respectiv în baza dispoziţiilor art.
1372 NCC.
Soluţia nu este admisibilă dacă minorul se află într-o simplă vizită la celălalt părinte, când răspunderea acestuia ar
putea fi angajată numai în baza dispoziţiilor art. 998-999 C.civ. din 1864, respectiv a celor din art. 1357-1371 NCC .
S-a conturat şi o altă interpretare, susţinându-se că şi părintele la care nu locuieşte minorul, indiferent dacă acesta i-a
fost sau nu încredinţat, este răspunzător pentru prejudiciile cauzate, în condiţiile art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864,
respectiv cele ale art. 1372 NCC , temeiul regăsindu-se în vechile prevederi ale art. 101 C.fam., respectiv art. 494 şi
487 NCC , potrivit cărora ambii părinţi sunt obligaţi să se îngrijească „de educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a acestuia”1109.
Prin urmare, problema vinovăţiei în aceste cazuri se pune nuanţat şi, în orice caz, va trebui să se ţină seama în mod
concret de circumstanţele personale şi reale ale cauzei.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 216.
E. Barasch, op. cit., p. 158-159.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 6/1973, C.D., 1973, p. 51.
C. Casaţie, dec. nr. 2142/1912, în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. II, Ed. Librăriei Universale
Alcalay & Co., p. 511.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 17/1973, C.D., 1973, p. 37.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 218.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 40/1974, C.D., 1974, p. 488.
Trib. jud. Neamţ, s. pen., dec. nr. 15/1970, R.R.D. nr. 7/1970, p. 184.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1777/1976 (nepublicată).
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 185/1960, L.P. nr. 9/1960, p. 96.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 219.
Trib. jud. Braşov, s. pen., dec. nr. 594/1973, R.R.D. nr. 3/1974, p. 148.
Astfel, instanţa de judecată a obligat pe părinţii unui minor care, fiind salariat pe un şantier (locuind acolo), a săvârşit
o faptă prejudiciabilă, să repare acel prejudiciu săvârşit în afara raportului de muncă. Trib. jud. Hunedoara, s. pen.,
dec. nr. 653/1981, R.R.D. nr. 5/1982.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 202.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 483/1970, C.D., 1970, p. 454.
Trib. Suprem, dec. nr. 3/1988, R.R.D. nr. 1/1989, p. 73; T.M.B., s. pen., dec. nr. 393/1991, C.P.J.P., 1991, p. 201.

§5. Probleme speciale referitoare la răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor
minori în domeniul informaticii

Pentru început, dorim să facem precizarea că o parte integrantă a vieţii cotidiene o reprezintă calculatoarele,
instrumente de neînlocuit în vastele şi variatele domenii de activitate, începând cu viaţa economică, administrativă,
învăţământul şi cercetarea ştiinţifică şi terminând cu arta.
În plan legislativ, o semnificaţie deosebită pentru stimularea utilizării calculatoarelor (ordinatoarelor) a avut-o H.G. nr.
490/1991 privind concepţia generală a informatizării societăţii româneşti1110, care stabilea numeroase principii ale
intervenţiei statului în informatizarea societăţii, printre care un rol decisiv îi revenea celui referitor la crearea şi
promovarea cadrului legislativ necesar stimulării iniţiativelor, asigurării protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală
în domeniul informaticii, prevenirii afectării vieţii private şi libertăţilor individuale.

257
Dezvoltarea accelerată a reţelelor de calculatoare, numeroasele aplicaţii şi posibilităţi de manipulare furnizate de
tehnica informatică au stârnit interesul şi unor persoane doritoare să valorifice posibilitatea unor operaţii ilicite, foarte
profitabile şi dificil de descoperit.
Studii sociologice şi criminologice realizate în domeniul informaticii au evidenţiat că o mare parte dintre persoanele
care comit fapte ilicite prejudiciabile sunt adolescenţi pasionaţi de ordinatoare. Astfel, un număr din ce în ce mai mare
de copii şi adolescenţi reuşesc să pătrundă în memoria calculatoarelor care aparţin unor bănci, mai ales cele
comerciale, de la care sustrag ulterior diferite sume de bani, după care, pentru a nu fi descoperiţi, introduc în
calculatorul respectiv un virus care distruge întreaga bază de date.
Conform dispoziţiilor H.G. nr. 490/1991, prin informatizarea societăţii româneşti s-a urmărit să crească nivelul de
cultură şi calitatea învăţământului, prin integrarea noilor tehnologii în activităţile educaţionale. Aceste dispoziţii fiind în
concordanţă cu cele ale Legii învăţământului nr. 84/1995 1111. Prin aceste acte normative s-au adus beneficii
dezvoltării libere, integrale şi armonioase a individualităţii copiilor, dar, în acelaşi timp, s-a creat un teren propice
apariţiei unor fapte ilicite şi păgubitoare comise de minori în acest controversat sector al informaticii.
Revoluţia tehnologiei informaticii a dus la schimbări fundamentale în societatea românească, schimbări care se vor
produce în continuare. Dreptul trebuie să facă faţă noilor provocări ridicate de dezvoltările tehnologice şi, tocmai de
aceea, legiuitorul român a fost preocupat de elaborarea unui cadru normativ care să reglementeze accesul şi
desfăşurarea activităţii prin intermediul sistemelor informatice în diferite sectoare.
În prezent, dintre toate legile speciale care reglementează diferite fapte în legătură cu sistemele informatice, cea mai
importantă reglementare în domeniu este Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei şi
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei 1112.
Aceasta prevede un număr de 7 infracţiuni grupate în cuprinsul Titlului III din lege – Prevenirea şi combaterea
criminalităţii informatice, texte de lege inspirate din prevederile Convenţiei Consiliului Europei asupra Criminalităţii
Informatice.1113
În Partea specială a Noului Cod penal preconizat să intre în vigoare în 1 februarie 2014, au fost introduse două
capitole distincte: Capitolul IV. Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, în Titlul II care
reglementează infracţiunile contra patrimoniului; Capitolul VI. Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi
datelor informatice, în Titlul VII referitor la infracţiunile contra siguranţei publice.
Având în vedere cele arătate, se pune problema dacă părinţii, întâlnind dificultăţi în îndeplinirea obligaţiei legale de
creştere a copilului minor, în vederea utilizării licite a calculatorului şi a adaptării şi integrării acestuia în societatea
informaţională, le pot interzice minorilor accesul la ordinatoare?
Cu siguranţă că dificultăţi se vor întâlni, dar aceasta nu însemnă că părinţii trebuie să le interzică minorilor de plano
accesul la calculator, deoarece această interdicţie ar deveni excesivă şi contrară intereselor copilului, în raport cu
vechile dispoziţii ale art. 97 alin. (2) C.fam., respectiv în raport cu dispoziţiile noi ale art. 487 NCC .
Conform prevederilor legale, părinţii sunt obligaţi a se îngriji cu toată conştiinciozitatea şi de pregătirea profesională
a minorului deoarece tot mai multe profesii devin legate de utilizarea calculatorului, achiziţionarea deprinderilor în
acest sens de către copil, contribuind nu numai la cultivarea inteligenţei, a imaginaţiei şi a creativităţii sale, ci şi la
viitoarea sa integrarea socio-profesională.
Faptele prejudiciabile care pot fi săvârşite de minori în domeniul informaticii sunt deosebit de diverse, fiind însoţite de
dolul sau culpa minorului ori de cazul fortuit, cum ar fi:
- accesul neautorizat, atât la un anumit calculator, cât şi într-un sistem informatic;
- alterarea programelor informatice, constând în introducerea în calculator a unor programe virus;
- utilizarea sau reproducerea neautorizată a unui program informatic ocrotit de lege;
- frauda informatică care se realizează prin introducerea în ordinatoare a unor informaţii false;
- interceptarea neautorizată a unor informaţii în curs de transmitere, aducându-se atingere unor interese economice,
militare, comerciale, industriale.
Având în vedere aceste câteva dintre numeroasele exemple de fapte ilicite care se pot comite în domeniul
informaticii, precizăm că mărimea prejudiciilor cauzate, în general, de diverse persoane, se cifrează la sume anuale
enorme. Aceste fapte ilicite pot fi comise deoarece, aşa cum am mai menţionat, este foarte dificilă identificarea
autorilor, iar, pe de altă parte, chiar dacă aceştia sunt descoperiţi, victimele (băncile şi societăţile de asigurări spre
exemplu) preferă o discreţie totală pentru a nu submina încrederea clienţilor.
O primă caracteristică a faptelor ilicite ce pot fi comise de minori în sfera informaticii este deci posibilitatea cauzării
unor prejudicii nu numai nepatrimoniale, dar mai ales patimoniale excesiv de mari.
În aceste situaţii, deşi victimele sunt ocrotite, prin vechile dispoziţii ale art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, de
insolvabilitatea minorului, ea va întâmpina totuşi serioase impedimente în repararea integrală a prejudiciului suferit,
datorită imposibilităţii părinţilor de a acoperi asemenea pagube considerabile.
Totodată, victimele mai pot întâmpina o mare greutate în descoperirea acestui tip de fapte ilicite şi de asemenea în
posibilităţile de dovedire a acestora. Astfel, posibilitatea comunicării la distanţă, cu o mare viteză, a datelor prin

258
intermediul reţelelor de calculatoare, posibilitatea manipulării cu efecte transnaţionale a datelor şi a programelor
informatice pun victima într-o situaţie foarte dificilă în materia administrării probelor.
În literatura de specialitate1114 s-a statuat că aceste inconveniente pot fi eliminate printr-o consacrare legală
a concepţiei obiective cu privire la fundamentarea răspunderii părinţilor, apelându-se la noţiunea de garanţie, bazată
pe principiul echităţii. În această concepţie, fundamentarea răspunderii fără culpă a părinţilor are meritul de
a îndepărta discuţiile privitoare la etiologia comportamentului deviant al minorului, în complexele circumstanţe ale
societăţii informaţionale, şi de a permite (în favoarea victimei prejudiciate) funcţionarea efectivă şi promptă
a răspunderii în comparaţie cu o prezumţie de culpă artificială şi formală.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că dificultăţile de identificare şi probare a faptelor ilicite săvârşite în domeniul
informaticii, nu vor putea fi înlăturate prin adoptarea unei concepţii obiective în fundamentarea răspunderii părinţilor
pentru faptele săvârşite de minori. Aceasta deoarece, ceea ce trebuie dovedit, într-o primă fază, nu este culpa
părinţilor în supravegherea, educarea şi creşterea minorului, ci prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a minorului şi, de
asemenea, legătura de cauzalitate între aceste elemente. Dificultăţile de reparare a prejudiciilor săvârşite în domeniul
programelor pentru ordinatoare rezidă tocmai în imposibilitatea dovedirii faptei ilicite a minorilor şi nicidecum în
dovedirea culpei părinţilor.
Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi răspunderea minorului pentru prejudiciile cauzate de lucruri în
general sub aspectul faptelor ilicite săvârşite în domeniul informaticii. Problema se pune atunci când sunt
îndeplinite condiţiile răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de minor care este paznicul juridic al unui
program pentru ordinator infestat cu un virus. Astfel, dacă minorul este paznicul juridic al lucrului, în speţă al
programelor pentru calculatoare infestate cu un virus, pe care le transmite în reţea în scop ilicit, în baza unor raporturi
extracontractuale, va fi angajată răspunderea acestuia, potrivit art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, respectiv art. 1366
coroborat cu art. 1372 NCC , chiar şi atunci când dovedeşte că a întreprins, cu diligenţa medie impusă de societate,
toate măsurile de securitate.
Victimele prejudiciate au un drept de opţiune între introducerea unei acţiuni împotriva minorului paznic juridic al
lucrului, conform art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 (respectiv art. 1366 coroborat cu art. 1372 NCC) , sau a unei
acţiuni contra părinţilor, în baza art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, respectiv a art. 1372 NCC .
În toate situaţiile prezentate, prezumţia de culpă a părinţilor poate fi răsturnată numai dacă se face dovada
imposibilităţii materiale de a exercita supravegherea copiilor lor minori şi nu prin simple dificultăţi în exercitarea
acesteia. Lipsa unei educaţii corespunzătoare poate fi dedusă din chiar faptul ilicit produs de către minor.1115

Ioan Adam

Note de subsol:
M.Of. nr. 188 din 18 septembrie 1991, abrogată prin H.G. nr. 233/2004 privind declararea ca abrogate a unor acte
normative (M.Of. nr. 191 din 4 martie 2004).
Republicată în M.Of. nr. 606 din 10 decembrie 1999, abrogată în prezent de Legeanr. 1/2011 a educaţiei naţionale
(M.Of. nr. 18 din 10 ianuarie 2011).
M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003. 
Convenţia din 23 noiembrie 2001 privind criminalitatea informatică, adoptată la Budapesta, în data de 23 noiembrie
2001, a fost ratificată prin Legea nr. 64/2004 (M.Of.nr. 343 din 20 aprilie 2004).
A se vedea C. Elisei, Implicaţiile informatizării societăţii asupra răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de
copiii lor minori, Dreptul nr. 2/2002, p. 70.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 18/1982, C.D., 1982, p. 67.

§6. Înlăturarea răspunderii părinţilor sau, după caz, a tutorilor

Înlăturarea răspunderii părinţilor are loc atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale prevăzute de
lege pentru existenţa acesteia, cum ar fi: lipsa prejudiciului, fapta minorului nu are caracter ilicit, prejudiciul se
datorează în totalitate unei cauze străine etc. 1116 Excepţie face situaţia în care minorul a săvârşit fapta ilicită fără
discernământ, caz în care răspunderea părinţilor continuă să opereze.
În situaţia în care victima prejudiciului face dovada faptei ilicite săvârşite de minor, a prejudiciului şi a raportului de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, se declanşează cele trei prezumţii legale pe care se întemeiază
răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor.
Ţinând cont că, potrivit vechii reglementări de la art. 1000 alin. (5) C.civ. din 1864, părinţii sunt apăraţi de răspundere
„dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”, („fapta prejudiciabilă”), doctrina şi practica judiciară

259
consideră că prezumţia de culpă a părinţilor, dedusă din prevederile art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, este
o prezumţie legală relativă, ce poate fi înlăturată prin proba contrară.
În schimb, ţinând cont de faptul că, din ansamblul noii reglementări, fundamentarea răspunderii este de natură
obiectivă, cei responsabili civilmente se vor putea exonera de răspundere numai dacă fac dovada unei cauze
externe, neputând dovedi inocenţa lor, respectiv că şi-au îndeplinit obligaţiile în mod exemplar.
Există o exigenţă mai sporită în cazul părinţilor şi a tutorilor pentru minori care nu este cerută de lege şi în cazul
celorlalte persoane răspunzătoare, prevăzute de art. 1372 NCC. Astfel, obiectul esenţial al acestei probe nu poate
să-l constituie faptul că părinţii şi-au îndeplinit în mod ireproşabil îndatoririle care le reveneau faţă de copiii lor minori,
ei trebuind să dovedească faptul că „fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care (părinţii)
şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti” [conform art. 1372 alin. (3) teza finală NCC] ,
deci părinţii sunt ţinuţi să dovedească o cauză străină ca forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau fapta unei terţe
persoane; spre deosebire de celelalte persoane cărora li se poate pune în sarcină obligaţia de supraveghere
a minorului ori a interzisului judecătoresc, care nu vor răspunde dacă probează că au depus toate diligenţele în
supravegherea copilului şi, cu toate acestea, nu au putut împiedica producerea faptului prejudiciabil. În acest caz
trebuie să se facă dovada imposibilităţii materiale de a exercita supravegherea.1117
Deoarece, în cele mai multe cazuri, este pusă în discuţie vinovăţia părintelui în forma imprudenţei sau a neglijenţei,
aprecierea vinovăţiei părinţilor se va face cu ajutorul criteriului obiectiv de apreciere a vinovăţiei. Părintele va dovedi
că a acţionat cu prudenţa şi diligenţa unui bonus pater familias, astfel că nu se poate reţine nici un fel de culpă în
sarcina sa.
Pentru a determina care este obiectul probei contrare, trebuie să stabilim de la ce premise se pleacă. Obiectul
esenţial al acestei probe îl constituie faptul că părinţii şi-au îndeplinit în mod ireproşabil îndatoririle care le reveneau
şi, prin urmare, nu se poate reţine un raport de cauzalitate între fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a copiilor lor
minori şi modul în care ei şi-au îndeplinit îndatoririle faţă de aceştia.
Dacă se pleacă de la premisa că fapta părinţilor a constat în nesupravegherea sau supravegherea
necorespunzătoare a minorului, proba lipsei de supraveghere este mai uşor de făcut, părinţii trebuind să facă dovada
pozitivă că au exercitat această supraveghere, dar nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă. Soluţia a fost
promovată de instanţele noastre judecătoreşti, dar cu tendinţa de a aprecia cu din ce în ce mai multă exigenţă
îndatorirea de supraveghere a minorului.1118
Părinţii nu sunt însă răspunzători pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de către copilul lor minor, în exerciţiul unui
sport potrivit cu vârsta lui, deoarece practicarea unui sport exclude pentru părinţi posibilitatea de a exercita
supravegherea.
Dacă se pleacă de la cealaltă premisă, cea justă, că fapta părinţilor nu a constat numai în nerespectarea obligaţiei de
supraveghere, ci şi în neîndeplinirea obligaţiei de educare sau creştere a minorului, dovada contrară va fi mult mai
dificilă, deoarece se referă atât la supraveghere cât şi la creştere şi educare, dacă nu chiar aproape imposibilă.1119
Din aceste considerente, părinţii pot fi exoneraţi de răspundere numai dacă:
- fac dovada că un fapt exterior copilului a determinat cauzal săvârşirea de către acesta a faptei, respectiv fapta unui
terţ pentru care părintele nu este ţinut să răspundă, un caz fortuit, un caz de forţă majoră, fapta victimei înseşi etc.;
Este necesar ca aceste împrejurări să înlăture total vinovăţia părintelui. Dacă, după natura situaţiei, este vorba numai
de o înlăturare parţială, răspunderea părintelui va fi antrenată, deoarece în dreptul nostru se răspunde şi pentru culpa
cea mai uşoară (culpa levissima);
- fac dovada lipsei lor de discernământ pe o perioadă mai lungă de timp, de natură a înlătura vinovăţia pentru
neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti.
Cu privire la această cauză de exonerare, considerăm că aceasta ar putea funcţiona numai dacă ar fi vorba de
o culpă în supraveghere, dat fiind faptul că delictul civil se produce la un moment dat. Dacă fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii este în mod evident efectul unei carenţe în educarea minorului, lipsa discernământului ar fi ineficace ca
dovadă exoneratoare, deoarece educaţia este un proces continuu, care nu poate fi strict circumscris la o anumită
perioadă de timp, în cazul nostru suprapusă perioadei în care a lipsit discernământul părintelui.1120
Un alt caz de exonerare a fost prevăzut de legiuitor în art. 1374 alin. (1) NCC, unde se dispune că „părinţii nu
răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere
a  minorului”.1121
Corelând acest text cu art. 261 NCC potrivit căruia „Părinţii sunt cei care au, în primul rând , îndatorirea de creştere
şi educare a  copiilor lor minori”, rezultă că răspunderea părinţilor este una cu caracter general şi numai în mod
excepţional operează un transfer de autoritate de la părinţi la supraveghetori, însă numai dacă, la momentul
producerii prejudiciului minorul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea ori îndrumarea unei persoane sau
a unei instituţii.
Potrivit alin. (2) teza I din art. 1374 NCC, răspunderea părinţilor este înlăturată în mod absolut în ipoteza în care
minorul, care avea şi calitatea de prepus, a săvârşit fapta ilicită în legătură cu „atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate” de către comitent. Soluţia este corectă, deoarece pe durata îndeplinirii activităţilor la locul de muncă sau

260
pentru îndeplinirea însărcinărilor date, minorul se află sub autoritatea comitentului, acesta fiind cel care îl îndrumă, îl
conduce şi îl controlează.1122 Răspunderea comitentului o exclude, deci, pe cea a părinţilor.

Ioan Adam

Note de subsol:
L. Pop, op. cit., p. 243.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2465/1978, R.R.D. nr. 11/1979, p. 53.
Într-o decizie s-a reţinut că simpla dificultate în exercitarea supravegherii sau exercitarea ei în mod defectuos, nu
înlătură răspunderea părinţilor, deoarece simplul fapt că părinţii sunt ocupaţi şi nu au efectiv copiii sub supraveghere,
nu este suficient pentru ca aceştia să poată proba că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil. Trib. Suprem, dec. nr.
296/1962, C.D., 1962, p. 148.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 519/1988, R.R.D. nr. 9/1988, p. 74.
Menţionăm că punerea sub interdicţie judecătorească a părinţilor pentru alienaţie sau debilitate mintală constituie, şi
în materia răspunderii delictuale, chiar dacă nu o prezumţie legală de lipsă de capacitate, cel puţin o prezumţie
judecătorească de lipsă de discernământ, de natură să ducă la exonerarea de răspundere.
Deşi art. 1374 NCC vorbeşte doar despre părinţi, fără să mai amintească de tutori, textul ar trebui extins la orice
ocrotitor părintesc.
L.R. Boilă, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole,
op. cit., p. 1441.

§7. Efectele răspunderii

Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de vechile dispoziţii ale art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, respectiv
a  dispoziţiilor art. 1372 NCC, părinţii vor răspunde integral faţă de victima prejudiciului cauzat de minor. Victima
poate pretinde repararea prejudiciului de la oricare dintre părinţi sau de la amândoi. Dacă repararea, voluntar sau în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti, a fost acordată de un singur părinte, acesta are drept de regres împotriva celuilalt
părinte pentru partea sa de contribuţie, care se prezumă că este jumătate din întinderea reparaţiei.
În situaţia în care minorul în momentul săvârşirii faptei nu a avut discernământ, pentru repararea prejudiciului vor
răspunde numai părinţii deoarece vinovăţia lor prezumată se substituie vinovăţiei minorului. În schimb, dacă minorul
a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei, victima prejudiciului are latitudinea de a pretinde reparaţia fie de la
minor, fie de la părinţii săi, fie de la părinţi şi minor împreună.
Temeiul răspunderii va fi diferit: părinţii vor răspunde pentru fapta altuia, iar minorul va răspunde pentru fapta proprie.
Victima prejudiciului va putea chema în judecată pe ambii părinţi sau numai pe unul dintre ei.
Dacă fapta ilicită a fost săvârşită de mai mulţi minori, atunci răspunderea acestora va fi solidară. Dacă minorii au
părinţi diferiţi, victima nu va putea chema în judecată pe un singur părinte pentru întreg prejudiciul, deoarece între
părinţii minorilor nu există solidaritate. Acţiunea în despăgubiri va trebui îndreptată distinct împotriva fiecărui
părinte.1123

Ioan Adam

Note de subsol:
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2465/1973, C.D., 1973, p. 175.

§8. Acţiunea în regres

Dacă părinţii au plătit integral despăgubirile pentru fapta săvârşită de minorul cu discernământ, ei pot, pe calea unei
acţiuni în regres, să recupereze de la acesta ceea ce au plătit. În schimb, dacă minorul nu are discernământ,
condiţiile generale ale răspunderii nu sunt întrunite şi, ca atare, părintele care a plătit despăgubirea nu are o acţiune
în regres împotriva copilului.
De asemenea, părintele care a achitat integral despăgubirea va avea la dispoziţie o acţiune în regres împotriva
celuilalt părinte, dacă va fi cazul, recuperarea, în principiu, fiind la jumătate din valoarea prejudiciului.

261
Este de menţionat că, în situaţia în care minorul a plătit despăgubirea ca urmare a reuşitei acţiunii îndreptate
împotriva sa, el nu are o acţiune în regres împotriva părinţilor deoarece răspunderea pentru fapta altuia constituie
o garanţie faţă de victimă şi o cauză de exonerare de răspundere pentru propria faptă, a celui care a cauzat
prejudiciul.
Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori este după unii autori o răspundere solidară,1124
iar după alţi autori o răspundere in solidum.1125
În ceea ce ne priveşte susţinem că este vorba de o obligaţie in solidum pentru următoarele argumente:1126
- temeiurile diferite ale celor două răspunderi: fapta proprie pentru minor şi răspunderea pentru alţii, în cazul
părinţilor. Chiar fosta instanţă supremă a statuat că între părinţi şi copilul minor, obligaţia lor este in solidum;1127
- numai astfel se poate explica dreptul de regres al părinţilor împotriva copilului minor, pentru a fi obligat să le restituie
integral reparaţia pe care au acordat-o victimei, posibilitate ce este specifică numai obligaţiilor in solidum. Dacă
obligaţia ar fi solidară, dreptul de regres nu ar mai fi integral, ci proporţional cu partea care îi revine fiecăruia.
Deşi opinia dominantă1128 în doctrină era în acest sens, redactorii Noului Cod civil au optat pentru o răspundere
solidară, prevăzând în art. 1382 NCC că „Cei care răspund pentru o  faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie
faţă de cel prejudiciat.”

Ioan Adam

Note de subsol:
S. Ghimpu, S. Grossu, op. cit., p. 141.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 205
Pentru detalii în ce priveşte obligaţiile in solidum, a se vedea infra, Partea a III-a, Capitolul III, Secţiunea a 2-a.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 6/1973, C.D., 1973, p. 50.
M. Eliescu, op. cit., p. 243; E. Puşcariu, Despre solidaritatea civilă, L.P. nr. 12/1957,p. 1436 şi 1440; R. Petrescu, Cu
privire la particularităţile obligaţiilor in solidum, R.R.D.nr. 12/1968, p. 84; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 133; R.
Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 271; L. Pop, op. cit., p. 403.

Secţiunea a 4-a. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi

§1.  Consideraţii generale

§2.  Răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor în lumina dispoziţiilor Noului Cod civil
§3.  Condiţiile generale ale răspunderii comitenţilor pentru prepuşi
§4.  Condiţiile speciale ale angajării răspunderii comitenţilor pentru prepuşi
§5.  Fundamentul răspunderii comitentului
§6.  Raportul de prepuşenie în lumina doctrinei şi a jurisprudenţei relevante în materie - 6.1. Aspecte
teoretice şi de ordin practic
§7.  Condiţia săvârşirii faptei în funcţiile încredinţate. Aspecte doctrinare fundamentate pe dispoziţiile
Codului civil din 1864 cu raportare la prevederile Noului Cod civil şi exemple jurisprudenţiale
§8.  Privire comparativă a  domeniului de aplicare a „Răspunderii comitenţilor pentru prepuşi” prin prisma
textelor Codului civil din 1864 şi ale Noului Cod civil. Controverse doctrinare
§9.  Efectele răspunderii comitentului. Aspecte doctrinare şi jurisprudenţiale. Privire comparativă
a efectelor răspunderii prin prisma dispoziţiilor Codului civil din 1864 şi ale Noului Cod civil
§10. Corelaţia dintre răspunderea civilă delictuală a  diferitelor persoanelor pentru fapta altuia în lumina
prevederilor Noului Cod civil

Ioan Adam

§1. Consideraţii generale

Ca formă a răspunderii civile pentru fapta altuia, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului prezintă trăsăturile
generale care definesc răspunderea civilă pentru fapta altuia, în raport cu răspunderea civilă pentru fapta proprie.

262
Aceste trăsături generale privesc, pe de o parte, situaţiile premisă ale răspunderii pentru fapta altei persoane, iar pe
de altă parte configurarea raportului de cauzalitate ca şi criteriu distinctiv între răspunderea pentru altul şi
răspunderea pentru fapta proprie.1129
Spre deosebire de vechile reglementări în domeniu, dispoziţiile Noului Cod civil privind răspunderea comitentului
pentru prepuşii săi constituie un reper important al «reconstrucţiei răspunderii delictuale în ansamblul său, porivit
orientării dreptului european, pe temelia instituţiei tradiţionale, dar într-o „arhitectură” modernă, mai aproape de
realităţile societăţii contemporane şi de aspiraţiile (doleanţele) persoanelor prejudicite».1130

Ioan Adam

Note de subsol:
E. Lipcanu, Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Probleme actuale privind răspunderea civilă
prevăzută de art. 1000 alin. (3) C.civ., Ed. Lumina Lex, 1999, p. 8.
L.R. Bolilă, Comentariu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu
pe articole, op. cit., p. 1437.

§2. Răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor în lumina dispoziţiilor Noului Cod civil

Ab initio, menţionăm faptul că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului sau prepuşilor săi este reglementată
de art. 1373 NCC şi intervine numai atunci când prepusul cauzează un prejudiciu unei terţe persoane printr-o faptă
ilicită extracontractuală, adică delictuală. Dimpotrivă, atunci când fapta ilicită şi prejudiciabilă este săvârşită de prepus
în executarea unui contract încheiat de comitentul său cu altă persoană şi prin aceasta celeilalte părţi contractante
care este, de regulă, creditorul contractual, i se cauzează un prejudiciu prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor
contractuale, suntem în prezenţa unei răspunderi civile contractuale pentru fapta altuia, reglementată expres, distinct
şi separat în art. 1519 NCC , în titlul consacrat executării obligaţiilor.
Acest text dispune explicit în legătură cu faptul că debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei
de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale.
Evident că răspunderea contractuală pentru fapta altuia are coordonate diferite şi un regim juridic propriu, distinct de
regimul juridic al răspunderii delictuale a comitentului pentru fapta ilicită şi prejudiciabilă săvârşită de prepuşii săi.
Răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru faptele ilicite şi prejudiciabile ale prepuşilor săi poate fi atrasă în
condiţiile existenţei cumulate a unor condiţii de drept comun (generale), dar şi speciale.

Ioan Adam

§3. Condiţiile generale ale răspunderii comitenţilor pentru prepuşi

Pentru a putea fi angajată răspunderea comitentului, în condiţiile art. 1373 NCC , persoana prejudiciată va trebui să
dovedească în primul rând existenţa unor condiţii generale ale răspunderii civile. Aceste condiţii nu pot corespunde
decât celor patru condiţii generale ale răspunderii civile delictuale, identice celor din vechea reglementare în raport cu
fapta prejudicioasă a prepusului, respectiv:
existenţa faptei ilicite a prepusului;
existenţa prejudiciului suferit;
existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte vinovăţia (culpa sau greşeala prepusului), aceasta nu mai este o condiţie a angajării răspunderii
comitentului, dispoziţiile art. 1373 NCC nu prevăd expres, printre condiţiile răspunderii comitentului, şi dovada
vinovăţiei prepusului care a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă.
Astfel, o parte a autorilor1131 susţin că răspunderea comitentului, la fel ca oricare altă ipoteză de răspundere pentru
fapta altuia, este o răspundere principală şi independentă.
Ulterior s-au invocat argumente suplimentare de către unii doctrinari 1132, privitor la necesitatea existenţei şi dovedirii
culpei (vinovăţiei) prepusului, ca o condiţie fundamentală pentru angajarea răspunderii comitentului. Altă parte
a doctrinei a încercat să argumenteze că răspunderea comitentului este accesorie răspunderii prepusului pentru
fapta proprie şi, prin urmare, se grefează pe aceasta; astfel, s-a arătat că obligaţia comitentului de a repara
prejudiciul cauzat victimei de către prepus presupune în mod obligatoriu existenţa valabilă a obligaţiei prepusului;
altfel spus, obligaţia sa de garanţie a comitentului nu poate lua naştere decât dacă şi în măsura în care s-a născut
creanţa garantată, respectiv prejudiciul produs prin fapta ilicită a prepusului.

263
Din modul în care este redactat textul art. 1373 NCC rezultă fără echivoc că vinovăţia sau culpa prepusului nu este
o condiţie necesară pentru angajarea răspunderii comitentului pentru faptele ilicite şi prejudiciabile săvârşite de către
prepus.1133
Trebuie însă subliniat faptul că, din analiza textului Noului Cod civil , rezultă în mod neechivoc faptul că răspunderea
comitentului, în condiţiile art. 1373 NCC , este una principală, independentă de culpa şi răspunderea prepusului,
astfel persoana prejudiciată prin fapta prepusului se va putea îndrepta în instanţă chiar numai împotriva
comitentului.1134 În ceea ce priveşte aspectele legate de dovada vinovăţiei prepusului, acestea sunt importante în
măsura în care comitentul regresează împotriva prepusului, vinovăţia prepusului va trebui însă să fie proprie, fapta
ilicită prejudicioasă trebuind să fi fost urmarea nerespectării ordinelor ori a instrucţiunilor date de către comitent
prepusului său în scopul funcţiilor încredinţate, şi numai în condiţiile în care prepusul a depăşit ori a abuzat ori
a neglijat acele funcţii. O altă ipoteză în care regresul comitentului va fi respins este cea a „culpei de serviciu”1135 de
care se face vinovat prepusul care, de această dată, a executat ordinele şi instrucţiunile comitentului astfel cum i-au
fost date, dar, cu toate acestea, prepusul a săvârşit în funcţiile încredinţate, o faptă prejudicioasă.1136

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens: D. Chirică, op.cit., p. 29-33; I.M. Anghel, Fr. Deak,M.F. Popa, op. cit., p. 167-169.
În acest sens, a se vedea: A. Ionaşcu, Condiţionarea răspunderii indirecte a comitentului de dovedirea culpei
prepusului, R.R.D. nr. 5/1983, p. 16-20; C. Stătescu, op. cit., p. 143-146; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 129, 232;
I. Lulă, Critica opiniei care neagă condiţia dovedirii culpei prepusului, în „Contribuţii la studiul răspunderii civile
delictuale”, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1977, p. 141-149.
În acelaşi sens, a se vedea: E. Lipcanu, Unele reflecţii asupra răspunderii comitenţilor pentu prepuşi în Noul Cod civil
român, Dreptul nr. 1/2010, p. 35 şi urm.; L.R. Boilă, Fundamentarea obiectivă a răspunderii comitentului în Noul Cod
civil, Dreptul nr. 2/2010,p. 52 şi urm. În jurisprudenţa franceză această soluţie a fost susţinută de lege lata:
l’Assemblée plenière de la Cour de Cassation du 25 f. 2010 – l’arrêt Costedoat, Bull. Civ. Assemblée plenière,
R.T.D.C. nr. 2/2000, p. 582, observation P. Jourdain – iar pentru analiza acestei hotărâri a se vedea J.L. Aubert, E.
Savaux, op. cit., p. 201 şi urm.
I. Lulă, Răspunderea comitentului are un caracter accesoriu sau constituie o obligaţie principală?, Dreptul nr. 9/1995,
p. 32; E. Lipcanu, Cu privire la caracterul principal şi independent de culpa prepusului său [...], Dreptul nr. 10/1997, p.
26-30.
A se vedea, în acest sens, L. Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, op. cit., p. 454.
În jurisprudenţa franceză a fost consacrat timp de peste un deceniu principiul potrivit căruia „prepusul va răspunde
numai în cazul depăşirii limitelor misiunii încredinţate de către comitent”.

§4. Condiţiile speciale ale angajării răspunderii comitenţilor pentru prepuşi

Există unanimitate de păreri, încă de la intrarea în vigoare a  Codului civil din 1864 şi până astăzi, în sensul că, în
vederea angajării răspunderii comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta prepusului, alături de condiţiile generale
sau de drept comun analizate mai sus, mai sunt necesare încă două condiţii speciale:
- existenţa raportul de prepuşenie dintre autorul faptei prejudicioase şi persoana chemată de lege să răspundă pentru
prejudiciul cauzat;
- existenţa faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, care să fi fost săvârşită de prepus în exercitarea funcţiilor ce i-ati fost
încredinţate de comitent, după cum rezultă din analiza vechilor dispoziţii din art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864 1137. În
plus, dispoziţiile Noului Cod civil au rolul de a extinde sfera răspunderii comitentului şi cu privire la prejudiciile
rezultate de faptele prepuşilor care „au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”, deci nu numai
asupra prejudiciilor „cauzate în funcţiile ce li s-au încredinţat.” [art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864]
Din dispoziţiile art. 1373 NCC , care reglementează aceast caz de răspundere pentru fapta altuia, putem extrage
ideea conform căreia noua reglementare, preluând aceleaşi două condiţii speciale, a prevăzut pentru viitor existenţa
şi angajarea răspunderii comitentului, dar, spre deosebire de textul Codului civil din 1864, reglementarea acestor
condiţii este mai elaborată, mai detaliată, cu efect extensiv cu privire la sfera răspunderii, desigur eliminând totodată
termenul de „stăpân” [art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864], care nu mai corespunde realităţilor cotidiente, respectiv
principiilor constituţionale moderne.
4.1. - Existenţa raportului de prepuşenie în lumina Noului Cod civil. Aspecte teoretice
4.2. - Fapta ilicită săvârşită de prepus trebuie să aibă legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Aspecte teoretice

264
Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea: M. Eliescu,op. cit., p. 287 293; C.Stătescu,op. cit., p. 146-154; A. Ionaşcu,Răspunderea comitentului
pentru repararea prejudiciilor cauzate de prepuşi,în Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor
dreptului civil român, coordonatorA. Ionaşcu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978,p. 85-94; I. Lulă, Observaţii asupra
condiţiilor speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.în Contribuţii la studiul răspunderii civile
delictuale, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, p. 151 177; L. Pop, Drept civil Teoria generală a obligaţiilor. Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 266-273, apudL. Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, op. cit., p. 455.

4.1.

Existenţa raportului de prepuşenie în lumina Noului Cod civil. Aspecte teoretice

Definiţia raportului de prepuşenie o găsim în textul art. 1373 alin. (2) NCC , unde comitentul este prezentat ca fiind
„(...) cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui
care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia”.
Comitentul este persoana care, în baza unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea ori
controlul asupra prepusului; iar prepusul este persoana care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul
comitentului sau al altuia şi asupra căruia comitentul exercită direcţia, supravegherea şi controlul. Între aceştia se
stabilesc raporturi în baza cărora comitenţii au dreptul să dea, dispoziţii ori ordine şi instrucţiuni pentru îndeplinirea
funcţiilor încredinţate, deci este evident faptul că între comitent şi prepus există raporturi de autoritate sau de
subordonare.
Potrivit orientării europene contemporane, elementul esenţial pentru definirea raportului de prepuşenie îl reprezintă
faptul că acesta a acţionat sub autoritatea şi interesul comitentului, în beneficiul acestuia şi cu mijloace furnizate de
el, lărgindu-se astfel sfera persoanelor responsabile de prejudiciul produs, ceea ce reprezintă un avantaj important
pentru persoanele vătămate.1138
Pentru a fi în prezenţa raportului de prepuşenie, nu este însă necesar contactul direct, nemijlocit şi permanent al
comitentului cu prepusul său; dreptul comitentului de a da ordine, de a supraveghea şi controla nu presupune şi
exercitarea lui în fapt, putând extrage ideea conform căreia raportul de prepuşenie presupune o stare de drept, un
raport juridic, ceea ce presupune că naşterea sa poate avea loc numai dacă există consimţământul ambelor părţi, în
sensul de voinţă declarată a comitentului şi, respectiv, a prepusului.1139 În cele mai frecvente situaţii, raportul de
prepuşenie se naşte dintr-un contract; este vorba mai ales de contractul individual de muncă dintre salariat şi
angajator.
În mod excepţional, raportul de prepuşenie poate fi grefat pe un contract de mandat, atunci când prin convenţie se
stabileşte o deplină subordonare a mandatarului, acesta desfăşurându-şi activitatea sub directa îndrumare,
supraveghere şi control a mandantului. Tot în acest sens, un asemenea raport poate fi grefat pe un contract de
antrepriză, în măsura în care antreprenorul, renunţând la autonomia sa, consimte să se subordoneze efectiv
autorităţii beneficiarului lucrării.1140
Sunt însă şi cazuri în care izvorul său este extracontractual. Aşa este cazul acceptării unor funcţii de către
o persoană în calitate de membru al unei organizaţii, cooperaţii, dar acest temei extracontractual poate rezulta şi din
raportul dintre un funcţionar public (ca prepus) şi autoritatea publică unde îşi îndeplineşte funcţia, aceşti funcţionari
fiind încadraţi în muncă în baza unui act administrativ individual, de autoritate şi nu în temeiul unui contract.1141

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 983.
Pentru o analiză mai detaliată a raportului de prepuşenie, precum şi a izvoarelor sale, a se vedea: I. Adam, op. cit., p.
347-355; G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 980-992;E. Lipcanu, op. cit., p. 16-26 şi 193-264; C. Stătescu,
op. cit., p. 118-134; L. Pop, op. cit.,p. 266-274; I. Lulă, op. cit., p. 151-167.
C. Stătescu, op. cit., p. 245-251; M. Eliescu, op. cit., p. 290.
A se vedea, în acest sens: A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, I.Tr.
Ştefănescu, Răspunderea civilă reciprocă între părţile raportului contractual de serviciu al funcţionarului public,
Dreptul nr. 4/2009, p. 77-93.

265
4.2.

Fapta ilicită săvârşită de prepus trebuie să aibă legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate. Aspecte teoretice

Această condiţie este prevăzută expres în art. 1373 alin. (1) NCC , partea finală, care dispune: „Comitentul este
obligat să repare prejudiciul cauzat de propuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile
sau cu scopul funcţiilor încredinţate”. De altfel, ea rezultă şi din dispoziţia alin. (3) al aceluiaşi articol, unde se
dispune: „Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoşteau sau, după împrejurări, putea să cunoască,
la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a  acţionat fără nici o  legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor
încredinţate”.
Din examinarea înţelesului acestei condiţii, aşa cum este formulată în textele legale reproduse mai sus, se poate
defini noţiunea de funcţie încredinţată ca fiind acea însărcinare care este dată de comitent spre îndeplinire de către
prepus, în interesul comitentului sau al altuia, sub direcţia, supravegherea, conducerea şi controlul său, cu
acceptarea de către prepus a subordonării în realizarea ei.
Comitentul va răspunde, în primul rând şi întotdeauna, când prepusul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă,
acţionând în interesul comitentului, în limitele stricte ale atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul funcţiei sale, cu
respectarea instrucţiunilor şi ordinelor pe care i le-a dat comitentul. Acesta din urmă va răspunde şi pentru prejudiciul
cauzat de prepus prin depăşirea funcţiei, chiar prin exerciţiul abuziv al acesteia cu condiţia ca „fapta săvârşită să fie
în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate” [art. 1373 alin. (1) teza finală NCC] ori să fi existat aparenţa
că prepusul a acţionat, la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
respective.1142
Relaţia dintre fapta prejudiciabilă a prepusului şi atribuţiile ori scopul funcţiilor încredinţate poate fi de timp, de loc ori
de mijloace folosite, cu care a fost dotat de către comitent1143. Referitor la precizarea din urmă, art. 1373 alin. (3)
dispune că această condiţie nu este îndeplinită şi, pe cale de consecinţă, comitentul nu va răspunde în ipoteza în
care „dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile,
că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate”; sunt astfel stabilite limitele
conţinutului noţiunii de funcţii încredinţate în îndeplinirea cărora sau în legătură cu care prepusul a acţionat în
momentul când a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă. Este de observat că textul legal citat introduce un criteriu de
diferenţiere între situaţiile în care comitentul va trebui sau nu va trebui să răspundă pentru prejudiciile cauzate de
prepuşii săi care au acţionat prin depăşirea funcţiilor şi atribuţiilor încredinţate, prin deviere de la acestea sau
exercitarea lor abuzivă; în acest scop, se apelează la ideea subtilă a aparenţei în drept şi la electele ei, în raportul
dintre autorul faptei şi victimă; astfel, victima va beneficia de angajarea răspunderii comitentului numai atunci când
acesta nu va putea dovedi că ea nu a avut şi nici nu putea să aibă cunoştinţă că prepusul a săvârşit fapta
prejudiciabilă „fără nicio legătură cu atribuţiile şi scopul funcţiilor încredinţate”2.
Cu alte cuvinte, victima este necesar să fi fost de bună-credinţă la momentul săvârşirii faptei, adică să fi avut
convingerea fermă şi deplină că prepusul a acţionat sub îndrumarea, direcţia, supravegherea şi controlul
comitentului, în limitele atribuţiilor funcţiei încredinţate şi în scopul realizării interesului acestuia.
Conform art. 14 alin. (2) NCC , buna-credinţă se prezumă în beneficiul tuturor persoanelor fizice şi juridice până la
proba contrară; aşadar, comitentul poate să înlăture prezumţia bunei-credinţe a victimei, dovedind contrariul.

Ioan Adam

Note de subsol:
Jurisprudenţa franceză a susţinut ideea răspunderii comitentului în cazul în care prepusul a abuzat de funcţiile
încredinţate, în acest sens: Hotărârea din 10 iunie 1977 a Secţiei penale a Curţii de casaţie franceze, comentată de
Fr. Terré, Les Obligations, p. 805.
A se vedea: A. Ionaşcu, op. cit., p. 93; L. Pop, op. cit.,p. 272; V. Scherer, R. Petrescu, Natura şi condiţiile răspunderii
comitentului, R.R.D. nr. 10/1983, p. 16-17.

§5. Fundamentul răspunderii comitentului

Doctrina contemporană precum şi jurisprudenţa la nivel naţional din ultima jumătate de secol, consideră că, de lege
lata, răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale prepuşilor este una de natură
obiectivă, fără culpă.
Fundamentarea obiectivă a acestei răspunderi se sprijină pe ideea sau obligaţia de garanţie1144.
Ca suport al ideii de garanţie, există două teze sau opinii:

266
- teza garanţiei obiective şi
- teza garanţiei subiective.
Teoria garanţiei obiective, ideea sau obligaţia de garanţie are drept temei riscul de activitate sau de profit, fiind
negată orice legătură între garanţie şi vinovăţia sau culpa dovedită ori prezumată a comitentului1145.
Concepută astfel, ideea de garanţie, ca fundament al răspunderii obiective, ne poate oferi argumentele necesare
pentru a afirma că, pe drept cuvânt, obligaţia comitentului faţă de victimă este o obligaţie principală şi deci
răspunderea sa este autonomă şi independentă de răspunderea personală a prepusului. În acest fel se explică faptul
că, potrivit noilor reglementări, aşa cum am mai afirmat, pentru existenţa şi angajarea răspunderii comitentului, nu
este necesară dovada existenţei culpei prepusului.
Singura problemă care, în această concepţie, s-ar părea că este greu de rezolvat este justificarea dreptului de regres
al comitentului împotriva prepusului pentru a obţine restituirea reparaţiei acordată victimei. Dificultatea apare doar la
prima vedere. Aceasta deoarece dreptul de regres al oricărei persoane care răspunde pentru fapta altuia este
reglementat expres în art. 1384 NCC , care în primul alineat dispune că „se poate întoarce împotriva aceluia care
a  cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”.
Aplicând acest text la situaţia comitentului, este evident că acţiunea sa în regres va fi admisă doar dacă va face
dovada vinovăţiei sau culpei prepusului. Numai că este necesar să se deosebească între culpa personală sau proprie
a prepusului şi culpa de serviciu.
Prepusul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat dacă i se poate proba culpa sa personală. Există culpa personală
a prepusului în cazul în care se dovedeşte că a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă acţionând prin depăşirea
atribuţiilor funcţiei, deviere de la acestea sau abuzând de funcţia încredinţată; dimpotrivă, dacă a săvârşit fapta
prejudiciabilă acţionând strict în limitele funcţiei încredinţate şi conform ordinelor şi instrucţiunilor date de comitent,
poate fi reţinută aşa-zisa culpă sau vinovăţie de serviciu, care este imputabilă exclusiv comitentului.
Evident că, în acest din urmă caz, acţiunea în regres va fi respinsă sau, dacă se probează şi vinovăţia proprie
a prepusului, va fi admisă pro rata, proporţional cu vinovăţia acestuia din urmă, în principiu, pentru jumătate din
reparaţia acordată de comitent victimei faptei prejudiciabile.
În concluzie, ideea de garanţie ca fundament al răspunderii obiective sau de plin drept a comitentului nu are înţelesul
de simplă garanţie de solvabilitate1146 a prepusului, de tipul fideiusiunii.
Comitentul nu răspunde în calitate de garant sau de cauţiune legală instituită în favoarea victimei şi, prin urmare,
obligaţia sa de a repara prejudiciul cauzat de prepus este principală şi autonomă în raport cu eventuala obligaţie de
acelaşi fel a prepusului. Aceasta înseamnă că, în raporturile victimă – comitent, vinovăţia sau culpa prepusului este şi
rămâne indiferentă, că are relevanţă exclusiv în raporturile dintre victimă şi prepus, când prepusului i se cere
repararea prejudiciului, precum şi în raporturile dintre comitent şi prepus, fiind o condiţie a admiterii acţiunii în regres
a comitentului împotriva prepusului.
Comitentul poate fi răspunzător faţă de victimă şi în ipotezele în care prepusului nu i se reţine nicio vinovăţie
personală. În această situaţie juridică triunghiulară, victimă – prepus – comitent, fiecare are un rol şi o poziţie bine
definite. Toate acestea sunt argumente în favoarea afirmaţiei noastre că răspunderea comitentului este independentă
de cea a prepusului, ele având fundamente diferite: răspunderea comitentului este obiectivă şi se fundamentează pe
ideea de garanţie având ca suport riscul de activitate pe care comitentul îl introduce în societate 1147; răspunderea
prepusului este subiectivă şi se fundamentează pe vinovăţia ori culpa sa dovedită, fiind o răspundere pentru fapta
proprie.

Ioan Adam

Note de subsol:
V. Gionca,Drept civil. Teoria generată a obligaţiilor, Ed. Scaiul, Bucureşti, 1996, p. 101; Gh. Boţea, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor. Ed. Petrom, Bucureşti, 1996, p. 80;D. Pavel, C. Turianu, Calomnia prin presă. Casa de Editură
şi Presă Şansa, Bucureşti, 1996,p. 210; V. Pătulea, Răspunderea juridică a organelor de conducere, administrative şi
control ale societăţilor comerciale cu capital de stat, Dreptul nr. 1/1996, p. 10. Ce-i drept, cu totul izolat, s-a afirmat că
fundamentul acestei răspunderi ar consta în prezumţia de cauzalitate între situaţia comitentului şi fapta prejudiciabilă
a prepusului. În acest sens, a se vedeaS. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală, Casa de Editură şi Presă
Şansa, Bucureşti, 1994, p. 141-142.
Ase vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 183-184; M. Eliescu,op. cit., p. 284-287; I. Lulă,op. cit., p. 131-134; L. Pop, op. cit.. p.
278-279; E. Lipcanu, op. cit., p. 115,116; L.R. Boilă,op. cit., p. 350-352.
În doctrina juridică franceză un rol important pentru conturarea unei noi orientări faţă de teoria garantării pentru
solvabilitate a prepusului, aplicată în mod consecvent în practica instanţelor judecătoreşti, l-a avut Hotărârea din
Cazul Costedoat din 25 februarie 2000, pronunţată de Adunarea Plenară a Curţii de casaţie franceze. În speţă

267
societatea Ste Gyrafrance, la solicitarea unui grup de agricultori, a executat o lucrare care a constat în răspândirea
cu elicopterul a unor substanţe erbicide pe terenurile agricole ale acestora. Lucrarea a fost executată conform
instrucţiunilor primite însă, datorită curenţilor puternici de aer, substanţele s-au răspândit asupra terenurilor
învecinate distrugând culturile, cauzând astfel o pagubă însemnată. Pilotul elicopterului, chemat în instanţă ca prepus
al societăţii, a fost exonerat de răspundere pe considerentul că a acţionat fără a  depăşi limitele misiunii sale
încredinţate de către comitent, obligaţia de reparare a pagubelor revenind astfel societăţii care a organizat şi condus
activitatea.
Prin admiterea angajării răspunderii comitentului în lipsa oricărui comportament culpabil din partea prepusului, s-a
admis că temeiul răspunderii nu se grevează pe ideea de garanţie pentru solvabilitate, fiind consacrată răspunderea
directă şi autonomă a comitentului pentru prejudiciul cauzat, prin asumarea riscului activităţii conduse şi organizate.
Pentru comentariu complet al acestei hotărâri a se vedea CassCiv., Ass.Plen., 25 f. 2002, în La semaine juridique,
2000, II, n. 10295, obs. G. Viney; R.T.D.C., 2000.582, obs. P. Jourdain; a se vedea şiP. Jourdain, L’immunité du
preposé, Recueil Dalloz, 2000, Somm. 476.
A se vedea: M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, p. 371-374; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea
civilă, Ed. Știinţifică, Bucureşti, 1970, p. 168-169.

§6. Raportul de prepuşenie în lumina doctrinei şi a jurisprudenţei relevante în materie

6.1. Aspecte teoretice şi de ordin practic

Raportul de prepuşenie ar putea fi definit ca un raport ce se caracterizează printr-o relaţie de subordonare între
comitent şi prepus şi care ia naştere în virtutea unui contract sau în temeiul legii, în temeiul căruia comitentul are
dreptul de a da dispoziţii ori instrucţiuni pe care prepsul este obligat să le îndeplinească în limitele atribuţiunilor ori
funcţiilor încredinţate, în interesul comitentului ori al altuia.
Fiind un raport de subordonare, comitenţii au dreptul de a da ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepuşilor în vederea
îndeplinirii de către aceştia a unor funcţii sau activităţi. Aflându-ne în prezenţa unor raporturi de autoritate, nu este
suficientă numai puterea de supraveghere (care uneori este şi imposibil de realizat), ci este necesară şi o putere de
direcţie şi control asupra activităţii prepusului.
S-a arătat1148 că raportul de prepuşenie prezintă trei elemente constitutive: acordul de voinţe între comitent şi prepus,
care poate fi expres sau tacit, îndeplinirea unor funcţii sau activităţi de către prepus în contul comitentului, acceptarea
de către prepus a subordonării sale faţă de comitent, căruia îi recunoaşte autoritatea de a supraveghea, direcţiona şi
controla îndeplinirea funcţiilor încredinţate.
Esenţa raportului de prepuşenie o constituie, pe de o parte, activitatea comitentului de a direcţiona, supraveghea şi
controla pe prepus, iar, pe de altă parte, activitatea prepusului care acceptă să facă ceva altuia, sub directa
supraveghere şi control a acestuia.
Acest tip de răspundere se va angaja numai dacă raportul de prepuşenie există în momentul săvârşirii faptei ilicite de
către prepus. Comitentul va continua să răspundă chiar dacă în momentul introducerii acţiunii de către victimă,
autorul prejudiciului nu mai este prepusul acestuia. În schimb, nu se va angaja răspunderea comitentului dacă, la
data săvârşirii faptei ilicite, raportul de prepuşenie încetase definitiv.
Temeiurile care dau naştere raporturilor de prepuşenie sunt dintre cele mai diverse. Vom prezenta în continuare cele
mai importante dintre acestea:
A. Contractul de muncă este cel mai important izvor al raportului de prepuşenie, din care se nasc raporturi juridice
de subordonare, a persoanei încadrate în muncă faţă de unitatea la care este angajată. Acestui contract îi este
specific raportul de subordonare a persoanei încadrate în muncă, în procesul desfăşurării activităţii sale faţă de
unitatea la care este încadrată. Aşadar, subordonarea este definitorie pentru caracterizarea raportului de prepuşenie.
Pot avea calitatea de comitenţi regiile autonome, societăţile comerciale, precum şi societăţile agricole constituite în
baza Legii nr. 36/1991. De asemenea, orice persoană fizică sau juridică poate avea calitatea de comitent, dacă
aceasta încheie un contract de muncă cu o persoană şi se situează pe poziţia celui care angajează.
Trebuie să facem precizarea că existenţa contractului de muncă face numai să se prezume, până la proba contrară,
existenţa raportului de prepuşenie.
Astfel, există şi situaţii în care raportul de prepuşenie nu există între cel care a încheiat contractul de muncă şi cel
încadrat în baza acestui contract. În asemenea cazuri, are loc o disociere între contractul de muncă şi raportul de
prepuşenie. Prezentăm în continuare aceste situaţii:
a) Când contractul de muncă este încheiat cu o  anumită societate, iar funcţiile i-au fost încredinţate prepusului de
o  altă societate. O primă situaţie este aceea a detaşării unei persoane la o altă societate, situaţie în care raportul de
prepuşenie nu se stabileşte între prepus şi societatea care i-a încheiat contractul de muncă, ci între prepus şi
societatea la care este detaşat şi care i-a încredinţat funcţia în îndeplinirea căreia a săvârşit fapta prejudiciabilă.

268
Aceasta, deoarece persoana juridică la care s-a făcut detaşarea exercită efectiv îndrumarea, supravegherea, şi
controlul activităţii celui detaşat. Altfel spus, ea direcţionează efectiv activitatea prepusului.1149
O altă situaţie este cazul în care o întreprindere închiriază alteia un utilaj,1150 însoţit de deservantul său, când calitatea
de comitent a deservantului se transferă odată cu paza juridică a utilajului, la întreprinderea care l-a închiriat şi care
are datoria să exercite îndrumarea şi supravegherea modului în care acesta îşi desfăşoară activitatea.1151
Tot un astfel de caz este şi acela în care numirea în funcţie se face de către un anumit organ, dar munca se
desfăşoară efectiv într-o altă unitate. Este cazul acelor specialişti agricoli care lucrau în fostele C.A.P.-uri, dar a căror
numire se făcea de fostele direcţii agricole judeţene. În această situaţie, calitatea de comitent o avea cooperativa
agricolă de producţie şi nu direcţia generală agricolă.1152
Putem concluziona, arătând că unitatea care a încheiat contractul de muncă cu autorul faptei ilicite nu răspunde în
calitate de comitent, în cazul în care se dovedeşte că fapta a fost săvârşită în momentul în care activitatea
făptuitorului era îndrumată, supravegheată şi controlată de către o altă unitate;1153
b) Când contractul de muncă decurge din natura specifică a exercitării unor profesii, respectiv autonomia exercitării
acestor profesii. Este cazul medicului, indiferent dacă acesta lucrează într-un spital sau într-o unitate sanitară. S-a
pus problema, în literatura de specialitate, dacă unitatea sanitară în care acesta acordă asistenţă medicală gratuită
are calitatea de comitent şi, prin urmare, va fi obligată să repare prejudiciile provocate pacienţilor de către medic.1154
Se consideră că medicul nu este un prepus al organizaţiei sanitare în care este încadrat, în ceea ce priveşte
asistenţa medicală acordată, deoarece medicul asigură asistenţa medicală, nu pe baza unor îndrumări de specialitate
date de conducerea unităţii, ci pe baza cunoştinţelor sale profesionale. În acest caz, medicul va răspunde singur şi
personal, pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie. Dar medicul va acţiona ca prepus în acele situaţii în care este
pusă în discuţie îndeplinirea sau neîndeplinirea unor îndatoriri de serviciu, 1155 cum ar fi efectuarea vizitelor şi
a contravizitelor, respectarea programului de gardă etc. În aceste situaţii, dacă se creează un prejudiciu unui pacient,
implicarea unităţii sanitare, în calitate de comitent, este posibilă, 1156 deoarece ne încadrăm în cadrul răspunderii
delictuale şi intervine când contractul de muncă leagă organizaţia sanitară şi medicii care o deservesc.
În sprijinul tezei conform căreia medicul nu este un prepus al unităţii spitaliceşti în care este încadrat stau argumente
de text legal, sens în care dispoziţiile art. 375 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, prevăd că,
„în scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale
independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter
medical”.
Această problemă nu se pune în cazul medicilor care lucrează în cabinete particulare sau a celor care lucrează în
unităţi sanitare cu plată, unde răspunderea pentru prejudiciile cauzate pacienţilor este o răspundere contractuală,
angajându-se împotriva medicilor, deoarece nu există un contract de muncă în acest caz. Obligaţia pe care medicul
şi-o asumă prin contract, este în principiu, o obligaţie de mijloace.
În ceea ce priveşte celălalt personal sanitar, asistenţi, infirmieri, moaşe etc., aceştia au întotdeauna calitatea de
prepuşi ai unităţii sanitare şi prin urmare prejudiciile cauzate de aceştia pacienţilor, vor antrena răspunderea unităţii
sanitare în calitate de comitent. Aşa fiind, în caz de executare necorespunzătoare ori de neexecutare a îndatoririlor
ce le revin, răspunderea infirmierilor şi infirmierelor va fi angajată în baza dispoziţiilor relative la răspunderea pentru
fapta proprie, iar unitatea sanitară va răspunde în temeiul dispoziţiilor relative la răspunderea comitenţilor pentru
prepuşi.
B. Calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste, deoarece şi în acest caz se instituie un raport de
subordonare între membrii cooperatori şi organizaţie. Deşi acest exemplu îşi are sorgintea în dispoziţii legale mai
vechi, trebuie subliniat faptul că acest subiect a dat naştere multor controverse în doctrina şi jurisprudenţa anterioară
momentului intrării în vigoare a Noului Cod civil . S-a motivat acest lucru plecându-se de la premisa că răspunderea
comitentului nu presupune neapărat existenţa unui contract de muncă, ci poate interveni şi în cadrul altor raporturi
juridice. Organele de conducere ale cooperativei fiind obligate să îndrume şi să supravegheze activitatea membrilor
cooperatori, este firesc ca şi cooperativa să răspundă pentru prejudiciile cauzate de membrii săi, terţilor.1157
C. Contractul de mandat, în principiu, nu dă naştere unui raport de prepuşenie. Însă, în mod excepţional, un
contract de mandat poate da naştere unui raport de prepuşenie, în măsura în care se stabileşte prin contract
o deplină subordonare a mandatarului faţă de mandant, mandatarul acceptând să-şi desfăşoare activitatea sub
directa autoritate a mandantului1158 fără a se bucura de autonomie şi iniţiativă în exercitarea însărcinării primite.
D. Contractul de antrepriză, în principiu, nu dă naştere unui raport de prepuşenie, deoarece antreprenorul care s-a
angajat să execute o lucrare se bucură de autonomie în îndeplinirea obligaţiilor asumate. Dar, în cazuri
excepţionale1159, după cum jurisprudenţa ne-a demonstrat, se poate grefa un raport de prepuşenie pe un contract de
antrepriză, în măsura în care antreprenorul se subordonează efectiv autorităţii beneficiarului lucrării.1160
E. Contractul de locaţiune, în principiu, nu dă naştere unui raport de prepuşenie şi, prin urmare, locatorul nu va
răspunde pentru prejudiciile cauzate de chiriaş unei terţe persoane. Tot jurisprudenţa ne-a reliefat faptul că, de
asemenea, nu există raport de prepuşenie între chiriaş şi subchiriaş, în raporturile cu proprietarul, chiriaşul principal
nerăspunzând pe temeiul răspunderii comitentului pentru prepus, pentru prejudiciile aduse imobilului de către

269
subchiriaş. Numai în situaţii excepţionale, când locatarul se subordonează efectiv autorităţii locatorului, se poate vorbi
despre un raport de prepuşenie între aceştia.1161
F. Raportul de prepuşenie poate exista şi în afara existenţei unui contract prealabil între comitent şi prepus ,
situaţie în care revine victimei prejudiciului sarcina de a dovedi existenţa faptelor din care decurge un asemenea
raport. Este cazul raporturilor care pot exista, de exemplu, între părinte şi copil, între soţi, între şcoală şi elevul căruia
i s-a încredinţat o anumită însărcinare1162 etc., numiţi prepuşi ocazionali.
Aşadar, problema care se pune este aceea dacă raportul de prepuşenie este o chestiune de drept sau, dimpotrivă,
o chestiune de fapt.
Într-o opinie1163 s-a susţinut că raportul de prepuşenie este o chestiune de fapt, argumentându-se că existenţa lui
poate fi constatată în afara oricărui raport contractual. Spre exemplu, contractul de muncă dă naştere unui raport de
subordonare chiar dacă nu a fost constatat printr-un înscris ori a fost desfăcut şi chiar şi în situaţia în care contractul
este nul. Autorul opiniei concluzionează că, dacă se constată că, în fapt, raportul de subordonare a existat,
răspunderea comitentului poate fi angajată.1164
Într-o altă opinie1165 s-a susţinut că raportul de prepuşenie implică o chestiune de drept. Astfel, în această concepţie,
puterea de a da directive prepusului, de a-l supraveghea şi de a-l controla trebuie să existe în persoana comitentului
la data săvârşirii faptei ilicite.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că întotdeauna raportul de prepuşenie se grefează pe o chestiune de drept
deoarece prepusul acţionează în baza unor directive ale comitentului, deci pe baza unei înţelegeri prealabile care, în
opinia noastră, nu reprezintă altceva decât o convenţie. Or, convenţia este întotdeauna o chestiune de drept, şi
nicidecum o chestiune de fapt.
Nu este exclus ca mai mulţi comitenţi să încredinţeze o anumită activitate unui singur prepus, cum este situaţia când
mai multe persoane încredinţează unui cioban paza oilor. În aceste cazuri, este esenţial a se determina persoana în
interesul căreia se desfăşura activitatea şi care, la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, avea autoritatea de a da
instrucţiuni, directive celui care îndeplinea atribuţiile încredinţate, precum şi obligaţia de a-l controla, supraveghea şi
îndruma pe cel care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
6.2. - Particularităţi ale raportului de prepuşenie

Ioan Adam

Note de subsol:
A. Ionaşcu, op. cit., p. 86.
Acest lucru a fost confirmat şi de o decizie de îndrumare, unde s-a precizat că, în cazul detaşării, „munca fiind
prestată în interesul noii unităţi, pe timpul cât cel încadrat lucrează în cadrul ei, el este subordonat acesteia, trebuind
să respecte condiţiile de muncă şi disciplină în muncă impuse de unitatea la care este detaşat, care supraveghează,
deci, munca sa”. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 4/1962, C.D., 1962, p. 15.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 238.
După cum s-a arătat în practica judiciară „contractul de muncă nu implică în mod necesar raportul de prepuşenie,
pentru ca pe acest temei, pentru paguba cauzată să răspundă unitatea care a închiriat utilajul”. Primul Arbitru de Stat,
dec. nr. 439/1981, R.R.D. nr. 11/1981, p. 71.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 116/1976, C.D., 1976, p. 417.
Trib. jud. Botoşani, s. pen., dec. nr. 250/1981, R.R.D. nr. 12/1981, p. 105.
Ş. Beligrădeanu, Răspunderea civilă a medicilor şi a unităţilor sanitare, Dreptulnr. 3/1990, p. 5-11.
Trib. Suprem, dec. nr. 114/1989, Dreptul nr. 3/1990, p. 69-70.
M. Eliescu, op. cit., p. 289.
Într-o decizie de îndrumare s-a decis că „răspunderea cooperativei pentru prejudiciile cauzate terţilor de membrii
cooperatori care nu au calitate de organe ale ei, prin fapte ilicite săvârşite cu prilejul aducerii la îndeplinire a sarcinilor
încredinţate, este o răspundere pentru fapta altuia şi operează în condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. (3) C.civ. din
1864” (Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 8/1968, C.D., 1968, p. 21-22).
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 569/1962, (nepublicată).
M. Eliescu, op. cit., p. 290.
S-a decis în practica judiciară că în executarea unei convenţii de prestări de servicii, având ca obiect discuirea şi
însămânţarea cu porumb a unui teren agricol, pârâtul antreprenor a distrus recolta de grâu de pe terenul reclamantei,
fapta fiind determinată de omisiunea pârâtei client, care direcţionându-i activitatea, a omis locul şi felul lucrării, pârâţii
vor răspunde in solidum pentru prejudiciul creat (C.S.J., s. civ., dec. nr. 929/1993, Dreptul nr. 9/1996, p. 104-105).

270
În practica judiciară s-a reţinut că răspunderea locatorului faţă de proprietarul imobilului nu va fi angajată pe temeiul
răspunderii delictuale pentru fapta altuia, ci pe temeiuri contractuale, cum sunt cele stabilite în art. 1434 alin. (2)
C.civ. din 1864 (Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 853/1973, C.D., 1973, p. 463).
În ceea ce ne priveşte susţinem poziţia practicii judiciare deoarece de esenţa contractului de locaţiune este
asigurarea folosinţei bunului închiriat şi plata chiriei. Or, având în vedere aceste aspecte, nu vedem cum ar putea
locatorul să-i îndrume activitatea locatarului în ceea ce priveşte folosirea bunului, obiect derivat al contractului de
locaţiune.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1322/1956, L.P. nr. 9/1956, p. 1083.
Fr. Deak, I Anghel, M. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 95.
Raportul de subordonare trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei cauzatoare de prejudicii de către prepus, dar
că această cerinţă nu trebuie să fie înţeleasă restrictiv, în sensul că exact în acel moment comitentul trebuia să fi dat
ordine şi să fi supravegheat ori controlat activitatea prepusului. Contează deci puterea de a emite ordine şi
instrucţiuni, de a îndruma activitatea prepusului şi nu faptul concret de a fi dat, într-un anumit caz şi moment, ordine
şi instrucţiuni.
M. Eliescu, op. cit., p. 291.

6.2.

Particularităţi ale raportului de prepuşenie

6.2.1. Raportul de prepuşenie al medicului

În analiza acestei ipoteze se pune problema dacă medicul poate avea calitatea de prepus în unitatea sanitară unde
este încadrat pe bază de contract de muncă.1166
Într-o primă opinie,1167 extensivă, pe care nu o împărtăşim, s-a susţinut că unitatea sanitară, având calitatea de
angajator şi fiind parte în contractul de muncă încheiat cu medicul, poate răspunde oricând, în calitate de comitent
atunci când medicul a produs un prejudiciu în activitatea sa, nefăcându-se distincţie între exerciţiul tehnic la profesiei
şi acele îndatoriri care, fără a fi independente de asistenţa medicală, sunt străine de natura tratamentului prescris.
De asemenea, s-a mai reţinut că acordul medicului la încheierea contractului de muncă reprezintă acordul acestuia
de a se subordona, subordonare care nu exclude şi nu este incompatibilă cu caracterul de conducere şi disciplină al
modului în care se desfăşoară activitatea medicului.
Într-o a doua opinie1168, restrictivă, la care ne raliem, se afirmă că medicii, fiind independenţi în exercitarea profesiei,
nu pot avea calitatea de prepuşi ai unităţii sanitare unde sunt încadraţi pe bază de contract de muncă.
Medicii pot avea calitatea de prepuşi atunci când se pune problema îndeplinirii sau neîndeplinirii unor obligaţii de
serviciu care sunt prevăzute în regulamentele de ordine interioară. Asemenea obligaţii se referă la efectuarea
vizitelor, la respectarea programului de gardă etc. În aceste situaţii, dacă s-a cauzat un prejudiciu prin încălcarea
obligaţiilor menţionate, răspunderea unităţii medicale al cărei salariat este medicul vinovat are ca temei dispoziţiile
relative la angajarea răspunderii comitentului pentru prepus.
În susţinerea acestei opinii mai aducem şi unele argumente de text, respectiv dispoziţiile art. 375 din Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, prevăd că, „în scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor
pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum
şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical”.
Din dispoziţiile legale citate rezultă fără dubiu că activitatea profesională a medicului este caracterizată de
independenţă, iniţiativă şi decizie în exercitarea actului medical, medicul fiind răspunzător de actele sale. După cum
se observă, în cazul în care medicul, în exercitarea profesiei sale, săvârşeşte o faptă ilicită, el va fi singurul tras la
răspundere deoarece aşa prevede legea. Ca urmare a acestor dispoziţii legale, este de necontestat că medicul nu
poate fi supravegheat, îndrumat şi controlat în activitate sa de acordare a asistenţei medicale aşa cum impun
dispoziţiile legale în materia răspunderii comitenţilor pentru prepuşi.
Conchidem, arătând că răspunderea medicului în calitate de prepus al unităţii sanitare unde este încadrat pe bază de
contract individual de muncă, nu poate interveni decât în anumite cazuri pe care le-am relevat mai sus, el putând fi
făcut răspunzător pe tărâm delictual pentru faptele ilicite săvârşite în cadrul acordării asistenţei medicale numai în
temeiul răspunderii pentru faptă proprie.
6.2.2. - Raportul de prepuşenie al avocatului salarizat în interiorul profesiei

Ioan Adam

271
Note de subsol:
În literatura de specialitate s-a arătat că pentru angajarea răspunderii civile a medicului, potrivit dreptului comun este
necesară întrunirea, cumulativă, a patru condiţii: fapta ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate între fapta medicului şi
prejudiciul produs şi vinovăţia medicului (a se vedea, în acest sens, A.T. Moldovan, Tratat de drept medical, Ed. All
Beck, 2002, p. 349).
Ş. Beligrădeanu, Răspunderea civilă a medicilor şi a unităţilor sanitare, Dreptulnr. 3/1990, p. 5; I. Lulă, Notă la dec.
nr. 114/1989 a Trib. Suprem, Dreptul nr. 8/1992, p. 58.
M. Eliescu, op. cit., p. 289; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 219.

6.2.2.

Raportul de prepuşenie al avocatului salarizat în interiorul profesiei

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, cu modificările şi
completările ulterioare, „profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare şi conducere
autonome”.
Principiile ce se desprind cu claritate din Legea nr. 51/1995 sunt următoarele:
- profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome;
- în exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului şi codului deontologic al
profesiei.
„Contractul de salarizare în interiorul profesiei” reprezintă un contract de muncă special, un contract ce nu prezintă
similitudini cu contractul individual de muncă. Este un contract căruia nu-i pot fi aplicate normele dreptului muncii ci
normele dreptului civil.
Conform „Statutul profesiei de avocat” cu modificările şi completările aduse prin: Hotărârea Congresului Avocaţilor nr.
10/2007 pentru modificarea şi completarea Statutului profesiei de avocat (Monitorul Oficial nr. 511 din 31 iulie 2007);
Hotărârea Congresului Avocaţilor nr. 6 din 20-21 iunie 2008, Hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 418 din 27
septembrie 2008, Hotărârile Consiliului U.N.B.R. nr. 449 şi 519 din 21 februarie 2009, Hotărârea Consiliului U.N.B.R.
nr. 1 din 19.02.2011, Hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 258 din 9.06.2011 şi Hotărârile Congresului Avocaţilor nr. 14
şi 15 din 10-11 iunie 2011, în baza art. 219, „(1) Salarizarea în interiorul profesiei este o modalitate de exercitare
a  profesiei de avocat prin care un avocat consacră activitatea sa unei forme de exercitare a  profesiei căreia îi este
subordonat în legătură cu determinarea condiţiilor concrete de muncă . (2) Avocatul salarizat în interiorul
profesiei nu are dreptul la clientelă proprie. (3) Contractul de salarizare în interiorul profesiei se încheie în formă
scrisă între avocatul salarizat şi titularul cabinetului individual sau coordonatorul celorlalte forme de exercitare
a  profesiei de avocat. Contractul va cuprinde în mod obligatoriu menţiunile cuprinse în anexa nr. X, precum şi clauze
de formare profesională iniţială, dacă avocatul salarizat este stagiar. Orice clauză contrară legii sau prezentului statut
este socotită nescrisă.”
În condiţiile art. 1.2. din „Contractul de salarizare în interiorul profesiei” – Anexa X din Statut, „în exercitarea activităţii
ce i se încredinţează, Salarizatul este independent profesional . Salarizatul este subordonat Societăţii cu privire
la condiţiile de muncă ”. Mai departe art. 1.4. din „contract” prevede faptul că: „Prezentul contract nu este un
contract de muncă şi nu se supune legislaţiei muncii”, ca apoi să se arate în ce constau prestaţiile salarizatului,
respectiv „Salarizatul va presta zilnic ore de muncă. (potrivit dispoziţiilor art. 3.1. din „contract”)”; „În cadrul timpului
de muncă convenit, Salarizatul se obligă să-şi ofere toată experienţa şi competenţa profesională pentru îndeplinirea
sarcinilor încredinţate de Societate.”
În ceea ce priveşte răspunderea, conform dispoziţiilor art. 5.8 . din „contract”, „Salarizatul se obligă să răspundă
civil pentru prejudiciile cauzate prin culpa sa profesională.”
Pornind de la dispoziţiile Legii nr. 51/1995 care permite avocaţilor să fie salariaţi în interiorul profesiei, se pune
întrebarea dacă în aceste situaţii avocaţii se află în raport de prepuşenie faţă de cel care i-a angajat?
Cercetarea conţinutului contractului de muncă pentru avocatul salarizat în interiorul profesiei conduce la concluzia că
interdicţia de a avea clientelă proprie, dublată de obligaţia ca întreg timpul de muncă să fie folosit pentru îndeplinirea
sarcinilor încredinţate de salarizant, evidenţiază cu claritate, totala subordonare a avocatului salarizat „Societăţii”, cu
privire la condiţiile de muncă , dar este independent profesional din punct de vedere statutar. Mai mult, prin
semnarea „Contractului de salarizare în cadrul profesiei” acesta îşi asumă obligaţia de a răspunde civil pentru
prejudiciile cauzate prin culpa sa profesională, şi poate încheia o poliţă de asigurare profesională în condiţiile Legii şi
ale Statutului profesiei [sau Societatea profesională ori Societatea profesională cu răspundere limitată poate încheia
o asigurare în care să fie cuprins şi acesta, potrivit art. 218 alin. (5) din Statut].

272
Se pune problema în acest context, dacă avocatul salarizat în interiorul profesiei este prepusul angajatorului şi, în
condiţiile în care acesta va săvârşi o faptă ilicită, cu consecinţa producerii unui prejudiciu, victima prejudiciului va
putea acţiona în baza prevederilor relative la răspunderea comitenţilor pentru prepuşi. Astfel, din analiza
„contractului” – Anexă la Statut, înţelegem că Salarizatul, este ţinut să „răspundă civil” şi personal doar pentru
prejudiciile cauzate prin culpa sa profesională, deci pentru prejudicii în legătură cu relaţii de muncă, în „funcţiile ce i s-
au încredinţat”, putem vorbi de răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Un exemplu în acest sens poate fi
desemnarea avocatului stagiar (care deşi a încheiat un contract se salarizare în cadrul profesiei), se prezintă la un
oficiu, programat de către Baroul de care aparţine, iar prin prin lipsa de diligenţă, din culpă profesională a  creat un
prejudiciu părţii apărate. Deoarece în baza art. 41 din lege este obligat să acorde asistenţa juridică în cauzele în care
a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către Barou, şi justiţiabilul asistat nu are calitatea de client personal, prin
culpa sa profesională este ţinut să răspundă civil, fără a putea fi îndreptăţit justiţiabilul prejudiciat să se îndrepte
împotriva Societăţii angajatoare a avocatului salarizat, deoarece aceasta din urmă nu se afla într-un raport de
subordonare profesională cu avocatul salarizat, prezent la oficiu, Baroul fiind cel care i-a încredinţat acea cauză, dar
nici acesta nu poate fi tras la răspundere pentru culpa profesională a acestui avocat, nefiind în ipoteza atragerii
răspunderii comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor.
Concluzionăm arătând că avocatul stagiar, salarizat în cadrul profesiei este subordonat societăţii cu care
a contractat, doar cu privire „la condiţiile de muncă”, nu şi din punct de vedere profesional, fiind independent, chiar „în
exercitarea activităţii care i se încredinţează”. Contractul care stă la baza acestei relaţii de subordonare nu este un
contract de muncă, iar din punct de vedere al atragerii răspunderii comitentului (respectiv a „societăţii”) pentru
prepusul său (pentru avocatul salarizat în cadrul profesiei), aceasta poate fi angajată doar în măsura în care acesta
din urmă prejudiciază un terţ faţă de contractul de salarizare, dar numai în legătură cu nerespectarea de către
avocatul salarizat a dispoziţiilor din contractul său cu societatea în legătură „cu condiţiile de muncă”. Un exemplu în
acest sens poate fi pierderea ori, şi mai grav, înstrăinarea fără drept a unor înscrisuri de către avocatul salarizat,
înscrisuri care au fost încredinţate în prealabil de către un client, contractant al serviciilor de asistenţă juridică
a „societăţii” (angajatoare a acestui avocat). În speţă, acest salarizat a încălcat grav obligaţiile contractuale privind
păstrarea secretului profesional care au condus la prejudicierea unui client al angajatorului său.
Totuşi, se ridică fireasca întrebare cine va avea calitatea de comitent în ipoteza în care se poate vorbi de acest fel de
răspundere? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ţinem cont de formele de exercitare a profesiei de
avocat, făcând următoarele distincţii:
a) Avocatul a  încheiat contractul de salarizare în cadrul profesiei cu un cabinet individual. În acest caz avocatul
salarizat a încheiat contractul de muncă cu titularul cabinetului individual deoarece, acesta nu este reprezentantul
cabinetului individual, în sensul pe care îl are raportul juridic de reprezentare.
Aşadar, angajatorul fiind deci avocatul titular al cabinetului, el este şi comitent în raportul de prepuşenie;
b) Avocatul a încheiat contractul de salarizare în cadrul profesiei cu cabinete asociate. În acest caz în cadrul
raportului de muncă apar mai multe persoane în calitate de angajatori, aceştia fiind avocaţii titulari ai cabinetelor
asociate. Coordonatorul cabinetelor asociate nu este reprezentant al acestora, în sensul pe care noţiunea de
reprezentare o are în drept, pentru că el nu reprezintă în realitate cabinetele asociate, acestea nefiind subiecte de
drept. Ca atare, el a încheiat contractul de muncă în nume propriu şi ca reprezentant al celuilalt sau a celorlalţi
avocaţi titulari din cabinetele care s-au asociat.
În cadrul raportului de prepuşenie, vor fi deci mai mulţi comitenţi, aceştia fiind titularii cabinetelor asociate. În această
ipoteză, vor răspunde solidar cu prepusul pentru întregul prejudiciu cauzat de acesta;
c) Avocatul a  încheiat contractul de salarizare în cadrul profesiei cu societatea profesională sau cu societatea
profesională cu răspundere limitată.
În acest caz, chiar dacă în contractul de muncă figurează ca angajator societatea civilă, în realitate în poziţia de
angajatori trebuie să-i considerăm pe toţi avocaţii societari. Ca atare, sub aspectul raportului de prepuşenie ne aflăm
în prezenţa mai multor comitenţi ai aceluiaşi prepus.
Avocaţii societari fiind comitenţi în raport cu avocatul salarizat care este prepus, vor răspunde solidar cu acesta
pentru faptele ilicite şi prejudiciabile săvârşite în dauna altora, în cadrul funcţiilor încredinţate, în temeiul art. 1373
NCC , raportat la art. 1382 NCC. 1169

Ioan Adam

Note de subsol:
Se impune să facem importanta precizare că, în contextul legislativ actual al Legii nr. 36/1995, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 77/2012, nu se mai pune problema răspunderii notarului public, în calitate de comitent,
pentru fapta notarului stagiar, în calitate de prepus deoarece perioada stagiului se efectuează în cadrul Institutului
Notarial Român, astfel cum rezultă din prevederile art. 16 ale actului normativ menţionat. Desigur că notarul public

273
sau, după caz, notarii publici asociaţi vor răspunde în calitate de comitenţi pentru faptele prepuşilor (alţii decât notarii
stagiari) care, conform art. 3 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 36/1995, pot fi angajaţi cu studii superioare şi personal
auxiliar.

§7. Condiţia săvârşirii faptei în funcţiile încredinţate. Aspecte doctrinare fundamentate pe

dispoziţiile Codului civil din 1864 cu raportare la prevederile Noului Cod civil şi exemple
jurisprudenţiale

Pentru a se putea angaja răspunderea comitentului, potrivit art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864, prejudiciul trebuia să fie
cauzat de către prepuşi „în cadrul funcţiilor ce li s-au încredinţat”, respectiv, în noul context legal, „în legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate” [conform dispoziţiilor art. 1373 alin. (1) NCC ]. Această cerinţă legală,
în literatura de specialitate, a primit o diversitate de interpretări, pornind de la cele mai restrictive, în care
răspunderea este angajată numai dacă fapta ilicită s-a înscris în limitele funcţiei încredinţate, până la o interpretare
extensivă, când comitentul va trebui să răspundă şi în situaţia în care prepusul a abuzat de funcţia sa, depăşind
limitele acesteia.
În legătură cu această condiţie specială a săvârşirii faptei în funcţiile încredinţate, se impun unele precizări.
A. Comitentul nu răspunde dacă fapta ilicită a prepusului nu are nici o legătură cu exerciţiul funcţiilor încredinţate,
cum ar fi fapta ilicită a prepusului, comisă când acesta se afla în concediul de odihnă ori aceea comisă în timp ce
venea de la serviciu ori în drum spre casă, întorcându-se de la serviciu, sau fapta ilicită săvârşită de prepus în
calitate de locatar, într-un imobil pus la dispoziţie de comitent. 1170 Fapta ilicită trebuie măcar aparent să fie săvârşită
în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Această garanţie nu se cuvine victimei care a fost de rea-credinţă, respectiv
a ştiut că prepusul abuzează de funcţia sa sau îşi depăşeşte atribuţiile de serviciu.
B. Comitentul răspunde dacă prepusul a acţionat în cadrul normal al funcţiei încredinţate, cauzând prejudiciul prin
nedibăcie, neglijenţă sau imprudenţă, precum şi atunci când a lucrat pentru comitent în limitele scopului în vederea
căruia i-au fost conferite funcţiile, fără a avea instrucţiunile comitentului ori împotriva acestor instrucţiuni. 1171
În practica judiciară1172 s-a arătat că răspunderea comitentului trebuie să fie angajată numai în situaţiile arătate şi nu
şi atunci când, abuzând de funcţie, depăşeşte competenţele pe care aceasta i le conferă sau lucrează pentru propriul
lui interes, cazuri în care persoana săvârşeşte fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
C. Divergenţe de opinii au apărut în situaţia în care prepusul a abuzat în funcţia încredinţată şi a acţionat în propriul
său interes ori în situaţia în care, cu ocazia exercitării funcţiei, dar fără legătură cu aceasta, săvârşeşte o  faptă
prejudiciabilă.
Au apărut soluţii de la excluderea totală a răspunderii, până la admiterea aproape fără limite a răspunderii.
Tendinţa extinderii fără limite a răspunderii este criticată în literatura de specialitate, considerându-se că răspunderea
comitentului să fie circumscrisă între anumite limite raţionale. S-au propus anumite criterii, dintre care amintim:
a) necesitatea ca între exercitarea funcţiei şi săvârşirea faptei ilicite să existe o legătură de cauzalitate sau
o conexiune necesară, astfel încât funcţia să fi procurat instrumentul faptei ilicite (maşina, avionul etc.) sau prilejul
care a înlesnit săvârşirea faptei ilicite,1173 cum ar fi, de exemplu, o bătaie survenită la locul de muncă. S-a observat în
legătură cu acest criteriu că este prea larg şi prea apropiat de limitele maxime ale teoriei condiţionării (condiţia sine
qua non) încât practic, prin aplicarea lui, se ajunge la o extindere excesivă a răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului;1174
b) răspunderea comitentului să se angajeze atunci când săvârşirea faptei ilicite nu ar fi fost posibilă dacă nu s-ar fi
încredinţat prepusului funcţia respectivă, chiar dacă este exercitată în mod abuziv;1175
c) faptele să se producă, de regulă, cu excepţia când funcţia a procurat prepusului instrumentul faptei ilicite, în timpul
serviciului.1176
Restrângeri ale răspunderii comitentului sau chiar exonerarea de răspundere pot să apară în situaţia în care victima
a contribuit ea înseşi la producerea prejudiciului sau a ştiut că prepusul acţionează cu depăşirea funcţiei în mod
abuziv.
La extinderea răspunderii comitentului a contribuit şi faptul că, în unele situaţii, se interferează două temeiuri ale
răspunderii, cel prevăzut de dispoziţiile relative la răspunderea comitenţilor pentru prepuşi, cu cel prevăzut de
dispoziţiile relative la răspunderea celui care are paza juridică a lucrului.
Interferenţa apare în cazul accidentelor auto, unde şoferii au folosit în mod abuziv, în interes propriu, chiar fără ştirea
unităţii care avea paza juridică, autovehiculul din dotare. S-a pus problema dacă, faţă de victimă, urmează să
răspundă, pe lângă şofer şi comitentul, care avea şi calitatea de „paznic juridic” al lucrului.1177
Cu toate că pentru fapta prepusului care acţionase în mod abuziv şi fără nici un fel de conexiune necesară cu funcţia,
comitentul nu ar trebui să răspundă pe temeiul răspunderii comitenţilor pentru prepuşi, ci, eventual, pe temeiul
răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, ca păzitor juridic al lucrului. În practica judiciară s-a decis că
răspunderea comitentului absoarbe răspunderea pentru lucruri, consacrându-se soluţia ca pentru fapta abuzivă

274
a şoferului să se instituie o răspundere a comitentului, pe temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864, respectiv, în baza
art. 1373 NCC. 1178
Aceeaşi soluţie a fost dată şi în situaţia în care un şofer în stare de ebrietate a folosit în mod abuziv basculanta
întreprinderii şi a accidentat mortal două persoane, caz în care răspunderea civilă a unităţii nu a fost înlăturată.1179 S-
a arătat că este lipsit de relevanţă faptul că inculpatul a luat basculanta fără aprobare, deoarece acest act poate
constitui o abatere disciplinară sau chiar o infracţiune de abuz în serviciu, însă aceasta nu este opozabilă părţii
vătămate şi nici nu este de natură să înlăture răspunderea civilă a unităţii pentru fapta prepusului său în exercitarea
atribuţiilor încredinţate.
Sub aspect practic, soluţiile menţionate dau satisfacţie victimei prejudiciului, care îşi va putea obţine despăgubirea cu
rapiditate, iar în plus, existând sistemul asigurărilor auto obligatorii, despăgubirea nu va afecta patrimoniul unităţii.
Extinderea excesivă a răspunderii comitentului nu prezintă inconveniente în cazul accidentelor auto, tocmai datorită
existenţei asigurărilor auto obligatorii. Dar, în situaţia în care extinderea acestei soluţii, respectiv obligarea
comitentului la plata de despăgubiri, se face la acele situaţii în care între fapta ilicită şi exerciţiul funcţiei există
o simplă conexiune ocazională, pare discutabilă.
Astfel, într-o soluţie de speţă,1180 o întreprindere a fost obligată să răspundă în calitate de comitent, alături de un
salariat, care la terminarea schimbului, aflându-se în vestiar, voind să facă o glumă, a încercat să se urce pe unul
dintre dulapurile metalice aflate în încăpere, încercare ce a provocat căderea dulapului şi rănirea unui coleg ce se
afla în apropiere. În acest caz ne aflăm în faţa unei interpretări excesiv extensive a condiţiei ca fapta ilicită
a prepusului să fi fost săvârşită „în funcţiile încredinţate”.
În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-au afirmat unele principii, care ar trebui aplicate cu mai multă
consecvenţă. Aceste principii sunt următoarele:
- comitentul trebuie să răspundă pentru tot ce prepusul săvârşeşte în cadrul normal al funcţiei, când a lucrat pentru
comitent, în limitele scopului în care i-au fost conferite funcţiile;
- comitentul trebuie să răspundă şi pentru exerciţiul abuziv al funcţiei, cu condiţia ca între acest exerciţiu şi funcţie să
existe o legătură de cauzalitate sau o corelaţie necesară, fapta ilicită fiind săvârşită în interesul comitentului sau cel
puţin aparenţa că ea a fost săvârşită în interesul comitentului. În orice caz, dacă victima prejudiciului, încercând să
tragă anumite foloase proprii din fapta ilicită, şi-a dat seama de caracterul abuziv la exercitării funcţiei, comitentul nu
trebuie să răspundă;
- comitentul nu răspunde pentru pagubele cauzate de prepus prin fapte ce nu au nici o legătură cu funcţia
încredinţată, chiar dacă ele au fost săvârşite în timpul exercitării acesteia. 1181 Astfel, printr-o hotărâre
judecătorească1182, o societate comercială a fost obligată să răspundă în calitate de comitent pentru fapta prepusului
său, şofer, deoarece acesta, după terminarea săptămânii de lucru, a parcat abuziv autocamionul la domiciliul său, iar
a doua zi, într-o duminică, în timp ce efectua cu acest autocamion o deplasare în interes personal, fiind în stare de
ebrietate, a pătruns pe contrasens, tamponând un autoturism care circula regulamentar, provocând moartea unei
persoane şi rănirea gravă a altor două. Instanţa a motivat că unitatea comercială al cărei prepus era inculpatul nu
poate fi exonerată de plata despăgubirilor civile pe motiv că fapta s-a săvârşit într-o zi nelucrătoare, deoarece
răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său operează în toată perioada cuprinsă între data angajării şi data
încetării contractului de muncă, perioadă în care cel dintâi trebuie să supravegheze activitatea celui de-al doilea, iar
prepusul este obligat să conserve bunurile ce i-au fost date în dotare în vederea exercitării atribuţiilor de serviciu.
Nu împărtăşim soluţia adoptată de instanţă deoarece prepusul nu a săvârşit fapta ilicită în funcţia ce i-a fost
încredinţată, ea neavând nici cea mai mică legătură cu exercitarea acestei funcţii, interpretarea dată de instanţă fiind,
în opinia noastră, excesiv de extensivă.
Într-o altă speţă,1183 instanţa de judecată a statuat că, deşi inculpatul, şofer la o societate comercială, a luat
autovehiculul cu care a accidentat victima din incinta unităţii şi fără aprobare, această situaţie este irelevantă în ceea
ce priveşte răspunderea civilă a comitentului.
Nici cu această soluţie nu suntem de acord, interpretarea fiind prea extensivă deoarece nu se poate afirma că funcţia
este aceea care i-a oferit prepusului inculpat prilejul sau ocazia de a săvârşi fapta ilicită prin care s-a produs
prejudiciul, de vreme ce acţiunea de a intra în stăpânirea autovehiculului nu avea nici cea mai mică legătură cu
funcţia încredinţată de comitent.
Într-o altă speţă1184 dedusă judecăţii, instanţa a motivat că, în ceea ce priveşte răspunderea solidară a părţii
responsabile civilmente, instanţa reţine că, deşi accidentul de circulaţie s-a produs într-o zi de duminică, iar
autoturismul era proprietatea personală a inculpatului, acesta a circulat în interesul serviciului, reîntorcându-se acasă
după o săptămână de muncă desfăşurată în numele societăţii împreună cu alţi colegi de serviciu, cu atât mai mult cu
cât în cursul dimineţii terminaseră lucrările planificate de societate.
- comitentul nu răspunde dacă a luat măsurile necesare pentru a preîntâmpina producerea faptei;
- comitentul nu răspunde dacă victima a ştiut că prepusul acţionează în interes propriu;
- comitentul nu răspunde când activitatea prepusului a ieşit din sfera în care comitentul are obligaţia de a îşi exercita
supravegherea;

275
- respectiv, aşa cum mai plastic şi complet formulează noua reglementare, „comitentul nu răspunde dacă victima
cunoştea sau , după împrejurări, putea să cunoască , la data savârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a  acţionat
fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate ” [art. 1373 alin. (3) NCC], fără a  mai pune
accent pe rolul comitentului în exercitarea „direcţiei, supravegherii şi controlului asupra celui care îndeplineşte
anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia”, conform art. 1373 alin. (2) NCC, esenţial pentru
exonerare fiind în principal, aşa cum am arătat mai sus, ca victima prejudiciului să fi cunoscut circumstanţele în care
prepusul a acţionat.
Având în vedere cele expuse, mai ales exemplele relevate de practica judiciară, rezultă că instanţele sunt orientate
spre o interpretare extensivă a condiţiei săvârşirii faptei în funcţiile încredinţate, soluţiile fiind diverse, unele rămânând
centrate în limitele unei interpretări extensive raţionale, iar altele dând expresie exagerărilor în această privinţă.
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil , instanţele vor avea rolul de a interpreta şi aplica noile dispoziţii legale
în materie, în scopul de a oferi o justă reparaţie victimei faptei prejudicioase.

Ioan Adam

Note de subsol:
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1821/1959, C.D., 1959, p. 330.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 248.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 594/1977, R.R.D. nr. 10/1977, p. 64.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1555/1987, R.R.D. nr. 10/1987, p. 128.
C. Stătescu, op. cit., p. 149.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 226.
M. Eliescu, op. cit., p. 292.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 249.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 27/1983, R.R.D. nr. 8/1983, p. 61.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 272/1982, C.D., 1982, p. 312-313.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1698/1982, C.D., 1982, p. 311.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 252.
T.M.B., dec. nr. 390/1992, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992, Casa de Editură şi Presă Şansa
S.R.L., p. 236.
T.M.B., dec. nr. 126/1993, Culegere de practică (…) pe anul 1993, Casa de Editură şi Presă Şansa, p. 191.
Trib. Jud. Bistriţa, sent. pen. nr. 276/1998, nepublicată.

§8. Privire comparativă a domeniului de aplicare a „Răspunderii comitenţilor pentru prepuşi” prin

prisma textelor Codului civil din 1864 şi ale Noului Cod civil. Controverse doctrinare

Noul Cod civil reglementează răspunderea comitenţilor pentru prepuşi în art. 1373 , alcătuit din trei alineate, având
următorul cuprins:
„ Art. 1373.  (1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de
aceştia are legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate.
(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul
asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.
(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data
săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fară nici o  legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiei
încredinţate.”
Observăm, din formularea primului alineat al art. 1373 NCC , valorificarea de către legiuitor a ideilor desprinse din
jurisprudenţă şi doctrina, majoritare, care au impus o interpretare extensivă a dispoziţiilor alin. (3) al art. 1000 C.civ.
din 1864 Avem în vedere condiţia specială (pentru antrenarea răspunderii comitentului) ca fapta prepuşilor să aibă
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate1185.
Consacrarea legală a orientării jurisprudenţiale şi doctrinare majoritare menţionate reprezintă, în opinia noastră, un
progres legislativ, doar în măsura în care ca nu dă expresie soluţiilor circumscrise unei interpretări extensive
excesive,

276
Alineatul al doilea din art. 1373 NCC ne oferă o definiţie clară a comitentului. Această definiţie, ce are meritul de a ne
edifica şi asupra izvoarelor raportului de prepuşenie (contractul sau legea), îl are şi pe acela de a ne permite să
deducem cine este prepusul, fără să resimţim ca pe o lacună absenţa unei definiţii a acestuia din urmă. Formularea
textului este de apreciat, nu doar pentru că terminologia corespunde zilelor noastre renunţându-se la arhaicele
expresii „stăpânii” şi „servitorii”, ci şi, mai ales, pentru că o definiţie, fie a comitentului, fie a prepusului, era necesară,
iar interpretarea textului vechi, respectiv, a alin. (3) al art. 1000 C.civ. din 1864, sub aspectul recunoaşterii doar
a convenţiei ca izvor al raportului de prepuşenie, susţinută de cea mai mare parte a doctrinei şi jurisprudenţei, nu am
considerat-o şi nu o considerăm justificată. Noul text înlătură controversa doctrinară şi jurisprudenţială cu privire la
noţiunea de izvor al raportului de prepuşenie, recunoscând şi legii caracterul de asemenea izvor.
O precizare importantă a noului text supus analizei este aceea că prepusul îndeplineşte funcţiile sau însărcinările
primite de la comitent, în interesul comitentului sau al altuia. Legat de această dispoziţie, se poate pune problema
dacă munca, prin agent de muncă temporară, reglementată de Codul muncii 1186 se circumscrie situaţiei în care
prepusul acţionează, nu în interesul comitentului, ci în interesul altuia. Din examinarea dispoziţiilor consacrate muncii
prin agent de muncă temporară desprindem, în esenţă, pentru analiza noastră, următoarele:
Că aceasta este munca prestată de un salariat temporar care, din dispoziţia agentului de muncă temporară (societate
comercială autorizată de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale), îndeplineşte anumite sarcini precise şi cu caracter
temporar, în favoarea unui utilizator. Că salariatul temporar are încheiat, în scris, un contract de muncă temporară cu
agentul de muncă temporară, agent care, în baza unui contract de punere la dispoziţie încheiat, în scris, cu
utilizatorul, îşi pune la dispoziţia utilizatorului salariatul, pentru a îndeplini în favoarea lui o misiune de muncă
temporară.
Misiunea de muncă temporară îndeplinită în favoarea utilizatorului poate fi executată numai în trei cazuri: pentru
înlocuirea unui salariat al utilizatorului al cărui contract individual de muncă este suspendat, pe durata suspendării;
pentru prestarea unor activităţi cu caracter sezonier; pentru prestarea unor activităţi specializate ori ocazionale.
Agentul de muncă temporară plăteşte salariatului temporar salariul pentru misiunea de muncă temporară, iar dacă nu
o face în termen de 15 zile calendaristice de la scadenţă, salariatul poate solicita şi obţine plata de la utilizator.
Puterea de a-l concedia şi de a-l sancţiona disciplinar pe salariatul temporar, pus la dispoziţia utilizatorului –
beneficiar al misiunii, aparţine angajatorului agent de muncă temporară ( art. 100 C.muncii: „Agentul de muncă
temporară care concediază salariatul temporar înainte de termenul prevăzut în contractul de muncă temporară,
pentru alte motive decât cele disciplinare, are obligaţia de a  respecta reglementările legale privind încetarea
contractului individual de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.”). Cu excepţia unor dispoziţii
speciale contrare, dispoziţiile legale şi prevederile contractelor colective de muncă aplicabile salariaţilor angajaţi pe
durată nedeterminată de către utilizator se aplică în egală măsură şi salariatului temporar, pe durata misiunii sale la
utilizatorul – beneficiar (art. 101 C.muncii).
Este reglementat conţinutul celor două contracte (contractul individual de muncă temporară dintre agentul de muncă
temporară şi salariatul temporar şi contractul de punere la dispoziţie dintre agentul de muncă temporară şi utilizator),
în art. 91 şi art. 94 C.muncii.
Salariaţii temporari au acces la toate serviciile şi facilităţile acordate de utilizator, în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi
salariaţi ai acestuia, iar utilizatorul are obligaţia să asigure salariatului temporar dotarea cu echipamente individuale
de protecţie şi de muncă, dacă părţile contractului de punere la dispoziţie nu au stabilit altfel [ art. 92 alin. (1) şi (2)
C.muncii].
Deducem concluzia că, deşi pe timpul misiunii de muncă temporară agentul de muncă temporară, în calitate de
angajator, păstrează puterea de concediere şi disciplinară asupra salariatului temporar, acesta din urmă se
integrează in colectivul de muncă al utilizatorului, supunându-se reglementărilor ce trebuie respectate la locul de
muncă, inclusiv celor de organizare şi de disciplină a muncii, şi dispoziţiilor utilizatorului, care dirijează, controlează şi
supraveghează activitatea salariatului temporar pe timpul îndeplinirii misiunii.
Aşa fiind, conchidem că, în ipoteza analizată, calitatea de comitent revine utilizatorului-beneficiar al misiunii de
muncă temporară, salariatul temporar fiind prepusul acestuia. Sub acest aspect, situaţia se prezintă identic cu aceea
din cazul detaşării; calitatea de comitent revine cesionarului – beneficiar al detaşării, iar aceea de prepus, salariatului
detaşat, deşi cedentul îşi păstrează calitatea de angajator faţă de salariatul detaşat, al cărui contract individual de
muncă doar se suspendă pe durata detaşării1. Menţionăm că identitatea dintre „instituţia” muncii prin agent de muncă
temporară şi aceea a detaşării rezidă doar din perspectiva dreptului civil (al raportului comitent-prepus), deoarece,
clin punctul de vedere al dreptului muncii ele au atât asemănări, cât şi deosebiri, a căror evidenţiere exhaustivă nu
prezintă interes sub aspectul problematicii prezentului studiu.
În Noul Cod civil dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului – recunoscut în prezent de doctrină şi
jurisprudenţă, întemeiat pe prevederile art. 998-999 C.civ. din 1864, primeşte o consacrare legală explicită în art.
1384 alin. (1) potrivit căruia: „Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a  cauzat
prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”.
Prin dispoziţiile alin. (3) al art. 1384 NCC se rezolvă problema, controversată în doctrină şi jurisprudenţă, privitoare la
ipoteza în care prepuşi ai unor comitenţi diferiţi au cauzat împreună, unui terţ, prejudiciul, iar unul dintre comitenţi

277
a despăgubit victima, într-adevăr, potrivit acestui din urmă text, „dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe
persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce şi
împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care
răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei
pentru care se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva
cărora se exercită regresul.”
Şi în contextul noii reglementări s-ar putea pune întrebarea dacă răspunderea comitentului este condiţională de
existenţa vinovăţiei prepusului. Înclinăm spre un răspuns negativ. În favoarea opiniei noastre invocăm următoarele
argumente:
Primul îl desprindem din procesul de elaborare a Noului Cod civil . Astfel, în variantele de proiect ce au precedat
versiunea definitivă, răspunderea comitenţilor era expres condiţionată de „culpa prepuşilor în exercitarea funcţiilor
încredinţate”, formulare la care s-a renunţat. Nu credem că s-a procedat astfel pentru a se menţine dubiul ce
a generat cunoscuta controversă pe aceasta temă, ci, dimpotrivă, pentru a tranşa problema într-un sens contrar celui
din proiecte.
Exigenţele derivate din principiul înscris în alin. (1) al art. 16 NCC privind vinovăţia se aplică, de o manieră absolută,
la răspunderea pentru fapta proprie, în privinţa răspunderii pentru fapta altuia legiuitorul a înţeles să instituie
o răspundere subiectivă, pentru prima varietate, reglementată de art. 1372 (răspunderea pentru fapta minorului sau
a celui pus sub interdicţie) şi o răspundere obiectivă (detaşată însă nu doar de vinovăţia comitentului, ci şi de aceea
a prepusului), în cazul celeilalte, reglementată de art. 1373 (răspunderea comitenţilor pentru prepuşi). Dovada în
acest sens este şi conţinutul primului alineat al art. 1381 conform căruia „orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”.
Demersul doctrinar ce „decodează mesajul legiuitorului" în sensul vocii sale de a nu condiţiona răspunderea
comitentului de vinovăţia prepusului care a cauzat prejudiciul, nu contravine logicii interpretării extensive
a răspunderii comitentului, interpretare agreată de legiuitor şi invocată în expunerea de motive la Legea nr. 287/2009
privind Codul civil.
Opinia favorabilă tezei necondiţionării răspunderii comitentului de existenţa vinovăţiei prepusului este singura care
armonizează dreptul substanţial cu dreptul procesual în vigoare. Dacă se adoptă teza opusă, apreciem că rămân de
actualitate propunerile de lege ferenda pe care le-am formulat cu câţiva ani în urmă. Codul de procedură civilă nu
permite promovarea unei cereri de revizuire prin care comitentul să solicite anularea primei hotărâri judecătoreşti, aşa
cum logic s-ar impune în ipoteza regresului eşuat al comitentului, datorat absenţei vinovăţiei prepusului în cauzarea
prejudiciului. Astfel cum am învederat, principiul disponibilităţii nu este compatibil cu obligarea comitentului la
exercitarea regresului în forma unei cereri de chemare în garanţie. El are tot dreptul să-l exercite printr-o acţiune
promovată într-un proces subsecvent celui în care a fost obligat la despăgubire, ca urmare a admiterii acţiunii
intentate de victimă împotriva sa.
Ultimul argument îl deducem chiar din cuprinsul alin. (1) al art. 1384 NCC , consacrat dreptului de regres.
Particularizând conţinutul textului la forma de răspundere pentru fapta altuia, constând în răspunderea comitentului,
deducem că, atunci când excepţia evocată în text nu e prezentă (adică, dacă prepusul nu este răspunzător pentru
prejudiciul cauzat), comitentul rămâne să răspundă definitiv pentru acoperirea lui. Or, o ipoteză în care prepusul nu ar
fi răspunzător este tocmai aceea în care lipseşte vinovăţia sa în cauzarea prejudiciului. Observăm că textul se referă
la ambele forme de răspundere pentru fapta altuia. Aşa fiind, exprimarea „cu excepţia cazului în care acesta din urmă
nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”, nu are în vedere doar ipoteza din art. 1372 alin. (2), consacrat
răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie, ci orice situaţie în care autorul faptei prejudiciabile
nu răspunde (deci, inclusiv ipoteza în care un prepus nu este vinovat de prejudiciul cauzat).
În alin. (1) al art. 1384 , referitor la dreptul de regres, legiuitorul în Noul Cod foloseşte exprimarea „cel care răspunde
pentru fapta altuia” şi nu exprimarea „cel care răspunde pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie”, ceea
ce ne determină să susţinem că sintagma „cu excepţia cazului” nu îl vizează doar pe acesta din urmă, ci şi pe
comitent. Exprimarea din text, „cu excepţia cazului” este deci sinonimă cu exprimarea „cu excepţia cazurilor”, de
vreme ce nu există doar un singur caz în care cineva să nu fie răspunzător pentru prejudiciul cauzat (de exemplu,
autorul prejudiciului ar putea să nu fie răspunzător pentru că lipseşte caracterul ilicit al faptei, şi nu doar în cazul lipsei
vinovăţiei). Dacă ar fi dorit ca solvensul care nu a triumfat în regres să nu rămână definitiv răspunzător pentru
prejudiciul cauzat de cel pentru a cărui faptă răspunde, noi credem că legiuitorul ar fi făcut o precizare expresă,
prescriindu-i, eventual, conduita de urmat după eşuarea regresului.
În opinia noastră, în viziunea legiuitorului exprimată în Noul Cod civil , vinovăţia prepusului nu condiţionează
răspunderea comitentului, ci doar succesul acestuia în acţiunea în regres. Într-o exprimare voit „redundantă” (în fond,
redundanţa se înscrie în logica unui demers persuasiv), noi afirmăm că din art. 1384 se poate desprinde că acela faţă
de care s-a stabilit răspunderea rămâne răspunzător, chiar dacă dreptul de regres i-ar fi obturat datorită excepţiei
constând in „nerăspunderea" celui care a cauzat prejudiciul („nerăspundere” ce se poate explica şi prin lipsa
vinovăţiei sale).
Desigur, răspunderea prepusului faţă de victimă, fiind antrenată în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie,
reglementată de art. 1357 şi urm., presupune vinovăţia făptuitorului.

278
Noul Cod civil clarifică şi problema controversată dacă răspunderea comitentului şi prepusului faţă de victima
prejudiciată este solidară sau in solidum , statuând în art. 1382 : „Cei care răspund pentru o  faptă prejudiciabilă
sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”. Comitentul şi prepusul răspund, desigur pe temeiuri diferite,
pentru una şi aceeaşi faptă prejudiciabilă, chiar dacă prepusul este acela care a săvârşit-o, cauzând prejudiciul.
Conchidem deci că răspunderea comitentului pentru faptele propuşilor se încadrează în ipoteza textului citat. Se
încadrează în acest text şi ipoteza în care comitentul a săvârşit împreună cu prepusul fapta prejudiciabilă, situaţie în
care, contribuind şi el la cauzarea prejudiciului, va răspunde nu în calitate de comitent, ci în baza textelor ce
reglementează răspunderea pentru fapta proprie.
Deşi Noul Cod civil nu statuează expressis verbis asupra fundamentului răspunderii comitentului – chestiune
îndelung şi viu controversată, mai ales în doctrină, dar şi în jurisprudenţă – , conţinutul unor texte ale sale oferă, în
opinia noastră, repere pentru decelarea acestui fundament.
În aflarea acestui fundament excludem posibilitatea de a evoca vinovăţia comitentului, prin recurgerea la textul art.
16 NCC . Potrivit acestui text: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale
săvârşite cu intenţie sau din culpă”.
Aceasta deoarece textul de mai sus consacră principiul răspunderii pentru fapta proprie, comisă cu vinovăţie, altfel
spus, principiul răspunderii subiective. Răspunderea pentru fapta altuia, fiind derogatorie, legiuitorul şi-a rezervat
pentru acest domeniu şi posibilitatea altor rezolvări (reglementând deci altfel, în materia răspunderii comitentului, în
acest din urmă caz stabilind o răspundere obiectivă).
Cazul de „nerăspundere” a comitentului, reglementat în alin. (3) al art. 1373 , nu este de natură să infirme opinia
noastră. Textul – asupra căruia vom reveni – prevede: „Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea
sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiei încredinţate”.
Împrejurarea că un comitent ar face dovada la care se referă textul nu poate avea nici pe departe semnificaţia
răsturnării unei prezumţii relative de vinovăţie pe care legiuitorul ar fi pus-o pe umerii lui. Şi aceasta pentru că dovada
respectivă vizează o chestiune ce ţine de „subiectivitatea” victimei, iar nu una ce ţine de „subiectivitatea” comitentului
(vinovăţia lui nu poate fi decât expresia propriei subiectivităţi, altfel spus, o chestiune pur personală).
Facem această subliniere, pentru a combate punctul de vedere contrar şi eronat exprimat în doctrină, în analiza
prevederilor art. 112 alin. (3) din Proiectul Noului Cod civil , al cărui conţinut, chiar dacă diferă de textul anterior
reprodus al Noului Cod civil adoptat, permite ca problema să fie pusă în discuţie, în termeni, principial, identici.
Autoarea, cu a cărei opinie, exprimată anterior apariţiei Legii nr. 287/2009 privind Codul civil , nu putem fi de acord,
a susţinut că „în perspectiva modificării legislative, răspunderea comitentului nu va mai putea fi calificată ca
o răspundere obiectivă, în condiţiile în care, potrivit art. 1112 alin. (3) din Proiectul Noului Cod civil , comitentul se
poate exonera de răspundere 1187.
Textul din proiectul la care se face referire prevedea: „Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea
sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a  acţionat cu depăşirea
limitelor funcţiilor încredinţate”.
Considerăm că, în desluşirea fundamentului răspunderii comitentului, trebuie luată în considerare dispoziţia art. 1459
NCC , potrivit căreia: „Dacă obligaţia solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau
rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ţinut singur de întreaga datorie faţă de ceilalţi codebitori, care, în acest
caz, sunt consideraţi, în raport cu acesta, fideiusori”.
Asupra cazului de „nerăspundere” a comitentului, reglementat în alin. (3) al art. 1373 NCC, înţelegem să mai facem
unele consideraţii.
Nu putem trece cu vederea posibilele „efecte nedemne” ale acestui text. „Generozitatea” legiuitorului de a pune la
îndemâna comitentului un mijloc de a scăpa de răspundere, dovedind că victima cunoştea, sau, după împrejurări,
putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau
cu scopul funcţiilor încredinţate, ascunde o „dublă capcană”. În primul rând, după cum am relevat, el poate induce (a
şi indus deja, textul, nu chiar similar, dar construit după aceeaşi logică, din proiectul menţionat) falsa idee că
răspunderea comitentului, potrivit Noului Cod civil , şi-a pierdut caracterul obiectiv. Apoi, interpretarea lui, aplicându-i
argumentul per a contrario, duce la „efecte devastatoare”; el „neantizează” pur şi simplu conţinutul textului alin. (1) al
aceluiaşi articol. Într-adevăr, dacă, prin ipoteză, comitentul nu va face dovada „că victima cunoştea (…)” (situaţie mai
probabil să se întâmple, decât să nu se întâmple), el va răspunde pentru o faptă prejudiciabilă a prepusului care
a acţionat fără nicio legătură eu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Să fi dorit legiuitorul o extindere de asemenea amploare a răspunderii comitentului? Este practic, o extindere
a răspunderii comitentului la limita maximă posibilă. Dacă legiuitorul a urmărit un asemenea rezultat, el ni se pare de
neacceptat. În afară de „nonsensul juridic” al textului, nu putem să nu-i întrezărim posibilul impact economic negativ.
Persoane care ar aspira la condiţia de comitenţi ar putea fi inhibaţi să-şi împlinească aspiraţia. Comitenţi care au
suportat consecinţe patrimoniale negative prin atragerea lor la răspundere pentru fapte ale propuşilor, ar putea fi
descurajaţi să-şi continue afacerile sau să le extindă. Doar comitenţii cu patrimonii considerabile şi, eventual,

279
asiguraţi, ar rămâne, poate, imperturbabili. În acest sens, se impune a se valorifica regula subsidiară de interpretare
a convenţiilor,1188 cuprinsă în alin. (1) al art. 1269 NCC, chiar dacă răspunzătorul-comitent nu se află în postura celui
care „se obligă”, ci a celui care „este obligat”.
Procedeul de a extinde la interpretarea normelor juridice regulile de interpretare din materia convenţiilor sunt admise
în doctrină şi îşi vădesc utilitatea mai ales că, în cazul analizat, nu găsim vreo soluţie în Capitolul III din titlul
preliminar al Noului Cod, consacrat interpretării şi efectelor legii civile.
Obiectivul urmărit prin apelul la această regulă este acela ca răspunderea comitentului să nu poată fi atrasă decât în
condiţiile primului alineat al art. 1373 NCC , adică doar pentru fapte ale prepuşilor săvârşite în legătură cu atribuţiile
sau cu scopul funcţiilor încredinţate, şi în niciun caz, în condiţiile extrem de oneroase ale alin. (3) din acelaşi articol,
adică, pentru faptele fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate prepusului. Textul art. 1112
alin. (3) din Proiectul Codului Civil , publicat în revista Curierul Judiciar nr. 3/2004, potrivit căruia „comitentul nu
răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei
prejudiciabile, că prepusul a  acţionat cu depăşirea limitelor funcţiilor încredinţate”, era, în opinia noastră, judicios,
subsumându-se unei interpretări extensive rezonabile. Regăsim în acest text valorificată o judicioasă propunere de
lege ferenda formulată în doctrină1. Observăm că prin această propunere, autoarea, la rândul său, a valorifica
orientarea doctrinară şi jurisprudenţială prin care se admite „că nu poate fi făcut răspunzător comitentul dacă victima
ştia că prepusul acţionează cu depăşirea funcţiilor, în mod abuziv”.
Învederăm, în finalul reflecţiilor noastre, că doctrinari prestigioşi, partizani ai interpretării extensive a răspunderii
comitentului, au exprimat justificate rezerve faţă de excesele posibile în acest domeniu, subliniind necesitatea ca
extinderea acestei răspunderi să fie circumscrisă unor limite raţionale.

Ioan Adam

Note de subsol:
Fără a face referire aici, in extenso, la doctrina şi jurisprudenţa consacrate analizei condiţiei „săvârşirii faptei în
funcţiile încredinţate”, condiţie desprinsă din textul alin.(3) al art. 1000 C.civ. din 1864 [respectiv, din textul alin. (5) al
art. 1384 din Codul civil francez], menţionăm, exemplificativ, următoarele lucrări doctrinare, în care sc fac trimiteri şi
la jurisprudenţa corespunzătoare: M. Eliescu,Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 291-
293; C. Stătescu,Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, ca izvor de obligaţii. Răspunderea civilă delictuală,în Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, deC. Stătescu, C. Bîrsan, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 227-232; Fr.
Deak,Răspunderea pentru fapta altuia, în Răspunderea civilă, de I.M.Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p. 169-173; E. Lipcanu,Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999, p. 82-96; L. Pop,Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,vol. I, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi,
1993, p. 278-281; E. Safta-Romano,Drept civil. Obligaţii. Curs teoretic şi practic,vol. I, Ed. Intelrom, Piatra Neamţ,
1991, p. 214-215; I. Lulă,Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, p. 168
173; I. Dogaru, P. Drăghici,Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999,p. 322 325; R.I. Motica, E.
Lupan,Teoria generală a oligaţiilor civile, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 469-471; D.C. Florescu,Drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, Tratat, vol. I, Ed. Universitară „Titu Maiorescu”, p. 414-419; L.R. Boilă,Răspunderea
civiiă delictuală obiectivă,Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 329-332; E. Gaudemet, Théorie générale des
obligations,Dalloz, Paris, 2004, p. 325; A. Bénabent,Droit civil. Les obligations,9-e édition, Montchrestien, Paris,
2003, p. 390-392. Menţionăm că unii autori analizeazăproblematica specifică condiţiei menţionate, fară a evoca
această condiţie cu sintagma „condiţia săvârşirii faptei în funcţiile încredinţate” sau cu una similară, ci sub denumirea
de „rattachement du dommage au rapport de préposition” (Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck,Les obligations,
Defrenois, Paris, 2004, p. 78-81) sau sub denumirea de „le fait dommageable du prépose” (V. Tonlet,Droit civil. Les
obligations, 9-e édition, Paradigme, 2004, p. 378-380).
Republicat (M.Of. nr. 345 din 18 mai 2011) în temeiul art. V din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 53/2003 - Codul muncii (M.Of. nr. 225 din31 martie 2011).
Pentru această soluţie, în privinţa detaşării, a se vedea, exemplificativ: I.M. Anghel,Fr. Deak, op. cit., p. 163; C.
Stătescu,op. cit., p. 218-219; L. Pop,op. cit., p. 275; I. Dogaru, P. Drăghici,op. cit., p. 303; D.C. Florescu,op. cit., p.
371; R.I. Motica, E. Lupan,op. cit.,p. 467. Pentru jurisprudenţă, a se vedea, de pildă, Plen Trib. Suprem, dec. de
îndrumarenr. 4/1962, C.D., 1962, p. 15 şi urm.
A se vedea, pentru această opinie, A.L. Găitănaru,Noţiunile de comitent şi prepus din perspectiva dispoziţiilor Noului
Cod civil,material postat pe internet, la adresa http:.siceonomicc. uoradea.ro/.
Art. 1269 alin. (1) NCC dispune: „Dacă după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se
interpretează în favoarea celui care se obligă”.
A se vedea L.R. Boilă,op. cit.,p. 366.

280
§9. Efectele răspunderii comitentului. Aspecte doctrinare şi jurisprudenţiale. Privire comparativă
a efectelor răspunderii prin prisma dispoziţiilor Codului civil din 1864 şi ale Noului Cod civil

Prin noţiunea de efecte ale săvârşirii faptei ilicite de către prepus înţelegem consecinţele pe care fapta ilicită
cauzatoare de prejudiciu a prepusului le determină, respectiv drepturile şi obligaţiile ce revin subiecţilor implicaţi în
mecanismul răspunderii reglementate în legislaţia veche de art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864, respectiv de noile
dispoziţii ale art. 1373 NCC , în cadrul raporturilor ce se nasc între ei ca urmarea comiterii de către prepus a faptei
care a provocat prejudiciul.
Comiterea faptei ilicite prin care s-a produs prejudiciul dă naştere la mai multor raporturi juridice.
Deşi iniţial prejudiciul este încercat de victimă, totuşi, în funcţie de persoana pe care aceasta o acţionează în justiţie
pentru repararea lui, de vinovăţia sau de vinovăţiile care se stabilesc, de debitorul solvens sau de debitorul pe care
victima ar înţelege să-l execute, la nevoie, silit, atunci când ea posedă un titlu executoriu prin care comitentul şi
prepusul au fost obligaţi solidar la despăgubire, şi aceştia din urmă pot încerca un prejudiciu.
Raporturile juridice de drept material ce se nasc în urma săvârşirii faptei ilicite de către prepus le vom numi raporturi
de despăgubire, şi ele sunt următoarele:
- un raport de despăgubire dintre comitent şi victimă;
- un raport de despăgubire dintre prepus şi victimă;
- un raport de despăgubire dintre comitentul solvens şi prepus;
- un raport de despăgubire dintre prepusul solvens şi comitent.
9.1. - Efectele răspunderii comitentului faţă de victima prejudiciului
9.2. - Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul. Regresul comitentului în jurisprudenţa vechii
reglementări. Corelaţii cu noile dispoziţii legale în materie
9.3. - Raportul de despăgubire dintre prepusul plătitor şi comitent

Ioan Adam

9.1.

Efectele răspunderii comitentului faţă de victima prejudiciului

Victima prejudiciului poate pretinde repararea prejudiciului fie de la comitent singur, fie de la prepus singur, fie de la
prepus şi comitent împreună. Raportul de despăgubire dintre comitent şi victimă are ca şi conţinut dreptul victimei de
a fi despăgubită de către comitent şi obligaţia corelativă a acestuia de a o despăgubi pe victimă. Raportul de
despăgubire se naşte nemijlocit, prin comiterea faptei ilicite care a cauzat prejudiciul, la data producerii acestuia.1189
Acest raport este valorificat sub aspect procesual de către victimă atunci când ea l-a acţionat în justiţie doar pe
comitent deoarece acesta a înţeles să nu-i mai plătească de bunăvoie despăgubirea reprezentând echivalentul
prejudiciului ce i-a fost cauzat prin fapta ilicită a prepusului.
În ceea ce priveşte întinderea răspunderii comitentului, atât în practica judiciară1190, cât şi în doctrină1191, s-a arătat că
ea coincide cu mărimea prejudiciului cauzat de prepus şi nu poate să depăşească valoarea acestei pagube chiar
dacă prepusul s-a angajat să plătească victimei daune într-un cuantum superior prejudiciului real.
În ceea ce priveşte efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima, este necesar a face câteva precizări
importante din punct de vedere practic.
A. Prepusul şi comitentul răspund pe temeiuri diferite. Astfel, prepusul răspunde pentru fapta proprie, iar comitentul
pentru fapta altuia (garant al prepusului).
În literatura de specialitate, fundamentată pe dispoziţiile Codului civil din 1864, într-o opinie,1192 s-a statuat că
răspunderea comitentului şi prepusului faţă de victima prejudiciului este o răspundere solidară. Acesta îşi are
originea în fapta ilicită a prepusului, care antrenează răspunderea pentru fapta proprie, cât şi a răspunderii pentru
fapta altuia (a comitentilor pentru prepuşi), cât şi în dispoziţiile relative la răspunderea solidară, prevăzută de
dispoziţiile art. 1003 C.civ. din 1864 („când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste
persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire”), şi, în prezent, în dispoziţiile art. 1382, 1383 NCC, respectiv pe
textul „Cei care răspund pentru o  faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat (...)”.
O astfel de opinie a fost îmbrăţişată izolat şi de practica judiciară,1193 argumentându-se că art. 1003 C.civ. din 1864
nu se interpretează restrictiv, aplicându-se numai în cazul răspunderii directe, ci el se interpretează extensiv,
aplicându-se şi în cazul răspunderii indirecte (pentru fapta altuia).
Însă, opinia dominantă1194 exprimată în literatura de specialitate neagă invocarea solidarităţii dintre comitent şi
prepus, propunând să se vorbească nu de o solidaritate, ci de o obligaţie in solidum . În susţinerea acestui punct de

281
vedere s-a pornit de la ideea că prepusul şi comitentul răspund pe temeiuri diferite: prepusul pentru fapta proprie, iar
comitentul răspunde în calitate de garant, pentru a se putea asigura victimei plata despăgubirilor, ambii având
obligaţia reparării integrale a pagubei. Prin urmare, ei nu răspund în calitate de codebitori solidari, conform art. 1003
C.civ. din 1864 (respectiv în prezent în baza dispoziţilor art. 1383 NCC ) deoarece nu au cauzat prejudiciul împreună.
Răspunderea comitentului fiind o obligaţie in solidum, fără a fi solidară, se concretizează prin obligarea la plată în
întregime a datoriei de către cei doi debitori. Această opinie a avut ecou şi în practica judiciară.1195
Cel păgubit poate urmări direct numai pe comitent, răspunderea acestuia fiind o răspundere subsidiară faţă de cea
a prepusului numai în sensul că, pentru a se obţine obligarea la despăgubiri, victima trebuie să administreze în
prealabil probe în legătură cu îndeplinirea cerinţelor pentru tragerea la răspundere a prepusului, pe temeiul
răspunderii pentru fapta proprie. Dar răspunderea comitentului nu este subsidiară sub aspectul acţiunii celui păgubit,
ceea ce face ca acesta să fie chemat în judecată singur, fără a fi necesară introducerea în cauză a prepusului.1196
B. Nu există o ordine în care victima să cheme la răspundere pe comitent sau prepus.1197 Dar cum răspunderea
comitentului este condiţionată de întrunirea în persoana prepusului a condiţiilor pentru fapta proprie, comitentul va
chema în garanţie pe prepus, chiar dacă acest lucru nu a fost făcut de victimă. Chemarea în garanţie are un dublu
avantaj: se vor putea stabili în cadrul unui singur proces toate elementele răspunderii şi hotărârea va fi opozabilă
prepusului, ceea ce va duce la uşurarea acţiunii în regres a comitentului, în situaţia în care acesta a achitat
despăgubirile către victimă.
C. În ceea ce priveşte solidaritatea comitent-prepus, în practica judiciară s-a pus problema modului în care se va
soluţiona aceasta, în situaţia în care prepuşii unor comitenţi diferiţi au provocat împreună un prejudiciu unei terţe
persoane. De exemplu, prepusul societăţii A, împreună cu prepusul societăţii B, produce o pagubă victimei C.
Problema care se pune în acest caz este dacă victima prejudiciului va putea obţine de la oricare dintre cei doi
comitenţi repararea integrală a daunelor produse, deoarece nu există nici o îndoială că cei doi prepuşi vor răspunde
solidar pentru întreg prejudiciul faţă de victimă. Prin urmare, victima prejudiciului va putea acţiona pe oricare dintre
cei doi prepuşi pentru recuperarea integrală a prejudiciului, prepusul care a plătit având acţiune în regres faţă de
celălalt prepus.
În literatura de specialitate şi practica judiciară s-au conturat două soluţii:
a) victima prejudiciului ar avea posibilitatea să se adreseze oricăruia dintre comitenţi pentru repararea integrală
a acestuia, cu motivarea că „dacă sunt mai mulţi comitenţi, ei răspund solidar pentru integralitatea prejudiciului, iar nu
fiecare pentru partea propriului prepus, căci şi prepuşii lor sunt obligaţi solidar la integralitatea prejudiciului
produs”.1198 În acest sens au fost şi unele decizii ale instanţelor;1199
b) victima prejudiciului poate recupera de la fiecare comitent partea de prejudiciu cauzată de prepusul său. Aceasta
deoarece comitentul este garantul propriului prepus, între ei instituindu-se solidaritatea în limitele părţii de prejudiciu
cauzate de prepus. Faţă de victimă numai prepuşii răspund solidar pentru întreg prejudiciu, în timp ce fiecare
comitent este solidar cu propriul său prepus, dar numai în limita prejudiciului cauzat de acesta.1200
Această opinie se reflectă mai nou în literatura de specialitate şi în soluţiile instanţelor judecătoreşti, marcând o nouă
orientare a acestora,1201 arătându-se că în privinţa comitenţilor, aceştia vor răspunde numai pentru o parte din
pagubă, adică pentru aceea corespunzătoare contribuţiei prepusului său, ce se va stabili în funcţie de gravitatea
culpei fiecăruia.
D. În ceea ce priveşte solidaritatea comitent-prepus, în practica judiciară1202 s-a pus problema modului în care se va
soluţiona aceasta, în situaţia în care prepuşii unor comitenţi diferiţi au provocat împreună un prejudiciu unuia dintre
aceşti comitenţi. De exemplu, prepusul societăţii A, împreună cu prepusul societăţii B, produc împreună un accident
auto, prin care se creează un prejudiciu societăţii B. În acest caz, practica judiciară a hotărât, fără excepţie, că
celălalt comitent va răspunde faţă de comitentul prejudiciat, solidar numai cu propriul său prepus, în limita
prejudiciului produs de către acesta. În schimb, prepuşii, vor fi ţinuţi solidar faţă de victima prejudiciului pentru întreg
prejudiciul produs.1203
E. Dacă prepuşii a doi comitenţi produc împreună câte un prejudiciu fiecăruia dintre comitenţi, răspunderea lor va fi
solidară faţă de victimă, iar fiecare comitent va răspunde în solidar cu prepusul său, dar numai limita contribuţia
prepusului său, la repararea prejudiciului suferit de către celălalt comitent prejudiciat.1204
F. În ceea ce priveşte cauzele de exonerare de răspundere, comitentul putea invoca numai acele împrejurări care
sunt de natură să înlăture însăşi răspunderea prepusului pentru fapta proprie. 1205 Comitentul nu avea posibilitatea de
a cere exonerarea de răspundere în baza dispoziţiilor anterioare prevăzute de art. 1000 alin. (5) C.civ. din 1864,
respectiv de a proba că „n-a putut împiedica faptul prejudiciabil”, deoarece această dispoziţie este instituită numai în
favoarea părinţilor, institutorilor şi meşteşugarilor.
De la această regulă există însă o excepţie, prevăzută în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 11/1991, 1206 privind
combaterea concurenţei neloiale, care prevede că fapta de concurenţă neloială săvârşită de un salariat în cursul
atribuţiilor sale de serviciu, atrage răspunderea comerciantului în solidar cu salariatul pentru pagubele pricinuite, în
afară de cazul în care comerciantul va putea dovedi că, potrivit uzanţelor, nu era în măsură să prevină comiterea
faptelor.

282
Această dispoziţie legală, spre deosebire de reglementarea din Codul civil, singulară în legislaţia actuală, dă
posibilitatea exonerării de răspundere a comitentului-comerciant, asemănător cu dispoziţiile mai vechi, cuprinse în
art. 1000 alin. (5) C.civ. din 1864. 1207
Comitentul, potrivit Codului civil, poate invoca acele împrejurări care sunt de natură să înlăture răspunderea pentru
fapta proprie a prepusului, situaţie în care şi el va fi exonerat de răspundere.

Ioan Adam

Note de subsol:
În ceea ce priveşte poziţia literaturii de specialitate franceze, vis a vis de efectele răspunderii comitentului în
raporturile cu victima prejudiciului, a se vedea A. Bénabent, op. cit.,p. 375 şi urm; J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op.
cit., p. 200, 213 şi urm.
Trib. Suprem, dec. nr. 89/1980, R.R.D. nr. 12/1981, p. 104.
E. Lipcanu, Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, Probleme actuale privind răspunderea prevăzută de
art. 1000 alin. (3) C.civ., Ed. Lumina Lex, 1999, p. 162.
N.D. Ghimpa, Acţiunea în regres în domeniul răspunderii civile delictuale, R.R.D.nr. 2/1971, p. 15.
Trib. Suprem, dec. nr. 328/1970, R.R.D. nr. 9/1970, p. 162; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1266/1983, C.D., 1983, p.
286.
M. Eliescu, op. cit., p. 243; E. Puşcariu, Despre solidaritatea civilă, L.P. nr. 12/1957,p. 1436 şi 1440; R. Petrescu, Cu
privire la particularităţile obligaţiilor in solidum, R.R.D.nr. 12/1968, p. 84; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 133; R.
Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 271; L. Pop, op. cit., p. 403.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 6/1973, C.D., 1973, p. 50; Trib. Suprem, dec.nr. 392/1981, C.D., 1981, p. 113.
În cazul în care comitentul achită victimei valoarea pagubei produsă de prepus, chiar dacă în timpul procesului
prepusul se obligă să plătească victimei o sumă mai mare decât valoarea prejudiciului produs, plata diferenţei în plus
nu este opozabilă comitentului, acesta neputând fi obligat să plătească o sumă mai mare decât prejudiciul efectiv
creat. Trib. Suprem,s. pen., dec. nr. 89/1980, R.R.D. nr. 12/1981, p. 104.
Trib. Suprem, dec. nr. 402/1981, R.R.D. nr. 12/1981, p. 105.
I. Anghel, ş.a., op. cit., p. 174.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2463/1958, C.D., 1958, p. 301.
Referitor la această problemă în literatura de specialitate s-a arătat tranşant că „neîndoielnic, în baza art. 1003 C.civ.
din 1864, prepuşii vor răspunde faţă de victimă, solidar, pentru întregul prejudiciu pe care l-au cauzat”, E. Lipcanu,
op. cit., p. 163.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2442/1972, C.D., 1972, p. 411; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 274/1978,R.R.D. nr.
8/1980, p. 41-44; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1266/1983, C.D., 1983, p. 268; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.
1460/1984, C.D., 1984, p. 214-215; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1121/1990, în C. Crişu ş.a., Doctrina şi
jurisprudenţa română 1989-1994,vol. I, p. 722-723, nr. 29. În acelaşi sens, a se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 162-
163; I. Lulă, Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale…, p. 207-209; R. Sanilevici, Caracterul răspunderii
pentru pagubele cauzate prin faptele prepuşilor a două organizaţii socialiste, R.R.D. nr. 9/1975, p. 7-12.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 19/1961, C.D., 1961, p. 65.
Această soluţie este acceptată şi în literatura de specialitate. A se vedea, în acest sens:C. Stătescu, C. Bîrsan, op.
cit., p. 164; I.P. Filipescu, op. cit., p. 147; I. Lulă, Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale…, op. cit., p. 208.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 10/1961, C.D., 1961, p. 65.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 255.
M.Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991.
O. Cojocaru, Consideraţii asupra legii privind combaterea concurenţei neloiale, Dreptul nr. 7-8/1991, p. 107.

9.2.

Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul. Regresul comitentului în jurisprudenţa

vechii reglementări. Corelaţii cu noile dispoziţii legale în materie

Din conţinutul raportului juridic creat urmare a faptei prejudicioase, rezultă dreptul comitentului care a dezdăunat-o pe
victimă, de a pretinde de la prepusul vinovat de producerea pagubei, plata contravalorii despăgubirii, şi obligaţia
prepusului de a plăti comitentului suma pe care a avansat-o cu titlu de despăgubire victimei.

283
Acest raport nu se naşte nemijlocit prin săvârşirea faptei ilicite, şi nici de la data producerii pagubei, ci la o dată
ulterioară, care coincide cu data la care comitentul a dezdăunat victima.
Acest raport care este de drept material se valorifică sub aspect procedural prin chemarea în judecată a prepusului
de către comitent, pe calea acţiunii în regres. Regresul poate fi total, dacă se stabileşte că prepusul este singurul
vinovat de producerea prejudiciului, sau parţial, dacă prepusul reuşeşte să facă dovada unei culpe proprii
a comitentului care a concurat, la producerea prejudiciului. Dacă în procesul pornit de comitent împotriva prepusului
nu se dovedeşte vina prepusului în producerea pagubei, acţiunea în regres se respinge. Într-un asemenea proces,
comitentul nu va trebui să mai dovedească vina prepusului pentru a obţine câştig de cauză, dacă ea a fost deja
stabilită într-un proces anterior, în cadrul căruia s-a admis acţiunea victimei îndreptată împotriva comitentului şi
a prepusului, care au fost obligaţi în solidar la plata despăgubirilor.1208
În cazul în care comitentul a plătit despăgubirile, în raporturile dintre comitent şi prepus trebuie avute în vedere
următoarele premise:
- răspunderea comitentului nu este o răspundere pentru propria faptă, ci o răspundere pentru fapta altuia;
- această răspundere, cât şi solidaritatea dintre comitent şi prepus sunt stabilite în folosul victimei, ca şi măsuri de
garantare, comitentul avansând în locul prepusului despăgubirile datorate de acesta victimei;
- ceea ce prevalează este răspunderea pentru fapta proprie şi, prin urmare, este echitabil ca, în final, prepusul să
suporte singur prejudiciul pe care l-a cauzat.
Din aceste premise decurge dreptul comitentului care a plătit despăgubirile de a se regresa împotriva prepusului.1209
Referitor la acest drept de regres, în literatura de specialitate şi în practica judiciară au fost concretizate câteva
principii.
A. În ceea ce priveşte natura juridică a acţiunii în regres a comitentului asupra prepusului, practica judiciară a statuat
că ne aflăm în faţa unei acţiuni civile, de drept comun, cu toate consecinţele care decurg de aici.
Această problemă s-a pus în practica judiciară în situaţia în care prepusul, autor al prejudiciului, pârât în acţiunea în
regres, se află în raport de muncă, angajatorul său fiind comitentul reclamant. S-a pus întrebarea dacă reclamantul
trebuie să recurgă la mijloacele procedurale specifice răspunderii materiale sau trebuie să recurgă la acţiunea civilă.
Aşa cum am arătat, s-a decis că trebuie să se recurgă la acţiunea civilă, principalul argument fiind acela că victima
prejudiciului are dreptul să acţioneze printr-o acţiune civilă, atât pe comitent, cât şi pe prepus, concomitent, succesiv
sau numai pe unul din ei. Comitentul plătind ca garant, preia prin subrogare, drepturile şi acţiunile victimei. 1210
Temeiul juridic al acţiunii comitentului îl constituia dispoziţiile art. 998-999 C.civ. din 1864, respectiv l-ar putea
constitui în prezent dispoziţiile art. 1357 NCC, respectiv acelaşi temei pe care îl avea şi acţiunea victimei împotriva
prepusului.
B. Comitentul care a plătit are dreptul să recupereze integral de la prepus despăgubirea plătită, chiar dacă faţă de
victimă a răspuns în mod solidar cu prepusul. Această împrejurare nu este de natură să ducă la o divizare a acţiunii
în regres, potrivit regulilor privind recursul contra codebitorilor solidari, instituită prin art. 1052-1053 C.civ. din 1864
1211
, respectiv, în noul context legal pe dispoziţiile art. 1382-1383 NCC . Aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în
raporturile dintre comitent şi prepus, deoarece comitentul ca garant al prepusului se găseşte într-o poziţie similară
fidejusorului sau a unui codebitor solidar care plăteşte o datorie în interesul exclusiv al altui debitor solidar. Prin
urmare regresul codebitorului solidar, potrivit nu se mai divide.1212
C. Prepusul nu se poate apăra împotriva comitentului invocând prezumţia de răspundere instituită de art. 1000 alin.
(3) C.civ. din 1864, respectiv de noile dispoziţii ale art. 1373 NCC, ci numai dovedind fapta proprie a comitentului
care a determinat total sau parţial producerea prejudiciului.
Dacă se va stabili că la producerea prejudiciului a contribuit şi fapta comitentului, în acţiunea în regres, comitentul nu
va putea cere decât restituirea părţii aferente culpei prepusului său. Chiar dacă se admite, în fundamentarea acestei
răspunderi, o prezumţie de vină a comitentului în supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului,
aceasta este numai în interesul victimei. 1213 Pentru a se putea exonera total sau parţial de răspundere, prepusul va
trebui să facă dovada faptei ilicite proprii a comitentului, pe temeiul dispoziţiilor relative la răspunderea pentru fapta
proprie, care a concurat cu fapta lui, cum ar fi ordinele şi instrucţiunile primite de acesta, care au dus la producerea
faptei ilicite.1214
Considerăm că o asemenea apărare va putea fi formulată de prepus numai dacă nu a fost acţionat, în prealabil, în
judecată de către victimă într-un proces în care a figurat ca pârât şi comitentul, proces în urma căruia amândoi să fi
fost obligaţi în solidar să-l dezdăuneze pe reclamant. În caz contrar, apărarea prepusului este ineficientă pentru că
i s-ar opune excepţia autorităţii lucrului judecat.1215
D. În situaţia în care mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent au cauzat împreună prejudiciul, în regresul comitentului
se menţine răspunderea solidară a prepuşilor. Soluţia a fost aplicată constant în practica judiciară, într-o soluţie
opinându-se că întreprinderea „poate cere ca oricare dintre angajaţii vinovaţi de producerea pagubei să fie obligat la
restituirea întregii sume plătite drept despăgubire, faţă de ea angajaţii rămânând obligaţi solidar”, decizie care a avut
în vedere următoarele considerente: 1216
- comitentul răspunde în locul şi pentru prepuşi şi nu alături de aceştia;

284
- comitentul nu se află în aceeaşi situaţie cu cei vinovaţi de producerea pagubei, care, în final, vor trebui să suporte
consecinţele faptei lor;
- comitentul în raporturile cu prepuşii nu are poziţia unui codebitor solidar, nefiindu-i aplicabile prevederile art. 1052-
1053 C.civ. din 1864, respectiv dispoziţiile actuale ale art. 1382, 1383 NCC ;
- comitentul, după plata despăgubirilor, se subrogă integral în drepturile victimei, prepuşii rămânând solidar obligaţi,
aşa cum era şi faţă de victimă.
În literatura de specialitate s-au exprimat şi alte opinii care au aprobat soluţia la care au ajuns instanţele de judecată,
în sensul dreptului pe care-l are comitentul de a urmări pe oricare dintre prepuşii săi pentru întreg prejudiciul produs
de către aceştia, argumentându-se însă această soluţie nu pe ideea solidarităţii, ci pe ideea existenţei unei obligaţii in
solidum. 1217
Apărările pe care le-ar putea invoca prepuşii sunt acelea la care ne-am referit anterior, în plus ei putând invoca că
doar un prepus, sau doar unii dintre ei au cauzat prejudiciul.
E. Probleme deosebite apar la acţiunea în regres, în situaţia în care prepuşii unor comitenţi diferiţi cauzează
prejudiciul unui terţ. În acest caz, se impune să analizăm dacă:
- solidaritatea prepuşilor faţă de victimă atrage şi solidaritatea comitenţilor pentru întreaga despăgubire; sau
- solidaritatea prepuşilor faţă de victimă nu atrage şi solidaritatea comitenţilor, pentru întreaga despăgubire fiecare
comitent în parte fiind solidar cu prepusul său, numai în limita părţii de prejudiciu care-i este imputabilă acestuia.
În ceea ce priveşte solidaritatea între comitenţi pentru întreaga datorie, aceasta nu este posibilă întrucât fiecare
comitent răspunde in solidum în limitele prejudiciului produs de prepuşii săi.
În continuare vom prezenta câteva ipoteze referitoare la regresul comitentului împotriva prepuşilor:
a) în cazul în care fiecare dintre comitenţi a plătit despăgubiri victimei, în limita părţii aferente prejudiciului creat de
prepusul său, fiecare dintre comitenţi are acţiune în regres împotriva prepusului său. Dacă sunt mai mulţi prepuşi ai
aceluiaşi comitent, aceştia vor răspunde solidar faţă de comitent;
b) în cazul în care numai unul dintre comitenţi a  plătit despăgubiri victimei, dar numai în limita părţii de despăgubiri
aferente, acesta se va putea întoarce numai împotriva propriului prepus sau a propriilor prepuşi, caz în care aceştia
vor răspunde solidar.1218 Victima prejudiciului, pentru restul de despăgubire, va putea urmări, fie pe celălalt comitent,
fie pe oricare dintre prepuşi, fără deosebire, deoarece aceştia răspund solidar faţă de victimă;
c) în cazul în care unul dintre comitenţi a plătit mai mult decât partea sa din despăgubire, apare o situaţie mai
complexă, care a fost rezolvată de practica judiciară în felul următor:
- comitentul plătitor poate să urmărească pe celălalt comitent, pentru ceea ce a plătit peste partea aferentă prepuşilor
săi, putând pretinde de la celălalt comitent să i se restituie partea corespunzătoare participării prepuşilor acestuia. 1219
Este normal să fie aşa deoarece fiecare dintre comitenţi garantează victima pentru cauze separate, plata făcută de
către unul dintre comitenţi a întregii despăgubiri, neputând anihila cauzele care au declanşat obligaţia de garanţie
a fiecăruia dintre ceilalţi comitenţi.
Ca urmare a acestui fapt, garanţia comitenţilor rămâne faţă de victimă, putând fi preluată, prin subrogare, de către
comitentul care a plătit.1220
Unii autori1221 nu au împărtăşit această opinie, arătând că în cazul în care unul dintre comitenţi a plătit mai mult el nu
are un drept de regres împotriva celuilalt comitent, singura posibilitate de regres fiind împotriva prepuşilor (proprii şi ai
celuilalt comitent). Numai în mod excepţional ar putea avea un regres împotriva celuilalt comitent, cu condiţia de
a face dovada directă, pe baza dispoziţiilor relative la răspunderea pentru fapta proprie, a unei culpe a acestuia în
alegerea şi supravegherea propriilor prepuşi;
- cuantumul despăgubirilor pe care comitentul plătitor îl poate recupera de la proprii săi prepuşi, în situaţia în care
a plătit mai mult decât partea sa. În acest caz s-a decis în practica judiciară că regresul comitentului este integral şi
nu numai pentru partea aferentă prepuşilor respectivi;1222
Soluţia ni se pare exagerată, pentru suma plătită în plus, comitentul ar trebui să formuleze o acţiune în regres
împotriva celor pentru care a plătit, respectiv prepuşii celuilalt comitent sau a acelui comitent;
- regresul pe care comitentul care a plătit mai mult îl are împotriva prepuşilor altui comitent, are ca obiect numai suma
care corespunde părţii din paguba pe care aceştia au pricinuit-o. Aceşti prepuşi sunt ţinuţi în mod solidar faţă de
comitentul plătitor, deoarece el, plătind, a luat locul celuilalt comitent, bucurându-se de toate drepturile şi acţiunile pe
care acesta le avea.
Dispoziţiile Noului Cod civil în materia răspunderii solidare, respectiv în domeniul raporturilor născute între debitori,
stabilesc faptul că „Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare
a  participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă aceasta participare
nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal
la repararea prejudiciului” (art. 1383 NCC). Aşadar, meritul legiuitorului Noului Cod civil este de a reglementa
expressis verbis acele situaţii neacoperite de un text legal în trecut, respectiv de a nu mai da naştere unor noi
controverse şi speculaţii juridice.

285
Ioan Adam

Note de subsol:
Pentru poziţia literaturii de specialitate franceze vizavi de acţiunea în regres a comitentului împotriva prepusului, a se
vedea A. Bénabent, op. cit., p. 379 şi urm.; J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 200 şi urm.
În jurisprudenţă s-a statuat că răspunderea civilă delictuală a statului în condiţiile art. 504 C. proc. pen. nu este
condiţionată decât de existenţa pagubei suferite de cel îndreptăţit la acţiune, fără nici o distincţie sau restricţie în
raport cu natura sau componentele prejudiciului sau modalitatea culpei. Răspunderea statului se va stabili exclusiv în
funcţie de întinderea pagubei suferite, iar contravaloarea va putea fi recuperată conform art. 507 C. proc. pen. prin
acţiunea în regres împotriva aceluia care cu rea-credinţă sau din neglijenţă gravă a provocat-o, C.S.J., s. civ., dec. nr.
1525/1994, Dreptul nr. 7/1995,p. 90.
Trib. Suprem, dec. nr. 707/1986, R.R.D. nr. 2/1988, p. 68.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 257.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 2/1960, C.D., 1960, p. 11.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 3128/1975, R.R.D. nr. 1/1977, p. 67.
Trib. jud. Constanţa, dec. nr. 4/1969, R.R.D. nr. 10/1969.
Ipoteza care trebuie avută în vedere, pentru ca prepusul să poată formula o apărare de genul celei menţionate este
aceea în care, în procesul anterior, doar comitentul a fost acţionat în judecată de către victimă şi obligat la
despăgubire. În ipoteza de mai sus, prepusul chemat în judecată prin acţiunea în regres ar putea formula şi alte
apărări, invocând, spre exemplu, oricare din acele împrejurări ce se circumscriu noţiunii de „cauză străină”.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 2/1960, C.D., 1960, p. 11.
M. Eliescu, op. cit., p. 304-308.
Trib. Suprem, dec. nr. 612/1962, C.D., 1962, p. 159.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 10/1961, C.D., 1961, p. 65.
Mai mult decât atât, deoarece fiecare dintre comitenţi este ţinut faţă de victimă numai pentru partea de despăgubire
datorată de propriul său prepus, plătind mai mult, a făcut o plată pentru altul, trebuind să i se recunoască un drept de
regres pe temeiul gestiunii de afaceri (în situaţia în care dreptul de regres nu îi este recunoscut pe temeiul subrogaţiei
legale).
I. Anghel, ş.a., op. cit., p. 180.
Trib. Suprem, dec. nr. 612/1962, C.D., 1962, p. 159.

9.3.

Raportul de despăgubire dintre prepusul plătitor şi comitent

Raportul analizat are ca şi conţinut dreptul prepusului care a dezdăunat victima de a pretinde de la comitentul parţial
vinovat de producerea pagubei, plata cotei sale de despăgubire, aferente contribuţiei sale la producerea acelei
pagube, cât şi obligarea comitentului de a achita prepusului partea de despăgubire pe care aceasta din urmă
a achitat-o victimei peste cota sa de contribuţie la cauzarea prejudiciului.
Şi în acest caz, raportul în discuţie nu se naşte direct şi nemijlocit prin comiterea faptei licite, şi nici la data producerii
pagubei, ci la data la care prepusul a dezdăunat victima.
Ipoteza ce se are în vedere este deci aceea în care în procesul pornit de victimă împotriva comitentului şi
a prepusului, aceştia au fost obligaţi în solidar la repararea prejudiciului, reţinându-se însă şi pe seama comitentului
o contribuţie proprie la producerea pagubei, iar victima, fie a fost dezdăunată benevol de către prepus, fie şi-a
recuperat prejudiciul prin executarea silită a prepusului.
Prepusul are, în situaţia examinată, o acţiune în regres împotriva comitentului parţial vinovat de producerea pagubei,
prin care îşi va recupera partea de despăgubire aferentă contribuţiei comitentului şi pe care a suportat-o peste cota
lui de contribuţie.1223

Ioan Adam

Note de subsol:

286
Într-o opinie, rămasă în minoritate, în literatura juridică s-a statut că doar comitentul are dreptul să introducă acţiunea
în regres împotriva prepusului, negându-se celui din urmă dreptul de a-l acţiona în regres pe comitent (D. Paşalega,
Dreptul în regres al organizaţiilor socialiste împotriva angajaţilor vinovaţi, J.N. nr. 3/1961, p. 420).
Opinia majoritară recunoaşte şi prepusului plătitor posibilitatea de a acţiona în regres împotriva comitentului (Fr.
Deak, I.M. Anghel, M.F. Popa, op. cit., p. 176; M. Oancea, Unele probleme în legătură cu răspunderea angajatului
unei persoane juridice, J.N. nr. 7/1963, p. 86).

§10. Corelaţia dintre răspunderea civilă delictuală a diferitelor persoanelor pentru fapta altuia în
lumina prevederilor Noului Cod civil

Din analiza dispoziţiilor Noului Cod civil , se poate observa că acesta reglementează doar două cazuri sau ipoteze de
răspundere civilă delictuală pentru fapta altei persoane. Prima ipoteză este reglementată în art. 1372 şi are valoarea
unui principiu general de răspundere a oricărei persoane căreia îi revine obligaţia legală, contractuală sau judiciară
de a supraveghea pe un minor sau o persoană pusă sub interdicţie judecătorească; evident că răspunderea se
angajează pentru prejudiciul cauzat injust unui terţ prin fapta ilicită a celui aflat sub acea supraveghere.
Sfera persoanelor în sarcina cărora poate să se angajeze o astfel de răspundere este deosebit de largă, de la părinţi
şi până la unităţile penitenciare care au sub autoritatea lor infractori minori. Cea de a doua ipoteză este prevăzută în
art. 1373 NCC , care instituie răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzale prin faptele ilicite ale prepuşilor.
Domeniul destul de larg de aplicare a celor două ipoteze de răspundere creează posibilitatea ca în unele situaţii, prin
săvârşirea de către un minor a unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, să fie implicate prevederile referitoare la
răspunderea diferitelor persoane cărora le poate reveni obligaţia de a-l supraveghea, în condiţiile reglementărilor din
art. 1372 NCC , ori cele privitoare la angajarea răspunderii comitentului pentru fapta propuşilor, care îşi au sediul în
art. 1373 NCC.
Ne vom afla, cu alte cuvinte, în ipoteza unui concurs de prevederi legale, care este necesar să fie soluţionat pentru
ca, în acest fel, să se determine persoana răspunzătoare şi să se stabilească regulile care se aplică în cauză. În alţi
termeni, se impune să se procedeze la o corelare a răspunderii din perspectiva persoanelor care virtual ar putea fi
chemate să răspundă şi ordinea în care aceasta se angajează.
Problema corelaţiei dintre răspunderea diferitelor persoane pentru fapta altuia a constituit o preocupare a doctrinei de
specialitate şi în condiţiile reglementărilor Codului civil . Deşi lipsesc orice prevederi în acest sens, problema a fost
rezolvată corespunzător trebuinţelor teoretice şi practice.
Având în vedere starea legislativă, de lege lata, cu privire la această chestiune, deloc neglijabilă, redactorii Noului
Cod civil au considerat că este necesar să ofere soluţii legislative care să constituie repere pentru o cât mai corectă
şi clară corelaţie între cazurile de răspundere pentru fapta altuia, aşa cum sunt ele reglementate în textele art. 1372
şi art. 1373 NCC . Pe cale de consecinţă, în art. 1374 sunt formulate câteva reguli care se vor aplica în acele situaţii
în care o asemenea corelaţie se impune a fi înfăptuită.
10.1. - Corelaţia răspunderii părinţilor cu răspunderea altor persoane care au obligaţia de a supraveghea pe un
minor în noua reglementare
10.2. - Corelaţia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului cu răspunderea altor persoane în cazul în care
prepusul este un minor. Dezbateri doctrinare şi privire comparativă prin prisma dispoziţiilor Codului civil din 1864 şi
ale Noului Cod civil, relevante în materie

Ioan Adam

10.1.

Corelaţia răspunderii părinţilor cu răspunderea altor persoane care au obligaţia de a supraveghea pe

un minor în noua reglementare

Aşadar, art. 1374 alin. (1) NCC prevede: „Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele
răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului”. Analizând textul de lege, rezultă că în
aceste situaţii operează un transfer de de autoritate de la părinţi la supraveghetori, însă numai pe perioada exercitării
acestor atribuţii.1224 Deşi dispoziţia are o formulare negativă, din cuprinsul său rezultă că în situaţia în care un minor,
autor al unei fapte ilicite şi prejudiciabile, are părinţi, se prezumă că lor le incumbă şi obligaţia de supraveghere, care
de altfel este prevăzută în sarcina acestora de art. 493 NCC, unde se dispune faptul că: „Părinţii au dreptul şi
îndatorirea de supraveghere a copilului minor”.
Astfel, conform art. 1374 alin. (1)NCC , părinţii sunt prezumaţi că au obligaţia de supraveghere a copilului lor minor în
toate cazurile în care acesta săvârşeşte fapte ilicite şi prejudiciabile în dauna altora. Suntem în prezenţa unei
prezumţii legale relative, care poate fi înlăturată de către părinţi prin probă contrară.1225

287
Prin urmare, răspunderea părinţilor are caracter general, deoarece se angajează cu excluderea în întregime
a răspunderii altor persoane; art. 261 NCC dispunând că „Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de
creştere şi educare a copiilor lor minori”. Părinţii însă nu vor răspunde atunci când vor dovedi că în momentul în care
minorul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă, obligaţia de supraveghere a acestuia aparţinea în temeiul legii, al unui
contract sau al unei hotărâri a instanţei competente, altei persoane, cum ar fi: asistentul maternal, cadrul didactic din
învăţământul preuniversitar, persoana căreia i-a fost dat în plasament familial, orice persoană care şi-a asumat
misiunea de a-l instrui pe minor ori a-i organiza timpul liber, centrele de reeducare şi unităţile penitenciare etc.1226
În ipoteza în care părinţii minorului sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a
aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti ori sunt puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori
declaraţi judecătoreşti morţi, obligaţia de supraveghere a acestuia, cu caracter general, dacă tutela a fost instituită,
revine tutorelui, asupra căruia trec drepturile şi obligaţiile părinteşti.
Pe cale de consecinţă, tutorele, la fel ca părintele, urmează să răspundă pentru faptele ilicite şi prejudiciabile ale
copilului minor aflat sub tutelă; la fel ca părinţii, el nu va răspunde dacă face dovada că sunt întrunite condiţiile
răspunderii unei alte persoane, care ar avea obligaţia de supraveghere a minorului în momentul cauzării prejudiciului
Dispoziţia art. 1374 alin. (1) NCC , se referă expres doar la cazul în care este vorba de răspunderea pentru fapta
ilicită săvârşită de un minor. Situaţia în care autorul prejudiciul este un interzis judecătoresc este ignorată.
Aşa fiind, se pune problema corelaţiei dintre răspunderea diferitelor persoane care ar putea fi chemate de lege să
repare prejudiciul cauzat de către acesta. Dacă interzisul judecătoresc este încă minor şi se află sub ocrotirea
părinţilor, obligaţia generală de supraveghere în ce-l priveşte revine acestora, ci vor răspunde pentru faptele sale
ilicite, cu excepţia cazului în care fac dovada că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii altei persoane care ar avea
obligaţia de a-l supraveghea în momentul săvârşirii faptei ilicite.
Problema este mai dificilă, în lipsa unei reglementări exprese, atunci când minorul devine major şi se află încă sub
interdicţie ori punerea sub interdicţie vizează o persoană ajunsă deja la vârsta majoratului, situaţii în care este
obligatoriu ca instanţa de judecată competentă, care va fi instanţa de tutelă, să-i numească un tutore.
Credem că se va aplica, mutatis mulandis, aceeaşi regulă ca în cazul răspunderii pentru fapta ilicită şi prejudiciabila
a minorului. Aceasta înseamnă că obligaţia de supraveghere şi răspunderea generală pentru fapta ilicită a interzisului
vor reveni tutorelui. El însă nu va răspunde dacă va face dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii altei
persoane care avea obligaţia de a-l supraveghea pe interzisul judecătoresc în momentul în carc a săvârşii fapta ilicită
şi a cauzat prejudiciul suferit de victimă.
În literatura de specialitate1227 s-a susţinut că în cazul în care institutorul sau meşteşugarul a fost obligat la repararea
integrală a prejudiciului, el va avea o acţiune în regres împotriva părintelui copilului minor, întemeiată pe prevederile
art. 998-999 C.civ. din 1864, trebuind însă să facă dovada că fapta ilicită a minorului s-a datorat şi carenţelor de
educaţie a minorului, care sunt imputabile părinţilor. O asemenea acţiune în regres, se susţine că ar putea fi
îndreptată şi împotriva altor persoane, care exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti.
Considerăm că o asemenea acţiune în regres nu este posibilă, deoarece vine în contradicţie cu însăşi premisa de la
care s-a pornit. Prin urmare, pe de o parte, se reţine culpa în supraveghere a institutorului sau meşteşugarului, care
exclude răspunderea părintelui pe acest temei, pe de altă parte se admite că părintele ar putea fi făcut responsabil în
baza prevederilor art. 998-999 C.civ. din 1864, însă cu motivarea culpei în creşterea şi educarea minorului.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că, odată stabilită vinovăţia institutorului în condiţiile prevăzute de art. 1000 alin.
(4) C.civ. din 1864, într-o consecvenţă logică, trebuie să admitem că cel vinovat n-a putut face dovada prevăzută de
dispoziţiile art. 1000 alin. (5) C.civ. din 1864, adică aceea că n-a putut împiedica faptul prejudiciabil. O asemenea
dovadă ar fi fost şi împrejurarea că, deşi supravegherea ucenicului sau elevului s-a făcut în condiţiile de exigenţă
cerute, totuşi faptul prejudiciabil s-a produs datorită lipsurilor cu privire la educaţia minorului, care sunt imputabile
părinţilor.
Aşa fiind, admiterea posibilităţii unei acţiuni în regres a institutorului sau meşteşugarului împotriva părintelui,
întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C.civ. din 1864, se poate face doar la modul teoretic, aşa cum se poate admite
posibilitatea unei asemenea acţiuni îndreptate împotriva oricărei persoane. Practic vorbind, în această ipoteză,
o asemenea acţiune n-ar putea avea, din punct de vedere logic, nici o eficienţă.

Ioan Adam

Note de subsol:
L.R. Boilă, Noul Cod civil, Comentariu pe articole, op. cit., p. 1441.
Trib. Suprem, dec. nr. 18/1982, R.R.D. nr. 3/1983, p. 67.
În practica judiciară s-a arătat că părăsirea şcolii de către elev, autor al unui fapt ilicit, nu constituie o lipsă de
supraveghere, câtă vreme nu era obligatorie o supraveghere strictă, şi nu a fost încălcată numai disciplina şcolară, că

288
paguba nu este consecinţa lipsei de supraveghere a institutorilor, ci a carenţelor de educaţie a copilului, imputabile
părinţilor. Soluţia nu este justă, deoarece răspunderea institutorilor trece înaintea răspunderii părinţilor, care este
generală şi subsidiară. Numai dacă răspunderea institutorilor era înlăturată, care nu s-a făcut în această speţă, în
subsidiar, ar fi fost atrasă răspunderea părinţilor - Trib. jud. Suceava, s. civ., dec. nr. 1347/1991, Dreptul nr. 10/1992,
p. 59-60. Dar, odată făcută această dovadă admisă de lege [art. 1000 alin. (5) C.civ. din 1864], respectiv că şi-au
îndeplinit îndatorirea de supraveghere, însă nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, imediat răspunderea părinţilor
redevine activă şi trece pe primul plan, deoarece aceştia răspund nu numai pentru lipsa de supraveghere, dar şi
pentru carenţele în educaţia copiilor lor.
Această soluţie poate fi admisă şi în acele ipoteze în care supravegherea exercitată de cadrul didactic nu a putut
împiedica faptul prejudiciabil, cum ar fi, de exemplu: în timp ce profesorul scrie la tablă, un elev turbulent aruncă cu
o cretă asupra altui elev, producându-i o vătămare corporală, în ipoteza în care, în timpul recreaţiei, un elev loveşte
pe neaşteptate pe un coleg de al său şi îi produce o vătămare corporală gravă sau în situaţia în care prejudiciul a fost
provocat însuşi profesorului sau meşteşugarului etc.
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit.,p. 161.

10.2.

Corelaţia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului cu răspunderea altor persoane în cazul
în care prepusul este un minor. Dezbateri doctrinare şi privire comparativă prin prisma dispoziţiilor
Codului civil din 1864 şi ale Noului Cod civil, relevante în materie

Această corelaţie este necesar a fi descifrată numai în situaţia în care prepusul care săvârşeşte fapta ilicită şi
prejudiciabilă este un minor. Este ştiut că, de regulă, deşi nu în mod exclusiv, raportul de prepuşenie se naşte dintr-
un contract de muncă, iar minorul dobândeşte capacitate de muncă la îndeplinirea vârstei de 16 ani; mai mult, şi
minorul care a împlinit vârsta de 15 ani poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat, cu acordul
părinţilor sau al altor reprezentanţi legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele
sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională. Într-o atare ipoteză, minorul
se află sub supravegherea părinţilor sau altor persoane care au această obligaţie şi, în acelaşi timp, în exercitarea
funcţiilor care i-au fost încredinţate de comitent, sub autoritatea şi controlul comitentului.
Ce se întâmplă în cazul în care prepusul este un minor şi săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii în cadrul
raportului de prepuşenie, în exercitarea funcţiei ce i-a fost încredinţată de comitent? Cine va răspunde pentru
prejudiciul cauzat? Comitentul sau persoana care are obligaţia de a-l supraveghea pe acel minor? Răspunsul a fost
corect formulat de multă vreme. Astfel, literatura de specialitate şi practica judiciară consideră că, atunci când sunt
prezente condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului minor, se va angaja în mod obligatoriu şi exclusiv
răspunderea comitentului; în această ipoteză, răspunderea părinţilor este exclusă, indiferent dacă minorul, în acelaşi
timp prepus, cauzează un prejudiciu unei terţe persoane sau comitentului însuşi. 1228 De la această regulă s-a adus
o singură excepţie care intervine în acea împrejurare în care părintele are şi calitatea de comitent în raportul cu
copilul său minor, când victima poate opta între răspunderea pentru fapta altuia prevăzută în vechia reglementare
a acestei problematici, de art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, şi răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (3) C.civ. din
1864.
Această soluţie este preluată integral în textele Noului Cod civil , cu precizarea că este aplicabilă corelaţiei dintre
răspunderea comitentului şi răspunderea oricărei alte persoane care are obligaţia de supraveghere a unui minor, ce
săvârşeşte fapta prejudiciabilă, fiind prepus şi acţionând în exercitarea funcţiei ce i-a fost încredinţată. Astfel, art.
1374 alin. (2) NCC dispune cu claritate: „Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta
prejudiciabilă săvârşită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este
părintele minorului care a  săvârşit fapta ilicită, victima are dreptul de a  opta asupra temeiului răspunderii”.
Deşi formularea primei fraze a textului citat se referă la corelaţia dintre răspunderea oricărei persoane care are
obligaţia de a supraveghea pe un minor şi răspunderea comitentului, este regretabil că în fraza a doua se referă doar
la ipoteza în care comitentul este părintele minorului, dându-i posibilitatea victimei de a opta între răspunderea pe
temeiul art. 1372 şi răspunderea pe temeiul art. 1373 NCC .
Lipsa de consecvenţă şi coordonare este evidentă. Aceasta însă nu ne pune în imposibilitate de a da textului
o interpretare extensivă, astfel el urmează să se aplice în toate situaţiile în care părintele sau o altă persoană care
are obligaţia de a supraveghea pe minorul care a săvârşit fapta ilicită este în acelaşi timp, şi comitent în raport cu
minorul în cauză.
În ipotezele de acest fel, victima va avea dreptul, în opinia noastră, de a opta asupra temeiului legal al răspunderii pe
prevederile art. 1372 sau ale art. 1373 NCC .

Ioan Adam

289
Note de subsol:
A se vedea: T.R. Popescu, A. Anca, op. cit., p. 207-208; I.M. Anghel, M.F. Popa,Fr. Deak, op. cit., p. 156; M. Eliescu,
op. cit., p. 308-209; C. Stătescu, op. cit., p. 70-72;E. Lipcanu, op. cit., p. 140-146.

Capitolul IV Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, de animale şi de edificii

Corespondenţa dispoziţiilor legale vechi în Noul Cod civil. Comparaţii, analogii, aspecte
revoluţionare în materia răspunderii civile delictuale

Secţiunea 1. Aspecte generale. Sediul materiei

Secţiunea a  2-a. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general
Secţiunea a  3-a. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Secţiunea a  4-a. Răspunderea pentru ruina edificiului în lumina dispoziţiilor Codului civil din 1864,
respectiv a prevederilor Noului Cod civil
Secţiunea a  5-a. Alte cazuri de răspundere cuprinse în noua reglementare. Actio de effusis et dejectis
Secţiunea a  6-a. Răspunderea pentru produse defectuoase

Ioan Adam

Secţiunea 1. Aspecte generale. Sediul materiei

Pentru a putea fi înţeleasă mai bine acestă modalitate de răspundere, s-au analizat comparativ prevederile Codului
civil din 1864 (în baza cărora s-au promovat acţiuni pendinte la acestă dată pe rolul instanţelor de judecată), cu cele
ale Noului Cod civil , fiind necesar în opinia noastră a prezenta, pe alocuri, şi evoluţia acestor instituţii, expunere
fundamentată pe aspecte doctrinare şi pe soluţii jurisprudenţiale, ce au constituit premisele naşterii noilor
reglementări în materie. Desigur, din studiul comparativ se poate deduce şi presiunea dotrinei şi jurisprudenţei în
determinarea elaborării noilor texte, care vor sta la baza unui nou val de teorii doctrinare şi unor noi rezolvări ale
cazurilor concrete în practica instanţelor de judecată. Trebuie să remarcăm totodată din analiza comparativă şi
a noilor tendinţe de obiectivizare a răspunderii civile delictuale, tendinţe moderne care au rolul de a responsabiliza şi
mai mult potenţialele persoane a căror răspundere poate fi atrasă. După acest tip de expunere în oglindă, ne-am oprit
atenţia asupra sublinierii particularităţilor dispoziţiilor Noului Cod civil , expuse în cronologia în care legiuitorul le-a
elaborat, ca în finalul acestui capitol să prezentăm în detaliu cazul „răspunderii pentru produse defectuoase”,
datorită importanţei şi actualităţii acestui tip de răspundere într-o societate de consum ca a noastră.
Reglementarea ipotezelor care se înscriu în sfera acestor forme de răspundere o găsim în Noul Cod civil în Cartea
a V-a, Titlul II, Capitolul IV, Secţiunea a V-a, în art. 1375-1380. Această structură şi reglementare a fost generată de
soluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale în acord cu necesităţile stringente de ordin social şi economic.
Aşadar, cronologia pe articole a acestor texte şi instituţii este următoarea:
art. 1375 NCC reglementează „Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale”;
art. 1376 NCC reglementează „Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri;
art. 1377 NCC reglementează „Noţiunea de pază”, ca o lămurire legislativă lăudabilă adusă acestei noţiuni, în
completarea articolelor amintite mai sus;
art. 1378 NCC reglementează „Răspunderea pentru ruina edificiului;
art. 1379 NCC reglementează „Alte cazuri de răspundere”, respectiv a celui care ocupă un imobil pentru prejudiciul
cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru;
art. 1380 NCC care reglementează cauzele de exonerare.

Ioan Adam

Secţiunea a 2-a. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

§1.  Reglementarea Codului civil din 1864

§2.  Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în Noul Cod civil

290
§3.  Fundamentarea răspunderii
§4.  Condiţiile răspunderii
§5.  Cauzele de exonerare de răspundere
§6.  Efectele răspunderii pentru lucruri
§7.  Corelaţia răspunderii pentru lucruri cu alte feluri de răspundere

Ioan Adam

§1. Reglementarea Codului civil din 1864

Potrivit dispoziţiilor Codului civil din 1864, respectiv a  art. 1000 alin. (1), „suntem de asemenea responsabili de
prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a  răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza
noastră”.
Iniţial acest text a fost considerat ca o introducere la răspunderea pentru fapta altuia şi la răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de animale ori de edificii [art. 1000 alin. (2)-(4), art. 1001 şi 1002 C.civ. din 1864].
Nu a fost în intenţia iniţială a legiuitorului ca acest text să aibă o aplicare directă în cadrul unor anumite raporturi
juridice. Practic, atunci când a fost nevoie de o răspundere pentru lucruri, distinctă de cea pentru animale şi cea
pentru edificii, în textul de lege „s-a descoperit” temeiul juridic al răspunderii pentru lucruri.
Progresul tehnic şi dezvoltarea maşinismului, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au făcut să apară
accidentele de muncă şi cele de circulaţie, unde maşinile ocupau un loc important, accidente ale căror cauze şi
imputabilitate rămâneau anonime. În aceste cazuri, răspunderea se putea angaja numai în condiţiile răspunderii
pentru fapta proprie, fiind necesară dovedirea vinovăţiei persoanei răspunzătoare, lucru care de cele mai multe ori
era imposibil. Considerându-se insuficiente reglementările existente, deoarece în unele situaţii făceau chiar
imposibilă dovedirea vinovăţiei celui care deţinea sau exploata anumite maşini şi agregate, începe un amplu proces
de reevaluare, sub aspect juridic a reglementărilor existente, interpretare care trebuia să răspundă la noile exigenţe
impuse de progresul tehnic.
După unele ezitări, atât jurisprudenţa, cât şi doctrina au admis că art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, concretizează, cu
rang de principiu, regula răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucrurile ce sunt sub paza noastră, 1229 în temeiul
căruia cel păgubit poate obţine repararea prejudiciului, fără a fi necesar să facă dovada vinovăţiei celui chemat să
răspundă. În aceste condiţii, art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, încetează să mai fie considerat ca o simplă
introducere pentru art. 1001 şi 1002 C.civ. din 1864, ci ca un articol de sine stătător, care reglementează
o răspundere distinctă.1230
Pentru a se putea concretiza acest principiu, s-a ţinut seama, cu deosebire, de reglementările cuprinse în art. 1001
C.civ. din 1864, ajungându-se în final la o interpretare corelată a tuturor textelor de la răspunderea civilă, trăgându-se
concluzia că răspunderile instituite prin art. 1001-1002 C.civ. din 1864, nu sunt altceva decât cazuri particulare de
aplicare a principiului instituit de art. 1000 alin. (1) din acest cod.

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 336.
În ţara noastră, practica judiciară a consacrat această interpretare începând cu anul 1907. C.A. Bucureşti, dec. din
13.2.1907, Dreptul nr. 21/1907, p. 167-170.

§2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în Noul Cod civil

În mod similar cu dispoziţiile art. 1000 alin. (1) teza a  II-a C.civ. din 1864, Noul Cod civil consacră un principiu
general de răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri, după cum în decursul timpului, doctrina 1231 şi
jurisprudenţa au conceptualizat această formă de răspundere, astfel: „Oricine este obligat să repare, independent de
orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.”
2.1. - Reglementare şi domeniul de aplicare
2.2. - Noţiunea dată termenului de „lucru” în evoluţia doctrinară naţională
2.3. - Noţiunile de „pază” şi de „paznic al lucrului” privite prin prisma dispoziţiilor Codului civil din 1864, ale Noului
Cod civil şi a jurisprudenţei relevante în materie

291
2.4. - Noţiunea de pază în lumina Noului Cod civil. Aspecte particulare
2.5. - Viziunea doctrinară asupra noţiunii de „cauzare a prejudiciului de către lucru”
2.6. - Beneficiarii prevederilor art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, respectiv a prevederilor de actualitate ale art. 1376
NCC

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens: M. Eliescu, op. cit., p. 335-374; L.R. Boilă, op. cit., p. 109-174; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F.
Popa, op. cit., p.185-234, apudL. Pop, op. cit., p. 462.

2.1.

Reglementare şi domeniul de aplicare

Acesta este în indisolubilă legătură cu termenul de „ pază juridică”, aşa cum este definit în art. 1377 NCC , context în
care răspunderea se angajează pentru lucrurile care se află în paza juridică a unei persoane, responsabile pentru
prejudiciul cauzat de acest lucru.
Fundamentul răspunderii se regăseşte în alin. (1) al art. 1376 NCC , prin care se impune obligaţia de reparare în
sarcina celui care are paza lucrului, iar aceasta este independentă de orice culpă, de orice vinovăţie. Pe cale de
consecinţă, extragem ideea conform căreia, această fundamentare a răspunderii delictuale pentru prejudiciile
cauzate de lucruri, prin asemănare cu răspunderea pentru animale, este una obiectivă, fără culpă, clădită pe ideea
şi/sau obligaţia de garanţie, dar şi pe ideea de risc de activitate.
Prin dispozitiile alin. (2) al art. 1376 NCC , legiuitorul încearcă să reglementeze o sferă controversată în practică şi
doctrină1232, cea a cazurilor coliziunii unor vehicule şi a altor cazuri similare. Lămurirea vine din a doua frază
a aceluiaşi alineat, care precizează faptul că sarcina reparării tuturor prejudiciilor suferite de păzitorii juridici ai
vehicolelor îi va reveni „numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore”, în
ipoteza în care situaţia a fost total imprevizibilă şi inevitabilă.
Jurisprudenţa a extins răspunderea şi la acele lucruri, care în anumite împrejurări pot fi considerate ca neaparţinând
cuiva. Un exemplu în acest sens ar fi precipitaţiile sub forma ţurţurilor de gheaţă, a straturilor de zăpadă depuse pe
acoperişul un imobil ori a apei de ploaie, care prin cădere pot provoca prejudicii ce pot atrage răspunderea
proprietarului clădirii.
Important de precizat este faptul că fapta lucrului este în raport cu prejudiciul, însă nu ralaţie exclusiv cauzală.
Această faptă a lucrului (prin analogie, şi a animalului), presupune un impact material, dar şi un rol activ al lucrului
(sau animalului), având deci o eficienţă cauzală pentru generarea ori majorarea pagubei. 1233 Persoana prejudiciată
trebuie să dovedească această implicare materială a lucrului în cauzarea evenimentului prejudicios, moment de la
care operează prezumţia că lucrul a avut rol activ în cauzarea pagubei, atrăgând în acest fel răspunderea păzitorului
acestuia. Numai în condiţiile art. 1380 NCC , păzitorul poate fi exonerat de raspundere, dacă demonstrează că
prejudiciul a fost „cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.”
Aici se impune a prezenta unele ipoteze din practică, spre exemplu, în situaţia în care propritarul unui autoturism este
victima unui furt, acesta nu mai răspunde de paza juridică a acestui bun, nemaifuncţionând faţă de acesta prezumţia
de răspundere. Hoţul, folosind bunul pentru interesul său, devine paznicul juridic al acestuia, chiar şi în lipsa unui
transfer convenţional dintre el şi proprietar, fiind răspunzător de eventualele prejudicii pe care lucrul, în speţă,
autoturismul furat l-ar crea, însuşindu-şi pe nedrept „supravegherea şi controlul” asupra acestui bun.
Un alt exemplu din practică, situaţie ce a trezit controverse, este legat de faptul că cel care a primit un lucru cu titlu de
închiriere a devenit noul păzitor juridic al acestuia şi, astfel, va raspunde pentru riscurile de care este legat lucrul,
inclusiv pentru cele provenind din vicii ale lucrului. Într-o speţă, cel care a închiriat un autoturism de la proprietar în
scopul de a presta servicii de taximetrie a produs un accident soldat cu prejudicii de ordin material, prin intrarea în
coliziune cu un alt autoturism parcat, deoarece a părăsit autoturismul, în pantă, neasigurând regulamentar maşina, ci
doar oprind motorul cu levierul introdus într-o treaptă de viteză, fără a trage frâna de mână, care, în acest fel a scăpat
din compresie, datorită unui viciu de uzură la cutie, ştiut de chiriaş. Problemele ridicate în practică au fost legate de
persoana căreia i se poate trage răspunderea: proprietarului maşinii care este responsabil de paza structurii, ori
chiriaşul care este paznicul juridic al bunului, ori amândurora. Aici trebuie să dăm valoare principiului conform căruia,
chiriaşul nu poate obiecta în sensul în care paza structurii a rămas în sarcina proprietarului, iar paguba a fost
provocata de un viciu al lucrului, acesta apropriindu-şi întreaga pază a bunului, folosind acest autoturism pentru profit
şi în condiţii de exploatare ridicate. Cu atât mai mult, proprietarul trebuie exonerat de răspundere în situaţia în care
a predat maşina cu Inspecţia Tehnică Periodică valabilă (deoarece în cadrul acestei proceduri nu pot fi indentificate

292
aceste tipuri de defecţiuni), vicii ce au fost cunoscute şi produse de către chiriaş prin această exploatare în regim
special.
În prezent, atât pentru coliziunile vehicolelor cât şi pentru alte modalităţi în care acestea provoacă pagube, sunt
aplicabile dispoziţiile art. 1376 alin. (2) NCC .
Nevoile practice au condus la aceasta reglementare care se poate analiza sub trei aspecte:
a) Lucrul (sau animalul) a avut o mişcare, un dinamism propriu la momentul evenimentului prejudiciabil, întrând în
contact cu bunul ori persoana prejudiciată, caz în care nu mai este necesară aducerea altor dovezi de către victimă,
dacă acest fapt este notoriu ori deja demonstrat;
b) În ipoteza în care nu s-a putut proba existenţa contactului mai sus menţionat, aplicarea dispoziţiilor art. 1376 NCC
ar părea ineficace în protejarea victimei, dar realităţile cotidiene ne pun în faţa celor mai diverse cazuri. Astfel,
o piatră ridicată de roţile unei maşini aflată în mişcare, şi proiectată într-un alt vehicul, ori într-o persoană, va putea
atrage răspunderea proprietarului acestei maşini.
c) O altă ipoteză ar fi cea a inactivităţii lucrului care declanşează evenimentul prejudiciabil, a imobilităţii acestuia la
acel moment. Ar fi cazul unei scări nejustificat alunecoasă care a condus la accidentarea unei persoane care nu se
aştepta să fie surprinsă de aceasta stare, premisă în care „proprietarul imobilului nu va putea fi exonerat de
răspundere pentru rolul pasiv al lucrului.” 1234
O altă observaţie trebuie făcută în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al art. 1376 NCC , în sensul în care acesta
vizează lucrurile neînsufleţite, mobile şi imobile, conduse de persoane sau inerte, cum ar fi copaci, stânci, conducte,
bucăţi de pământ, cărucioare de cumpărături, etc., care prin dinamismul indus, provocat ori neglijat, determină, după
caz, prăbuşirea, ruperea, alunecarea, comprimarea, izbirea acestor elemente de un bun sau de o persoană,
provocând astfel evenimentul prejudicios. Răspunderea pentru aceste prejudicii fiind atrasă numai dacă „lucrul s-a
aflat sub paza” persoanei responsabile.
Acest articol mai vizează şi alte elemente care sunt asimilate noţiunii de „lucruri”, ca apele, fumul, undele, valurile ori
chiar aburii, navele şi aeronavele, dar nu vizează însă şi corpul uman. În practică şi doctrină s-a afirmat faptul că
motocicleta formează un singur ansamblu cu motociclistul 1235 şi deci conducătorul acestui vehicul va răspunde pentru
prejudiciul cauzat de lucru, nu pentru fapta proprie.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens: I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 213-216;M. Eliescu, op. cit., p. 358-361; V.
Neguţ, Funcţionarea răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de ciocnirea de autovehicole, R.R.D. nr. 6/1973, p.
40-43; M.N. Costin, G. Maior, Coliziunea de vehicule, în Studia Universitas „Babeş-Bolyai”, Jurisprudentia nr.
2/1989,p. 88-90, apudL. Pop, op. cit., p. 463-464.
A se vedea, în acest sens, I. Turcu, op. cit., p. 495.
I. Turcu, op. cit., p. 497.
Idem, p. 498.

2.2.

Noţiunea dată termenului de „lucru” în evoluţia doctrinară naţională

Definirea noţiunii de lucru a cunoscut o evoluţie sinuoasă de-a lungul timpului. Iniţial, datorită faptului că prin art.
1002 C.civ. din 1864 era instituită răspunderea pentru edificii. S-a considerat că art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 se
referă numai la lucrurile mobile, nu şi la cele imobile. Această limitare nu a fost primită pentru că art. 1002 din acelaşi
cod se referă numai la edificii, nu la lucruri în general, şi nu se aplică decât în caz de ruină a  acestora datorată relei
întreţineri sau unui viciu de construcţie. Un edificiu, însă, poate produce pagube nu numai datorită viciilor de
construcţie sau lipsei de întreţinere a acestuia.
Majoritatea autorilor nu şi-au însuşit acest punct de vedere, nici măcar în perspectiva unei viitoare reglementări. De
lege lata, se admite că art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 se referă la lucruri neînsufleţite, mobile sau imobile,
indiferent dacă acestea, prin natura lor, sunt sau nu potenţial periculoase, dacă au sau nu un dinamism propriu sau
dacă au produs prejudiciul fiind în mişcare sau aflându-se în staţionare. 1236 În privinţa lucrurilor imobile, legea nu
distinge între imobile prin natura lor şi cele care şi-au dobândit calitatea prin destinaţia dată de proprietar.1237
Nu intră sub incidenţa acestei răspunderi acele bunuri, care prin lege, au instituită o răspundere specială şi anume:

293
a) animalele, pentru care este instituită răspunderea prevăzută de art. 1001 C.civ. din 1864. Pentru ipoteza în care
prejudiciul apare în legătură cu un vehicul tras de animale, urmează a distinge după cum paguba este produsă de
mişcările animalului, caz în care s-au aplicat dispoziţiile art. 1001 C.civ. din 1864, sau paguba se datorează lucrului
transportat sau însuşi vehiculului, caz în care s-au aplicat prevederile art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864;
b) edificiile, în cazul în care prejudiciul a fost produs prin ruina acestuia ca urmare a lipsei de întreţinere sau a unui
viciu de construcţie, caz prevăzut de art. 1002 C.civ. din 1864;
c) aeronavele, caz în care se răspunde potrivit art. 47 C.aerian;
d) instalaţii nucleare, în cazul cărora se răspunde potrivit Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă,
reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare;1238
e) lucrurile nesusceptibile de apropriere, cum sunt lumina soarelui sau aerul (res communes), care nu sunt în paza
cuiva;
f) lucrurile fără stăpân, care până a intra în proprietatea statului, de fapta lor răspunde cel care le are în folosinţă.
Răspunderea nu intervine nici atunci când prejudiciul este provocat de însuşi corpul uman, acesta neputând fi
asimilat unui lucru. În acest caz, în contextul dispoziţiilor Codului civil din 1864, s-au aplicat dispoziţiile art. 998-999,
iar, în prezent, dispoziţiile art. 1357 NCC.
De asemenea, răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 nu se va aplica în acele situaţii în care
lucrul este un simplu instrument al omului în cauzarea prejudiciului. De exemplu, când o persoană săvârşeşte o faptă
ilicită cu intenţie, între lucru şi prejudiciu nu poate exista un raport de cauzalitate şi prin urmare vor fi incidente
prevederile art. 998-999 C.civ. din 1864 şi nu cele ale art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, respectiv, în noul context
legal, se vor aplica dispoziţiile art. 1357 şi nu cele ale art. 1376 NCC.
Răspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri în general, a fost aplicată de către instanţele de judecată în foarte
multe situaţii, când prejudiciile au fost provocate prin: accidente de circulaţie, explozia unui cazan sau a unei
conducte de gaze naturale, căderea unui arbore sau a gheţii de pe un acoperiş, căderea unui ghiveci cu flori de la
balcon etc.
Conchidem, arătând că art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 a fost un text de aplicaţie generală (preluat de art. 1376
NCC ), interpretarea sa extensivă fiind de natură să faciliteze fundamentarea obiectivă a răspunderii pentru lucruri şi
aplicarea cu generozitate a principiului conform căruia ceea ce trebuie să prevaleze într-o problemă de răspundere
civilă delictuală este ca victima prejudiciului să fie despăgubită.

Ioan Adam

Note de subsol:
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 234-235.
Trib. jud. Sălaj, s. civ., dec. nr. 3/1984, R.R.D. nr. 6/1984, p. 65.
Republicată în M.Of. nr. 552 din 27 iunie 2006.

2.3.

Noţiunile de „pază” şi de „paznic al lucrului” privite prin prisma dispoziţiilor Codului civil din 1864,
ale Noului Cod civil şi a jurisprudenţei relevante în materie

Dacă, în privinţa răspunderii pentru animale, legiuitorul a făcut responsabil pe proprietar sau pe cel care se serveşte
de animal în timpul serviciului, dacă singur proprietarul edificiului e responsabil de daunele produse prin ruina
acestuia, art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 se limita să prevadă că suntem responsabili de prejudiciul cauzat de
„lucrurile ce sunt sub paza noastră”, fără a defini noţiunea de pază. După unele ezitări, s-a ajuns la concluzia, sub
aspectul răspunderii menţionate, că este vorba de paza juridică şi nu de paza materială. Mai târziu, legiuitorul
contemporan, simţind presiunea factorului social, a doctrinei şi jurisprudenţei, a definit „noţiunea de pază” în cuprinsul
art. 1377 NCC, aspect pe care o să îl prezentăm în detaliu la o secţiune următoare a acestui studiu.
Pentru a putea defini noţiunea de „pază a lucrului”, aşa cum a fost înţeleasă în vechea reglementare, este necesar ca
textul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 să fie completat cu prevederile art. 1001 din acelaşi cod, care, referindu-se la
răspunderea pentru animale, are o redactare mai cuprinzătoare, dispunând că este răspunzător „proprietarul
animalului (…) sau acela care se serveşte de dânsul în cursul serviciului”, fie „că animalul se află sub paza sa, sau
a  scăpat”.
Pentru a se putea defini noţiunea de „pază juridică” a lucrului, în literatura de specialitate, în perioada tranziţiei de la
Codul civil la Noul Cod civil , dar şi înainte de această perioadă, au fost propuse mai multe criterii.

294
A. Un prim criteriu, care nu a fost primit nici de literatura de specialitate şi nici de practica judiciară,1239 a definit paza
juridică plecând de la ideea riscului-profit, în sensul că aceasta revine celui ce trage foloasele, potrivit concepţiei ubi
emolumentum ibi onus.1240 Acestui criteriu i s-a obiectat că există lucruri, care nu aduc nici un profit, deşi omul se
foloseşte de ele, cum este cazul serviciilor gratuite, ori lucrul aduce profit fără a fi folosit, cum este cazul lucrurilor
imobile închiriate.
B. Un alt criteriu adoptat de teoria noastră şi de practica judiciară este cel al direcţiunii, al autorităţii asupra lucrului,
păzitorul lucrului fiind cel care are dreptul de a conduce, controla şi supraveghea în mod independent activitatea
lucrului. Potrivit acestui criteriu persoana respectivă trebuie să aibă un drept asupra lucrului, astfel încât nu este
necesar ca să aibă paza materială, ci paza juridică. Dar, potrivit acestei teorii, hoţii sau uzurpatorii lucrului, care nu au
paza juridică, nu pot răspunde pentru fapta lucrului.
Pornind de la acest criteriu în literatura de specialitate paza juridică a fost definită ca fiind puterea de direcţie, control
şi supraveghere pe care o persoană fizică sau juridică o poate exercita în mod independent, asupra unui lucru sau
animal.1241
Prin urmare, numai cel care are lucrul în serviciul său şi poate exercita asupra lui o putere independentă de direcţie şi
control, fiind în măsură să păzească pe alţii de daunele pe care le-ar produce, este paznicul lucrului, calitate în care
este chemat să răspundă pentru fapta păgubitoare a acestuia.
„Paza juridică” se deosebeşte în mod esenţial de „paza materială”. Dacă paza juridică este puterea de direcţie,
control şi supraveghere care se exercită în mod independent asupra unui lucru, paza materială este tot o putere de
direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană fizică sau juridică o exercită asupra unui lucru, dar care este sub
autoritatea păzitorului juridic. Prin urmare, păzitorul material al unui lucru nu exercită această putere în mod
independent, ci la ordinele şi instrucţiunile păzitorului juridic.1242
De cele mai multe ori cel care are paza juridică are şi paza materială a lucrului (de exemplu proprietarul unui
autoturism îl foloseşte el însuşi), dar de multe ori, paza juridică poate aparţine unei persoane, iar paza materială altei
persoane (de exemplu proprietarul unui autovehicul în calitate de comitent, încredinţează autovehiculul unui prepus-
şofer, care să-i asigure exploatarea, în interesul comitentului). În aceste condiţii art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, se
aplică celui care are paza juridică, iar tragerea la răspundere a celui care are paza materială va fi posibilă numai în
condiţiile art. 998-999 al aceluiaşi cod. Urmărind acelaşi raţionament juridic, în cazul mai sus amintit, în contextul
noilor prevederi, celui care are „paza juridică” i se vor aplica dispoziţiile art. 1377 NCC , iar celui care are paza
materială i se vor putea aplica dispoziţiile art. 1357 NCC .
C. Temeiul pazei juridice, de regulă, constă dintr-un drept care conferă păzitorului juridic autoritatea, puterea de
direcţie şi control asupra lucrului. Sunt însă unele situaţii excepţionale, când un lucru cauzează o pagubă unei
persoane, aflându-se în puterea de direcţie a altei persoane, care a obţinut-o nelegitim, de exemplu prin furt.
În aceste situaţii, după unele ezitări, practica judiciară a statuat că paza juridică nu aparţine celui care are puterea de
direcţie de drept, ci celui care are această putere în fapt. 1243 Prin urmare cel care va răspunde în condiţiile art. 1000
alin. (1) C.civ. din 1864, este cel care a furat lucrul. Prin asemănare, în prezent, subiectului activ al infracţiunii de furt,
în materie civilă, i se vor aplica dispoziţiile art. 1376 NCC.
Ca urmare a acestui fapt s-a trecut de la criteriul dreptului de direcţie şi control care era fundamentul pazei juridice, la
un alt criteriu, denumit criteriul direcţiei intelectuale, care consideră că simpla putere de fapt, chiar neîntemeiată pe
un drept, este suficientă pentru a caracteriza paza juridică asupra acestuia. Noţiunea de putere de fapt1244 acoperă
aici situaţia celui care şi-a însuşit, ca uzurpator, puterea de direcţie asupra lucrului, deposedându-l pe cel care o avea
de drept.
Deci puterea de comandă are acelaşi conţinut ca la criteriul dreptului de direcţiune (dreptul de a dirigui lucrul şi
obligaţiile de a-l controla şi supraveghea), dar nu mai trebuie cercetat titlul în baza căruia cel care exercită comanda
a ajuns în această situaţie. Chiar şi în cadrul direcţiunii intelectuale, trebuie învederat faptul că puterea de fapt apare
tot ca o putere independentă, distinctă de simpla pază materială.
Criteriul direcţiei intelectuale are o aplicaţie generalizată în practica judiciară.
Pe baza acestui criteriu au fost consacrate câteva principii, pe baza cărora se stabileşte sfera persoanelor care au
calitatea de paznic juridic. Acestea sunt:
A. În primul rând are această calitate cel care este proprietarul lucrului. Acesta este prezumat, până la proba
contrară, ca fiind păzitorul juridic al lucrului obiect al dreptului de proprietate.1245 Dreptul de proprietate1246 este dreptul
subiectiv cel mai deplin el fiind cel care conferă cele mai multe îndreptăţiri referitoare la lucru, proprietarul exercitând
cele trei atribute ale dreptului său (posesia, folosinţa şi dispoziţia), independent de orice altă persoană, ceea ce
include, desigur şi puterea de a ţine lucrul în serviciul său, de a-l controla şi supraveghea, putere pe care se
întemeiază paza juridică. În practica judiciară s-a decis că este stabilită în sarcina celui care are paza juridică a  unui
lucru, o prezumţie de responsabilitate, în temeiul căreia este ţinut să răspundă de prejudiciile cauzate de lucru.1247
Pentru a înlătura această prezumţie proprietarul lucrului trebuie să facă dovada faptului că a transmis paza juridică
unei alte persoane, de exemplu prin închirierea lucrului, sau că a pierdut această pază independent de voinţa sa, de

295
exemplu acel lucru i-a fost furat. Simplul fapt că lucrul se afla în paza materială a altuia nu înlătură calitatea de paznic
juridic al acestuia.
Proprietarul îşi menţine calitatea de paznic juridic şi în cazul în care a pierdut lucrul1248 sau în caz de neuz ori
abandonare a acestuia.1249 În privinţa lucrurilor abandonate, statul nu va răspunde decât din momentul în care
a preluat efectiv lucrul în stăpânire.
Dacă am adopta soluţia contrară, a nerăspunderii proprietarului care a pierdut sau abandonat bunul, s-ar crea
o situaţie periculoasă de natură a leza interesele victimelor. Dincolo de o practică abuzivă care s-ar putea contura
(proprietarii ar putea invoca pierderea bunului pentru a fi exoneraţi de răspundere) ar exista şi riscul ca o persoană
de bună-credinţă care găseşte lucrul să fie o potenţială victimă nedespăgubită. Este situaţia în care nu este vorba de
o ocupaţiune, ci de un act de onestitate al persoanei ce găseşte lucrul, şi, cunoscându-l pe proprietar, doreşte să-l
restituie. Această persoană va culege lucrul nu pentru sine şi nu pentru a exercita diriguirea şi controlul efectiv al
acestuia şi nu este judicios ca ea să suporte exigenţele lipsei de pază juridică din partea proprietarului.
Proprietarul va putea înlătura prezumţia de pază juridică făcând dovada că lucrul respectiv a fost posedat efectiv de
către o altă persoană.
Când lucrul se află în proprietate comună, pe cote-părţi 1250 sau în devălmăşie1251 paza juridică se prezumă că aparţine
solidar tuturor coproprietarilor. Şi în acest caz coproprietarul interesat va putea să facă dovada că puterea de direcţie
asupra lucrului a fost exercitată numai de către unul dintre ei, paza juridică aparţinând acestuia.
Soluţia pare a fi alta în caz de codevălmăşie, mai ales în cazul celei legale prevăzute de Codul familiei. Legea
prevede pentru soţi un regim patrimonial obligatoriu. Criteriul direcţiei intelectuale se aplică în legătură cu o stare de
fapt şi nu conform cu un regim egal. Aplicarea acestui criteriu vine însă în contradicţie cu dispoziţiile art. 35 C.fam.(în
prezent abrogat), care prezumă consimţământul reciproc al soţilor pentru orice act de administrare sau dispoziţie
a bunurilor mobile.
Mai mult, chiar dacă vorbim de lucrurile imobile, unde sunt prevăzute excepţii de la regula mandatului tacit reciproc,
trebuie spus că aceste excepţii apar în legătură cu actele de dispoziţie, iar prejudiciile se ivesc, de regulă, în cursul
efectuării actelor de folosire şi administrare şi nu în legătură cu actele de dispoziţie.
Deci, în opoziţie cu situaţia coproprietarilor pe cote-părţi care pot avea şi numai unul sau unii dintre ei paza juridică,
această situaţie nu îşi are aplicare şi în cazul codevălmăşiei. Cu toate acestea, pentru situaţia în care este de
notorietate faptul că numai unul dintre codevălmaşi foloseşte bunul şi execută efectiv supravegherea şi controlul
acestuia, răspunderea urmează a-i reveni numai acelui codevălmaş.
În doctrină s-a susţinut şi teza conform căreia răspunderea pentru lucruri fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de
garanţie, fiecare coproprietar va răspunde pentru prejudiciul cauzat numai proporţional cu partea sa de
coproprietate.1252 Autorul acestei teze mai susţine ca un argument că art. 1003 C.civ. din 1864 este aplicabil numai
pentru formele de răspundere fundamentate pe culpă, întrucât vorbeşte de imputabilitate.
Nu susţinem această teză deoarece prin redactarea şi aşezarea sa în cod, art. 1003 este o normă de aplicaţie
generală, comună tuturor formelor de răspundere. Textul nu distinge în funcţie de fundamentul răspunderii la care se
aplică (culpă dovedită, culpă prezumată, răspundere obiectivă). Art. 1003 C.civ. din 1864 se aplica ori de câte ori
delictul era imputabil mai multor persoane.
Dezvoltarea părţii finale a  art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 într-un caz distinct de răspundere şi fundamentarea
obiectivă a acestei răspunderi sunt construcţii juridice realizate în scopul unei mai bune protecţii a victimelor, sunt
măsuri de favoare faţă de acestea. Aşadar nu ar fi echitabil ca o astfel de construcţie să înlăture beneficiul
dispoziţiilor art. 1003 C.civ. din 1864, la rândul său o normă de protecţie pentru cei păgubiţi, urmând ca aceştia să fie
obligaţi să formuleze atâtea acţiuni câţi paznici juridici (coproprietari) sunt, şi aceasta tocmai pentru că
o fundamentare modernă a răspunderii pentru lucruri vrea să-i favorizeze. Aşadar înţelesul termenului imputabil e
legat nu de ideea de culpă, ci de răspundere;
B. Are calitatea de păzitor juridic1253 şi titularul unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate – uz, uzufruct,
abitaţie, superficie, servitute aparentă.1254
Principala aptitudine a titularului dreptului de proprietate este aceea de a dispune de el. Această dispoziţie poate
îmbrăca şi forma dezmembrării dreptului, în sensul că titularul dreptului de proprietate păstrează nuda proprietate şi
înstrăinează două atribute ale dreptului său. Constituirea acestor drepturi reale duce şi la transferul de proprietate
spre titularul dreptului real la puterii de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului. Aceasta a dus la o prezumţie
relativă de răspundere opozabilă titularului dreptului real, în ipoteza în care lucrul asupra căruia poartă dreptul
respectiv a cauzat o pagubă.
Această prezumţie nu vine în contradicţie cu prezumţia care îl priveşte pe proprietarul lucrului datorită caracterului de
relativitate a ambelor prezumţii. Aşadar primul urmărit poate fi proprietarul, care va arăta că nu are direcţia şi
controlul lucrului. Uzufructuarul, la rândul său prezumat paznic juridic, poate şi el să răstoarne prezumţia invocând
lipsa pazei juridice în temeiul criteriului direcţiei intelectuale.
În ceea ce priveşte paza juridică în ipoteza drepturilor reale afectate de o condiţie, aceasta va fi în sarcina titularului
de drept real sub condiţie rezolutorie, deoarece este vorba de un drept real actual şi născut, în timp ce titularul

296
dreptului sub condiţie suspensivă are numai o speranţă de a deveni titularul dreptului, ceea ce nu este un temei
suficient pentru a atrage răspunderea delictuală;
C. Titularul posesiei, respectiv cel care exercită stăpânirea lucrului animo sibi habendi, are calitatea de paznic juridic
al lucrului,1255 pe considerentul că trebuie avut în vedere raportul juridic, care prin natura lui presupune existenţa unei
obligaţii de supraveghere şi control asupra lucrului, în afara persoanei căreia îi aparţine în proprietate;
Prezumţia relativă care îl priveşte pe proprietarul lucrului trebuie să se extindă şi asupra posesorului din cel puţin
două motive. În primul rând, posesorul este prezumat până la proba contrară că posedă pentru sine, sub nume de
proprietar ( art. 1854 C.civ. din 1864, respectiv, potrivit art. 916 NCC , care defineşte noţiunea de „posesie”),1256 iar în
al doilea rând se creează victimei prejudiciului un avantaj.
Trebuie să arătăm că uzucapantul1257 se comportă evident, ca un adevărat proprietar. El şi-a asumat astfel puterea
de comandă, diriguire şi control a lucrului, deoarece acestea îi sunt necesare pentru a transforma posesiunea în
proprietate. Deci el va avea paza juridică a lucrului şi pe perioada cât are numai posesiunea lucrului, şi aceasta
datorită modului său de comportare în raport cu lucrul.
În cazul prescripţiei instantanee prevăzută de art. 1909 C.civ. din 1864 , respectiv, potrivit art. 935 NCC, care instituie
„prezumţia de proprietate” asupra bunurilor mobile, cele arătate sunt cu atât mai valabile întrucât starea de fapt este
prezumată ca fiind acoperită de o stare de drept;1258
D. În cazul în care proprietarul lucrului transmite paza juridică a lucrului printr-un act juridic (închiriere, locaţiune,
comodat etc.), calitatea de paznic juridic va reveni detentorului precar, respectiv chiriaşului, locatarului, comodatarului
etc., deoarece cu toate că aceste persoane nu sunt decât simpli detentori precari, paza juridică a trecut asupra lor,
aceştia exercitând independent direcţia, controlul şi supravegherea asupra lucrurilor.
Atâta timp cât obligaţia de pază revine şi simplului paznic, care este posibil să nu aibă nici un drept asupra lucrului,
cu atât mai mult trebuie acceptat că este paznic juridic cel care are, în baza unui contract şi evident cu titlu precar,
anumite drepturi care implică folosirea lucrului şi conferă putere de direcţie şi control asupra bunului.
Trebuie să precizăm că transmiterea pazei juridice nu va reprezenta obiectul convenţiei, ci va fi efectul acesteia. Se
cuvin a fi făcute în acest sens câteva precizări asupra tuturor situaţiilor de acest gen.
Astfel, persoanele care dobândesc paza juridică în mod legal, în temeiul unui contract, vor avea calitatea de paznic
juridic nu din momentul naşterii dreptului care justifică transmiterea direcţiunii intelectuale, ci din momentul în care, în
fapt, vor prelua puterea de direcţie, de supraveghere şi control asupra lucrului, putere exercitată independent. Tot
astfel încetarea pazei juridice va corespunde cu momentul în care puterea de comandă este efectiv retransmisă şi nu
cel indicat de contract ca fiind momentul stingerii dreptului în virtutea căruia prerogativele pazei juridice au fost
transmise.1259
De asemenea, răspunderea persoanelor care dobândesc paza juridică este alternativă şi nu cumulativă. Soluţia
cumulării celor două răspunderi (a proprietarului şi a detentorului) trebuie să corespundă situaţiei în care atributele
pazei juridice sunt executate în fapt, de ambele persoane, lucru greu de reprezentat în mod practic. Aşadar dacă
proprietarul nu va răsturna prezumţia de pază juridică care îi este opozabilă, astfel încât răspunderea sa să alterneze
cu cea a detentorului, el rămâne păzitor juridic, cu toate efectele ce decurg de aici.1260
În cazul în care un utilaj aparţinând unei întreprinderi a fost transmis altei întreprinderi însoţit de deserventul său,
pentru efectuarea unor anumite lucrări, instanţa supremă 1261 a decis că paza juridică nu se transmite la unitatea în
interesul căreia este folosit utilajul, ci rămâne la unitatea căreia acesta aparţine şi la care este încadrat deservantul,
în măsura în care puterea de direcţie, control şi supraveghere a rămas la unitatea titulară a utilajului.
În cazul transmiterii folosinţei unui lucru s-a pus problema scindării pazei juridice a acestuia între proprietar sau
posesor şi detentorul precar, făcându-se distincţie între paza juridică a  structurii lucrului şi paza juridică a  folosinţei
acestuia.1262 Prin urmare paza structurii rămâne la proprietar sau posesor, iar paza juridică a folosinţei se strămută la
detentorul precar.
De exemplu, în caz de închiriere a unui autovehicul, dacă accidentul provocat de către acesta este datorat unui viciu
ascuns al maşinii, este vorba de paza structurii, care a rămas asupra proprietarului, deoarece locatarul nu a dobândit
o putere de direcţie şi control asupra maşinii, decât în privinţa folosinţei lui.
Această distincţie nu este lipsită de importanţă în situaţia în care cel interesat va reuşi să facă dovada cauzei efective
a prejudiciului: structura lucrului sau modul lui de folosire. Sunt posibile şi situaţiile în care prejudiciul să fie produs ca
urmare a reunirii acţiunii unor vicii de structură cu modul defectuos de folosire a lucrului, caz în care răspunderea
proprietarului şi a detentorului este o răspundere solidară (art. 1382 NCC).
În această situaţie persoana prejudiciată, poate pretinde reparaţia, după caz, de la proprietar sau posesor (păzitorul
juridic al structurii lucrului), ori de la detentorul precar (păzitorul juridic al folosinţei lucrului). În situaţia în care victima
nu cunoaşte cu precizie din ce cauză s-a produs prejudiciul, pentru a obţine repararea promptă a prejudiciului şi
a evita cheltuielile inutile de timp şi de bani, este recomandabil ca victima să-i acţioneze în judecată deopotrivă pe
păzitorul juridic al structurii lucrului, cât şi pe păzitorul juridic al folosinţei acestuia.1263
Această distincţie a fost criticată,1264 arătându-se o serie de inconveniente ale concepţiei ce scindează paza juridică:

297
- distincţia ridică problema unei aprecieri minuţioase pentru a se stabili dacă prejudiciul se datorează structurii lucrului
sau folosirii acestuia, apreciere care uneori este obiectiv imposibilă;
- în măsura în care stabilirea cauzei este posibilă, acest demers este în sarcina victimei, ceea ce îi îngreunează
situaţia deoarece există riscul ca ea să se adreseze unei persoane nevinovate (paznicul structurii când de fapt e
responsabil paznicul folosinţei) şi să fie nevoită să suporte şi o a doua acţiune în justiţie;
- de asemenea se pune întrebarea ce se întâmplă în ipoteza în care raporturile dintre fabricantul utilajului şi cel care
are folosinţa acestuia sunt reglementate de un contract în care s-a stipulat, în favoarea fabricantului, o clauză de
neresponsabilitate, perfect validă în asemenea contracte;
- este readusă în discuţie problema fundamentării răspunderii pentru lucruri, această scindare fiind un efort disperat
din partea susţinătorilor temeiului subiectiv al răspunderii de a-şi impune punctul de vedere.
Cu toate aceste critici prezentate, majoritatea practicii a arătat însă utilitatea distincţiei. De asemenea şi în literatura
de specialitate s-a arătat că proprietarul prin contractul încheiat face un transfer total sau parţial al pazei. Este astfel
echitabil ca el să răspundă numai în raport cu ceea ce a păstrat din paza juridică, după cum detentorul precar trebuie
să răspundă proporţional cu paza (folosinţei) pe care o are. Temeiul răspunderii celor doi paznici rămâne unul
obiectiv, iar soluţiile care să împiedice defavorizarea victimei ar fi următoarele.
În primul rând, posibilitatea celui prejudiciat de a chema în judecată pe ambii paznici juridici, urmând ca aceştia să se
regreseze unul împotriva celuilalt. Aceasta însemnă a accepta, cu titlu de excepţie, că, în asemenea cazuri, paza
este cumulativă, aspect cu care nu suntem de acord.
În al doilea rând, o altă cale este de a se prezuma că răspunzător de prejudiciu este păzitorul de comportament al
lucrului, prezumţie de care se poate prevala victima, deoarece paznicul comportamentului va trebui să facă proba
faptului că prejudiciul se datorează structurii lucrului pentru a combate prezumţia relativă îndreptată împotriva sa.
În final dorim să mai facem analiza a câtorva situaţii concrete, arătând în acelaşi timp că prin actul juridic ce
constituie titlul transmiterii pazei, proprietarul face anumite rezerve prin efectul cărora posesorul nu va avea deloc
paza juridică a lucrului. Spre exemplu, comodatarul unui autoturism nu are paza acestuia dacă proprietarul a impus
drept condiţie să-l însoţească el însuşi pe comodatar în cursa efectuată.
De asemenea, în cazul locaţiunii, dacă proprietarul fixează o utilizare limitată a lucrului, iar cauza care a produs
prejudiciul nu se găseşte în această utilizare, proprietarul va fi desemnat ca paznic juridic al lucrului dar numai dacă
locatarul a respectat condiţiile locaţiunii.
Pentru transportatorii de mărfuri răspunderea în calitate de paznici juridici există de la preluarea mărfii şi până la
predarea ei către destinatar. În literatura de specialitate s-a afirmat că ei răspund şi pentru viciile ascunse, deoarece
în contractul de transport nu se pot insera clauze speciale.1265
În cazul contractului de antrepriză, antreprenorul devine paznicul lucrului pe care îl realizează. După recepţia lucrării,
antreprenorul încetează să mai fie paznic juridic în sensul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 (respectiv în sensul, art.
1376 NCC) răspunderea sa putând fi angajată pe temeiul art. 1484 C.civ. din 1864, respectiv pe temeiul art. 1879
NCC , care reglementează „răspunderea pentru vicii” din cadrul capitolului care vizează „Contractul de antrepriză”,
din Noul Cod civil .
Contractul de depozit presupune, prin natura sa, că depozitarul are dreptul să facă numai acele manopere care sunt
necesare pentru conservarea lucrului. Acestea sunt operaţiuni limitate care exclud folosirea efectivă a lucrului şi, fără
a lega folosirea lucrului de paza juridică, exclud şi atributele acestei paze (direcţia, supravegherea şi controlul). Dacă
prejudiciul se produce, răspunderea va fi a deponentului care, conform celor arătate, păstrează paza lucrului. Paza
trece asupra depozitarului numai atunci când, în fapt, acesta depăşeşte clauzele contractului de depozit.
În ceea ce priveşte contractele de reparaţie şi întreţinere, acestea suportă o distincţie, în raport de felul lor.
Astfel, în cazul contractelor de întreţinere curentă, paza nu trece asupra persoanei care face întreţinerea, iar cel ce
va răspunde este proprietarul sau cel care posedă ori deţine lucrul.
În cazul reparaţiilor obişnuite, se consideră că se transmite paza lucrului către cel care efectuează reparaţia. Pentru
aceasta este nevoie însă ca obiectul să fie predat reparatorului.
În cazul instalaţiilor de canalizare, gaze sau electricitate este posibil ca părţi componente ale acestora să se afle în
proprietatea beneficiarilor, mai exact a abonaţilor. Cu toate acestea, soluţia care se impune este cea a angajării
răspunderii furnizorului chiar şi pentru prejudiciile cauzat de acestea, deoarece există obligaţii legale ale abonaţilor de
a nu interveni în nici un fel asupra echipamentelor respective, furnizorul având dreptul exclusiv de a direcţiona,
a supraveghea şi a controla acele instalaţii. Se poate spune că ne aflăm în cazul unei transmiteri legale de pază
juridică, ce modifică prezumţia care operează în sarcina proprietarului;
E. Aşa cum am mai precizat, în cazul în care o persoană îşi însuşeşte lucrul împotriva voinţei proprietarului (de
exemplu prin furt), paza juridică se transferă de la proprietar asupra hoţului, acesta din urmă trebuind să răspundă în
conformitate cu prevederile art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, respectiv în baza art. 1376 NCC. 1266 Hoţul va răspunde
civil, deoarece folosinţa, supravegherea şi controlul lucrului au trecut asupra sa. În această situaţie, noţiunea de pază

298
juridică cere o configuraţie proprie, care este determinată exclusiv de posibilitatea exercitării în fapt, în mod
independent, a puterii de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului.1267
Caracteristica acestor opinii este grija care se poartă victimei, împotriva insolvabilităţii celui care şi-a însuşit lucrul.
Dar, cum pentru toate autovehiculele este instituită prin lege obligativitatea asigurării de răspundere civilă, victima
prejudiciului cauzat printr-un accident de autovehicul fiind despăgubită de către societatea de asigurări şi în cazul în
care cel care conducea autovehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul
[art. 51 alin. (1) din Legea nr. 136/1995] , prin urmare interesele victimei sunt satisfăcute, ni se pare exagerată
chemarea la răspundere a proprietarului lucrului furat.
Argumentele care se aduc în contra solidarităţii hoţului şi proprietarului sunt de substanţă şi sunt convingătoare
pentru a nu accepta această soluţie:
- în cadrul acestei forme a răspunderii nu poate exista responsabilitate acolo unde nu există legătură de cauzalitate
între fapta autorului şi paguba produsă. Acţiunea sau inacţiunea celui deposedat de lucru nu poate avea semnificaţia
unei cauze a prejudiciului, ea putând fi cel mult o condiţie în însuşirea lucrului şi nu în producerea faptului generator
de pagube;
- nu există temei legal pentru această solidaritate între hoţ şi deţinătorul anterior al lucrului. Art. 1003 C.civ. din 1864,
respectiv art. 1382 NCC, se referă numai la situaţia în care mai multe persoane au comis acelaşi delict. Ori în ipoteza
analizată, cele două persoane au comis fapte diferite;
- solidaritatea eventual acceptată ar exista între o persoană care acţionează întotdeauna din culpă şi o altă persoană
(hoţul) care acţionează cu intenţie directă ceea ce nu este echitabil;
- s-ar crea, în mod nejustificat, o excepţie de la principiul conform căruia nu există cumul în paza juridică,
transmiterea parţială a pazei putând opera numai în ipoteza transmiterii convenţionale.
Aşa fiind, este corect ca posesorul nelegitim care îşi însuşeşte lucrul cu intenţia de a se comporta cu privire la acesta
ca un proprietar, preluând în fapt direcţia, controlul şi supravegherea să-şi asume şi întreaga responsabilitate pentru
prejudiciile cauzate de lucru.
Conchidem, arătând că, în cazul hoţilor, acestora le revine paza juridică deplină asupra lucrului însuşit şi nu există
nici un motiv pentru a accepta crearea unei situaţii în acelaşi timp mai favorabilă pentru uzurpator şi mai puţin
favorabilă pentru deţinătorul anterior, şi aşa prejudiciat prin pierderea lucrului. Este aşadar inutil a căuta soluţii de
nuanţă prin care să atribuim şi paznicului juridic anterior o parte din răspundere. Sensul dreptului este în direcţia
normală a bunei-credinţe, el nu poate fi inversat. Nimeni nu poate fi învinovăţit că nu şi-a luat măsuri de protecţie
atâta timp cât nu are o obligaţie legală expresă în acest sens, fără riscul ca prin aceasta să se ajungă la anormala
situaţie de a face din victimă un responsabil pentru propria pagubă.
O altă categorie de uzurpatori vizează persoanele care iau lucrul din posesia deţinătorilor anteriori pentru o folosinţă
determinată, aşadar fără intenţia de a şi-l însuşi (un soţ foloseşte un bun personal al soţiei sale). Criteriul direcţiunii
intelectuale face ca, în absenţa consimţământului deţinătorului anterior al lucrului, să li se aplice şi acestor persoane
regimul juridic al uzurpatorilor, aceştia urmând a apărea ca paznici juridici deplini ai lucrului. Aşa cum se arată în
doctrină,1268 prin actul conştient al preluării lucrului din detenţiunea altuia, ei şi-au asumat atât un drept de a dirigui cât
şi obligaţia de a-l controla şi supraveghea.
În practica judiciară1269, s-au dat şi soluţii, plecând de la prezumţia de răspundere, plecând de la calitatea de posesor,
fără a deosebi între posesiunea legitimă şi cea nelegitimă, părăsindu-se în această din urmă situaţie sistemul pazei
juridice, acceptându-se că prezumţia de răspundere înscrisă în art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, poate fi legată şi de
o pază care nu decurge dintr-un raport juridic, ci din starea de fapt a posesiunii; În acest sens, jurisprudenţa care se
va dezvolta după intrarea în vigoare a Noului Cod civil îşi va fundamenta argumentarea soluţiilor pe dispoziţiile art.
1376 din noile prevederi.
F. În cazul în care prepusul unui comitent, abuzând de funcţiile încredinţate, îşi însuşeşte în fapt, puterea de direcţie,
control şi folosinţă a lucrului, paza juridică ar trebui să se transfere la prepus şi, drept urmare, să fie angajată
răspunderea sa pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, respectiv în baza dispoziţiilor art. 1376 NCC. Este
cazul, de exemplu, şoferului unei întreprinderi, care în mod abuziv, foloseşte autovehiculul întreprinderii în interesul
său propriu. Însă, contrar acestei opinii, practica judiciară, în scopul protejării victimei, a preferat să dea o interpretare
extensivă a noţiunii de „funcţii încredinţate”, considerând că avem de-a face cu o pază juridică a comitentului ce se
cumulează cu cea a prepusului;
G. În cazul autovehiculelor de şcoală, care aparţin şcolilor de conducere, în situaţia în care cursantul produce un
accident de circulaţie, se consideră că acesta are numai paza materială a lucrului, şcoala de şoferi sau proprietarul
autovehiculului având paza juridică a acestuia. Prin urmare, răspunderea pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din
1864, respectiv pe noul temei al art. 1376, va reveni proprietarului sau şcolii de şoferi. În cazul accidentelor produse
în timpul examenului pentru obţinerea permisului de conducere, paza juridică este preluată de cel care susţine
examenul şi nu de către examinator (organul de poliţie);1270
H. Titularul dreptului de administrare sau al dreptului de folosinţă, drepturi reale asupra lucrului, are paza juridică;

299
I. În cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi a interzişilor judecătoreşti, marea majoritate a autorilor1271
consideră că nu poate fi angajată răspunderea acestora, în calitate de păzitor juridic, deoarece neavând capacitate
delictuală, nu pot avea „direcţia intelectuală” asupra unui lucru, care presupune ca puterea de direcţie, supraveghere
şi control să fie exercitată în deplină cunoştinţă de cauză. Prin urmare, persoanele lipsite de capacitate delictuală nu
au calitatea de păzitori juridici ai unui lucru. Victima prejudiciului nu va rămâne însă nedespăgubită, deoarece
această calitate o au reprezentanţii legali ai acestor persoane, iar în situaţia celor care nu au reprezentanţi legali,
răspunderea putea fi angajată, cel puţin parţial, pe motive de echitate, în temeiul art. 998-999 C.civ. din 1864,
respectiv în temeiul dispoziţilor art. 1357 NCC , pentru fapta proprie a acestora.

Ioan Adam

Note de subsol:
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 528/1982, C.D., 1982, p. 105.
N. Ghimpa, op. cit., p. 236-238.
L. Pop, op. cit., p. 276.
Ca atare, pentru înţelegerea cât mai corectă a noţiunilor de pază juridică şi pază materială a lucrului, putem afirma că
toţi paznicii juridici sunt şi paznici materiali, nu toţi paznicii materiali sunt şi paznici juridici. Raţionamentul este identic
cu cel al posesiei în antagonie cu detenţia unde se afirmă că toţi animus sunt şi corpus, nu toţi corpus sunt şi animus.
De asemenea, raţionamentul este identic şi cu cel din materia probelor, unde se arată că orice probă concludentă
este şi pertinentă, nu orice probă pertinentă este şi concludentă.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 753/1962, J.N. nr. 1/1963, p. 173.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 277.
Trib. Suprem, dec. nr. 528/1982, R.R.D. nr. 3/1983, p. 67.
Pentru amănunte privind dreptul de proprietate şi conţinutul juridic al dreptului de proprietate, a se vedea: I. Adam,
Drept civil. Drepturile reale, op. cit., p. 36 şi urm.; I. Adam, Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în
România, op. cit., p. 18 şi urm.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 766/1981, C.D., 1981, p. 149.
M. Eliescu, op. cit., p. 339.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 237.
Pentru amănunte privind proprietatea comună pe cote-părţi, a se vedea I. Adam, op. cit., p. 447 şi urm.
Pentru detalii privind proprietatea comună în devălmăşie, a se vedea I. Adam, op. cit.,p. 494 şi urm.
M. Eliescu, op. cit., p. 340.
Ibidem.
În ceea ce priveşte dezmembrămintele dreptului de proprietate, a se vedea: I. Adam,op. cit., p. 513-565; O.
Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 260 şi urm.
Trib. Suprem, dec. nr. 2199/1974, C.D., 1974, p. 146.
Prin acest articol de lege se instituie o prezumţie în favoarea posesorului, în sensul că posedă sub nume de
proprietar, astfel că revine adevăratului proprietar sarcina să facă dovada că posesorul nu este decât un detentor
precar. A se vedea, în acest sens, I. Adam, op. cit., p. 570.
A se vedea I. Adam, op. cit., p. 627 şi urm.
În ceea ce priveşte prescripţia instantanee, a se vedea I. Adam, op. cit., p. 717 şi urm.
Fr. Deak, M.F. Popa, I.M. Anghel, Teoria generală a obligaţiilor, ed. cit., p. 192.
Simpla invocare de către proprietar a contractului nu este suficientă, fiind necesară proba situaţiei de fapt a pierderii
pazei juridice.
Trib. Suprem, dec. nr. 2199/1974, C.D., 1974, p. 146.
A se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 757-761; G. Viney,P. Jourdain, op. cit., p. 749-758; M.
Eliescu, op. cit., p. 342-343; C. Stătescu, C. Bîrsan,op. cit., p. 292; M. Mureşan, op. cit., p. 114-116; L. Pop, op. cit, p.
292-293.
L. Pop, op. cit., p. 281.
Fr. Deak, M.F. Popa, I.M. Anghel, op. cit., p. 198.
G. Tomşa, Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucrurile pe care le avem sub pază, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 58.

300
Trib. Suprem, dec. nr. 254/1977, C.D., 1977, p. 79.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 753/1962, J.N. nr. 1/1963, p. 173.
Gh. Tomşa, op. cit., p. 65.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 944/1966, C.D., 1966, p. 147.
V. Spînu, Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente de circulaţie, rezumat teză de doctorat, Iaşi,
1977, p. 9.
P. Anca, M.I. Eremia, Aspecte ale reglementării răspunderii materiale fără culpă, S.C.J. nr. 2/1961, p. 309-310.

2.4.

Noţiunea de pază în lumina Noului Cod civil. Aspecte particulare

După modul în care este formulat textul art. 1377 NCC , care vizează răspunderea atât pentru lucruri în general, cât
şi pentru animale, s-a clarificat problema ridicată de faptul ca acestă „pază” ar fi o stare de drept, ori o stare de fapt.
Din acest text extragem ideea că paza juridică se întemeiază pe controlul şi supravegherea pe care o persoană
o exercită, în temeiul unei dispoziţii legale, sau a unui contract, deci a unui drept (conferit de lege ori constituit
convenţional), sau chiar un fapt, asupra unui lucru sau a asupra unui animal, de care se serveşte în interes propriu,
ceea ce se poate traduce în posibilitatea „păzitorului juridic de a stapâni şi utiliza direct şi personal un anumit lucru
sau animal sau prin intermediul altor persoane, supuse ordinelor şi instrucţiunilor sale, care au doar paza materială
a acestuia”. 1272
Temeiul acestei noţiuni este acel drept care îi atribuie păzitorului juridic al bunului şi animalului, puterea
„independentă”, de direcţie, control şi supraveghere.
Aşa cum am arătat în subsecţiunile anterioare, sunt situaţii în care acest control şi supraveghere aparţin în fapt doar,
unor categorii de persoane, fără vreun temei legitim, chiar contrar voinţei proprietarului bunului sau animalului. Este
cazul furtului în care hoţul deposedează pe cel care are un drept legitim faţă de lucru ori animal, apropriindu-si pe
nedrept paza juridica, exemplu descris mai sus.
Prin urmare, doctrina şi jurisprudenţa au stabilit faptul că „paza juridică nu se confundă cu niciuna din noţiunile
juridicelegate de proprietate, posesiune, drept legitim, ertc., ci este determinată în mod exclusiv de existenţa
posibilităţii de a exercita în fapt, independent, o putere de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului” sau
animalului1273.
O scăpare legislativă regretabilă, o constituie lipsa inserării în textul art. 1377 NCC a ideei conform căreia, păzitorului
juridic îi aparţine exercitarea controlului şi supravegherii „în mod independent”, nesubordonat, căci s-ar putea
confunda cu păzitorul material, care poate răspunde doar pentru fapta proprie în condiţiile art. 1357 NCC , ca un
prepus, care nu a  acţionat pentru sine, în interesul său propriu.
Probleme de ordin practic s-au ridicat în privinţa transferării pazei. Astfel, cel care încredinţează lucrul sau animalul
unui profesionist, transferă acestuia paza, dacă acesta din urmă se foloseşte de bun în interes propriu. În practică nu
s-a recunoscut transferul pazei lucrului de la proprietar la societatea care a asigurat paza în baza unui contract. 1274
Transferul pazei în cazul împrumutului de folosinţă e valabil, dacă proprietarul nu şi-a păstrat controlul asupra
lucrului, ori dacă l-a încredinţat celui împrumutat pentru un interes personal al proprietarului. Nu este şi cazul
taximetristului din exemplul dat anterior, care a folosit autoturismul împrumutat în scopuri personale, pentru realizare
de profit pecuniar.

Ioan Adam

Note de subsol:
L. Pop, op. cit., p. 288, apud L. Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.
465.
Ibidem.
A se vedea, în acest sens, I. Turcu, op. cit., p. 499-500.

2.5.

Viziunea doctrinară asupra noţiunii de „cauzare a prejudiciului de către lucru”

301
Pentru a se putea deosebi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucru de răspunderea pentru fapta proprie, se
obişnuieşte să se folosească formularea improprie, a cauzării prejudiciului prin „fapta lucrului”.
Pentru a se angaja răspunderea este necesar ca lucrul să fi participat la producerea rezultatului păgubitor, deci să fi
intervenit o faptă a lucrului.
În cauzarea prejudiciului de către lucru de cele mai multe ori este prezentă şi fapta omului, chiar mai degrabă este
vorba de fapta omului, prin intermediul lucrului, acesta din urmă nefiind de cât un instrument prin care omul a creat
o pagubă.
Pentru a se determina înţelesul noţiunii de faptă a lucrului, în literatura şi practica judiciară au fost propuse mai multe
criterii:1275
a) fapta autonomă a  lucrului, independent de participarea omului, cum este de exemplu cazul în care un vehicul
a pornit singur la vale, producând un accident. Dacă însă este condus de un om, deşi în acest moment riscul de a se
produce prejudicii este mai mare, răspunderea îşi schimbă temeiul şi aparţine omului pentru culpa sa, întrucât
a dispărut autonomia lucrului. Aşadar, autonomia se referă la absenţa oricărei legături între fapta lucrului şi fapta
omului. Dacă apare această legătură, chiar şi indirect, se va aplica dreptul comun, deci răspunderea pentru fapta
omului în condiţiile culpei dovedite. Este evident o soluţie în defavoarea victimei. Fără a goli de conţinut dispoziţiile
relative la răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri, această soluţie limitează aplicarea acestuia la foarte
puţine cazuri;
b) viciul propriu al lucrului, care a determinat producerea prejudiciului. Ideea centrală a acestui criteriu este că se
admite funcţionarea răspunderii pentru lucruri chiar în lipsa autonomiei lucrului, acesta aflându-se în mişcare sub
directa conducere a omului, existând însă condiţia ca prejudiciul să se datoreze viciului propriu al lucrului. Concluzia
este o probă foarte anevoioasă pe care trebuie să o facă victima;
c) ieşirea lucrului de sub controlul, direcţia şi autoritatea omului. Conform acestui criteriu, urmează ca de fiecare dată
când lucrul neînsufleţit a scăpat de sub direcţia şi controlul omului, fie din pricina unor puteri exterioare, fie din pricina
forţelor pe care chiar omul le-a inclus în lucru, conferindu-i un dinamism propriu, respectiv dacă nu a dat ascultare
acestuia, scăpând de sub autoritatea lui, ar fi o faptă a lucrului. Însă, dacă lucrul s-a supus omului este fapta
personală a acestuia.;
d) lucrul în mişcare sau staţionare, a ocupat un loc preponderent faţă de fapta omului în producerea prejudiciului,
lucrul nefiind o simplă prelungire a gestului omului.
Toate aceste criterii sunt orientative în determinarea noţiunii de „faptă a lucrului”, care se va stabili de la caz la caz,
esenţial fiind ca în fiecare caz în parte, să se stabilească relaţia în care s-a aflat cu fapta omului, independenţa
relativă pe care a căpătat-o lucrul faţă de fapta omului etc.
Se poate vorbi despre „fapta lucrului” nu numai când lucrul este în mişcare, dar şi atunci când este în nemişcare (de
exemplu un pieton se angajează în traversarea străzii, se sperie de un autovehicul, se întoarce repede, dar se
împiedică de bordura străzii, accidentându-se grav), nu numai atunci când lucrul a intrat în contact material cu
obiectul căruia i-a adus un prejudiciu, dar şi atunci când acest contact nu a existat (este o „faptă a lucrului” şi în
situaţia proiectării unei pietre din roata unui autovehicul), nu numai când prejudiciul este urmarea exclusivă a unei
energii declanşate de lucru, dar şi atunci când energia lucrului s-a cumulat cu fapta omului etc.1276

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 351.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 282.

2.6.

Beneficiarii prevederilor art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, respectiv a prevederilor de actualitate ale
art. 1376 NCC

În principiu, răspunderea întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, respectiv cea întemeiată în
prezent pe dispoziţiile art. 1376 NCC, poate fi invocată de orice persoană interesată, în primul rând de victima
prejudiciului şi de succesorii în drepturi ai acesteia.
Aceste prevedere nu poate fi invocată de păzitorul juridic al lucrului, care a cauzat paguba, împotriva victimei.1277 De
asemenea nu poate fi invocată nici de paznicul material al lucrului împotriva păzitorului juridic, pentru prejudiciile
cauzate unui terţ, cum este cazul prepusului păzitorului juridic care are un lucru al comitentului în paza sa materială şi
a cărei vinovăţie în cauzarea prejudiciului terţului a fost dovedită, nu poate opune păzitorului juridic într-o eventuală

302
acţiune în regres. 1278 În schimb, paznicul material va putea invoca această răspundere împotriva paznicului juridic,
dacă el însuşi este victima prejudiciului şi nu s-a reţinut vina sa exclusivă.
De asemenea, creditorul, în calitate de având cauză, poate intenta o acţiune oblică întrucât dreptul de a cere
repararea unui prejudiciu este un drept cu conţinut economic. În această situaţie temeiul propriu zis al acţiunii este
art. 974 C.civ. din 1864, respectiv pe noul temei instituit de noua reglementare în dispoziţiile art. 1560 NCC, care
consacră acţiunea oblică drept mijloc juridic de acţiune, aflat la dispoziţia creditorului, art. 1000 alin. (1) C.civ. din
1864, respectiv, mai noul art. 1376 NCC, fiind temeiul dreptului pe care debitorul refuză sau neglijează să-l exercite.
În literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, s-au ridicat mai multe probleme în legătură
cu invocarea răspunderii pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, în câteva situaţii mai deosebite, care vor fi
prezentate în continuare.
2.6.1. - Răspunderea în cazul coliziunii de vehicule
2.6.2. - Răspunderea în situaţia în care între victimă şi păzitorul juridic al lucrului există un raport contractual
2.6.3. - Răspunderea în situaţia în care s-a cauzat un prejudiciu cu ocazia efectuării unui serviciu gratuit şi benevol
de către păzitorul juridic, în favoarea victimei
2.6.4. - Răspunderea în situaţia în care victima prejudiciului se foloseşte în mod clandestin de lucrul aflat în paza
juridică a altei persoane

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 361-362.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 283.

2.6.1.

Răspunderea în cazul coliziunii de vehicule

În contextul legal mai vechi, în situaţia în care prin coliziunea a două vehicule, aflate în paza juridică a două persoane
se cauzează un prejudiciu unei terţe persoane, se angaja răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (1) C.civ. din
1864, care este o răspundere solidară.
În situaţia în care s-a făcut dovada culpei părţilor sau dovada că numai fapta unui lucru a cauzat prejudiciul,
răspunderea va fi în raport de culpa fiecăruia.
Probleme deosebite apar în situaţia în care fiecare păzitor juridic este în acelaşi timp si victimă a coliziunii şi nu se
poate dovedi culpa părţilor ori faptul că la originea coliziunii se află unul sau altul dintre vehicule.
În acest caz au fost propuse mai multe soluţii:
a) stabilirea răspunderii păzitorilor juridici se va face după regulile aplicabile situaţiei când un prejudiciu se datorează
culpei comune. Prin urmare, prejudiciul rezultat din coliziune formează o singură masă, care se va împărţi în mod
egal între păzitorii juridici ai vehiculelor. Soluţia este criticabilă, deoarece nu are nici o logică pentru că se aplică
regulile culpei comune atunci când nu se poate stabili sau nu este prezumată de lege nici o culpă;1279
b) neutralizarea reciprocă a răspunderii pentru lucruri.1280 În această situaţie, se afirmă că are loc anihilarea reciprocă
a prezumţiilor de răspundere instituite de art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 revenindu-se la regulile de răspundere
pentru fapta proprie stabilite de art. 998-999 C.civ. din 1864.  Dacă se dovedeşte culpa ambilor paznici juridici,
totalitatea prejudiciilor va fi împărţită în raport de gravitatea culpelor. În situaţia în care nu se poate dovedi culpa nici
uneia dintre părţi, fiecare păzitor juridic va suporta propriul său prejudiciu, soluţie care ni se pare echitabilă deoarece
permite repararea prejudiciului pe baza unui criteriu sigur;1281
c) soluţia care a fost agreată de cea mai mare parte a literaturii de specialitate1282 este aceea în care fiecare
participant la coliziune, fiind în acelaşi timp păzitor juridic şi victimă, poate invoca împotriva celuilalt, răspunderea
reglementată de art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, fiecare păzitor juridic trebuind să repare prejudiciul suferit de către
celălalt. Chiar dacă primele două soluţii sunt mai echitabile, ele nu au suport legal în dispoziţiile Codului civil. 1283
Noul Cod civil lămureşte în parte aceste aspecte prin reglementarea expresă de la art. 1376 alin. (2), care prevede
faptul că, „(...) oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza
sa (...) şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare...sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni
numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore”. 1284

303
Ioan Adam

Note de subsol:
G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les Obligations, tome 1, Les sources, Sirey, Paris, 1988, p. 437.
I. Anghel, ş.a, op. cit., p. 214.
Din acest motiv această teză a fost acceptată şi în practica judiciară. Trib. Suprem, dec. nr. 1270/1976, C.D., 1976, p.
145. Pentru ca prezumţiile de răspundere să se anihileze este necesar ca lucrurile să fie de egală forţă de pericol (nu
se poate anula prezumţia de răspundere a celui care are în paza juridică o bicicletă, cu cel care are în paza juridică
un autovehicul).
L. Pop, op. cit., p. 360-361.
V. Neguţ, Funcţionarea răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de ciocnirea de autovehicule, RRD nr. 6/1973, p.
40-43; M.N. Costin, Răspunderea penală şi civilă pentru încălcarea regulilor de circulaţie pe drumurile publice, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1978, pp. 270-279; M.N. Costin, G. Maior, Coliziunea de vehicule, Studia Universitas „Babeş-
Boyai”, Jurisprudenţia nr. 2/1989, pp. 88-90.
A se vedea L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile din textele noului Cod civil, R.R.D.P. nr. 1/2010, p. 182-183.

2.6.2.

Răspunderea în situaţia în care între victimă şi păzitorul juridic al lucrului există un raport
contractual

În principiu în acest caz va fi o răspundere contractuală şi nu o răspundere delictuală, victima neavând dreptul să
opteze pentru răspunderea delictuală. Aceste situaţii se pot naşte din contractul de depozit, de vânzare-cumpărare,
închiriere etc.
Întrebarea care a dat naştere unei vaste controverse doctrinare se referă la acceptarea cumulului între răspunderea
delictuală şi aceea contractuală, respectiv la condiţiile în care acest cumul este posibil. Se confruntă în fapt două
principii: principiul forţei obligatorii a  contractului în sensul că părţile pot limita, prin voinţa lor, răspunderea numai la
domeniul contractual, cu excluderea celui delictual, şi principiul respectării ordinii publice invocat de cei care susţin că
regulile răspunderii delictuale sunt de ordine publică, şi prin urmare, debitorul trebuie întotdeauna să plătească
despăgubiri pentru întreg prejudiciul.
Din confruntarea celor două principii s-a născut un set de soluţii, acceptate de majoritatea autorilor.
Ca regulă răspunderea va fi una contractuală neexistând posibilitatea unei opţiuni în favoarea răspunderii delictuale.
Se admite însă că, dacă prejudiciul a constat în cauzarea unei vătămări corporale sau a morţii victimei, răspunderea
va fi una delictuală, deoarece viaţa şi sănătatea persoanei nu pot forma obiectul unor contracte. Se ridică problema
dacă în această situaţie răspunderea va fi în mod imperativ una delictuală sau există numai dreptul victimei ori
a succesorilor ei de a opta între cele două forme de răspundere. În fapt, se pune problema dacă scopul acestei soluţii
este unul care vizează satisfacerea interesului public, ca în astfel de situaţii să opereze răspunderea delictuală, prin
natura ei mai severă, sau este sprijinirea celor prejudiciaţi pentru a obţine o mai bună reparaţie a prejudiciului, ei
având posibilitatea să ocolească răspunderea contractuală, evitând unele inconveniente ale acesteia, cum ar fi
repararea prejudiciului în limitele convenţiei. Cu toate acestea, pot exista, e adevărat, cu titlu excepţional, situaţii în
care repararea prejudiciului se face mai avantajos în condiţiile răspunderii contractuale, de exemplu în ipoteza unei
clauze penale.
De aceea putem accepta că victima are un drept de opţiune întrucât şi interesul public este cu atât mai bine servit cu
cât în urma cauzării unui prejudiciu victima primeşte o reparaţie mai bună.1285
În cazul contractului de transport avem de-a face tot cu o răspundere contractuală. Dar, dacă lucrul a cauzat
vătămarea corporală sau moartea victimei, răspunderea părţii contractante căreia îi aparţine paza juridică, este
o răspundere delictuală, pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, respectiv pe noul temei de la art. 1376 NCC. În
cazul contractului de transport de persoane, păzitorul juridic având obligaţia contractuală de a garanta securitatea
persoanelor pe care le transportă, se va angaja întotdeauna răspunderea contractuală.1286
Conform prevederilor Codului civil din 1864, în cazul contractului de locaţiune locatarul trebuie să fie garantat
pentru toate stricăciunile şi viciile lucrului închiriat, ce-i împiedică întrebuinţarea deşi nu au fost cunoscute locatorului.
De asemenea, dacă dintre aceste vicii sau defecte derivă pentru locatar o daună oarecare, locatorul este dator a-l
despăgubi. Aşadar, avem o obligaţie de garanţie în sarcina locatorului, garanţie pentru viciile ascunse ale lucrului
care împiedică întrebuinţarea acestuia. Deci este vorba de o limitare a garanţiei la acele împrejurări în care viciile
afectează condiţiile de exercitare a dreptului de folosinţă în mod normal. Se mai poate spune că natura acestei
obligaţii de garanţie este destul de mult apropiată de fundamentul răspunderii pentru lucruri, deoarece locatorul

304
răspunde chiar dacă a fost de bună credinţă la încheierea contractului şi indiferent dacă viciile existau în momentul
încheierii contractului sau provin din cauze ulterioare.1287 Noul Cod civil cuprinde dispoziţii foarte clare legate de
„garanţia contra viciilor”, „a efectelor garanţiei contra viciilor” precum şi în legătură cu „lipsa calităţilor convenite” în
cadrul art. 1790-1792 NCC , mai mult, aceste noi obligaţii sunt instituite pentru a proteja valori ca viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a locatarului [ art. 1790 alin. (3) NCC ], nu puţine fiind exemplele din ultima perioadă de timp
când în scopul urmăririi unui câştig rapid (ori acoperirii unei investiţii în imobile noi), s-au pus la dispoziţie noilor
locatari unele imobile nefinisate ori cu finisaje de proastă calitate care au condus la unele prejudicii grave ori drame
omeneşti ireparabile.
Şi contractul de comodat este caracterizat de existenţa unei obligaţii speciale, legale de garanţie, obligaţie aflată în
sarcina comodantului. Astfel, dacă lucrul împrumutat are aşa defecte încât să poată dăuna pe cel ce se serveşte de
dânsul, comodantul rămâne răspunzător de daune dacă cunoscând aceste efecte nu a prevestit pe comodatar. Cu
menţiunea că şi această garanţie poate fi modificată convenţional după regulile contractului de închiriere, urmează
a concluziona că nici în această ipoteză comodatarul nu poatea invoca drept temei al acţiunii sale art. 1000 alin. (1)
C.civ. din 1864, respectiv, în prezent dispoziţiile art.1376 NCC , urmând a funcţiona prevederile art. 1575 C.civ. din
1864, respectiv, în prezent, dispoziţiile art. 2152 NCC. Mai trebuie observat, că limitarea garanţiei în această materie
este determinată de caracterul gratuit al contractului de comodat.

Ioan Adam

Note de subsol:
În cazul contractului de vânzare-cumpărare, când din cauza unor vicii ascunse, necunoscute de vânzător şi care nu
au fost descoperite de către cumpărător, s-a produs un prejudiciu unei terţe persoane, vânzătorul, în calitate de
păzitor juridic, va trebui să repare prejudiciul în temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, când acţiunea este intentată
de terţ. Dacă acţiunea este promovată de către cumpărător, aceasta va fi întemeiată pe regulile răspunderii
contractuale, şi deci cumpărătorul va putea obţine numai ceea ce prevede art. 1355 C.civ. din 1864 adică restituirea
lucrului şi primirea preţului sau, păstrând lucrul, primirea unei părţi din preţ. Numai reaua-credinţă a vânzătorului va fi
de natură, conform art. 1356 C.civ. din 1864, obligarea acestuia la toate daunele interese către cumpărător.
Trib. jud. Caraş-Severin, dec. nr. 295/1984, R.R.D. nr. 8/1985, p. 52-53. Acelaşi lucru este prevăzut şi în art. 50 alin.
(2) din Legea nr. 136/1995 , unde se arată că despăgubirile pentru persoanele aflate în autovehicul, se acordă numai
dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu deţinătorul autovehiculului. Art. 50 din
Legeanr. 136/1995 a fost modificat prin O.U.G. nr. 61/2005 şi are, în prezent, următoarea redactare: În caz de
vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care
a  produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepţia conducătorului autovehiculului
respectiv.
Ne aflăm pe un teren convenţional, şi ca atare, obligaţia de garanţie poate fi modificată, fie în sensul agravării pentru
alte vicii, fie în sensul atenuării sau înlăturării ei. În orice caz însă, locatarul nu poate renunţa la temeiul contractual şi
să ceară locatorului despăgubiri în temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864.

2.6.3.

Răspunderea în situaţia în care s-a cauzat un prejudiciu cu ocazia efectuării unui serviciu gratuit şi
benevol de către păzitorul juridic, în favoarea victimei

Este cazul persoanelor accidentate care au fost transportate benevol şi gratuit, într-un autovehicul. S-au formulat trei
opinii divergente:
a) în prima opinie,1288 majoritară, se consideră că persoana transportată benevol, care a suferit prejudiciul, putea să
obţină despăgubiri de la paznicul juridic al lucrului numai pe temeiul art. 998-999 în vechea legislaţie, şi nu pe temeiul
art. 1000 alin. (1)., respectiv, în prezent va putea solicita despăgubiri în baza art. 1357 NCC, pe răspunderea pentru
fapta proprie, şi nu în temeiul dispoziţiilor art. 1376, prin urmare, trebuind să dovedească vinovăţia acestuia. La baza
acestei soluţii se află un argument de echitate, deoarece răspunderea pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864
(cu corespondentul său din noua reglementare) este o răspundere agravată, care este de natură a împovăra excesiv
păzitorul juridic, cel care dezinteresat a făcut un serviciu gratuit victimei;1289
b) într-o altă opinie1290, s-a considerat că transportul benevol şi gratuit reprezintă o convenţie tacită încheiată între cel
prejudiciat şi paznicul juridic al lucrului, în acest fel victima acceptând riscul transportului. În aceste condiţii victima va
putea obţine reparaţia prejudiciului numai dacă face dovada faptei culpabile a transportatorului. În această opinie,
răspunderea civilă este contractuală, persoana transportată gratuit trebuind sa facă proba culpe transportatorului.

305
c) în cea de-a treia opinie,1291 la care achiesăm şi noi, ţinându-se cont de faptul că prevederea legală nu face nici
o distincţie după cum folosinţa lucrului a fost cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, răspunderea păzitorului juridic se va
angaja pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 (respectiv în temeiul dispoziţiilor art. 1376 NCC). Simplul fapt că
victima prejudiciului beneficiază de un transport gratuit nu justifică înlăturarea dreptului său de a invoca prevederile
mai sus menţionate. 1292
Ne aflăm în cazul răspunderii delictuale, care are ca obiect riscurile generale care însoţesc orice activitate a omului,
printre acestea situându-se şi riscurile legate de circulaţia normală a autovehiculelor pe străzi. Nu se poate considera
o renunţare anticipată la repararea prejudiciului, pe considerentul că s-a efectuat un transport gratuit şi benevol.
Această controversă a fost rezolvată de art. 1354 NCC, care dispune că „victima nu poate obţine repararea
prejudiciului cauzat (...) de lucrul (...) de care s-a folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa gravă
a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă”, adică a paznicului juridic al lucrului.
Se face însă o rezervă în situaţia în care este vorba de un transport de bunuri, cu titlu oneros sau gratuit, caz în care
va funcţiona răspunderea contractuală şi nu cea delictuală. În acest caz, asigurarea de răspundere civilă pentru
accidentele auto va trebui să profite victimei, chiar dacă victima este altcineva decât cel care are paza juridică
a autovehiculului, deoarece accidentele care provoacă vătămări ale integrităţii corporale sau decesul persoanei, atrag
o răspundere delictuală şi nu una contractuală, sănătatea, integritatea corporală sau viaţa neputând forma obiectul
unui contract.1293

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 363-366.
De asemenea s-a argumentat că cel care a acceptat folosinţa gratuită a lucrului, a acceptat şi riscurile folosirii
acestuia, prin urmare răspunderea paznicului juridic trebuind să fie atenuată.
A se vedea I. Lulă, Stabilirea răspunderii civile în cazul prejudiciilor produse beneficiarilor unor transporturi benevole,
în „Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale”,Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, p. 298-300.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 245.
Această soluţie a fost consacrată în trei hotărâri cu valoare de repere pronunţate de instanţa supremă din Franţa
înainte de punerea în aplicare a Legii din 5 iulie 1985 privind indemnizarea victimelor accidentelor de circulaţie. În
acest sens, a se vedea Cour de Cassation, Chambre mixte, 20 decembre 1968 (3 arrêts), RTDC 1969, p. 333,
observation G. Durry.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1589/1974, R.R.D. nr. 3/1974, p. 59.

2.6.4.

Răspunderea în situaţia în care victima prejudiciului se foloseşte în mod clandestin de lucrul aflat în
paza juridică a altei persoane

Şi în această situaţie părerile sunt împărţite:

a) unii autori consideră că păzitorul juridic al lucrului va răspunde pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 1294 ,
respectiv pe temeiul mai nou al art. 1376 NCC;
b) alţi autori opinează că în această situaţie păzitorul juridic al lucrului nu va răspunde.1295
Opinia pe care noi o împărtăşim, alături de alţi autori1296, este că în acest caz victima prejudiciului ar putea pretinde
despăgubiri de la paznicul juridic al lucrului numai în baza dispoziţiilor legate de răspunderea pentru fapta proprie,
prevăzute de art. 998-999 C.civ. din 1864, respectiv de art. 1357 NCC , avându-se însă în vedere şi propria culpă
a victimei. Această soluţie o deducem din interpretarea a fortiori a art. 1354 NCC, răspunderea intervenind numai
dacă se face dovada intenţiei sau a culpei grave a paznicului juridic al lucrului, aplicându-se şi prevederile art. 1371
alin. (1) NCC, victima fiind prin ipoteză în culpă a contribuit la cauzarea ori mărirea prejudiciului.

Ioan Adam

Note de subsol:
I. Anghel, ş.a., op. cit., p. 200.

306
M. Eliescu, op. cit., p. 365.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 265; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 270.

§3. Fundamentarea răspunderii

Opiniile exprimate în literatura de specialitate,1297 teoriile elaborate referitor la răspunderea pentru prejudiciile cauzate
de lucruri, precum şi practica judecătorească din domeniu, se încadrează în cele două mari concepţii de bază:
concepţia răspunderii obiective şi concepţia răspunderii subiective. Tendinţa generală este aceea a afirmării
răspunderii obiective, independentă de vina celui care are paza juridică a lucrului, întemeiată pe simplul raport de
cauzalitate dintre fapta lucrului şi prejudiciu.
3.1. - Concepţia răspunderii subiective
3.2. - Concepţia răspunderii obiective

Ioan Adam

Note de subsol:
În ceea ce priveşte fundamentarea răspunderii pentru lucruri în literatura de specialitate franceză, a se vedea, J.
Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 228.

3.1.

Concepţia răspunderii subiective

Concepţia mai veche a răspunderii civile subiective se întemeia pe ideea unei prezumţii de vină a păzitorului juridic.
Această concepţie a evoluat de-a lungul timpului, evoluţie pe care o prezentăm în continuare:
a) într-o primă variantă, s-a afirmat că prin art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, legiuitorul a instituit o prezumţie relativă
de vină a păzitorului juridic, care putea fi înlăturată, făcându-se dovada lipsei de culpă. Proba contrară ar consta în
a demonstra prudenţa şi diligenţa normală, comună, de care a dat dovadă paznicul. Mai mult, prezumţia de greşeală
putea fi răsturnată doar prin dovedirea unei cauze străine, neimputabilă paznicului.
Conchidem, arătând că acest punct de vedere a fost lansat în momentul în care s-a admis că prin textul art. 1000
alin. (1) C.civ. din 1864, s-a instituit un principiu general de răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Cu toate
că această variantă a fost părăsită treptat de practica judiciară, ea se regăseşte şi în prezent în unele lucrări de
specialitate;1298
b) a doua variantă spre care a evoluat practica judiciară, a fost aceea că răspunderea pentru lucruri se întemeiază pe
o prezumţie absolută de culpă. Varianta a apărut ca urmare a ocrotirii intereselor victimelor unor accidente, deoarece
s-a constatat că dovada lipsei de vinovăţie era uşor de făcut. Această prezumţie nu putea fi înlăturată decât prin
dovada forţei majore, fapta unui terţ sau fapta victimei.1299
Deci prezumţia legală înseamnă scutirea reclamantului de a dovedi existenţa culpei. Este suficient să se dovedească
săvârşirea faptei care a cauzat prejudiciul. Aceasta înseamnă că este prezumată nu numai existenţa culpei, dar şi
existenţa raportului de cauzalitate.
Cele două concepţii au fost criticate pe motivul că temeiul invocat nu este în concordanţă cu realitatea, deoarece se
admite că răspunderea funcţionează chiar în situaţia în care nici o culpă nu se poate reţine în seama paznicului
juridic, cum este în situaţia cazului fortuit;
c) o altă variantă a concepţiei subiective a răspunderii este aşa-numita teorie a „culpei în paza juridică a lucrului”,
răspunderea paznicului juridic având ca fundament culpa dovedită.1300 Pentru argumentare s-a plecat de la ideea că,
art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 instituie o obligaţie de rezultat în sarcina păzitorului juridic, de a feri celelalte
persoane de producerea unui prejudiciu pe care l-ar putea provoca lucrul. În momentul în care paguba s-a produs,
aceasta constituie prin ea însăşi dovada neîndeplinirii obligaţiei legale instituită în sarcina păzitorului juridic. Dovada
este aşa de puternică încât răspunderea nu poate fi înlăturată decât atunci când paznicul juridic demonstrează că
prejudiciul se datorează forţei majore, faptei unui terţ sau faptei victimei, el neavând posibilitatea să dovedească că la
originea „faptei lucrului” nu a avut nici o culpă. Această teorie, prin consecinţele sale, se confundă cu teoria
prezumţiei absolute de culpă.
Toate aceste variante ale concepţiei subiective încearcă să explice, pe temeiuri care ţin exclusiv de vinovăţie,
o răspundere care a devenit din ce în ce mai mult o răspundere obiectivă, respectiv o răspundere independentă de
vina celui care are paza juridică a lucrului.

307
Ioan Adam

Note de subsol:
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 239.
Trib. Suprem, dec. nr. 885/1976, C.D., 1976, p. 142.
R. Petrescu, Unele aspecte cu privire la răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce le avem sub pază,
J.N. nr. 8/1966, p. 88.

3.2.

Concepţia răspunderii obiective

Este alcătuită din mai multe teorii, nu mai leagă răspunderea pentru lucruri de vinovăţia păzitorului juridic. Apariţia
acestei concepţii a fost determinată de criticile severe aduse concepţiei subiective şi nevoii de a da un răspuns
teoretic soluţiilor impuse de practica judiciară, prin care răspunderea păzitorului juridic este angajată chiar şi în acele
situaţii în care acestuia nu i se poate imputa nici o vină. Este de exemplu situaţia răspunderii pentru prejudiciile
cauzate ca urmare a unor vicii ascunse ale lucrurilor, cum ar fi ruperea unei piese componente a unui ansamblu, un
defect de fabricaţie etc.1301 Prezentăm în continuare teoriile care stau la baza concepţiei obiective:
a) o primă teorie a concepţiei obiective a fost fundamentarea acesteia pe ideea de risc, în sensul că cel care profită
de foloasele unui lucru trebuie să suporte şi riscul reparării prejudiciilor cauzate de acesta unor terţe persoane.
Aşadar, acolo unde există profit, trebuie să existe şi riscul suportării pagubei – ubi emolumentum est, ibi onus debet
esse. Această teză a fost susţinută şi de unii autori din doctrina noastră judiciară, 1302 având un oarecare ecou şi în
unele soluţii ale practicii judiciare interbelice;1303
b) o altă teorie este aceea conform căreia art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, instituie o „prezumţie de răspundere”,
care este invocată în cele mai multe hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, pronunţate în ultima perioadă. 1304 Cu toate
că nu se contestă valoarea ei practică, această teorie este criticabilă, deoarece fiind vorba de o obligaţie de
răspundere, aceasta există sau nu există, neputând fi prezumată. Ceea ce se poate prezuma nu este existenţa sau
inexistenţa unui drept sau a unei obligaţii, ci existenţa unei fapte, care, atunci când nu poate fi dovedită în mod direct,
este necesară dovedirea ei indirect.
În literatura noastră de specialitate,1305 răspunzându-se acestor critici, s-a arătat că „în realitate, prezumţia de
responsabilitate este o noţiune tehnico-juridică exactă şi utilă, ce exprimă tocmai ceea ce este necesar”, astfel încât,
atunci când „condiţiile răspunderii sunt dovedite de către victimă, paznicul răspunde … independent de culpă”. Chiar
dacă formula „prezumţiei de răspundere” nu este prea fericit aleasă, se dovedeşte a fi corespunzătoare răspunderii
obiective, fără culpă a păzitorului juridic. Se poate aprecia că se referă la prezumţia existenţei raportului de
cauzalitate, fiind în prezenţa unei răspunderi fără culpă, fundamentată exclusiv pe elementul obiectiv al existenţei
raportului de cauzalitate între lucru şi prejudiciu;1306
c) o importantă variantă a concepţiei obiective a răspunderii păzitorului juridic, apărută în ultima perioadă, este aceea
bazată pe ideea de garanţie privind riscul de activitate. 1307 Se arată că, în realizarea efectivă a funcţiei reparatorii
a răspunderii, legea impune tuturor obligaţia de a garanta celorlalţi repararea prejudiciilor cauzate de lucrurile ce sunt
în paza noastră.
Motivul pentru care art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, prevede obligaţia de garanţie este riscul de activitate pe care
păzitorul juridic al lucrului trebuie să-l suporte, fiindcă prejudiciul a fost cauzat prin extinderea propriei sale activităţi,
prin întrebuinţarea de lucruri.1308
Această idee de garanţie se deosebeşte de garanţia care fundamentează răspunderea comitentului pentru faptele
prepusului său. În acest caz nu ne găsim în prezenţa a două raporturi de obligaţii, fiind vorba de o garanţie pentru
„comportamentul lucrului”. Prin urmare răspunderea este directă, ceea ce explică mecanismul punerii în mişcare
a răspunderii celui care are paza juridică a lucrului.
Instituirea răspunderii pentru lucruri, care este o răspundere agravată în comparaţie cu celelalte feluri de răspundere,
corespunde necesităţii sociale de protecţie a victimei prejudiciului împotriva riscului de a rămâne nedespăgubită, în
situaţia în care ar fi trebuit să dovedească toate condiţiile cerute de răspunderea pentru fapta proprie.
În măsura în care anumite prejudicii s-au produs prin „fapta lucrului”, nu întotdeauna se poate face dovada unei
vinovăţii a aceluia care are paza juridică a lucrului, nefiind normal în această situaţie ca victima prejudiciului să fie
lăsată nedespăgubită.
În prezent, se asistă la estomparea ideii de culpă, ca temei al răspunderii pentru lucruri, ideea de garanţie, prezumţia
de răspundere ori simpla afirmare a răspunderii obiective, substituindu-se explicaţiilor care au fost date pentru
fundamentarea răspunderii reglementate de art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864. 1309

308
Ar fi nu numai benefic, dar şi necesar, ca în viitoare legislaţie civilă, principiul răspunderii obiective să fie prevăzut în
mod expres, justificat de modificările vieţii sociale, precum şi de existenţa divergenţelor de opinie din doctrina şi
practica judiciară.
Agravarea răspunderii prin grevarea răspunderii obiective peste cea subiectivă, ar trebui să fie însoţită de un sistem
complex de asigurări de răspundere civilă, de natură să transfere obligaţia de reparare integrală a prejudiciului, de la
asigurat, la asigurător. În prezenta legislaţie civilă, principiul răspunderii obiective s-a afirmat, justificat de
necesităţile vieţii sociale, situaţie ce va încheia divergenţele de opinii de ordin teoretic şi practic, astfel, „oricine este
obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”, în conformitate cu
aceste noi şi moderne dispoziţii ale art. 1376 alin. (1) NCC.
Caracterul obiectiv al acestei răspunderi reiese şi din textul art. 1380 NCC, potrivit căruia răspunderea păzitorului
juridic al lucrului, alături de răspunderea pentru animale şi ruina edificiului, este exclusă numai dacă se face dovada
inexistenţei raportului de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciul suferit de către victimă, raportul de cauzalitate fiind
o condiţie materială, obiectivă a răspunderii civile. Această dovadă se va face numai probând că prejudiuciul s-a
datorat exclusiv faptei victimei, a unei terţe persoane sau a fost cauzat de un caz de forţă majoră.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 286.
Fr. Deak, Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 178-180.
C. Cas., dec. nr. 333/1939, P.R., I, 1939, p. 152.
Trib. Suprem, dec. nr. 1300/1987, Dreptul nr. 4/1988, p. 75.
I. Anghel, ş.a., op. cit., p. 205.
L. Pop, op. cit., p. 289.
M. Eliescu, op. cit., p. 371-372.
Idem, p. 374.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 288.

§4. Condiţiile răspunderii

Pentru a se putea angaja răspunderea pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, respectiv pe temeiul dispoziţiilor
art. 1376 NCC, victima prejudiciului va trebui să facă dovada:
a) existenţei prejudiciului;
b) existenţei raportului de cauzalitate dintre „fapta lucrului” şi prejudiciu;
c) lucrul să se afle în paza juridică a unei persoane.
Raportul de cauzalitate trebuie să existe între aşa zisul „comportament al lucrului (nu la fapta proprie a paznicului
juridic) şi prejudiciu. Aceasta deoarece, răspunderea instituită prin art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, este
o răspundere fără culpă sau cel puţin fără culpă dovedită, respectiv, „independent de orice culpă” în condiţiile
dispoziţiilor art. 1376 alin. (1) NCC.
Delimitarea dintre ele trebuie făcută în condiţiile în care în cvasitotalitate situaţiilor fapta paznicului se află undeva în
condiţiile care au precedat fapta lucrului. Maşina parcată regulamentar care a provocat un accident a fost evident
parcată de cineva în acel loc. Scara care se rupe şi provoacă o fractură persoanei accidentate îşi datorează starea
de proastă întreţinere inacţiunii paznicului juridic, deci faptei acestuia. Cu toate acestea, disocierea trebuie făcută,
deoarece, în caz contrar ar însemna să avem o permanentă incidenţă a răspunderii pentru fapta proprie, respectiv
a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, fiind inaplicabil deoarece undeva în lanţul cauzal desluşim
aproape întotdeauna o culpă a omului aptă să preia, într-o anumită logică întreaga cauzalitate asupra sa.
Art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, precum şi noile prevederi ale art. 1376 NCC , instituie o prezumţie de cauzalitate
relativă de participare a paznicului juridic la producerea pagubei, în situaţia în care victima a dovedit participarea
lucrului la producerea pagubei.
În cazul în care prejudiciul se datorează faptei omului, lucrul fiind doar instrumentul utilizat, raportul de cauzalitate se
va stabili între fapta ilicită a omului şi prejudiciu, antrenându-se răspunderea pentru fapta proprie.
Calitatea de păzitor juridic nu trebuie dovedită, victima prejudiciului beneficiind de prezumţia de pază care aparţine
proprietarului lucrului, până ce acesta din urmă va face dovada că paza juridică a fost transmisă sau a fost preluată
de către o altă persoană.

309
Când aceste condiţii au fost dovedite, bineînţeles în situaţia în care ne aflăm în domeniul de aplicare a răspunderii
civile delictulale pentru prejudiciile cauzate de lucruri, toate celelalte elemente ale răspunderii sunt prezumate,
revenind păzitorului juridic al lucrului sarcina de a dovedi existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere, pentru
a înlătura prezumţiile de răspundere care decurg din lege.

Ioan Adam

§5. Cauzele de exonerare de răspundere

Pentru a se exonera de răspundere, paznicul juridic al lucrului trebuie să facă dovada:
a) fapta victimei în măsura care întruneşte caracteristicile unei adevărate forţe majore, va exonera de răspundere
total pe paznicul juridic.1310 În situaţia în care nu întruneşte aceste caracteristici, se va reţine numai o diminuare
a răspunderii paznicului juridic, proporţională cu vina victimei.1311
Vorbind în planul raportului de cauzalitate, urmează a distinge şi aici după cum fapta victimei este cauza exclusivă
a producerii prejudiciului, sau ea reprezintă numai una din cauzele pagubei pricinuite.
În prima ipoteză, dacă pârâtul arată că legătura lucrului pentru care răspunde cu prejudiciul cauzat este numai una
materială, iar fapta victimei este cea care a determinat producerea pagubei, în mod necesar această faptă a victimei
va prelua trăsăturile forţei majore: să fi fost imprevizibilă şi irezistibilă sau inevitabilă. Numai în acest caz răspunderea
pârâtului va fi exclusă în totalitate pentru că numai acum prezumţia de cauzalitate ce apasă asupra acestuia va fi
înlăturată, fapta rămânând singura în legătură cauzală cu dauna încercată de acesta.
Fapta victimei nu trebuie să se datoreze culpei paznicului juridic, pentru că ar fi numai un instrument care să
absoarbă această culpă. Efectul trebuie să fie contrar, deci culpa paznicului trebuie să anuleze forţa exoneratoare
a faptei victimei.
În cea de-a doua ipoteză dacă fapta victimei întruneşte condiţiile forţei majore, dar lucrul îşi păstrează caracterul activ
în producerea prejudiciului vom opta pentru soluţia unei răspunderi parţiale a paznicului juridic în raport cu
participarea lucrului său. Nu se va pune această problemă în cazul în care fapta victimei nu îmbracă caracteristicile
forţei majore, ea având cel mult semnificaţia unui caz fortuit, care nu este în măsură să înlăture răspunderea
paznicului juridic. Victima nu trebuie să fie în culpă pentru ca fapta ei să aibă efectul arătat. Astfel, dacă victima este
un minor sub 14 ani, un interzis sau un debil mintal, fapta sa va exonera doar parţial pe păzitorul juridic de
răspundere,1312 pentru că nu se pune problema angajării răspunderii sale, ci important este ca, obiectiv, activitatea sa
să reprezinte faptul juridic ce îndeplineşte condiţiile forţei majore şi produce efectul specific acesteia;
b) fapta unei terţe persoane îl va exonera total de răspundere pe paznicul juridic al lucrului în situaţia în care
întruneşte caracterele unei adevărate forţe majore.
Exonerarea de răspundere va opera şi în situaţia în care terţul nu a fost identificat. În caz contrar, se va ajunge la
o răspundere solidară, faţă de victimă, a paznicului juridic şi a terţei persoane pe temeiul art. 1003 C.civ. din 1864,
respectiv în conformitate cu dispoziţiile art. 1382 NCC, iar, în raporturile cu terţa persoană, paznicul juridic va
răspunde proporţional cu gradul de participare sau cu vinovăţia sa.
Sunt terţi, în cazul răspunderii pentru fapta lucrului, toate persoanele pentru care păzitorul juridic nu are obligaţia
legală de a răspunde.
Nu sunt terţi copiii faţă de părinţi, elevii şi ucenicii faţă de institutori şi meşteşugari, prepuşii faţă de comitenţi.
Nu trebuie dovedit caracterul culpabil al faptei terţului, deoarece această faptă are un efect şi o semnificaţie obiectivă
asupra raportului de cauzalitate, fără ca existenţa sau inexistenţa culpei să producă un efect distinct.
Consecinţele unei fapte a unei terţe persoane sunt următoarele:
- răspunderea paznicului juridic este înlăturată dacă fapta întruneşte trăsăturile forţei majore, victima putând acţiona
împotriva terţului în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie;
- dacă fapta terţei persoane are semnificaţia unui caz fortuit, răspunderea paznicului juridic subzistă; victima are însă
un drept de opţiune între acţiunea împotriva paznicului juridic sau cea îndreptată contra terţului pentru fapta acestuia.
Victima va avea şi beneficiul solidarităţii. Pentru participarea sa, terţul va putea fi acţionat şi de către paznicul juridic
care a plătit victimei despăgubirea în temeiul dispoziţiilor relative la răspunderea pentru fapta proprie;
c) forţa majoră duce la exonerarea totală de răspundere a paznicului juridic al lucrului nu şi cazul fortuit, deşi ambele
exclud vinovăţia acestuia.1313
Aşa cum am arătat într-un alt capitol, forţa majoră este o împrejurare externă, cu caracter excepţional, fără relaţie cu
lucrul care a provocat dauna sau cu însuşirile sale naturale, absolut invincibilă şi imprevizibilă. Pentru a putea duce la
totala exonerare de răspundere a paznicului juridic al lucrului, forţa majoră trebuie să fie singura cauză a producerii
prejudiciului. Când împrejurările care au dus la producerea prejudiciului nu întrunesc caracterele forţei majore, dar
nici nu implică vinovăţia paznicului juridic, ele constituie un simplu caz fortuit, care nu îl exonerează de răspundere. În

310
acest câmp al lipsei de vină, funcţionează garanţia obiectivă, care s-a grefat peste prezumţia de culpă a paznicului
juridic.1314
Constant, în practica judiciară1315 s-a decis că nu constituie o cauză de exonerare de răspundere cazul fortuit, cum
este ruperea unei piese, spargerea unui cauciuc, blocarea sistemului de frânare etc.
Au fost însă şi situaţii1316 în care s-a decis că împrejurări care constituie un caz fortuit, pot fi totuşi de natură să ducă
la apărarea de răspundere a conducătorului auto, deoarece acesta nu le-a putut prevedea şi nu s-a putut stabili în
sarcina lui personală o culpă proprie.1317
Noul Cod civil consacră la modul general prin dispoziţiile art. 1380, „cauzele de exonerare” pentru toate tipurile de
răspundere care decurg din prejudiciile „cauzate de animale sau de lucruri”, prevăzând că „nu există obligaţie de
reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este
urmarea unui caz de forţă majoră”.

Ioan Adam

Note de subsol:
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1304/1964, C.D., 1964, p. 124.
Trib. Suprem, dec. nr. 277/1973, R.R.D. nr. 9/1973, p. 156.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1789/1970, R.R.D. nr. 9/1971, p. 162.
Trib. Suprem, dec. nr. 1926/1989, Dreptul nr. 8/1990, p. 83.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 291
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 85/1984, C.D., 1984, p. 264.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 424/1977, C.D., 1977, p. 77. În cazul defectelor de fabricaţie ale unui produs, asimilate
cazului fortuit, practica judiciară a admis principiul, că victima prejudiciului poate să cheme la răspundere delictuală
pe fabricantul produsului, pe temeiul general al răspunderii pentru fapta proprie, prevăzut de art. 998-999 C.civ. din
1864. Trib. Suprem, dec. nr. 358/1965, C.D., 1965, p. 128.
Pentru poziţia literaturii de specialitate franceze în privinţa cauzelor exoneratoare de răspundere pentru fapta lucrului,
a se vedea: J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 259 şi urm.; A. Bénabent, op. cit., p. 397 şi urm.

§6. Efectele răspunderii pentru lucruri

Victima prejudiciului este îndreptăţită să obţină despăgubiri de la cel care are paza juridică a lucrului, pe temeiul art.
1000 alin. (1) C.civ. din 1864, respectiv pe temeiul noilor dispoziţii ale art. 1376 NCC.
În situaţia în care lucrul cauzează un prejudiciu în timp ce paza materială era exercitată de către o altă persoană
decât păzitorul juridic al acestuia, victima prejudiciului va putea cere despăgubiri direct de la acesta, dar pe temeiul
răspunderii pentru fapta proprie. 1318
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile, el va putea urmări paznicul material, printr-o acţiune în regres, tot în baza
prevederilor relative la răspunderea pentru fapta proprie. 1319
În situaţia în care există mai mulţi paznici juridici care au numit un singur paznic material, aceşti paznici juridici vor fi
solidar răspunzători faţă de victimă în conformitate cu art. 1003 C.civ. din 1864, dispoziţii preluate art. 1382 NCC .
Excepţie face situaţia în care unul dintre paznicii juridici probează că la momentul producerii prejudiciului, lucrul se
găsea sub paza exclusivă a celorlalţi paznici. Răspunderea acestui paznic juridic va putea fi angajată numai în
condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Dacă unul din paznici o despăgubeşte pe victimă, el se va
putea îndrepta împotriva paznicului material pentru toată suma plătită sau numai pentru o parte, dacă paznicul
material probează, la rândul său, o culpă a paznicului juridic. Solvensul se poate îndrepta şi împotriva celorlalţi
paznici juridici, aceştia urmând a răspunde proporţional cu cotele lor din dreptul de proprietate sau după partea de
folosinţă ce le revine.
În situaţia în care există un singur paznic juridic şi mai mulţi paznici materiali, paznicul juridic se va putea întoarce,
prin acţiune în regres, împotriva oricăruia dintre paznicii materiali, probând culpa acestuia. Cu alte cuvinte, paznicul
juridic îşi îndeplineşte obligaţia de a garanta faţă de victima prejudiciului, dar apoi va beneficia de solidaritatea
debitorilor-prepuşi materiali vinovaţi de producerea prejudiciului. Dacă unul dintre paznicii materiali plăteşte
paznicului juridic, el va putea acţiona împotriva creditorilor pentru participarea cauzală şi culpabilă a fiecăruia dintre
ei.
Dacă există mai mulţi paznici juridici, iar fiecare şi-a numit un paznic material, victima se va putea îndrepta împotriva
oricărui paznic juridic, acţiunea având ca temei art. 1000 alin. (1) şi art. 1003 C.civ. din 1864, respectiv, în noul

311
context legal îşi va întemeia acţiunea pe dispoziţiile art. 1376 şi 1383 NCC, sau împotriva oricărui paznic material,
temeiul fiind art. 998 şi art. 1003 C.civ. din 1864, respectiv în temeiul dispoziţiilor art. 1357 şi 1382 NCC.
Dacă un paznic juridic o despăgubeşte pe victimă, el se va putea întoarce împotriva celorlalţi paznici juridici pentru
partea fiecăruia sau va putea să-i acţioneze pe paznicii materiali.
Când la producerea prejudiciului a concurat şi fapta unui terţ, iar paznicul juridic a plătit despăgubiri ce depăşesc
întinderea corespunzătoare participării sale, el are o acţiune în regres împotriva terţului participant, pentru tot ceea ce
a plătit în plus.
În domeniul răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin „fapta lucrului”, două sunt considerentele care au determinat
instituirea unui sistem de asigurare de răspundere civilă, unde în schimbul primelor de asigurare plătite, societatea de
asigurare urmează să plătească, total sau parţial, despăgubirile cuvenite:1320
- protecţia victimei;
- caracterul agravat al răspunderii pentru fapta lucrului, care se angajează dincolo de vinovăţia paznicului juridic.
Există două feluri de asigurări de răspundere civilă:
a) asigurări prin efectul legii, care operează de drept, în mod obligatoriu, acestea fiind asigurarea călătorilor pentru
accidente şi asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule;
b) asigurări facultative de răspundere civilă pentru vătămarea corporală sau decesul unei persoane, avarierea sau
distrugerea unor bunuri sau alte pagube.
Victima prejudiciului, în condiţiile legii, îşi va acoperi diferenţa dintre prejudiciul neacoperit de către asigurător, de la
cel care răspunde pentru prejudiciul cauzat. În anumite situaţii, este posibil ca asigurătorul să aibă acţiune în regres
împotriva celui răspunzător de producerea prejudiciului.

Ioan Adam

Note de subsol:
Trib. jud. Tulcea, dec. nr. 103/1969, R.R.D. nr. 9/1969, p. 174.
V. Stoica, Fl.A. Baias, Acţiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului material, S.C.J. nr. 1/1987, p. 48-
53. Sub aspect procesual, paznicul juridic al lucrului chemat în judecată de victimă, îl poate introduce în proces printr-
o cerere de chemare în garanţie(art. 60-63 C.proc.civ., respectiv art. 72-74 NCPC) pe paznicul material pentru a se
despăgubi într-o manieră mai uşoară şi mai eficientă.
Pentru detalii: Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 414 şi urm.

§7. Corelaţia răspunderii pentru lucruri cu alte feluri de răspundere

Răspunderea întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, cât şi mai noile dispoziţii ale art. 1376 NCC
au drept scop venirea în sprijinul victimei prejudiciului, prin instituirea unei protecţii speciale a intereselor acesteia.
În plus victima prejudiciului poate cere:
a) angajarea răspunderii paznicului juridic al lucrului, pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie;
b) angajarea răspunderii paznicului material al lucrului pe acelaşi temei;
c) angajarea răspunderii paznicului juridic în calitate de comitent pentru fapta prepusului, pe temeiul art. 1000 alin.
(3) C.civ. din 1864, respectiv pe noul temei al art. 1373 NCC ;
d) angajarea răspunderii părinţilor pentru fapta copilului minor, în baza art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, respectiv în
baza noilor dispoziţii ale art. 1372 NCC, (prevederi care cuprind dispoziţii şi pentru angajarea răspunderii pentru fapta
celui pus sub interdicţie);
e) angajarea răspunderii institutorului sau meşteşugarului pentru fapta elevului sau ucenicului, în condiţiile vechii
reglementări, pe temeiul art. 1000 alin. (4) C.civ. din 1864, prevederi care sunt cuprinse în prezent în art. 1373 NCC ,
dispoziţii care nu mai disting categoriile menţionate mai sus, ci le înglobează, prin sensul mai larg al textului legal
nou;
Rămânea la latitudinea victimei prejudiciului alegerea uneia sau alteia dintre posibilităţile oferite, iar în situaţia în care
pretenţiile sale sunt respinse într-o cale, va putea alege un alt temei pentru satisfacerea pretenţiilor sale.
Însă, dacă victima prejudiciului nu reuşea să facă dovada vinovăţiei paznicului material al lucrului, care avea calitatea
de prepus, o acţionare a paznicului juridic-comitent, pe temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864, nu mai era posibilă,
dar în schimb ar fi fost posibilă acţionarea paznicului juridic pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864. 1321 În
prezent, în noul context legal, prin analogie, am putea extrage ideea conform căreia, ar putea fi angajată
răspunderea paznicului juridic-comitent pe noul temei al art.1376 NCC , dacă persoana prejudiciată nu putea face

312
dovada vinovăţiei paznicului material al lucrului, care avea şi calitatea de prepus, nemaifiind posibilă acţionarea
paznicului juridic pe temeiul dispoziţiilor art. 1373 NCC.
În toate cazurile, însă, prejudiciul este unic, deci şi despăgubirea va trebui să fie unică. Prin urmare, nu este posibil
ca, invocându-se temeiuri juridice diferite, să se obţină mai multe despăgubiri, pentru aceeaşi faptă şi pentru acelaşi
prejudiciu.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 294.

Secţiunea a 3-a. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

§1.  Reglementare comparativă prin prisma dispoziţiilor Codului civil din 1864, respectiv ale Noului Cod
civil
§2.  Domeniul de aplicare
§3.  Fundamentarea răspunderii
§4.  Condiţiile răspunderii
§5.  Cauze de exonerare de răspundere
§6.  Efectele răspunderii

Ioan Adam

§1. Reglementare comparativă prin prisma dispoziţiilor Codului civil din 1864, respectiv ale Noului
Cod civil

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale reglementată în art. 1001 C.civ. din 1864, dispune că
„proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul
cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat”.
Noul Cod civil prevede faptul că „proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de
orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.” (art. 1375 NCC)
Putem observa că Noul Cod civil subliniază fundamentatea obiectivă a răspunderii civile delictuale, prin inserarea
textului „independent de orice culpă”, dar nu mai preia dispoziţia care limita oarecum răspunderea la fapta produsă
„în cursul serviciului”, aspect pe care îl putem interpreta ca o lărgire a noţiunii de pază, care excede limita mai sus
indicată, amplificând astfel reprezentarea mentală a responsabilităţii celui care exectită paza asupra animalului, fie el
proprietar, prepus, ori simplu posesor, care însă „se serveşte” de acel animal. Îşi asumă responsabilitatea unui
paznic juridic, nu doar a unui paznic material, dacă continuăm acest raţionament juridic, pe care îl vom detalia în
secţiunile următoare ale acestui studiu.
Aceste texte legale se completează cu unele dispoziţii din Legea nr. 407/2006 a  vânătorii şi a protecţiei fondului
cinegetic, actualizată şi publicată în M.Of. nr. 944 din 22 noiembrie 2006 .
Spre deosebire de vechiul cadru legislativ1322, prin modificările aduse de art. 1375 NCC se acoperă problema
fundamentării răspunderii pentru acest caz, respectiv, este o răspundere fără vinovăţie sau culpă, deci de natură
obiectivă, prezentată expressis verbis .
Jurisprudenţa şi doctrina naţională prin presiunile lor au determinat această conturare şi la nivel legislativ,
a caracterului obiectiv al fundamentării răspunderii civile delictuale pentru prejudicii cauzate de animale, dând valoare
ideii şi/sau obligaţiei de garanţie a în completare cu cea de risc de activitate,
Ideea de garanţie fundamentează răspunderea, în această ipoteză, din punctul de vedere al victimei, în timp ce ideea
de risc de activitate se centrează în jurul persoanei responsabile.
Art. 1380 NCC reglementează temeiul înlăturării răspunderii, numai în ipoteza dovedirii forţei majore.

Ioan Adam

313
Note de subsol:
Prevederea din Codul civil din 1864 nu este însoţită de o reglementare specială privind posibilitatea de probă
contrară din partea proprietarului, spre a putea înlătura temeiurile acestei răspunderi. Prevederile din acest articol au
servit la precizarea noţiunilor de pază şi de paznic, în privinţa răspunderii pentru lucruri. Mergând pe această linie,
multe din soluţiile consacrate în jurisprudenţa bazată pe dispoziţiile Codului civil din 1864, în cadrul răspunderii
pentru animale, au fost folosite în elaborarea răspunderii pentru fapta lucrurilor, şi invers, ceea ce face ca prevederile
art. 1000 alin. (1) şi cele ale art. 1001 C.civ. din 1864, să fie supuse aproape unui regim identic, în ceea ce priveşte
structura şi condiţiile acestor răspunderi. Invers, soluţiile admise cu privire la răspunderea pentru lucrurile
neînsufleţite au fost extinse, la rândul lor, şi în materia vecină a răspunderii pentru animale. Astfel în urma acestui
proces de difuziune între cele două feluri de răspundere care fac obiectul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 şi art.
1001 din acelaşi cod, ele s-au finalizat prin a fi supuse unui regim aproape identic, atât în ceea ce priveşte structura
şi condiţiile acestor răspunderi, cât şi privitor la fundamentarea lor şi la cauzele de exonerare. În special, a  fost de
mult părăsită vechea concepţie care întemeia răspunderea disciplinată de art. 1001 C.civ. din 1864, pe o prezumţie
de culpă ce putea fi înlăturată prin dovada lipsei de culpă rezultând din stabilirea împrejurării că paza a fost exercitată
cu diligenţa cuvenită. Anticipând puţin, menţionăm faptul că, prin analogie cu dispoziţiile referitoare la lucrurile
neînsufleţite, cel ce are animale în pază răspunde de drept cât timp nu dovedeşte că prejudiciul a fost pricinuit de
forţa majoră, de fapta unui terţ pentru care paznicul juridic nu este chemat a răspunde, sau de fapta victimei înseşi.

§2. Domeniul de aplicare

Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere se determină în continuare raportat la noţiunea de „pază” şi prin
urmare, răspunderea revine persoanei care are paza juridică a animalului care a cauzat evenimentul prejudiciabil. În
această ipoteză, art. 1377 aduce lămuriri importante cu privire la acest termen termen: „În înţelesul dispoziţiilor art.
1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau a unui
contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea animalului sau a  lucrului şi
se serveşte de acesta în interes propriu”.
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată, cu riscul de a ne repeta, opinăm a realiza şi aici o distincţie între termenii de
pază juridică şi pază materială. Şi în noua reglementare, ambele forme constau într-o putere de control şi
supraveghere, paza materială deosebindu-se de cea juridică prin faptul că nu conferă celui care o exercită dreptul de
a folosi animalul sau lucrul în propriul său interes, dar în practică avem cele mai variate exemple de intervertire
a pazei materiale în pază juridică, cazuri în care avem de a face cu forma de răspundere specifică acestei din urmă
noţiuni.
Animalele vizate de art. 1375 NCC sunt altele decât cele numite „vânat”, aflându-se în relativă libertate, neavând
stapân. Vânatul poate cauza prejudicii, dar nu poate antrena răspunderea cât timp nu se face dovada că acesta se
află sub paza concretă a unei persoane.
Prin analogie cu cele expuse mai sus, proprietarul animalului este descărcat de răspundere dacă se face dovada că,
în momentul cauzării evenimentului prejudicios, paza materială a persoanei căreia îi incredinţase animalul se
intervertise într-o pază juridică, adică cel care asigura paza materială a animalului s-a servit de acesta în interes
propriu.
Cazuri din practică vin să întărească acest principiu consacrat şi de Noul Cod civil , în sensul în care proprietarul unui
căine îi încredinţează unui prieten pentru câteva minute câinele său, pentru a putea intra într-un magazin, moment în
care, zmucindu-se intempestiv, din lesă, muşcă o persoană aflată în trecere. În acest caz va fi atrasă în mod exclusiv
răspunderea proprietarului câinelui care avea paza juridică, nu a prietenului său care o avea pe cea materială, şi care
nu avea cunoştinţă de „năravul” animalului. În ipoteza în care acest prieten asmuţeşte acest câine la vederea şi
trecerea acelei persoane, avem de a face cu cazul tipic de intervertire a pazei materiale în cea juridică, deoarece
acesta s-a folosit de animal „în interes propriu” pentru a se răzbuna ori a face un rău altcuiva.
Textul vizează doar animalele care nu sunt res nullius 1323. Păzitorul animalului nu se poate exonera decât dacă
dovedeşte o cauză a generării evenimentului prejudiciabil străină de fapta sa, respectiv, fapta rău-voitoare a unui terţ,
care declanşează crearea prejudiciului. S-ar forma în acest fel caracterul de forţă majoră exonerator de răspundere
faţă de cel ce are paza juridică a animalului. În exemplul de mai sus adăugăm în acest sens ipoteza că acest prieten
căruia i se incredinţase temporar câinele este împins de un terţ cu scopul de a scăpa câinele din lesă, fapt ce
conduce la neliniştirea câinelui care muşcă pe prima persoană ivită în cale. În acest caz nu poate, în opinia noastra
a fi atrasă nici răspunderea proprietarului ca paznic juridic, nici cea a paznicului material în peroana prietenului,
prejudiciul fiind creat prin mijlocirea faptei ilicite, rău-intenţionate a terţului.
Există în practică şi posibilitatea existenţei unei paze asupra animalelor sălbatice, care să antreneze răspunderea
păzitorului în raport cu atribuţiunile încredinţate în vitutea legii şi a profesiei (cazul vânătorilor), pentru interzicerea
terţilor de a captura ori ucide aceste vieţuitoare, a căror regim este reglementat de legi speciale.
2.1. - Animalele pentru ale căror fapte poate fi atrasă răspunderea
2.2. - Persoanele care sunt chemate să răspundă

314
2.3. - Beneficiarii prevederilor art. 1001 C.civ. din 1864, respectiv a prevederilor de actualitate ale art. 1375 NCC

Ioan Adam

Note de subsol:
I. Turcu, op. cit., p. 491.

2.1.

Animalele pentru ale căror fapte poate fi atrasă răspunderea

Textul art. 1001 C.civ. din 1864, cât şi cel al art. 1375 NCC , se referă la animalele care pot fi apropriate într-o formă
oarecare şi care pot fi efectiv supravegheate. Intră în această categorie, în primul rând, animalele domestice,
indiferent de specie, precum şi animalele sălbatice aflate în captivitate din grădinile zoologice, circuri etc.1324
Avem în vedere atât animalele aflate sub pază, cât şi cele care au ieşit de sub pază, răspunderea fiind antrenată şi
atunci când animalul se află liber şi nepăzit, 1325 dacă el face parte din categoria animalelor ce, potrivit obiceiului, pot fi
lăsate să rătăcească liber, cum sunt, spre exemplu porumbeii sau albinele. Aceasta deoarece termenul de pază nu
trebuie înţeles în sensul său literal.
Aceste dispoziţii se aplică atât animalelor primejdioase, cât şi celor neprimejdioase, indiferent dacă animalul este un
mobil sau un imobil prin destinaţie. Intră, cu acest din urmă titlu, în categoria animalelor pentru care răspunde
paznicul, în afară de animalele afectate la cultură şi porumbeii din porumbărie, iepurii de casă, albinele din stupuri,
peştele din iaz.
Situaţia este asemănătoare şi în ceea ce priveşte prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în rezervaţii sau în
parcuri de vânătoare închise. Practica judiciară a admis1326 că se poate aplica răspunderea pe temeiul art. 1001
C.civ. din 1864,1327 atunci când prejudiciul s-a produs în interiorul parcului sau rezervaţiei, dar nu şi atunci când
prejudiciul a fost produs de animalele sălbatice ieşite din aceste incinte.
Ulterior, practica instanţei supreme s-a modificat, 1328 în sensul că răspunderea inspectoratelor pe temeiul art. 1001
C.civ. din 1864, poate fi angajată şi în cazul pagubelor produse de animalele scăpate din rezervaţii, argumentându-se
că faţă de acestea se poate interveni pentru prevenirea sau împiedicarea producerii pagubei.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în deplină libertate, nu intră sub incidenţa
prevederilor art. 1001 C.civ. din 1864, deoarece prin acest text de lege s-a instituit o prezumţie de răspundere bazată
pe aproprierea şi folosirea efectivă a animalului, respectiv pe posibilitatea supravegherii lui efective. Chiar dacă prin
art. 2 alin. (2) al Legii nr. 103/1996 , s-a stabilit că fondul cinegetic este bun public de interes naţional, iar prin Legea
nr. 407/2006 vânătorii şi a  protecţiei fondului cinegetic s-a stabilit faptul că „fauna de interes cinegetic este resursă
naturală regenerabilă, bun public de interes naţional şi internaţional”, aceasta nu înseamnă apropriere efectivă
a fiecărui animal, de natură să atragă prin ea însăşi aplicarea prevederilor art. 1001 C.civ. din 1864. 1329
În măsura în care animalele sălbatice aflate în deplină libertate au provocat anumite daune, răspunderea unităţilor
care gestionează vânatul nu s-a putut angaja pe baza art. 1001 C.civ. din 1864, respectiv, în prezent, nu s-ar putea
angaja pe dispoziţiile art. 1375 NCC, ci pe temeiul art. 998-999 C.civ. din 1864,1330 respectiv pe noile dispoziţii ale art.
1357 NCC , în temeiul răspunderii pentru fapta proprie, în condiţiile în care victima prejudiciului va putea dovedi că
gestionarul fondului nu şi-a îndeplinit îndatoririle legale care îi reveneau (reducerea efectivelor unor specii de vânat,
asigurarea furajării animalelor, îndepărtarea unor specii din anumite perimetre etc.).
Această soluţie este în concordanţă cu prevederile legii fondului cinegetic, conform căruia răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de vânat revine gestionarului fondului de vânătoare, în măsura în care nu şi-a îndeplinit obligaţiile
privind prevenirea şi limitarea producerii acestora şi numai în condiţiile în care deţinătorul bunurilor prejudiciabile face
dovada îndeplinirii obligaţiilor ce îi revin pentru paza acestora.

Ioan Adam

Note de subsol:
În ceea ce priveşte categoriile de animale la care se referă legea, a se vedea I. Dogaru,P. Drăghici, op. cit., p. 313.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 217/195, C.D., 1955, p. 181.
Trib. Suprem, dec. nr. 1510/1978, C.D., 1978, p. 112.

315
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a art. 1385 C. civ. francez (1001 Cod civil român), a se vedea J. Flour, J.L.
Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 284 şi urm.; A. Bénabent,op. cit., p. 401.
Trib. Suprem, dec. nr. 996/1982, R.R.D. nr. 7/1983, p. 60.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 265.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 996/1982, C.D., 1982, p. 108.

2.2.

Persoanele care sunt chemate să răspundă

În acest caz, principiul este că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, revine persoanei care are paza
juridică a acestuia, în momentul producerii prejudiciului.
Paza juridică decurge din dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi de animalul respectiv, care implică
prerogativa de direcţie, comandă şi supraveghere a acestuia, prerogativă ce se exercită de paznic, personal sau prin
prepusul său, căci poziţia dependentă a acestuia din urmă îl împiedică să fie paznic.1331
Precizăm că se admite că este paznic şi, răspunzător de prejudiciile cauzate de animal, ca şi în cazul lucrurilor
neînsufleţite, şi persoana care a dobândit prin faptă ilicită – furt sau uzurpare – puterea de folosire şi control asupra
animalului.
Aşadar, paza juridică se prezumă că aparţine proprietarului animalului, persoană fizică sau juridică, dar şi persoanei
căreia proprietarul i-a transmis folosinţa animalului, pe temeiul unui drept de uzufruct, al unui contract de locaţiune, al
unui contract de comodat etc.1332
Răspunderea delictuală operează nu numai în cazul proprietarului animalului, ci şi în cazul în care o persoană
neproprietară se foloseşte de animal în interesul său.
Potrivit art. 1001 C.civ. din 1864, tot astfel ca şi în cazul lucrurilor neînsufleţite, răspunderea proprietarului şi aceea
a persoanelor care se servesc de animal nu este cumulativă, ci alternativă, aceasta din urmă fiind subsidiară,
deoarece este limitată la timpul serviciului, faţă de răspunderea proprietarului care este generală. Această limitare nu
mai este prevăzută în noua reglementare, aşa cum am arătat anterior, răspunderea generală îmbrăcând caracter de
principiu.
Paza juridică nu se confundă cu paza materială a animalului, în acest din urmă caz, păzitorul neputându-se folosi de
animal în propriul său interes. Prin urmare, câtă vreme paznicul juridic exercită în mod independent puterea asupra
animalului, paznicul material exercită o putere derivată din puterea paznicului juridic şi subordonată acestuia. Sunt în
această situaţie îngrijitorul animalului, zootehnistul etc.
Paza juridică poate coexista cu paza materială, dar răspunderea întemeiată pe prevederile art. 1001 C.civ. din 1864,
respectiv pe noile prevederi ale art. 1375 , se poate angaja numai împotriva păzitorului juridic. Cel care are paza
materială poate fi tras la răspundere numai pentru fapta proprie, în condiţiile art. 998-999 C.civ. din 1864, respectiv
pe actualele dispoziţii ale art. 1357 NCC.
În cazul paznicului material, deoarece este vorba de o răspundere pentru fapta proprie, este necesar să fie întrunite
condiţiile generale ale răspunderii pentru faptă proprie. Victima prejudiciului este obligată să facă dovada elementelor
obiective ale răspunderii, însă va trebui să probeze şi vinovăţia paznicului material.
Vinovăţia paznicului material se apreciază cu ajutorul criteriului obiectiv de apreciere a vinovăţiei, examinându-se
atribuţiile specifice pe care paznicul material le avea în activitatea de supraveghere şi îngrijire a animalului. În raport
de aceste atribuţii, paznicul material ar putea face dovada că a exercitat o supraveghere şi îngrijire corespunzătoare
a animalului. Într-o asemenea situaţie, victima prejudiciului îl poate acţiona pe paznicul juridic al animalului, iar acesta
nu va putea invoca în apărarea sa, defectele de comportament ale animalului, deoarece aşa cum vom vedea, tocmai
în considerarea acestor defecte, s-a instituit o măsură suplimentară de garanţie.
Trebuie reţinută şi ideea conform căreia paza juridică nu trebuie confundată cu proprietatea, posesiunea sau cu alt
drept legitim, ci ea trebuie identificată în mod exclusiv cu existenţa posibilităţii de a exercita în mod independent,
o putere de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului. Este motivul pentru care, spre exemplu, cel care fură un
animal, se consideră că a dobândit şi paza juridică asupra acestuia, chiar dacă el nu are nici un drept asupra
animalului. Pe de altă parte, depozitarul animalului nu are paza juridică a animalului, ci doar paza materială,
deoarece el nu are folosinţa animalului.
Iată, deci, că, pe lângă cele precizate, mai trebuie să adăugăm că paza juridică presupune folosinţa animalului şi,
până la proba contrară, paza juridică se presupune că aparţine proprietarului.1333
Dacă o persoană avea dreptul de a se folosi de animal la data când acesta a produs prejudiciul, răspunderea va
reveni acestuia şi nu proprietarului, deoarece, aşa cum am mai arătat, răspunderea proprietarului faţă de a aceluia
care se foloseşte de animal este o răspundere alternativă şi nu cumulativă.

316
Dacă animalul aparţine în coproprietate sau se află în folosinţa comună a mai multor persoane, prejudiciul cauzat de
acesta va atrage răspunderea solidară a acestora.1334 Bineînţeles că, la fel ca şi la răspunderea pentru lucruri, oricare
dintre coproprietari poate dovedi că la momentul producerii prejudiciului animalul se afla în folosinţa numai a unui
coproprietar şi ca atare, numai acesta din urmă va răspunde pentru prejudiciul cauzat.
Când prejudiciul a  fost cauzat de mai multe animale, aparţinând unor proprietari diferiţi sau aflate în folosinţa comună
a  mai multor persoane, răspunderea este divizibilă şi nu solidară, proprietarii răspunzând în proporţie cu participarea
animalelor ce le posedă.
În situaţia în care victima prejudiciului este chiar cel care are paza materială a animalului, cel care are paza juridică
poate fi tras la răspundere pe temeiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, la întinderea răspunderii
ţinându-se cont şi de comportamentul celui care a avut paza materială.
Putem conchide, arătând că fiecare păzitor juridic va răspunde, în condiţiile art. 1001 C.civ. din 1864, respectiv, pe
noile dispoziţii ale art. 1375 NCC, pentru paguba pricinuită de animalul pe care îl are în pază.
În cazul ciocnirii între vehicule cu tracţiune animală, dacă vehiculul şi animalul au paznici diferiţi, paznicii ţinuţi solidar
faţă de victimă, vor contribui la repararea prejudiciului, proporţional cu participarea vehiculului şi animalului la
producerea prejudiciului.1335 În acest caz, în funcţie de circumstanţe, trebuie stabilit temeiul răspunderii în sensul dacă
este vorba de o răspundere pentru fapta animalului sau este vorba de o răspundere pentru fapta lucrului,
a vehiculului.

Ioan Adam

Note de subsol:
Este vorba şi aici de paza juridică, adică de paza ce revine proprietarului sau celui care a dobândit cu
consimţământul proprietarului, în mod licit, autoritatea asupra animalului.
Trib. Suprem, dec. nr. 36/1984, R.R.D. nr. 11/1984, p. 71. Precizăm că, deşi e lesne de înţeles că prezumţia potrivit
căreia proprietarul animalului este prezumat ca fiind paznicul juridic al acestuia, este o prezumţie relativă (iuris
tantum) care poate fi răsturnată prin proba contrară, probă care poate consta, spre exemplu, în faptul că paza juridică
a fost transmisă altei persoane.
În practica judiciară s-a decis că paznicul este ţinut să răspundă şi poate fi chemat în judecată pentru acoperirea
pagubei, în temeiul art. 998 C.civ. din 1864, chiar dacă pentru paguba produsă ar urma să răspundă şi alte persoane,
precum proprietarul animalului, pe temeiul art. 1001 C.civ. din 1864 sau unitatea comitentă, pe temeiul art. 1000 alin.
(3) C.civ. din 1864. Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1475/1969, C.D., 1969, p. 143.
Al. Velescu, Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, A.S. nr. 6/1969, p. 42.
M. Eliescu, op. cit., p. 407.

2.3.

Beneficiarii prevederilor art. 1001 C.civ. din 1864, respectiv a prevederilor de actualitate ale art. 1375
NCC

În principiu, îşi pot sprijini cererea de reparaţiune pe acest text toţi cei care au suferit o  pagubă patrimonială prin
fapta unui animal, în condiţiile prevăzute de lege şi, în temeiul acesteia.
De asemenea potrivit dreptului comun, se pot prevala de prevederile art. 1001 C.civ. din 1864, respectiv de
dispoziţiile art. 1375 NCC şi succesorii în drepturi ai celor prejudiciaţi.
Dar, ca şi în cazul răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite, beneficiul răspunderii reglementate de art. 1001 C.civ. din
1864, respectiv de actualele dispoziţii ale art. 1375 NCC este rezumat la două categorii de persoane. Este vorba de
paznicul păgubit prin fapta animalului şi de cel care participă la folosirea animalului cu consimţământul benevol şi
dezinteresat al paznicului.

Ioan Adam

§3. Fundamentarea răspunderii

Pentru fundamentarea acestei răspunderi elementul esenţial îl constituie paza juridică, astfel că sunt valabile
precizările făcute cu prilejul analizei fundamentului răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Ca atare, s-au
conturat două orientări principale:

317
a) fundamentarea răspunderii pe ideea de risc, conform căreia cel ca trage foloasele unei activităţi trebuie să suporte
şi consecinţele păgubitoare ale acelei activităţi – ubi emolumentum, ibi onus. Teoria a găsit audienţă în literatura
noastră de specialitate şi a avut un oarecare ecou în practica judiciară;
b) fundamentarea răspunderii pe ideea unei prezumţii de culpă în supraveghere, de vinovăţie în exercitarea pazei
juridice.1336 O asemenea fundamentare reprezintă propriu zis tendinţa de afirmare a unei adevărate răspunderi
obiective, în baza art. 1001 C.civ. din 1864, care acoperă şi acele situaţii când nu se poate reţine nici un fel de culpă
în sarcina paznicului juridic. Această fundamentare a cunoscut o evoluţie în practica judecătorească, plecând de la
caracterul relativ al acestei prezumţii, până la caracterul absolut (iuris et de iure), care nu poate fi înlăturat prin proba
contrară.
La această fundamentare se adaugă şi ideea de garanţie pentru aşa zisul „comportament” al animalului, din partea
paznicului juridic, idee care este de natură să explice răspunderea pentru cel care are paza juridică a animalului,
chiar şi în acele situaţii în care animalul a scăpat de sub supravegherea sa, ori cu toată supravegherea exercitată,
animalul a cauzat un prejudiciu. Această tendinţă de fundamentare, marchează afirmarea unei adevărate răspunderi
obiective a celui care are paza juridică a animalului.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că această din urmă concepţie este mai aproape de principiile generale ale
răspunderii consacrate de Codul civil din 1864, iar, pe de altă parte, dă satisfacţie protejării intereselor victimei, în
cazul în care prejudiciul se produce fără a se putea reţine vinovăţia paznicului juridic. În acest sens, noua
reglementare, prin art. 1375 NCC, are meritul de a sublinia această răspundere independentă de orice culpă, simţind
presiunea doctrinei şi a jurisprudenţei în materie.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 267.

§4. Condiţiile răspunderii

Pentru a se putea angaja răspunderea pe vechiul temei al art. 1001 C.civ. din 1864, cât şi pe noile prevederi ale art.
1375 NCC, victima prejudiciului trebuie să facă dovada următoarelor condiţii:
a) existenţa prejudiciului produs de către animal;
b) existenţa raportului de cauzalitate între „comportamentul” animalului şi prejudiciu;
c) la data producerii prejudiciului, animalul se afla în paza juridică a unei persoane.
În ceea ce priveşte această din urmă condiţie, calitatea de păzitor juridic se prezumă că aparţine proprietarului,
acesta putând să facă dovada contrară arătând că a transmis paza juridică unei alte persoane pe baza unui contract
de locaţiune, comodat etc. sau că animalul i-a fost furat.

Ioan Adam

§5. Cauze de exonerare de răspundere

Cel care are paza juridică a animalului se poate exonera de răspundere numai în situaţia în care face dovada că
producerea prejudiciului de către animal s-a datorat:
a) faptei victimei 1337, care a provocat reacţia animalului. Nu exonerează de răspundere intervenţia victimei pentru
a opri un animal dezlănţuit, împiedicând astfel, cu preţul integrităţii sale corporale, producerea unor pagube iminente
altor persoane.1338 Spre exemplu cel care are paza juridică a animalului nu va răspunde dacă victima a provocat
reacţia violentă şi prejudiciabilă a animalului;
b) faptei unei terţe persoane pentru care cel ce are paza juridică a animalului nu este ţinut a răspunde. În cazul în
care un animal este provocat sau speriat, de fapta animalului va răspunde cel care l-a provocat sau speriat şi nu
proprietarul acestuia. De asemenea, în situaţia în care un animal este provocat de animalul unui alt proprietar,
prejudiciul va fi reparat de proprietarul animalului agresor.1339
În literatura de specialitate mai veche1340 s-a considerat că poate opera, în anumite cazuri, şi răspunderea altei
persoane, decât proprietarul care are folosinţa animalului. Este situaţia unui călător care trage la un han, şi intrând în
grajdul hanului este lovit de un animal. În acest caz, s-a arătat că răspunderea este a hangiului, deoarece nu a luat
toate măsurile pentru evitarea eventualelor accidente;
c) forţei majore, nu însă şi cazul fortuit.1341

318
Ioan Adam

Note de subsol:
În jurisprudenţă s-a stabilit faptul că: „Exonerarea de răspundere pentru prejudiciul cauzat de animale poate interveni
numai în măsura în care se face dovada că dauna a fost provocată de fapta victimei înseşi, de fapta unui terţ sau
dintr-o cauză de forţă majoră” – Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1881/1983, C.D. 1983, p. 78.
T. Ionaşcu, op. cit., p. 396.
De asemenea, dacă o persoană recurge la mijloace dolosive pentru a determina pe altul să se apropie de un animal
nărăvaş, care îl accidentează, răspunderea îi va aparţine celui care a recurs la mijloace dolosive.
D. Alexandresco, op. cit., p. 567.
Trib. jud. Prahova, sent. nr. 544/E/1986, R.R.D. nr. 4/1988, p. 59.

§6. Efectele răspunderii

În general, efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sunt aceleaşi ca şi efectele pentru prejudiciile
cauzate de lucruri [potrivit art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, respectiv art. 1376 NCC ].
Victima prejudiciului poate să urmărească pe cel care are paza juridică a animalului pe temeiul art. 1001 C.civ. din
1864, respectiv pe actualele dispoziţii în materie, ale art. 1375 NCC .
De asemenea, aceasta poate urmări direct pe cel care are paza materială a animalului, pe temeiul art. 998-999 C.civ.
din 1864, respectiv în baza art. 1357 NCC , antrenând răspunderea pentru fapta proprie.
În condiţiile Codului civil din 1864, dacă cel care are paza juridică a plătit despăgubirile, el are dreptul la o acţiune în
regres, împotriva celui care a avut paza materială a animalului în momentul în care acesta a cauzat paguba, dacă din
culpa acestei persoane, animalul s-a aflat în situaţia de a produce paguba. În schimb, paznicul material nu are
o acţiune în regres împotriva paznicului juridic, deoarece răspunderea paznicului juridic funcţionează ca o măsură de
garanţie a intereselor victimei. Paznicul material ar putea totuşi face dovada că animalul a provocat prejudiciul şi
datorită vinovăţiei paznicului juridic, caz în care se va pune problema culpei comune şi va putea fi antrenată şi
răspunderea paznicului juridic pentru partea sa contributivă de vină. În condiţiile Noului Cod civil , relevantă este
răspunderea obiectivă a celui care are paza juridică, fie el proprietar, posesor ori fur, care poate să îşi fi intervertit
paza materială în pază juridică la momentul producerii faptei prejudicioase de către animalul aflat în paza sa; astfel,
nu mai vorbim de culpă, ci de răspunderea independentă de orice culpă a celui care şi-a apropriat paza judică
a animalului, „servindu-se” de acesta.

Ioan Adam

Secţiunea a 4-a. Răspunderea pentru ruina edificiului în lumina dispoziţiilor Codului civil din 1864,
respectiv a prevederilor Noului Cod civil

§1.  Reglementare
§2.  Domeniul de aplicare
§3.  Fundamentarea răspunderii
§4.  Condiţiile răspunderii
§5.  Cauze de exonerare de răspundere
§6.  Efectele răspunderii

Ioan Adam

§1. Reglementare

Acestă formă de răspundere, având sorgintea în dreptul roman, preluată în art. 1386 C.civ. francez de la 1804,
respectiv în dreptul civil intern în art. 1002 C.civ. 1342 din 1864, este reglementată expres de dispoziţiile de actualitate
ale art. 1378 NCC , care statuează că: „Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel, este obligat să
repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor parţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de
întreţinere sau a unui viciu de construcţie”.

319
Deşi această preluare de reglementare a  art. 1002 C.civ. din 1864 este una lăudabilă, legiuitorul face o greşeală
lingvistică regretabilă, folosind doi termeni distincţi, cel de „edificiu” respectiv de „construcţie de orice fel”, care
desemnează în acest context aceiaşi noţiune, alăturare care în opinia noastră şi a altor autori1343 este superfluă.
Prin edificiu sau construcţie se înţelege o structură incorporată în sol, un ansamblu proiectat şi executat pentru
a avea ca destinaţie locuinţa ori desfăşurarea unei activităţi umane, indiferent dacă acesta este deasupra solului ori
în subsol, dar incorporate în acesta, ca trăsătură esenţială, cum sunt zidurile, casele, blocurile de locuinţe, industriale
ori de birouri, dar şi barajele, podurile şi canalele.
Prin termenul de „ruină” se desemnează elementele care conduc la prăbuşirea întregului edificiu, ori doar a unei
părţi, ca o consecinţă a degradării sub presiunea factorilor legaţi de trecerea timpului, şi nu de acţiunea provocată în
mod nemijlocit de o persoană. Acest fenomen trebuie astfel să fie consecinţa unei defectuase întreţineri, sau a unui
viciu de construcţie. Persoana prejudiciată este cea care trebuie să probeze acest lucru pentru a fi atrasă
răspunderea proprietarului.
Preluând dispoziţiile art. 1002 C.civ. din 1864, art. 1378 NCC , prevede în mod în mod exclusiv atragerea răspunderii
proprietarului acelei construcţii sau edificiu, pentru prejudiciile cauzate prin ruina desprinderea unei părţi, sau urmare
lipsei de întreţinere ori unui viciu de construcţie, acest „subiect calificat” fiind ţinut să răspundă şi în ipoteza în care
conctrucţia se află în posesia altei persoane, în baza unui drept real sau de creanţă: uzufruct, abitaţie, locaţiune,
comodat, etc. 1344
Un caz distinct este cel al superficiarului, care răspunde în calitatea sa de proprietar al construcţiei, chiar dacă nu
este proprietar şi al terenului pe care este edificată construcţia sa. Apoi, este ţinut a răspunde tot proprietarul în
condiţiile art. 1378 NCC , în ipoteza în care construcţia sa este ocupată abuziv de alte persoane, pasivitatea sa în
a promova o acţiune în evacuare ori revendicare imobiliară fiind astfel sancţionată, până la momentul în care posesia
neproprietarului se transformă în condiţiile uzucapiunii, în drept de proprietate, ca altă sancţiune al vechiului
proprietar nediligent.

Ioan Adam

Note de subsol:
Această răspundere a fost reglementată în art. 1002 C.civ. din 1864, care prevedea că „proprietarul unui edificiu este
responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu
de construcţie”.În acest context legal vechi se instituie o răspundere specială în raport cu prevederea art. 1000 alin.
(1) C.civ. din 1864şi potrivit regulii specialia generalibus derogant, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile răspunderii
prevăzute de art. 1002 C.civ. din 1864, victima prejudiciului nu va putea invoca prevederile art. 1000 alin. (1) C.civ.
din 1864. Prin urmare, atunci când victima prejudiciului îl acţionează pe proprietar, ea nu are posibilitatea de a  opta
între cele două temeiuri legale, deoarece prevederile art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, se aplică şi pagubelor
pricinuite de un edificiu, dar numai în cazul în care au fost provocate de alte cauze decât cele prevăzute în art. 1002
C.civ. din 1864, respectiv ruina edificiului sau lipsa de întreţinere. Faţă de alte persoane se poate introduce acţiunea
în reparaţie pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, victima prejudiciului putându-se îndrepta asupra acestor
persoane, chiar dacă condiţiile prevăzute de art. 1002 C.civ. din 1864 sunt îndeplinite. Aşadar, o asemenea opţiune
a victimei între cele două temeiuri legale nu ar fi îndreptăţită, fiindcă aceasta ar echivala cu recunoaşterea în
realitate, a unui mijloc de ocolire a legii, deoarece fiecare dintre aceste două forme de răspundere delictuală
constituie, faţă de regulile dreptului comun, reglementări derogatorii, distincte, care nu pot fi invocate una în locul
celeilalte.
A se vedea, în acest sens: L. Pop, op. cit., p. 466; L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, ed. cit.,
p. 512.
A se vedea, în acest sens: I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 237, M. Eliescu, op. cit., p. 411,412, apud L.
Pop, op. cit., p. 467.

§2. Domeniul de aplicare

Pentru a se putea stabili domeniul de aplicare al acestei răspunderi, este necesară definirea următoarelor noţiuni:
a) edificiu, este orice lucrare realizată de om, prin folosirea unor materiale care se încorporează solului devenind, în
acest fel, un imobil prin natura sa.
Sunt edificii, de exemplu, o casă, un baraj, un pod, un canal subteran sau o pivniţă, prin urmare indiferent dacă acea
construcţie depăşeşte sau nu nivelul solului ori dacă este destinată folosinţei directe a omului sau unui alt scop.
Nu sunt edificii acele imobile care nu sunt rezultatul încorporării prin munca omului, cum sunt stâncile, arborii etc. De
asemenea, nu intră în această categorie lucrările cu caracter provizoriu (un gard mobil) şi nici imobilele prin
destinaţie.1345

320
Din definiţia care s-a dat edificiului se pot desprinde următoarele concluzii:
- încorporarea în pământ este de esenţa edificiului;
- edificiul trebuie să aibă caracter de continuitate şi de durabilitate, deoarece art. 1002 C.civ. din 1864/ art. 1378 NCC
se referă la „lipsa de întreţinere” şi la „ruină”;
- edificiul nu trebuie să fie ridicat neapărat deasupra solului, el putând fi construit şi în pământ, cum ar fi de exemplu
un canal, o pivniţă etc.;
b) prin ruina edificiului se înţelege dărâmarea, surparea, dezagregarea sau orice desprindere şi cădere a unor
elemente, care provoacă un prejudiciu unei alte persoane. Altfel spus, prin ruina edificiului se înţelege căderea
materialului din care edificiul a fost construit, sub povara propriei sale greutăţi, a greutăţii oamenilor sau lucrurilor pe
care le suportă, ori sub acţiunea forţelor naturale.
Din analiza acestor definiţii se desprind următoarele concluzii:
- în primul rând, nu pot fi cuprinse în noţiunea de ruină faptele juridice săvârşite cu scopul de a produce demolarea şi
nici demolarea involuntară a edificiului cum ar fi spre exemplu dărâmarea provocată de un incendiu, de lipsa unui
dispozitiv de protecţie la o scară etc.;
- în al doilea rând, dacă ruina a fost provocată de un incendiu, inundaţie, cutremur etc., înseamnă că nu există ruină
şi prejudiciul cauzat, fiindcă nu căderea materialelor a determinat paguba ci evenimentul extern, invincibil, inevitabil şi
imprevizibil;
- în al treilea rând, ruina nu trebuie să fie totală, ea poate fi şi parţială. Nu intră în această categorie dărâmarea
voluntară, dărâmarea provocată de un incendiu, proasta funcţionare a unui agregat (liftul, de exemplu) etc.1346
Proprietarul va fi răspunzător numai dacă ruina edificiului se produce după terminarea construcţiei acestuia, adică de
recepţionarea lui.
Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie. Cu lipsa de întreţinere este asimilată
şi vechimea edificiului. Dacă dărâmarea edificiului s-a datorat unei alte cauze şi nu lipsei de întreţinere sau unui viciu
de construcţie, prevederile art. 1002 C.civ. din 1864, respectiv a noilor dispoziţii ale art. 1378 NCC sunt inaplicabile.
Persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului este numai proprietarul acestuia.
Spre deosebire de răspunderea pentru lucruri în general şi cea pentru animale, când răspunderea se întemeiază pe
calitatea de paznic juridic, această răspundere se întemeiază pe calitatea de proprietar, calitate care nu se poate
transmite decât printr-un act translativ de proprietate.1347
Prin urmare nu interesează cine este locatarul, comodatarul, cine are paza juridică a acestuia, cine este constructorul
sau arhitectul edificiului, ci numai cine este proprietarul. De asemenea, cum ruina edificiului şi producerea unor
pagube celor din jur nu are nici o legătură cauzală cu sustragerea, ci cu lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie,
nu se va putea extinde aplicarea art. 1002 C.civ. din 1864, respectiv a dispoziţiilor art. 1378 NCC şi la uzurpator,
astfel că, persoana răspunzătoare va rămâne, în continuare, tot proprietarul chiar dacă acesta a fost deposedat prin
violenţă.
Condiţia calităţii de proprietar actual al edificiului este decisivă şi esenţială şi atunci când dreptul proprietarului este
afectat de o condiţie rezolutorie, deoarece celălalt proprietar, cel sub condiţie suspensivă, va putea fi obligat la
executare obligaţiei de despăgubire, numai în cazul realizării condiţiei pe temeiul caracterului său retroactiv.
De asemenea, proprietarul răspunde şi în cazul în care edificiul se află în stăpânirea unei persoane care nu
a dobândit încă dreptul de proprietate prin uzucapiune.1348 Cu toate că principalul efect al uzucapiunii este
retroactivitatea, considerăm că această susţinere este corectă, la care mai adăugăm doar faptul că edificiul fiind
ruinat, uzucapantul nu mai are practic nici un interes să ceară să i se recunoască dreptul de proprietate, decât cel
mult în cazul ruinării parţiale a construcţiei, ipoteză în care, devenind retroactiv titular al dreptului de proprietate din
ziua în care a intrat în posesiune, va suporta, consecinţele şi pagubele produse celor din jur, prin pieirea parţială
a imobilului.
În caz de coproprietate pe cote-părţi s-a pus problema dacă răspunderea coproprietarilor în caz de ruină a edificiului,
este solidară sau divizibilă.
În literatura juridică s-au conturat două opinii referitoare la poziţia juridică a coproprietarilor.
Potrivit unei opinii majoritare1349, răspunderea coproprietarului faţă de victimă este solidară.
Într-o a doua opinie1350, mai veche, s-a promovat teza divizibilităţii răspunderii coproprietarilor edificiului care prin
ruina sa a produs pagube terţilor. S-a arătat că răspunderea pentru ruina edificiului este o răspundere obiectivă, fără
culpă, la baza căruia se află ideea de imputabilitate (culpă) prezumată uneori relativ sau absolut. Totodată, s-a mai
argumentat că deoarece din punct de vedere tehnic, răspunderea pe care o analizăm. îmbracă forma unei obligaţii de
garanţie, este cât se poate de firesc ca fiecare coproprietar să garanteze pentru cei din jur repararea pagubelor
produse prin ruina edificiului, doar proporţional cu partea sa din dreptul de proprietate al imobilului.
Un alt argument în favoarea acestei opinii a fost dedus din situaţia juridică a edificiului, bun comun al soţilor, întrucât
cel păgubit va trebui să urmărească, pentru acoperirea prejudiciului cauzat de ruină, mai întâi bunurile comune şi în

321
al doilea rând cele proprii. Dacă ar fi solidaritate, orice soţ codebitor ar putea fi urmărit, pentru suma totală a  datoriei,
asupra oricăror bunuri, fără nici o ordine de preferinţă, indiferent dacă sunt comune sau proprii.
În ceea ce ne priveşte, susţinem teza răspunderii solidare a coproprietarilor edificiului ruinat deoarece nu reprezintă
o excepţie de la regula divizibilităţii, ci reprezintă exprimarea unui alt principiu şi anume cel al răspunderii civile, în
cazul obligaţiilor delictuale, cu pluralitate de debitori. Obligaţia delictuală a coproprietarilor edificiului nu poate fi
divizibilă deoarece răspunderea unora dintre codebitori nu poate fi micşorată prin existenţa paralelă a obligaţiei
celorlalţi.
De asemenea, caracterul solidar al răspunderii coproprietarilor edificiului ruinat se poate deduce şi din exemplul
conform căruia antreprenorul şi arhitectul răspund solidar de dărâmarea construcţiei din cauza unui viciu de
construcţie sau al terenului.
Dacă edificiul ruinat a făcut parte din proprietatea comună în devălmăşie a soţilor, obligaţia celor doi debitori, va fi, de
asemenea solidară deoarece textul legal în materie de răspundere solidară nu cuprinde limitări, distincţii sau excepţii
de la principiul obligaţiilor plurale delictuale.
Răspunderea va aparţine şi superficiarului, deoarece el este proprietarul edificiului, având şi un drept de folosinţă
asupra terenului.
În cazul dreptului de uz, uzufruct sau abitaţie, răspunderea aparţine nudului proprietar. 1351

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 142.
I. Anghel, ş.a., op. cit., p. 237-238.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 269.
L. Pop, op. cit., p. 311.
C. Stătescu, op. cit., p. 354; L. Pop, op. cit., p. 311; Fr. Deak, op. cit., p. 239.
M. Eliescu, op. cit., p. 411.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 251.

§3. Fundamentarea răspunderii

În fundamentarea1352 răspunderii pentru ruina edificiului s-au formulat două orientări:

a) o orientare subiectivă, axată pe ideea de vină, la baza răspunderii proprietarului aflându-se prezumţia de culpă, fie
datorită faptului că acesta nu a luat măsurile necesare de întreţinere, fie atunci când ruina s-a datorat viciilor de
construcţie, ne aflăm în faţa unei răspunderi pentru altul.1353
La început aceasta a fost considerată ca o prezumţie legală relativă, care putea fi înlăturată prin proba contrară,
ulterior atât literatura cât şi practica judiciară evoluând spre admiterea unei prezumţii absolute de culpă, care nu
putea fi înlăturată decât în situaţia în care se făcea dovada că ne aflăm în afara sferei de aplicaţie a  art. 1002 C.civ.
din 1864, respectiv a dispoziţiilor mai noi ale art. 1378 NCC ;1354
b) o orientare obiectivă, care nu se întemeiază pe ideea de vinovăţie a proprietarului, ci pe ideea unei obligaţii legale
de garanţie indiferent de vreo culpă a proprietarului.1355
În sistemul Codului civil din 1864, întemeiat pe principiul răspunderii pentru culpă, se impune ca ideea de garanţie să
se adauge şi să completeze ideea unei prezumţii absolute de culpă a proprietarului.
Concepţia obiectivă1356 privind fundamentul răspunderii pentru ruina edificiului porneşte de la ideea că legea nu
consacră nici necesitatea vinovăţiei proprietarului, nici posibilitatea exonerării sale de răspundere prin dovada lipsei
sale de vinovăţie.
Odată făcută dovada că ruina edificiului s-a datorat lipsei de întreţinere a construcţiei sau viciului de construcţie, nu
mai prezintă relevanţă cui sunt imputabile aceste stări de fapt. Chiar dacă atât lipsa de întreţinere cât şi viciul de
construcţie nu pot fi desprinse total de ideea imputabilităţii, ele fiind întotdeauna efectul unei fapte imputabile cuiva,
acest fapt nu prezintă importanţă în raporturile proprietarului cu victima prejudiciului.

Ioan Adam

322
Note de subsol:
Pentru opiniile conturate în literatura de specialitate franceză a se vedea: G. Viney,P. Jourdain, Traité de droit Civil.
Les conditions de la responsabilité, L.G.D.J., Paris, 1998,p. 771-785; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil.
Les Obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 746-747; H. L. şi J. Mazeaud, A. Tunc, Fr. Chabas, Traité théorique et
pratique de la responsabilité civile, ed. a 6-a, 1970, Montchrestien, Paris.
N.D. Ghimpa, op. cit., p. 308.
T. Ionaşcu, op. cit., p. 399.
I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 243; M. Eliescu, op. cit., p. 416-417.
Jurisprudenţa naţională a statuat faptul că: „răspunderea civilă delictuală pentru ruina edificiului este o răspundere
obiectivă; pentru angajarea răspunderii nu este nevoie de existenţa culpei proprietarului, fiind suficientă dovedirea
prejudiciului şi a raportului de cauzalitate între prejudiciu şi lipsa de întreţinere sau viciul construcţiei” – I.C.C.J., s. civ
şi de propr. int., dec. nr. 5636/2005, Dreptul nr. 6/2006, p. 243.

§4. Condiţiile răspunderii

Condiţiile răspunderii în textul Noului Cod:

ruina edificiului, care cuprinde şi desprinderea parţială a unor componente, şi căderea unor elemente, nu a întregii
construcţii;
ruina să aibă drept cauză lipsa de înterţinere sau un viciu de construcţie;
existenţa raportului de cauzalitate între ruina edificiului şi prejudiciu.
În ipoteza în care ruina are o altă cauză decât lipsa de întreţinere ori viciul de construcţie, pentru a putea peroana
prejudiciată să obţină reparaţie, va putea apela la fundamentarea obiectivă a răspunderii civile delictuale pentru
prejudiciile cauzate de lucruri în general, în condiţiile art. 1376 alin. (1) NCC. 1357
În doctrină1358 s-a constatat faptul că răspunderea pentru prejudicii cauzate de ruina edificiului are caracterul unei
derogări de la reglementarea generală a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri [art. 1376 alin. (1) NCC], iar
în caz de desfiinţare voluntară ori de ruină provocată de un incendiu, nu se poate atrage răspunderea în condiţiile art.
1378 NCC.
Aşa cum s-a spus anterior, prezumţia de culpă a proprietarului nu va fi valorificată dacă acesta face dovada că lipsa
de întreţinere are altă cauză.
În practică, foarte des, în urma unui eveniment prejudicios, în legătură cu desprinderea unor părţi dintr-un imobil
vechi, proprietarul de la momentul evenimentului a invocat inacţiunea ori lipsa de diligenţă a vechiului proprietar.
Această încercare de ocolire a răspunderii, în opinia noastră nu poate fi valorificată. Relevant este motivul care l-a
privat pe posibilitatea prevederii şi a prevenirii urmărilor păgubitoare prin lipsa întreţinerii.
Chiar şi atunci când proprietarul, fără culpă, nu poate evita producerea ruinei, în cazul în care condiţiile meteo nu îi
permit, nu a primit autorizaţie de consolidare ori demolare, se dă valoare principiului precauţiei, care incumbă
proprietarului obligaţia de a preveni şi împiedica păgubirea altor persoane, prin delimitarea unor zone care să
restrângă accesul pietonal, parcarea ori alte măsuri asemănătoare, care nu implică eforturi considerabile, invincibile,
până la demararea lucrărilor propriu-zise de consolidare ori desfiinţare. Concomitent cu transferarea dreptului de
proprietate, noului proprietar i se naşte obligaţia de a împiedica provocarea pagubelor, chiar dacă nu poate evita
producerea ruinii. În această ipoteză, putem vorbi de exonerarea sa de raspundere doar în condiţiile unor factori
obiectivi, de forţă majoră, care l-ar pune în imposibilitatea de a preveni evenimentul prejudicios.
Apoi, nici necunoaşterea viciului de construcţie, care a provocat ruina nu-l exonerează de răspundere pe proprietar.
Chiar dacă de acest viciu se fac vinovaţi de la proiectant, executant, chiar chiriaşul, ca detentor precar al bunului
imobil, după caz, fiecare în parte ori prin acţiunea concertată, faţă de victimă va fi ţinut să răspundă numai
proprietarul în ipoteza prevăzută de art. 1378 NCC , cu posibilitatea acestuia de a regresa împotriva celor care se fac
culpabili de viciul de construcţie ori lipsa de întreţinere care a condus la declanşarea evenimentului prejudicios.
Alte speţe fac şi mai controversat acest subiect în ipoteza în care ruina, ca termen generator al prejudiciului, apare în
cursul procesului de edificare ori demolare. Deşi textele art. 1002 C.civ. din 1864, respectiv, cele ale art. 1378 NCC
nu disting acest caz, se poate apela la aceste dispoziţii, dacă prejudiciul creat s-a datorat exclusiv lipsei de întreţinere
ori viciului de construcţie. Trebuie însă precizat că demolarea este acea „ruină” provocată în mod deliberat de om, şi
nu se încadrează în textul art. 1377 din noua reglementare. Totodată, desprinderea unor părţi din construcţie trebuie
să fie în legătură cu lipsa de întreţinere sau cu viciul de proiectare, nu cu fapta nemijlocită a omului. În acest sens,
căderea unei terase, construită din materiale mai puţin rezistente, în condiţiile în care proprietarul a permis accesul
mai multor persoane, fără a avea în vedere faptul că nu a fost edificată în acest scop, nu este este considerată a fi
o „ruină”, în accepţiunea textului art. 1002 C.civ. din 1864, respectiv art. 1378 NCC. 1359
Un alt exemplu în practică este cel al căderii ţurţurilor de gheaţă ori a blocurilor de zăpadă de pe acoperişuri. În
aceste ipoteze nu se poate valorifica textul acestui articol.

323
Nici factorii de forţă majoră, ca explozia ori cutremurul, nu se încadrează în cauzele ruinei, cum sunt prevazute de
art. 1002 C.civ. din 1864 sau de art. 1378 NCC. 1360
Pluralitatea proprietarilor generează solidaritatea acestora faţă de persoana prejudiciată, şi regresul plătitorului, ori
plătitorilor faţă de ceilalţi coproprietari.1361
Dacă aceste elemente au fost dovedite de către victimă, se va angaja răspunderea potrivit prevederilor art. 1002
C.civ. din 1864, respectiv în baza noilor dispoziţii ale art. 1378 NCC, proprietarul neputând să înlăture această
răspundere prin simpla dovadă a faptului că a luat toate măsurile pentru asigurarea întreţinerii edificiului ori pentru
prevenirea oricăror vicii de construcţie, prezumţia de răspundere fiind irefragabilă.1362 Dovada se poate face prin orice
mijloc de probă.

Ioan Adam

Note de subsol:
Pagubele cauzate datorită lipsei de întreţinere sau viciilor de construire ale ascensorului pot fi solicitate numai printr-o
acţiune promovată în temeiul dispoziţiilor art. 1002 C.civ. din 1864, actualul art. 1378 NCC. În acest sens s-a
pronunţat şi Curtea de casaţie franceză, prin decizia din 21 ianuarie 1981, „La Semaine Juridique”, edition generale
(JCP G.) 1982, II, 16567, cu note de Dejean de la Batie şi în RTDC, 1982, p. 576.
L. Pop, op. cit., p. 467.
Cass.2 civ., decizia din 26 iunie 1996, Juris data, n002821, „Responsabilité civile et assurances” 1996, comm. Nr.
304.
A se vedea, în acest sens, I. Turcu, op.cit., p. 502.
Ibidem.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 271.

§5. Cauze de exonerare de răspundere

Pentru a se putea exonera de răspundere, proprietarul trebuie să dovedească existenţa unor cauze extrinseci
edificiului, care au fost hotărâtoare pentru producerea prejudiciului, chiar dacă întreţinerea edificiului lasă de dorit ori
imobilul nu era lipsit de unele vicii de construcţie. De exemplu, acesta ar demonstra că ruina edificiului s-a produs ca
urmare a unui cutremur de pământ, care a provocat şi dărâmarea altor construcţii, care erau bine întreţinute şi lipsite
de vicii de construcţie.1363
Cauzele de exonerare de răspundere sunt aceleaşi pentru toate situaţile prevăzute de art. 1375-1379, fiind
enumerate în art. 1380 NCC :
a) fapta victimei, cum este situaţia în care victima a intrat într-un loc închis, cu toate că exista un anunţ care
interzicea trecerea;
b) fapta unui terţ pentru care proprietarul nu este ţinut a răspunde;
c) cazul de forţă majoră, dar nu şi cazul fortuit, cum este situaţia în care ruina edificiului s-a datorat unui cutremur.
Prin urmare, în asemenea cazuri, ruina are doar aparent valoare cauzală, prăbuşirea sau surparea fiind determinate
de elemente extrinseci edificiului, care au avut un rol hotărâtor în dărâmarea construcţiei şi prăbuşirea celor din jur.
Dacă aceste împrejurări au fost cauza exclusivă a prejudiciului, vor duce la înlăturarea totală a răspunderii, dar, în
situaţia în care au avut numai o participare parţială, răspunderea va fi înlăturată proporţional cu gradul de
participare.1364
Când între proprietarul locuinţei şi victimă au existat relaţii contractuale, nu este vorba despre o răspundere bazată
pe prevederile art. 1002 C.civ. din 1864, ci despre o răspundere contractuală (cazul locatorului care răspunde pentru
prejudiciul suferit de locatar în temeiul contractului de locaţiune).

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 415.
Trib. Suprem, dec. nr. 288/1956, C.D., 1956, p. 321.

324
§7. Corelaţia răspunderii pentru lucruri cu alte feluri de răspundere

Răspunderea întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, cât şi mai noile dispoziţii ale art. 1376 NCC
au drept scop venirea în sprijinul victimei prejudiciului, prin instituirea unei protecţii speciale a intereselor acesteia.
În plus victima prejudiciului poate cere:
a) angajarea răspunderii paznicului juridic al lucrului, pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie;
b) angajarea răspunderii paznicului material al lucrului pe acelaşi temei;
c) angajarea răspunderii paznicului juridic în calitate de comitent pentru fapta prepusului, pe temeiul art. 1000 alin.
(3) C.civ. din 1864, respectiv pe noul temei al art. 1373 NCC ;
d) angajarea răspunderii părinţilor pentru fapta copilului minor, în baza art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, respectiv în
baza noilor dispoziţii ale art. 1372 NCC, (prevederi care cuprind dispoziţii şi pentru angajarea răspunderii pentru fapta
celui pus sub interdicţie);
e) angajarea răspunderii institutorului sau meşteşugarului pentru fapta elevului sau ucenicului, în condiţiile vechii
reglementări, pe temeiul art. 1000 alin. (4) C.civ. din 1864, prevederi care sunt cuprinse în prezent în art. 1373 NCC ,
dispoziţii care nu mai disting categoriile menţionate mai sus, ci le înglobează, prin sensul mai larg al textului legal
nou;
Rămânea la latitudinea victimei prejudiciului alegerea uneia sau alteia dintre posibilităţile oferite, iar în situaţia în care
pretenţiile sale sunt respinse într-o cale, va putea alege un alt temei pentru satisfacerea pretenţiilor sale.
Însă, dacă victima prejudiciului nu reuşea să facă dovada vinovăţiei paznicului material al lucrului, care avea calitatea
de prepus, o acţionare a paznicului juridic-comitent, pe temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864, nu mai era posibilă,
dar în schimb ar fi fost posibilă acţionarea paznicului juridic pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864. 1321 În
prezent, în noul context legal, prin analogie, am putea extrage ideea conform căreia, ar putea fi angajată
răspunderea paznicului juridic-comitent pe noul temei al art.1376 NCC , dacă persoana prejudiciată nu putea face
dovada vinovăţiei paznicului material al lucrului, care avea şi calitatea de prepus, nemaifiind posibilă acţionarea
paznicului juridic pe temeiul dispoziţiilor art. 1373 NCC.
În toate cazurile, însă, prejudiciul este unic, deci şi despăgubirea va trebui să fie unică. Prin urmare, nu este posibil
ca, invocându-se temeiuri juridice diferite, să se obţină mai multe despăgubiri, pentru aceeaşi faptă şi pentru acelaşi
prejudiciu.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 294.

Secţiunea a 3-a. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

§1.  Reglementare comparativă prin prisma dispoziţiilor Codului civil din 1864, respectiv ale Noului Cod
civil
§2.  Domeniul de aplicare
§3.  Fundamentarea răspunderii
§4.  Condiţiile răspunderii
§5.  Cauze de exonerare de răspundere
§6.  Efectele răspunderii

Ioan Adam

§1. Reglementare comparativă prin prisma dispoziţiilor Codului civil din 1864, respectiv ale Noului
Cod civil

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale reglementată în art. 1001 C.civ. din 1864, dispune că
„proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul
cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat”.

325
Noul Cod civil prevede faptul că „proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de
orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.” (art. 1375 NCC)
Putem observa că Noul Cod civil subliniază fundamentatea obiectivă a răspunderii civile delictuale, prin inserarea
textului „independent de orice culpă”, dar nu mai preia dispoziţia care limita oarecum răspunderea la fapta produsă
„în cursul serviciului”, aspect pe care îl putem interpreta ca o lărgire a noţiunii de pază, care excede limita mai sus
indicată, amplificând astfel reprezentarea mentală a responsabilităţii celui care exectită paza asupra animalului, fie el
proprietar, prepus, ori simplu posesor, care însă „se serveşte” de acel animal. Îşi asumă responsabilitatea unui
paznic juridic, nu doar a unui paznic material, dacă continuăm acest raţionament juridic, pe care îl vom detalia în
secţiunile următoare ale acestui studiu.
Aceste texte legale se completează cu unele dispoziţii din Legea nr. 407/2006 a  vânătorii şi a protecţiei fondului
cinegetic, actualizată şi publicată în M.Of. nr. 944 din 22 noiembrie 2006 .
Spre deosebire de vechiul cadru legislativ1322, prin modificările aduse de art. 1375 NCC se acoperă problema
fundamentării răspunderii pentru acest caz, respectiv, este o răspundere fără vinovăţie sau culpă, deci de natură
obiectivă, prezentată expressis verbis .
Jurisprudenţa şi doctrina naţională prin presiunile lor au determinat această conturare şi la nivel legislativ,
a caracterului obiectiv al fundamentării răspunderii civile delictuale pentru prejudicii cauzate de animale, dând valoare
ideii şi/sau obligaţiei de garanţie a în completare cu cea de risc de activitate,
Ideea de garanţie fundamentează răspunderea, în această ipoteză, din punctul de vedere al victimei, în timp ce ideea
de risc de activitate se centrează în jurul persoanei responsabile.
Art. 1380 NCC reglementează temeiul înlăturării răspunderii, numai în ipoteza dovedirii forţei majore.

Ioan Adam

Note de subsol:
Prevederea din Codul civil din 1864 nu este însoţită de o reglementare specială privind posibilitatea de probă
contrară din partea proprietarului, spre a putea înlătura temeiurile acestei răspunderi. Prevederile din acest articol au
servit la precizarea noţiunilor de pază şi de paznic, în privinţa răspunderii pentru lucruri. Mergând pe această linie,
multe din soluţiile consacrate în jurisprudenţa bazată pe dispoziţiile Codului civil din 1864, în cadrul răspunderii
pentru animale, au fost folosite în elaborarea răspunderii pentru fapta lucrurilor, şi invers, ceea ce face ca prevederile
art. 1000 alin. (1) şi cele ale art. 1001 C.civ. din 1864, să fie supuse aproape unui regim identic, în ceea ce priveşte
structura şi condiţiile acestor răspunderi. Invers, soluţiile admise cu privire la răspunderea pentru lucrurile
neînsufleţite au fost extinse, la rândul lor, şi în materia vecină a răspunderii pentru animale. Astfel în urma acestui
proces de difuziune între cele două feluri de răspundere care fac obiectul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 şi art.
1001 din acelaşi cod, ele s-au finalizat prin a fi supuse unui regim aproape identic, atât în ceea ce priveşte structura
şi condiţiile acestor răspunderi, cât şi privitor la fundamentarea lor şi la cauzele de exonerare. În special, a  fost de
mult părăsită vechea concepţie care întemeia răspunderea disciplinată de art. 1001 C.civ. din 1864, pe o prezumţie
de culpă ce putea fi înlăturată prin dovada lipsei de culpă rezultând din stabilirea împrejurării că paza a fost exercitată
cu diligenţa cuvenită. Anticipând puţin, menţionăm faptul că, prin analogie cu dispoziţiile referitoare la lucrurile
neînsufleţite, cel ce are animale în pază răspunde de drept cât timp nu dovedeşte că prejudiciul a fost pricinuit de
forţa majoră, de fapta unui terţ pentru care paznicul juridic nu este chemat a răspunde, sau de fapta victimei înseşi.

§2. Domeniul de aplicare

Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere se determină în continuare raportat la noţiunea de „pază” şi prin
urmare, răspunderea revine persoanei care are paza juridică a animalului care a cauzat evenimentul prejudiciabil. În
această ipoteză, art. 1377 aduce lămuriri importante cu privire la acest termen termen: „În înţelesul dispoziţiilor art.
1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau a unui
contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea animalului sau a  lucrului şi
se serveşte de acesta în interes propriu”.
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată, cu riscul de a ne repeta, opinăm a realiza şi aici o distincţie între termenii de
pază juridică şi pază materială. Şi în noua reglementare, ambele forme constau într-o putere de control şi
supraveghere, paza materială deosebindu-se de cea juridică prin faptul că nu conferă celui care o exercită dreptul de
a folosi animalul sau lucrul în propriul său interes, dar în practică avem cele mai variate exemple de intervertire
a pazei materiale în pază juridică, cazuri în care avem de a face cu forma de răspundere specifică acestei din urmă
noţiuni.

326
Animalele vizate de art. 1375 NCC sunt altele decât cele numite „vânat”, aflându-se în relativă libertate, neavând
stapân. Vânatul poate cauza prejudicii, dar nu poate antrena răspunderea cât timp nu se face dovada că acesta se
află sub paza concretă a unei persoane.
Prin analogie cu cele expuse mai sus, proprietarul animalului este descărcat de răspundere dacă se face dovada că,
în momentul cauzării evenimentului prejudicios, paza materială a persoanei căreia îi incredinţase animalul se
intervertise într-o pază juridică, adică cel care asigura paza materială a animalului s-a servit de acesta în interes
propriu.
Cazuri din practică vin să întărească acest principiu consacrat şi de Noul Cod civil , în sensul în care proprietarul unui
căine îi încredinţează unui prieten pentru câteva minute câinele său, pentru a putea intra într-un magazin, moment în
care, zmucindu-se intempestiv, din lesă, muşcă o persoană aflată în trecere. În acest caz va fi atrasă în mod exclusiv
răspunderea proprietarului câinelui care avea paza juridică, nu a prietenului său care o avea pe cea materială, şi care
nu avea cunoştinţă de „năravul” animalului. În ipoteza în care acest prieten asmuţeşte acest câine la vederea şi
trecerea acelei persoane, avem de a face cu cazul tipic de intervertire a pazei materiale în cea juridică, deoarece
acesta s-a folosit de animal „în interes propriu” pentru a se răzbuna ori a face un rău altcuiva.
Textul vizează doar animalele care nu sunt res nullius 1323. Păzitorul animalului nu se poate exonera decât dacă
dovedeşte o cauză a generării evenimentului prejudiciabil străină de fapta sa, respectiv, fapta rău-voitoare a unui terţ,
care declanşează crearea prejudiciului. S-ar forma în acest fel caracterul de forţă majoră exonerator de răspundere
faţă de cel ce are paza juridică a animalului. În exemplul de mai sus adăugăm în acest sens ipoteza că acest prieten
căruia i se incredinţase temporar câinele este împins de un terţ cu scopul de a scăpa câinele din lesă, fapt ce
conduce la neliniştirea câinelui care muşcă pe prima persoană ivită în cale. În acest caz nu poate, în opinia noastra
a fi atrasă nici răspunderea proprietarului ca paznic juridic, nici cea a paznicului material în peroana prietenului,
prejudiciul fiind creat prin mijlocirea faptei ilicite, rău-intenţionate a terţului.
Există în practică şi posibilitatea existenţei unei paze asupra animalelor sălbatice, care să antreneze răspunderea
păzitorului în raport cu atribuţiunile încredinţate în vitutea legii şi a profesiei (cazul vânătorilor), pentru interzicerea
terţilor de a captura ori ucide aceste vieţuitoare, a căror regim este reglementat de legi speciale.
2.1. - Animalele pentru ale căror fapte poate fi atrasă răspunderea
2.2. - Persoanele care sunt chemate să răspundă
2.3. - Beneficiarii prevederilor art. 1001 C.civ. din 1864, respectiv a prevederilor de actualitate ale art. 1375 NCC

Ioan Adam

Note de subsol:
I. Turcu, op. cit., p. 491.

2.1.

Animalele pentru ale căror fapte poate fi atrasă răspunderea

Textul art. 1001 C.civ. din 1864, cât şi cel al art. 1375 NCC , se referă la animalele care pot fi apropriate într-o formă
oarecare şi care pot fi efectiv supravegheate. Intră în această categorie, în primul rând, animalele domestice,
indiferent de specie, precum şi animalele sălbatice aflate în captivitate din grădinile zoologice, circuri etc.1324
Avem în vedere atât animalele aflate sub pază, cât şi cele care au ieşit de sub pază, răspunderea fiind antrenată şi
atunci când animalul se află liber şi nepăzit, 1325 dacă el face parte din categoria animalelor ce, potrivit obiceiului, pot fi
lăsate să rătăcească liber, cum sunt, spre exemplu porumbeii sau albinele. Aceasta deoarece termenul de pază nu
trebuie înţeles în sensul său literal.
Aceste dispoziţii se aplică atât animalelor primejdioase, cât şi celor neprimejdioase, indiferent dacă animalul este un
mobil sau un imobil prin destinaţie. Intră, cu acest din urmă titlu, în categoria animalelor pentru care răspunde
paznicul, în afară de animalele afectate la cultură şi porumbeii din porumbărie, iepurii de casă, albinele din stupuri,
peştele din iaz.
Situaţia este asemănătoare şi în ceea ce priveşte prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în rezervaţii sau în
parcuri de vânătoare închise. Practica judiciară a admis1326 că se poate aplica răspunderea pe temeiul art. 1001
C.civ. din 1864,1327 atunci când prejudiciul s-a produs în interiorul parcului sau rezervaţiei, dar nu şi atunci când
prejudiciul a fost produs de animalele sălbatice ieşite din aceste incinte.
Ulterior, practica instanţei supreme s-a modificat, 1328 în sensul că răspunderea inspectoratelor pe temeiul art. 1001
C.civ. din 1864, poate fi angajată şi în cazul pagubelor produse de animalele scăpate din rezervaţii, argumentându-se
că faţă de acestea se poate interveni pentru prevenirea sau împiedicarea producerii pagubei.

327
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în deplină libertate, nu intră sub incidenţa
prevederilor art. 1001 C.civ. din 1864, deoarece prin acest text de lege s-a instituit o prezumţie de răspundere bazată
pe aproprierea şi folosirea efectivă a animalului, respectiv pe posibilitatea supravegherii lui efective. Chiar dacă prin
art. 2 alin. (2) al Legii nr. 103/1996 , s-a stabilit că fondul cinegetic este bun public de interes naţional, iar prin Legea
nr. 407/2006 vânătorii şi a  protecţiei fondului cinegetic s-a stabilit faptul că „fauna de interes cinegetic este resursă
naturală regenerabilă, bun public de interes naţional şi internaţional”, aceasta nu înseamnă apropriere efectivă
a fiecărui animal, de natură să atragă prin ea însăşi aplicarea prevederilor art. 1001 C.civ. din 1864. 1329
În măsura în care animalele sălbatice aflate în deplină libertate au provocat anumite daune, răspunderea unităţilor
care gestionează vânatul nu s-a putut angaja pe baza art. 1001 C.civ. din 1864, respectiv, în prezent, nu s-ar putea
angaja pe dispoziţiile art. 1375 NCC, ci pe temeiul art. 998-999 C.civ. din 1864,1330 respectiv pe noile dispoziţii ale art.
1357 NCC , în temeiul răspunderii pentru fapta proprie, în condiţiile în care victima prejudiciului va putea dovedi că
gestionarul fondului nu şi-a îndeplinit îndatoririle legale care îi reveneau (reducerea efectivelor unor specii de vânat,
asigurarea furajării animalelor, îndepărtarea unor specii din anumite perimetre etc.).
Această soluţie este în concordanţă cu prevederile legii fondului cinegetic, conform căruia răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de vânat revine gestionarului fondului de vânătoare, în măsura în care nu şi-a îndeplinit obligaţiile
privind prevenirea şi limitarea producerii acestora şi numai în condiţiile în care deţinătorul bunurilor prejudiciabile face
dovada îndeplinirii obligaţiilor ce îi revin pentru paza acestora.

Ioan Adam

Note de subsol:
În ceea ce priveşte categoriile de animale la care se referă legea, a se vedea I. Dogaru,P. Drăghici, op. cit., p. 313.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 217/195, C.D., 1955, p. 181.
Trib. Suprem, dec. nr. 1510/1978, C.D., 1978, p. 112.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a art. 1385 C. civ. francez (1001 Cod civil român), a se vedea J. Flour, J.L.
Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 284 şi urm.; A. Bénabent,op. cit., p. 401.
Trib. Suprem, dec. nr. 996/1982, R.R.D. nr. 7/1983, p. 60.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 265.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 996/1982, C.D., 1982, p. 108.

2.2.

Persoanele care sunt chemate să răspundă

În acest caz, principiul este că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, revine persoanei care are paza
juridică a acestuia, în momentul producerii prejudiciului.
Paza juridică decurge din dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi de animalul respectiv, care implică
prerogativa de direcţie, comandă şi supraveghere a acestuia, prerogativă ce se exercită de paznic, personal sau prin
prepusul său, căci poziţia dependentă a acestuia din urmă îl împiedică să fie paznic.1331
Precizăm că se admite că este paznic şi, răspunzător de prejudiciile cauzate de animal, ca şi în cazul lucrurilor
neînsufleţite, şi persoana care a dobândit prin faptă ilicită – furt sau uzurpare – puterea de folosire şi control asupra
animalului.
Aşadar, paza juridică se prezumă că aparţine proprietarului animalului, persoană fizică sau juridică, dar şi persoanei
căreia proprietarul i-a transmis folosinţa animalului, pe temeiul unui drept de uzufruct, al unui contract de locaţiune, al
unui contract de comodat etc.1332
Răspunderea delictuală operează nu numai în cazul proprietarului animalului, ci şi în cazul în care o persoană
neproprietară se foloseşte de animal în interesul său.
Potrivit art. 1001 C.civ. din 1864, tot astfel ca şi în cazul lucrurilor neînsufleţite, răspunderea proprietarului şi aceea
a persoanelor care se servesc de animal nu este cumulativă, ci alternativă, aceasta din urmă fiind subsidiară,
deoarece este limitată la timpul serviciului, faţă de răspunderea proprietarului care este generală. Această limitare nu
mai este prevăzută în noua reglementare, aşa cum am arătat anterior, răspunderea generală îmbrăcând caracter de
principiu.
Paza juridică nu se confundă cu paza materială a animalului, în acest din urmă caz, păzitorul neputându-se folosi de
animal în propriul său interes. Prin urmare, câtă vreme paznicul juridic exercită în mod independent puterea asupra

328
animalului, paznicul material exercită o putere derivată din puterea paznicului juridic şi subordonată acestuia. Sunt în
această situaţie îngrijitorul animalului, zootehnistul etc.
Paza juridică poate coexista cu paza materială, dar răspunderea întemeiată pe prevederile art. 1001 C.civ. din 1864,
respectiv pe noile prevederi ale art. 1375 , se poate angaja numai împotriva păzitorului juridic. Cel care are paza
materială poate fi tras la răspundere numai pentru fapta proprie, în condiţiile art. 998-999 C.civ. din 1864, respectiv
pe actualele dispoziţii ale art. 1357 NCC.
În cazul paznicului material, deoarece este vorba de o răspundere pentru fapta proprie, este necesar să fie întrunite
condiţiile generale ale răspunderii pentru faptă proprie. Victima prejudiciului este obligată să facă dovada elementelor
obiective ale răspunderii, însă va trebui să probeze şi vinovăţia paznicului material.
Vinovăţia paznicului material se apreciază cu ajutorul criteriului obiectiv de apreciere a vinovăţiei, examinându-se
atribuţiile specifice pe care paznicul material le avea în activitatea de supraveghere şi îngrijire a animalului. În raport
de aceste atribuţii, paznicul material ar putea face dovada că a exercitat o supraveghere şi îngrijire corespunzătoare
a animalului. Într-o asemenea situaţie, victima prejudiciului îl poate acţiona pe paznicul juridic al animalului, iar acesta
nu va putea invoca în apărarea sa, defectele de comportament ale animalului, deoarece aşa cum vom vedea, tocmai
în considerarea acestor defecte, s-a instituit o măsură suplimentară de garanţie.
Trebuie reţinută şi ideea conform căreia paza juridică nu trebuie confundată cu proprietatea, posesiunea sau cu alt
drept legitim, ci ea trebuie identificată în mod exclusiv cu existenţa posibilităţii de a exercita în mod independent,
o putere de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului. Este motivul pentru care, spre exemplu, cel care fură un
animal, se consideră că a dobândit şi paza juridică asupra acestuia, chiar dacă el nu are nici un drept asupra
animalului. Pe de altă parte, depozitarul animalului nu are paza juridică a animalului, ci doar paza materială,
deoarece el nu are folosinţa animalului.
Iată, deci, că, pe lângă cele precizate, mai trebuie să adăugăm că paza juridică presupune folosinţa animalului şi,
până la proba contrară, paza juridică se presupune că aparţine proprietarului.1333
Dacă o persoană avea dreptul de a se folosi de animal la data când acesta a produs prejudiciul, răspunderea va
reveni acestuia şi nu proprietarului, deoarece, aşa cum am mai arătat, răspunderea proprietarului faţă de a aceluia
care se foloseşte de animal este o răspundere alternativă şi nu cumulativă.
Dacă animalul aparţine în coproprietate sau se află în folosinţa comună a mai multor persoane, prejudiciul cauzat de
acesta va atrage răspunderea solidară a acestora.1334 Bineînţeles că, la fel ca şi la răspunderea pentru lucruri, oricare
dintre coproprietari poate dovedi că la momentul producerii prejudiciului animalul se afla în folosinţa numai a unui
coproprietar şi ca atare, numai acesta din urmă va răspunde pentru prejudiciul cauzat.
Când prejudiciul a  fost cauzat de mai multe animale, aparţinând unor proprietari diferiţi sau aflate în folosinţa comună
a  mai multor persoane, răspunderea este divizibilă şi nu solidară, proprietarii răspunzând în proporţie cu participarea
animalelor ce le posedă.
În situaţia în care victima prejudiciului este chiar cel care are paza materială a animalului, cel care are paza juridică
poate fi tras la răspundere pe temeiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, la întinderea răspunderii
ţinându-se cont şi de comportamentul celui care a avut paza materială.
Putem conchide, arătând că fiecare păzitor juridic va răspunde, în condiţiile art. 1001 C.civ. din 1864, respectiv, pe
noile dispoziţii ale art. 1375 NCC, pentru paguba pricinuită de animalul pe care îl are în pază.
În cazul ciocnirii între vehicule cu tracţiune animală, dacă vehiculul şi animalul au paznici diferiţi, paznicii ţinuţi solidar
faţă de victimă, vor contribui la repararea prejudiciului, proporţional cu participarea vehiculului şi animalului la
producerea prejudiciului.1335 În acest caz, în funcţie de circumstanţe, trebuie stabilit temeiul răspunderii în sensul dacă
este vorba de o răspundere pentru fapta animalului sau este vorba de o răspundere pentru fapta lucrului,
a vehiculului.

Ioan Adam

Note de subsol:
Este vorba şi aici de paza juridică, adică de paza ce revine proprietarului sau celui care a dobândit cu
consimţământul proprietarului, în mod licit, autoritatea asupra animalului.
Trib. Suprem, dec. nr. 36/1984, R.R.D. nr. 11/1984, p. 71. Precizăm că, deşi e lesne de înţeles că prezumţia potrivit
căreia proprietarul animalului este prezumat ca fiind paznicul juridic al acestuia, este o prezumţie relativă (iuris
tantum) care poate fi răsturnată prin proba contrară, probă care poate consta, spre exemplu, în faptul că paza juridică
a fost transmisă altei persoane.
În practica judiciară s-a decis că paznicul este ţinut să răspundă şi poate fi chemat în judecată pentru acoperirea
pagubei, în temeiul art. 998 C.civ. din 1864, chiar dacă pentru paguba produsă ar urma să răspundă şi alte persoane,

329
precum proprietarul animalului, pe temeiul art. 1001 C.civ. din 1864 sau unitatea comitentă, pe temeiul art. 1000 alin.
(3) C.civ. din 1864. Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1475/1969, C.D., 1969, p. 143.
Al. Velescu, Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, A.S. nr. 6/1969, p. 42.
M. Eliescu, op. cit., p. 407.

2.3.

Beneficiarii prevederilor art. 1001 C.civ. din 1864, respectiv a prevederilor de actualitate ale art. 1375
NCC

În principiu, îşi pot sprijini cererea de reparaţiune pe acest text toţi cei care au suferit o  pagubă patrimonială prin
fapta unui animal, în condiţiile prevăzute de lege şi, în temeiul acesteia.
De asemenea potrivit dreptului comun, se pot prevala de prevederile art. 1001 C.civ. din 1864, respectiv de
dispoziţiile art. 1375 NCC şi succesorii în drepturi ai celor prejudiciaţi.
Dar, ca şi în cazul răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite, beneficiul răspunderii reglementate de art. 1001 C.civ. din
1864, respectiv de actualele dispoziţii ale art. 1375 NCC este rezumat la două categorii de persoane. Este vorba de
paznicul păgubit prin fapta animalului şi de cel care participă la folosirea animalului cu consimţământul benevol şi
dezinteresat al paznicului.

Ioan Adam

§3. Fundamentarea răspunderii

Pentru fundamentarea acestei răspunderi elementul esenţial îl constituie paza juridică, astfel că sunt valabile
precizările făcute cu prilejul analizei fundamentului răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Ca atare, s-au
conturat două orientări principale:
a) fundamentarea răspunderii pe ideea de risc, conform căreia cel ca trage foloasele unei activităţi trebuie să suporte
şi consecinţele păgubitoare ale acelei activităţi – ubi emolumentum, ibi onus. Teoria a găsit audienţă în literatura
noastră de specialitate şi a avut un oarecare ecou în practica judiciară;
b) fundamentarea răspunderii pe ideea unei prezumţii de culpă în supraveghere, de vinovăţie în exercitarea pazei
juridice.1336 O asemenea fundamentare reprezintă propriu zis tendinţa de afirmare a unei adevărate răspunderi
obiective, în baza art. 1001 C.civ. din 1864, care acoperă şi acele situaţii când nu se poate reţine nici un fel de culpă
în sarcina paznicului juridic. Această fundamentare a cunoscut o evoluţie în practica judecătorească, plecând de la
caracterul relativ al acestei prezumţii, până la caracterul absolut (iuris et de iure), care nu poate fi înlăturat prin proba
contrară.
La această fundamentare se adaugă şi ideea de garanţie pentru aşa zisul „comportament” al animalului, din partea
paznicului juridic, idee care este de natură să explice răspunderea pentru cel care are paza juridică a animalului,
chiar şi în acele situaţii în care animalul a scăpat de sub supravegherea sa, ori cu toată supravegherea exercitată,
animalul a cauzat un prejudiciu. Această tendinţă de fundamentare, marchează afirmarea unei adevărate răspunderi
obiective a celui care are paza juridică a animalului.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că această din urmă concepţie este mai aproape de principiile generale ale
răspunderii consacrate de Codul civil din 1864, iar, pe de altă parte, dă satisfacţie protejării intereselor victimei, în
cazul în care prejudiciul se produce fără a se putea reţine vinovăţia paznicului juridic. În acest sens, noua
reglementare, prin art. 1375 NCC, are meritul de a sublinia această răspundere independentă de orice culpă, simţind
presiunea doctrinei şi a jurisprudenţei în materie.

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 267.

§4. Condiţiile răspunderii

Pentru a se putea angaja răspunderea pe vechiul temei al art. 1001 C.civ. din 1864, cât şi pe noile prevederi ale art.
1375 NCC, victima prejudiciului trebuie să facă dovada următoarelor condiţii:

330
a) existenţa prejudiciului produs de către animal;
b) existenţa raportului de cauzalitate între „comportamentul” animalului şi prejudiciu;
c) la data producerii prejudiciului, animalul se afla în paza juridică a unei persoane.
În ceea ce priveşte această din urmă condiţie, calitatea de păzitor juridic se prezumă că aparţine proprietarului,
acesta putând să facă dovada contrară arătând că a transmis paza juridică unei alte persoane pe baza unui contract
de locaţiune, comodat etc. sau că animalul i-a fost furat.

Ioan Adam

§5. Cauze de exonerare de răspundere

Cel care are paza juridică a animalului se poate exonera de răspundere numai în situaţia în care face dovada că
producerea prejudiciului de către animal s-a datorat:
a) faptei victimei 1337, care a provocat reacţia animalului. Nu exonerează de răspundere intervenţia victimei pentru
a opri un animal dezlănţuit, împiedicând astfel, cu preţul integrităţii sale corporale, producerea unor pagube iminente
altor persoane.1338 Spre exemplu cel care are paza juridică a animalului nu va răspunde dacă victima a provocat
reacţia violentă şi prejudiciabilă a animalului;
b) faptei unei terţe persoane pentru care cel ce are paza juridică a animalului nu este ţinut a răspunde. În cazul în
care un animal este provocat sau speriat, de fapta animalului va răspunde cel care l-a provocat sau speriat şi nu
proprietarul acestuia. De asemenea, în situaţia în care un animal este provocat de animalul unui alt proprietar,
prejudiciul va fi reparat de proprietarul animalului agresor.1339
În literatura de specialitate mai veche1340 s-a considerat că poate opera, în anumite cazuri, şi răspunderea altei
persoane, decât proprietarul care are folosinţa animalului. Este situaţia unui călător care trage la un han, şi intrând în
grajdul hanului este lovit de un animal. În acest caz, s-a arătat că răspunderea este a hangiului, deoarece nu a luat
toate măsurile pentru evitarea eventualelor accidente;
c) forţei majore, nu însă şi cazul fortuit.1341

Ioan Adam

Note de subsol:
În jurisprudenţă s-a stabilit faptul că: „Exonerarea de răspundere pentru prejudiciul cauzat de animale poate interveni
numai în măsura în care se face dovada că dauna a fost provocată de fapta victimei înseşi, de fapta unui terţ sau
dintr-o cauză de forţă majoră” – Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1881/1983, C.D. 1983, p. 78.
T. Ionaşcu, op. cit., p. 396.
De asemenea, dacă o persoană recurge la mijloace dolosive pentru a determina pe altul să se apropie de un animal
nărăvaş, care îl accidentează, răspunderea îi va aparţine celui care a recurs la mijloace dolosive.
D. Alexandresco, op. cit., p. 567.
Trib. jud. Prahova, sent. nr. 544/E/1986, R.R.D. nr. 4/1988, p. 59.

§6. Efectele răspunderii

În general, efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sunt aceleaşi ca şi efectele pentru prejudiciile
cauzate de lucruri [potrivit art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, respectiv art. 1376 NCC ].
Victima prejudiciului poate să urmărească pe cel care are paza juridică a animalului pe temeiul art. 1001 C.civ. din
1864, respectiv pe actualele dispoziţii în materie, ale art. 1375 NCC .
De asemenea, aceasta poate urmări direct pe cel care are paza materială a animalului, pe temeiul art. 998-999 C.civ.
din 1864, respectiv în baza art. 1357 NCC , antrenând răspunderea pentru fapta proprie.
În condiţiile Codului civil din 1864, dacă cel care are paza juridică a plătit despăgubirile, el are dreptul la o acţiune în
regres, împotriva celui care a avut paza materială a animalului în momentul în care acesta a cauzat paguba, dacă din
culpa acestei persoane, animalul s-a aflat în situaţia de a produce paguba. În schimb, paznicul material nu are
o acţiune în regres împotriva paznicului juridic, deoarece răspunderea paznicului juridic funcţionează ca o măsură de
garanţie a intereselor victimei. Paznicul material ar putea totuşi face dovada că animalul a provocat prejudiciul şi
datorită vinovăţiei paznicului juridic, caz în care se va pune problema culpei comune şi va putea fi antrenată şi
răspunderea paznicului juridic pentru partea sa contributivă de vină. În condiţiile Noului Cod civil , relevantă este

331
răspunderea obiectivă a celui care are paza juridică, fie el proprietar, posesor ori fur, care poate să îşi fi intervertit
paza materială în pază juridică la momentul producerii faptei prejudicioase de către animalul aflat în paza sa; astfel,
nu mai vorbim de culpă, ci de răspunderea independentă de orice culpă a celui care şi-a apropriat paza judică
a animalului, „servindu-se” de acesta.

Ioan Adam

Secţiunea a 4-a. Răspunderea pentru ruina edificiului în lumina dispoziţiilor Codului civil din 1864,
respectiv a prevederilor Noului Cod civil

§1.  Reglementare
§2.  Domeniul de aplicare
§3.  Fundamentarea răspunderii
§4.  Condiţiile răspunderii
§5.  Cauze de exonerare de răspundere
§6.  Efectele răspunderii

Ioan Adam

§1. Reglementare

Acestă formă de răspundere, având sorgintea în dreptul roman, preluată în art. 1386 C.civ. francez de la 1804,
respectiv în dreptul civil intern în art. 1002 C.civ. 1342 din 1864, este reglementată expres de dispoziţiile de actualitate
ale art. 1378 NCC , care statuează că: „Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel, este obligat să
repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor parţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de
întreţinere sau a unui viciu de construcţie”.
Deşi această preluare de reglementare a  art. 1002 C.civ. din 1864 este una lăudabilă, legiuitorul face o greşeală
lingvistică regretabilă, folosind doi termeni distincţi, cel de „edificiu” respectiv de „construcţie de orice fel”, care
desemnează în acest context aceiaşi noţiune, alăturare care în opinia noastră şi a altor autori1343 este superfluă.
Prin edificiu sau construcţie se înţelege o structură incorporată în sol, un ansamblu proiectat şi executat pentru
a avea ca destinaţie locuinţa ori desfăşurarea unei activităţi umane, indiferent dacă acesta este deasupra solului ori
în subsol, dar incorporate în acesta, ca trăsătură esenţială, cum sunt zidurile, casele, blocurile de locuinţe, industriale
ori de birouri, dar şi barajele, podurile şi canalele.
Prin termenul de „ruină” se desemnează elementele care conduc la prăbuşirea întregului edificiu, ori doar a unei
părţi, ca o consecinţă a degradării sub presiunea factorilor legaţi de trecerea timpului, şi nu de acţiunea provocată în
mod nemijlocit de o persoană. Acest fenomen trebuie astfel să fie consecinţa unei defectuase întreţineri, sau a unui
viciu de construcţie. Persoana prejudiciată este cea care trebuie să probeze acest lucru pentru a fi atrasă
răspunderea proprietarului.
Preluând dispoziţiile art. 1002 C.civ. din 1864, art. 1378 NCC , prevede în mod în mod exclusiv atragerea răspunderii
proprietarului acelei construcţii sau edificiu, pentru prejudiciile cauzate prin ruina desprinderea unei părţi, sau urmare
lipsei de întreţinere ori unui viciu de construcţie, acest „subiect calificat” fiind ţinut să răspundă şi în ipoteza în care
conctrucţia se află în posesia altei persoane, în baza unui drept real sau de creanţă: uzufruct, abitaţie, locaţiune,
comodat, etc. 1344
Un caz distinct este cel al superficiarului, care răspunde în calitatea sa de proprietar al construcţiei, chiar dacă nu
este proprietar şi al terenului pe care este edificată construcţia sa. Apoi, este ţinut a răspunde tot proprietarul în
condiţiile art. 1378 NCC , în ipoteza în care construcţia sa este ocupată abuziv de alte persoane, pasivitatea sa în
a promova o acţiune în evacuare ori revendicare imobiliară fiind astfel sancţionată, până la momentul în care posesia
neproprietarului se transformă în condiţiile uzucapiunii, în drept de proprietate, ca altă sancţiune al vechiului
proprietar nediligent.

Ioan Adam

Note de subsol:

332
Această răspundere a fost reglementată în art. 1002 C.civ. din 1864, care prevedea că „proprietarul unui edificiu este
responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu
de construcţie”.În acest context legal vechi se instituie o răspundere specială în raport cu prevederea art. 1000 alin.
(1) C.civ. din 1864şi potrivit regulii specialia generalibus derogant, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile răspunderii
prevăzute de art. 1002 C.civ. din 1864, victima prejudiciului nu va putea invoca prevederile art. 1000 alin. (1) C.civ.
din 1864. Prin urmare, atunci când victima prejudiciului îl acţionează pe proprietar, ea nu are posibilitatea de a  opta
între cele două temeiuri legale, deoarece prevederile art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, se aplică şi pagubelor
pricinuite de un edificiu, dar numai în cazul în care au fost provocate de alte cauze decât cele prevăzute în art. 1002
C.civ. din 1864, respectiv ruina edificiului sau lipsa de întreţinere. Faţă de alte persoane se poate introduce acţiunea
în reparaţie pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, victima prejudiciului putându-se îndrepta asupra acestor
persoane, chiar dacă condiţiile prevăzute de art. 1002 C.civ. din 1864 sunt îndeplinite. Aşadar, o asemenea opţiune
a victimei între cele două temeiuri legale nu ar fi îndreptăţită, fiindcă aceasta ar echivala cu recunoaşterea în
realitate, a unui mijloc de ocolire a legii, deoarece fiecare dintre aceste două forme de răspundere delictuală
constituie, faţă de regulile dreptului comun, reglementări derogatorii, distincte, care nu pot fi invocate una în locul
celeilalte.
A se vedea, în acest sens: L. Pop, op. cit., p. 466; L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, ed. cit.,
p. 512.
A se vedea, în acest sens: I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 237, M. Eliescu, op. cit., p. 411,412, apud L.
Pop, op. cit., p. 467.

§2. Domeniul de aplicare

Pentru a se putea stabili domeniul de aplicare al acestei răspunderi, este necesară definirea următoarelor noţiuni:
a) edificiu, este orice lucrare realizată de om, prin folosirea unor materiale care se încorporează solului devenind, în
acest fel, un imobil prin natura sa.
Sunt edificii, de exemplu, o casă, un baraj, un pod, un canal subteran sau o pivniţă, prin urmare indiferent dacă acea
construcţie depăşeşte sau nu nivelul solului ori dacă este destinată folosinţei directe a omului sau unui alt scop.
Nu sunt edificii acele imobile care nu sunt rezultatul încorporării prin munca omului, cum sunt stâncile, arborii etc. De
asemenea, nu intră în această categorie lucrările cu caracter provizoriu (un gard mobil) şi nici imobilele prin
destinaţie.1345
Din definiţia care s-a dat edificiului se pot desprinde următoarele concluzii:
- încorporarea în pământ este de esenţa edificiului;
- edificiul trebuie să aibă caracter de continuitate şi de durabilitate, deoarece art. 1002 C.civ. din 1864/ art. 1378 NCC
se referă la „lipsa de întreţinere” şi la „ruină”;
- edificiul nu trebuie să fie ridicat neapărat deasupra solului, el putând fi construit şi în pământ, cum ar fi de exemplu
un canal, o pivniţă etc.;
b) prin ruina edificiului se înţelege dărâmarea, surparea, dezagregarea sau orice desprindere şi cădere a unor
elemente, care provoacă un prejudiciu unei alte persoane. Altfel spus, prin ruina edificiului se înţelege căderea
materialului din care edificiul a fost construit, sub povara propriei sale greutăţi, a greutăţii oamenilor sau lucrurilor pe
care le suportă, ori sub acţiunea forţelor naturale.
Din analiza acestor definiţii se desprind următoarele concluzii:
- în primul rând, nu pot fi cuprinse în noţiunea de ruină faptele juridice săvârşite cu scopul de a produce demolarea şi
nici demolarea involuntară a edificiului cum ar fi spre exemplu dărâmarea provocată de un incendiu, de lipsa unui
dispozitiv de protecţie la o scară etc.;
- în al doilea rând, dacă ruina a fost provocată de un incendiu, inundaţie, cutremur etc., înseamnă că nu există ruină
şi prejudiciul cauzat, fiindcă nu căderea materialelor a determinat paguba ci evenimentul extern, invincibil, inevitabil şi
imprevizibil;
- în al treilea rând, ruina nu trebuie să fie totală, ea poate fi şi parţială. Nu intră în această categorie dărâmarea
voluntară, dărâmarea provocată de un incendiu, proasta funcţionare a unui agregat (liftul, de exemplu) etc.1346
Proprietarul va fi răspunzător numai dacă ruina edificiului se produce după terminarea construcţiei acestuia, adică de
recepţionarea lui.
Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie. Cu lipsa de întreţinere este asimilată
şi vechimea edificiului. Dacă dărâmarea edificiului s-a datorat unei alte cauze şi nu lipsei de întreţinere sau unui viciu
de construcţie, prevederile art. 1002 C.civ. din 1864, respectiv a noilor dispoziţii ale art. 1378 NCC sunt inaplicabile.
Persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului este numai proprietarul acestuia.

333
Spre deosebire de răspunderea pentru lucruri în general şi cea pentru animale, când răspunderea se întemeiază pe
calitatea de paznic juridic, această răspundere se întemeiază pe calitatea de proprietar, calitate care nu se poate
transmite decât printr-un act translativ de proprietate.1347
Prin urmare nu interesează cine este locatarul, comodatarul, cine are paza juridică a acestuia, cine este constructorul
sau arhitectul edificiului, ci numai cine este proprietarul. De asemenea, cum ruina edificiului şi producerea unor
pagube celor din jur nu are nici o legătură cauzală cu sustragerea, ci cu lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie,
nu se va putea extinde aplicarea art. 1002 C.civ. din 1864, respectiv a dispoziţiilor art. 1378 NCC şi la uzurpator,
astfel că, persoana răspunzătoare va rămâne, în continuare, tot proprietarul chiar dacă acesta a fost deposedat prin
violenţă.
Condiţia calităţii de proprietar actual al edificiului este decisivă şi esenţială şi atunci când dreptul proprietarului este
afectat de o condiţie rezolutorie, deoarece celălalt proprietar, cel sub condiţie suspensivă, va putea fi obligat la
executare obligaţiei de despăgubire, numai în cazul realizării condiţiei pe temeiul caracterului său retroactiv.
De asemenea, proprietarul răspunde şi în cazul în care edificiul se află în stăpânirea unei persoane care nu
a dobândit încă dreptul de proprietate prin uzucapiune.1348 Cu toate că principalul efect al uzucapiunii este
retroactivitatea, considerăm că această susţinere este corectă, la care mai adăugăm doar faptul că edificiul fiind
ruinat, uzucapantul nu mai are practic nici un interes să ceară să i se recunoască dreptul de proprietate, decât cel
mult în cazul ruinării parţiale a construcţiei, ipoteză în care, devenind retroactiv titular al dreptului de proprietate din
ziua în care a intrat în posesiune, va suporta, consecinţele şi pagubele produse celor din jur, prin pieirea parţială
a imobilului.
În caz de coproprietate pe cote-părţi s-a pus problema dacă răspunderea coproprietarilor în caz de ruină a edificiului,
este solidară sau divizibilă.
În literatura juridică s-au conturat două opinii referitoare la poziţia juridică a coproprietarilor.
Potrivit unei opinii majoritare1349, răspunderea coproprietarului faţă de victimă este solidară.
Într-o a doua opinie1350, mai veche, s-a promovat teza divizibilităţii răspunderii coproprietarilor edificiului care prin
ruina sa a produs pagube terţilor. S-a arătat că răspunderea pentru ruina edificiului este o răspundere obiectivă, fără
culpă, la baza căruia se află ideea de imputabilitate (culpă) prezumată uneori relativ sau absolut. Totodată, s-a mai
argumentat că deoarece din punct de vedere tehnic, răspunderea pe care o analizăm. îmbracă forma unei obligaţii de
garanţie, este cât se poate de firesc ca fiecare coproprietar să garanteze pentru cei din jur repararea pagubelor
produse prin ruina edificiului, doar proporţional cu partea sa din dreptul de proprietate al imobilului.
Un alt argument în favoarea acestei opinii a fost dedus din situaţia juridică a edificiului, bun comun al soţilor, întrucât
cel păgubit va trebui să urmărească, pentru acoperirea prejudiciului cauzat de ruină, mai întâi bunurile comune şi în
al doilea rând cele proprii. Dacă ar fi solidaritate, orice soţ codebitor ar putea fi urmărit, pentru suma totală a  datoriei,
asupra oricăror bunuri, fără nici o ordine de preferinţă, indiferent dacă sunt comune sau proprii.
În ceea ce ne priveşte, susţinem teza răspunderii solidare a coproprietarilor edificiului ruinat deoarece nu reprezintă
o excepţie de la regula divizibilităţii, ci reprezintă exprimarea unui alt principiu şi anume cel al răspunderii civile, în
cazul obligaţiilor delictuale, cu pluralitate de debitori. Obligaţia delictuală a coproprietarilor edificiului nu poate fi
divizibilă deoarece răspunderea unora dintre codebitori nu poate fi micşorată prin existenţa paralelă a obligaţiei
celorlalţi.
De asemenea, caracterul solidar al răspunderii coproprietarilor edificiului ruinat se poate deduce şi din exemplul
conform căruia antreprenorul şi arhitectul răspund solidar de dărâmarea construcţiei din cauza unui viciu de
construcţie sau al terenului.
Dacă edificiul ruinat a făcut parte din proprietatea comună în devălmăşie a soţilor, obligaţia celor doi debitori, va fi, de
asemenea solidară deoarece textul legal în materie de răspundere solidară nu cuprinde limitări, distincţii sau excepţii
de la principiul obligaţiilor plurale delictuale.
Răspunderea va aparţine şi superficiarului, deoarece el este proprietarul edificiului, având şi un drept de folosinţă
asupra terenului.
În cazul dreptului de uz, uzufruct sau abitaţie, răspunderea aparţine nudului proprietar. 1351

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 142.
I. Anghel, ş.a., op. cit., p. 237-238.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 269.
L. Pop, op. cit., p. 311.

334
C. Stătescu, op. cit., p. 354; L. Pop, op. cit., p. 311; Fr. Deak, op. cit., p. 239.
M. Eliescu, op. cit., p. 411.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 251.

§3. Fundamentarea răspunderii

În fundamentarea1352 răspunderii pentru ruina edificiului s-au formulat două orientări:

a) o orientare subiectivă, axată pe ideea de vină, la baza răspunderii proprietarului aflându-se prezumţia de culpă, fie
datorită faptului că acesta nu a luat măsurile necesare de întreţinere, fie atunci când ruina s-a datorat viciilor de
construcţie, ne aflăm în faţa unei răspunderi pentru altul.1353
La început aceasta a fost considerată ca o prezumţie legală relativă, care putea fi înlăturată prin proba contrară,
ulterior atât literatura cât şi practica judiciară evoluând spre admiterea unei prezumţii absolute de culpă, care nu
putea fi înlăturată decât în situaţia în care se făcea dovada că ne aflăm în afara sferei de aplicaţie a  art. 1002 C.civ.
din 1864, respectiv a dispoziţiilor mai noi ale art. 1378 NCC ;1354
b) o orientare obiectivă, care nu se întemeiază pe ideea de vinovăţie a proprietarului, ci pe ideea unei obligaţii legale
de garanţie indiferent de vreo culpă a proprietarului.1355
În sistemul Codului civil din 1864, întemeiat pe principiul răspunderii pentru culpă, se impune ca ideea de garanţie să
se adauge şi să completeze ideea unei prezumţii absolute de culpă a proprietarului.
Concepţia obiectivă1356 privind fundamentul răspunderii pentru ruina edificiului porneşte de la ideea că legea nu
consacră nici necesitatea vinovăţiei proprietarului, nici posibilitatea exonerării sale de răspundere prin dovada lipsei
sale de vinovăţie.
Odată făcută dovada că ruina edificiului s-a datorat lipsei de întreţinere a construcţiei sau viciului de construcţie, nu
mai prezintă relevanţă cui sunt imputabile aceste stări de fapt. Chiar dacă atât lipsa de întreţinere cât şi viciul de
construcţie nu pot fi desprinse total de ideea imputabilităţii, ele fiind întotdeauna efectul unei fapte imputabile cuiva,
acest fapt nu prezintă importanţă în raporturile proprietarului cu victima prejudiciului.

Ioan Adam

Note de subsol:
Pentru opiniile conturate în literatura de specialitate franceză a se vedea: G. Viney,P. Jourdain, Traité de droit Civil.
Les conditions de la responsabilité, L.G.D.J., Paris, 1998,p. 771-785; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil.
Les Obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 746-747; H. L. şi J. Mazeaud, A. Tunc, Fr. Chabas, Traité théorique et
pratique de la responsabilité civile, ed. a 6-a, 1970, Montchrestien, Paris.
N.D. Ghimpa, op. cit., p. 308.
T. Ionaşcu, op. cit., p. 399.
I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 243; M. Eliescu, op. cit., p. 416-417.
Jurisprudenţa naţională a statuat faptul că: „răspunderea civilă delictuală pentru ruina edificiului este o răspundere
obiectivă; pentru angajarea răspunderii nu este nevoie de existenţa culpei proprietarului, fiind suficientă dovedirea
prejudiciului şi a raportului de cauzalitate între prejudiciu şi lipsa de întreţinere sau viciul construcţiei” – I.C.C.J., s. civ
şi de propr. int., dec. nr. 5636/2005, Dreptul nr. 6/2006, p. 243.

§4. Condiţiile răspunderii

Condiţiile răspunderii în textul Noului Cod:

ruina edificiului, care cuprinde şi desprinderea parţială a unor componente, şi căderea unor elemente, nu a întregii
construcţii;
ruina să aibă drept cauză lipsa de înterţinere sau un viciu de construcţie;
existenţa raportului de cauzalitate între ruina edificiului şi prejudiciu.
În ipoteza în care ruina are o altă cauză decât lipsa de întreţinere ori viciul de construcţie, pentru a putea peroana
prejudiciată să obţină reparaţie, va putea apela la fundamentarea obiectivă a răspunderii civile delictuale pentru
prejudiciile cauzate de lucruri în general, în condiţiile art. 1376 alin. (1) NCC. 1357
În doctrină1358 s-a constatat faptul că răspunderea pentru prejudicii cauzate de ruina edificiului are caracterul unei
derogări de la reglementarea generală a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri [art. 1376 alin. (1) NCC], iar

335
în caz de desfiinţare voluntară ori de ruină provocată de un incendiu, nu se poate atrage răspunderea în condiţiile art.
1378 NCC.
Aşa cum s-a spus anterior, prezumţia de culpă a proprietarului nu va fi valorificată dacă acesta face dovada că lipsa
de întreţinere are altă cauză.
În practică, foarte des, în urma unui eveniment prejudicios, în legătură cu desprinderea unor părţi dintr-un imobil
vechi, proprietarul de la momentul evenimentului a invocat inacţiunea ori lipsa de diligenţă a vechiului proprietar.
Această încercare de ocolire a răspunderii, în opinia noastră nu poate fi valorificată. Relevant este motivul care l-a
privat pe posibilitatea prevederii şi a prevenirii urmărilor păgubitoare prin lipsa întreţinerii.
Chiar şi atunci când proprietarul, fără culpă, nu poate evita producerea ruinei, în cazul în care condiţiile meteo nu îi
permit, nu a primit autorizaţie de consolidare ori demolare, se dă valoare principiului precauţiei, care incumbă
proprietarului obligaţia de a preveni şi împiedica păgubirea altor persoane, prin delimitarea unor zone care să
restrângă accesul pietonal, parcarea ori alte măsuri asemănătoare, care nu implică eforturi considerabile, invincibile,
până la demararea lucrărilor propriu-zise de consolidare ori desfiinţare. Concomitent cu transferarea dreptului de
proprietate, noului proprietar i se naşte obligaţia de a împiedica provocarea pagubelor, chiar dacă nu poate evita
producerea ruinii. În această ipoteză, putem vorbi de exonerarea sa de raspundere doar în condiţiile unor factori
obiectivi, de forţă majoră, care l-ar pune în imposibilitatea de a preveni evenimentul prejudicios.
Apoi, nici necunoaşterea viciului de construcţie, care a provocat ruina nu-l exonerează de răspundere pe proprietar.
Chiar dacă de acest viciu se fac vinovaţi de la proiectant, executant, chiar chiriaşul, ca detentor precar al bunului
imobil, după caz, fiecare în parte ori prin acţiunea concertată, faţă de victimă va fi ţinut să răspundă numai
proprietarul în ipoteza prevăzută de art. 1378 NCC , cu posibilitatea acestuia de a regresa împotriva celor care se fac
culpabili de viciul de construcţie ori lipsa de întreţinere care a condus la declanşarea evenimentului prejudicios.
Alte speţe fac şi mai controversat acest subiect în ipoteza în care ruina, ca termen generator al prejudiciului, apare în
cursul procesului de edificare ori demolare. Deşi textele art. 1002 C.civ. din 1864, respectiv, cele ale art. 1378 NCC
nu disting acest caz, se poate apela la aceste dispoziţii, dacă prejudiciul creat s-a datorat exclusiv lipsei de întreţinere
ori viciului de construcţie. Trebuie însă precizat că demolarea este acea „ruină” provocată în mod deliberat de om, şi
nu se încadrează în textul art. 1377 din noua reglementare. Totodată, desprinderea unor părţi din construcţie trebuie
să fie în legătură cu lipsa de întreţinere sau cu viciul de proiectare, nu cu fapta nemijlocită a omului. În acest sens,
căderea unei terase, construită din materiale mai puţin rezistente, în condiţiile în care proprietarul a permis accesul
mai multor persoane, fără a avea în vedere faptul că nu a fost edificată în acest scop, nu este este considerată a fi
o „ruină”, în accepţiunea textului art. 1002 C.civ. din 1864, respectiv art. 1378 NCC. 1359
Un alt exemplu în practică este cel al căderii ţurţurilor de gheaţă ori a blocurilor de zăpadă de pe acoperişuri. În
aceste ipoteze nu se poate valorifica textul acestui articol.
Nici factorii de forţă majoră, ca explozia ori cutremurul, nu se încadrează în cauzele ruinei, cum sunt prevazute de
art. 1002 C.civ. din 1864 sau de art. 1378 NCC. 1360
Pluralitatea proprietarilor generează solidaritatea acestora faţă de persoana prejudiciată, şi regresul plătitorului, ori
plătitorilor faţă de ceilalţi coproprietari.1361
Dacă aceste elemente au fost dovedite de către victimă, se va angaja răspunderea potrivit prevederilor art. 1002
C.civ. din 1864, respectiv în baza noilor dispoziţii ale art. 1378 NCC, proprietarul neputând să înlăture această
răspundere prin simpla dovadă a faptului că a luat toate măsurile pentru asigurarea întreţinerii edificiului ori pentru
prevenirea oricăror vicii de construcţie, prezumţia de răspundere fiind irefragabilă.1362 Dovada se poate face prin orice
mijloc de probă.

Ioan Adam

Note de subsol:
Pagubele cauzate datorită lipsei de întreţinere sau viciilor de construire ale ascensorului pot fi solicitate numai printr-o
acţiune promovată în temeiul dispoziţiilor art. 1002 C.civ. din 1864, actualul art. 1378 NCC. În acest sens s-a
pronunţat şi Curtea de casaţie franceză, prin decizia din 21 ianuarie 1981, „La Semaine Juridique”, edition generale
(JCP G.) 1982, II, 16567, cu note de Dejean de la Batie şi în RTDC, 1982, p. 576.
L. Pop, op. cit., p. 467.
Cass.2 civ., decizia din 26 iunie 1996, Juris data, n002821, „Responsabilité civile et assurances” 1996, comm. Nr.
304.
A se vedea, în acest sens, I. Turcu, op.cit., p. 502.
Ibidem.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 271.

336
§5. Cauze de exonerare de răspundere

Pentru a se putea exonera de răspundere, proprietarul trebuie să dovedească existenţa unor cauze extrinseci
edificiului, care au fost hotărâtoare pentru producerea prejudiciului, chiar dacă întreţinerea edificiului lasă de dorit ori
imobilul nu era lipsit de unele vicii de construcţie. De exemplu, acesta ar demonstra că ruina edificiului s-a produs ca
urmare a unui cutremur de pământ, care a provocat şi dărâmarea altor construcţii, care erau bine întreţinute şi lipsite
de vicii de construcţie.1363
Cauzele de exonerare de răspundere sunt aceleaşi pentru toate situaţile prevăzute de art. 1375-1379, fiind
enumerate în art. 1380 NCC :
a) fapta victimei, cum este situaţia în care victima a intrat într-un loc închis, cu toate că exista un anunţ care
interzicea trecerea;
b) fapta unui terţ pentru care proprietarul nu este ţinut a răspunde;
c) cazul de forţă majoră, dar nu şi cazul fortuit, cum este situaţia în care ruina edificiului s-a datorat unui cutremur.
Prin urmare, în asemenea cazuri, ruina are doar aparent valoare cauzală, prăbuşirea sau surparea fiind determinate
de elemente extrinseci edificiului, care au avut un rol hotărâtor în dărâmarea construcţiei şi prăbuşirea celor din jur.
Dacă aceste împrejurări au fost cauza exclusivă a prejudiciului, vor duce la înlăturarea totală a răspunderii, dar, în
situaţia în care au avut numai o participare parţială, răspunderea va fi înlăturată proporţional cu gradul de
participare.1364
Când între proprietarul locuinţei şi victimă au existat relaţii contractuale, nu este vorba despre o răspundere bazată
pe prevederile art. 1002 C.civ. din 1864, ci despre o răspundere contractuală (cazul locatorului care răspunde pentru
prejudiciul suferit de locatar în temeiul contractului de locaţiune).

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 415.
Trib. Suprem, dec. nr. 288/1956, C.D., 1956, p. 321.

§6. Efectele răspunderii

Dacă toate condiţiile răspunderii sunt întrunite, proprietarul edificiului va fi obligat să repare prejudiciul cauzat
victimei.
Sarcina probei existenţei unui viciu de construcţie sau a lipsei de întreţinere, precum şi a raportului de cauzalitate
nemijlocit al acestora cu ruina edificiului, revine celui păgubit. Fiind vorba despre fapte materiale, dovada se va face
cu orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii.
În cazul în care ruina edificiului se datorează culpei altei persoane, iar proprietarul a plătit despăgubiri victimei, acesta
are o acţiune în regres, pentru recuperarea daunelor plătite, împotriva:
a) vânzătorului de la care a cumpărat construcţia, pe temeiul contractului de vânzare-cumpărare, în cadrul obligaţiei
de garanţie ce revine vânzătorului, pentru viciile ascunse;
b) locatarului construcţiei, pe temeiul contractului de locaţiune, în cazul în care locatarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile
care îi reveneau privind efectuarea reparaţiilor lucrului;
c) constructorului sau proiectantului, pe temeiul contractului de antrepriză ori de proiectare, pentru viciile ascunse ale
edificiului;
d) uzufructuarului, pe temeiul contractului de uzufruct, în cazul în care acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi
reveneau privind repararea lucrului.
În lipsa unui raport contractual preexistent, acţiunea în regres va avea temei delictual şi se va exercita în condiţiile
răspunderii pentru fapta proprie. 1365
Din analiza acestor ipoteze de regres, se observă că, de cele mai multe ori, o asemenea acţiune va fi fundamentată
pe convenţia intervenită între proprietarul edificiului şi cei chemaţi în judecată în acţiunea în regres, iar în lipsa
convenţiei, o astfel de cerere va avea un temei delictual şi se va exercita în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie.
De asemenea, dacă proprietarul a luat toate măsurile pentru evitarea ruinării edificiului, dar nu a putut înlătura acest
fapt juridic fiindcă nu i s-a eliberat sau i s-a eliberat cu întârziere autorizaţia de reparare a imobilului de către organul
competent, titularul dreptului de proprietate nu va putea fi exonerat de răspunderea obiectivă, pentru că această
răspundere este independentă de orice fel de culpă.

337
În schimb, el se va putea întoarce cu o acţiune în regres împotriva celor care l-au împiedicat să salveze edificiul.

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Eliescu, op. cit., p. 417.

Secţiunea a 5-a. Alte cazuri de răspundere cuprinse în noua reglementare. Actio de effusis et dejectis

§1.  Răspunderea şi repararea prejudiciului pentru tulburările de vecinătate - 1.1. Noţiuni introductive în

studiul teoriei inconvenientelor de vecinătate
§2.  Cazuri de angajare a răspunderii civile delictuale reglementate de alte acte normative decât Noul
Cod civil - 2.1. Răspunderea delictuală şi actele ilicite ale autorităţilor publice

Ioan Adam

§1. Răspunderea şi repararea prejudiciului pentru tulburările de vecinătate

1.1. Noţiuni introductive în studiul teoriei inconvenientelor de vecinătate

Pornind de la definiţia dreptului de proprietate care exprimă ipso facto o relaţie de apropiere între titular şi bunurile
asupra cărora acesta exercită în mod exclusiv posesia, folosinţa şi dispoziţia, atribute pe care le exercită în putere
proprie şi în interesul său, în limitele stabilite de lege, tragem concluzia potrivit căreia exercitarea dreptului de
proprietate trebuie să se facă respectând drepturile subiective ce aparţin altor persoane, respectiv, celorlalţi
proprietari.
Aşa cum am menţionat şi în lucrarea privitoare la drepturile reale principale, dreptul de proprietate este un drept
subiectiv, recunoscut şi garantat de lege, având caractere juridice, prin care se conferă titularului său prerogativele
sale legale. Acest drept este exercitat de către titularul său în cadrul unor relaţii sociale, într-un cadru social. Astfel,
este posibil să apară şi o limită a exerciţiului dreptului, şi anume exercitarea sa în aşa fel încât să nu fie aduse
atingeri drepturilor subiective ce aparţin altor persoane.
Identificăm astfel o responsabilitate civilă pe care titularii dreptului de proprietate o au în ceea ce priveşte exercitarea
dreptului lor. Deşi în ţara noastră nu se poate vorbi despre un veritabil regim de responsabilitate pentru inconveniente
de vecinătate, ci mai degrabă de o identitate între această formă de răspundere şi cea pentru abuzul de drept,
considerăm totuşi că realităţile sociale economice, culturale etc. impun o atare reglementare.
De plano, considerăm că se impune să definim noţiunea de vecinătate.
De lege lata, precizăm că din punct de vedere juridic nu există o definiţie exactă a acestei noţiuni, în doctrina
juridică1366 făcându-se frecvent referire la studiile sociologice care au examinat relaţiile de vecinătate sau la studiile
geografice, în care se cuprinde esenţa acestei noţiuni din punct de vedere spaţial.
În opinia noastră, vecinătatea poate fi definită ca fiind o stare de fapt ce surprinde coexistenţa unor persoane, unor
bunuri, fie ele mobile sau imobile, configurând acele spaţii de conflict şi punând în discuţie apropieri şi distanţe.
În domeniul dreptului civil, există o instituţie relativ nouă, cunoscută sub denumirea de „drept de vecinătate”. Deşi
Codul civil din 1864 cuprinde norme reprezentative cu privire la acest drept, prin reglementarea inclusă în Cartea a II-
a, Titlul IV „Despre servituţi” (de exemplu, picătura streşinii, lucrurile intermediare, cerute pentru oarecare construcţii
ş.a.), Noul Cod civil instituie reguli precise privind protecţia mediului şi buna vecinătate, considerate a fi limite legale
ale dreptului de proprietate privată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 603 NCC : „Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte
sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.
Analizând ad litteram dispoziţiile articolului mai sus citat, observăm că Noul Cod civil reglementează de plano regulile
privind vecinătatea, aducând în prim plan noţiunea de „bună vecinătate”. Aruncând o privire asupra următoarelor
texte de lege ce constituie limitele legale şi convenţionale ale dreptului de proprietate, remarcăm că noua
reglementare nuanţează anumite aspecte care, în practică, ridică numeroase probleme, cu titlu de exemplu
menţionăm: folosirea apelor, picătura streşinii, distanţa şi lucrările intermediare pentru anumite construcţii, lucrări şi
plantaţii, vederea asupra proprietăţii vecinului, dreptul de trecere, iar în final sunt reglementate limitele judiciare.
Aceste limite judiciare determină expressis verbis consecinţele depăşirii limitelor normale ale vecinătăţii. Mai exact,
dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de

338
vecinătate, instanţa de judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui
vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil.
Dezideratul nostru, cât şi al legiuitorul este acela ca fiecare proprietar să reuşească să concilieze interesul său cu cel
al vecinilor săi, însă sunt situaţii în care inevitabil apar şi inconveniente de vecinătate.
Din dispoziţiile art. 630 alin. (1) NCC se desprinde ideea potrivit căreia există două tipuri de inconveniente de
vecinătate:
a) inconveniente normale de vecinătate;
b) inconveniente mai mari decât cele normale, pe care noi le vom denumi, inconveniente anormale.
În tăcerea textului de lege, definim inconvenientele de vecinătate ca fiind acele neplăceri aduse vecinului prin diverse
acţiuni perturbatoare.
Încă de la început atragem atenţia asupra faptului că noţiunea de inconvenient este interpretată în practică 1367 ca fiind
mai de grabă un prejudiciu, fie el moral, corporal sau material, ce are un caracter continuu, putând fi catalogat uneori
ca fiind chiar permanent.
Pe aceeaşi linie de gândire, subliniem că noţiunea de vecinătate trebuie analizată in extenso, aceasta neputând fi
limitată la imediata proximitate geografică a fondurilor, prin urmare, atragem atenţia că nu este necesar ca cele două
fonduri să fie alăturate. În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate evocăm următorul exemplu: o fermă de
porci poate fi ridicată într-o localitate ţinând cont de numărul de capete pe care aceasta le deţine. Astfel, dacă ferma
noastră va avea doar trei capete, ea va trebui să fie situată la o distanţă de cel puţin 15 m de casele din respectiva
localitate. Dacă ferma noastră va avea 4-5 capete, aceasta va trebui să se situeze la o distanţă de 30 m de case. În
condiţiile în care va avea peste 5 capete, ea va trebuie situată în afara localităţii. În mod asemănător vor sta lucrurile
şi în cazul ridicării unei ferme de bovine, de păsări, a unei crescătorii de iepuri, bineînţeles, cu diferenţele de rigoare.
Însă, ceea ce este de observat în acest exemplu constă în faptul că mirosul provenit de la aceste animale, în speţă,
porci, va fi considerat de cetăţenii respectivei localităţi ca un inconvenient de vecinătate. Acest aspect va fi apreciat
ca atare de toţi locuitorii respectivei localităţi şi nu doar de vecinii fermei.
Acest exemplu ne permite de asemenea să distingem între inconvenientul normal de vecinătate şi cel anormal.
Astfel, dacă ferma noastră respectă distanţa menţionată mai sus, inconvenientul va fi considerat normal. Per
a  contrario, dacă aceasta va fi situată la o distanţă mai mică decât cea expusă mai sus, va fi considerat anormal,
întrucât acesta va avea o intensitate mult mai ridicată.
Continuând acelaşi argument juridic, menţionăm că teoria inconvenientelor de vecinătate este construită în jurul
următorului principiu: vecinii au obligaţia de a suporta inconvenientele normale de vecinătate,1368 iar în subsidiar
aceştia au dreptul de a le fi reparate daunele provocate de inconvenientele anormale de vecinătate. Prin urmare, este
deosebit de important să distingem între cele două categorii de inconveniente, întrucât numai depăşirea limitei
normale de vecinătate va atrage răspunderea civilă şi obligaţia de despăgubire.
Neconsacrat în mod expres nici de Codul civil din 1864, dar nici de Noul Cod civil , acest principiu grevează întreaga
construcţie juridică a răspunderii civile în materie de raporturi de vecinătate.1369 Considerăm că este firesc ca, în
exerciţiul dreptului de proprietate şi nu numai, să existe anumite limite, care ţin mai de grabă de bun simţ, de
respectul reciproc dar şi de conştiinţa morală a fiecăruia dintre noi, în calitate de vecini. Exercitarea dreptului de
proprietate, dar şi a celorlalte dezmembrăminte obligă pe „actorii” săi să adopte o conduită prin intermediul căreia să
nu încalce drepturile vecinilor. Astfel, fiecare dintre noi putem să ne exercităm paşnic dreptul de proprietate, dreptul
de uz, abitaţie, uzufruct etc. supunându-ne totodată limitelor juridice stabilite de actele normative în vigoare, dar şi de
cutumă.
Menţionăm cutuma deoarece sunt voci în literatura juridică de specialitate 1370 care afirmă necesitatea adoptării unor
Coduri Regionale de Vecinătate care să încorporeze aşa-zisele bune practici în materia raporturilor de vecinătate. Nu
împărtăşim acest punct de vedere, însă considerăm că se impune dezvoltarea acestei teorii şi reglementarea ei într-o
modalitate unitară, directă şi clară, nelăsând loc de interpretări. Aşa cum vom menţiona şi pe parcursul acestei
analize, în litigiile deduse în faţa instanţei de judecată, judecătorul a beneficiat de un arbitrariu, hotărând în speţă în
conformitate cu propriile sale crezuri şi nu în conformate cu legile în vigoare, întrucât aceste legi sunt eliptice şi
uneori lipsite de substanţă. În consecinţă, apreciem că se impune revigorarea acestei teorii, abia schiţată de Noul
Cod civil prin intermediul celor două articole sus-menţionate, şi anume: art. 603 şi 630. Totodată, felicităm redactorii
Noului Cod, care, prin inserarea celor două texte de lege au făcut posibil ca ţara noastră să facă un pas important în
contextul uniformizării legislaţiei noastre cu cea europeană. Teoria inconvenientelor anormale de vecinătate şi-a
dobândit autonomia prin prisma acestor texte de lege, în doctrină1371 făcându-se deja diferenţa între abuzul de drept
şi această din urmă alegaţie, care nu reprezintă decât o aplicaţie a răspunderii civile. Răspunderea civilă pentru
inconvenientele anormale provenite din raporturile de vecinătate beneficiază astăzi de un cadru legal dual ce va servi
fără îndoială la o respectare mai conştiincioasă a dreptului de proprietate.1372
În ce priveşte actorii răspunderii civile, în cazul raporturilor de vecinătate menţionăm că aceştia sunt fie victime ale
unui inconvenient de vecinătate, fie perturbatori ai raporturilor de vecinătate.

339
Aceşti „actori” sunt de fapt titulari ai acţiunii civile, care au calitatea de titulari de drepturi reale sau personale ce
izvorăsc direct din lege sau dintr-un contract.
În scopul realizării unui peisaj cât mai fidel a acestei problematici, nuanţăm faptul că, sub aspectul răspunderii juridice
nu există nici o diferenţă între persoana care are calitatea de proprietar şi cea care are se bucură doar de unul dintre
atributele dreptului de proprietate. În acest sens, considerăm că trebuie să avem în vedere sensul extensiv al noţiunii
de vecin, evitând în acest sens limitarea dreptului de a sta în justiţie pentru inconvenientele anormale de vecinătate
suferite.
Conştienţi fiind de natura acestei probleme, subliniem că nu este deloc simplu, în practică, să se stabilească cine va
răspunde pentru prejudiciul produs: proprietarul unui imobil răspunde de tulburările provocate de locatarii săi sau,
dimpotrivă, răspund doar aceştia din urmă?
În doctrină1373 s-a apreciat că proprietarul ar trebui să răspundă atunci când prin folosinţa sa a cauzat respectivele
tulburări anormale de vecinătate, chiar dacă la momentul producerii acestora imobilul respectiv constituia obiectul
unui contract de locaţiune, inconvenientul respectiv trebuind nu doar să fie legat de imobil, ci să fie imputabil
proprietarului în această calitate. De asemenea, proprietarul va trebui considerat responsabil şi atunci când, deşi
tulburările sunt provocate de către locatari, el a neglijat să le împiedice sau chiar le-a favorizat.
Un exemplu elocvent în acest sens este cel al proprietarului care a închiriat un local pentru funcţionarea unei
discoteci, el fiind responsabil pentru daunele rezultate din zgomotele de o intensitate anormală percepute de către
vecini. În această situaţie, proprietarului îi rămâne, desigur, posibilitatea exercitării unei acţiuni în regres împotriva
locatarului, totală sau parţială. Proprietarul se va putea întoarce pentru a-şi recupera doar o parte din prejudiciile pe
care a fost obligat să le suporte, dacă fapta lui a concurat cu fapta locatarului, putându-se identifica, în acest caz,
existenţa unei „greşeli” comune a proprietarului şi locatarului. În schimb, proprietarul se va putea întoarce împotriva
chiriaşului pentru recuperarea integrală a daunelor suportate în situaţia în care prejudiciul a rezultat dintr-un abuz de
folosinţă din partea acestuia ori s-au încălcat obligaţiile stipulate în contractul de locaţiune.
Per a  contrario, când inconvenientul nu este imputabil proprietarului, responsabilitatea va fi atribuită în totalitate
locatarului. În situaţia în care mai mulţi locatari sunt „coautorii” dezagrementelor anormale de vecinătate, se pune
problema dacă regimul juridic al inconvenientelor anormale de vecinătate permite ca doar unul dintre aceştia să fie
chemat pentru a repara prejudiciul, urmând ca acesta să se întoarcă ulterior împotriva celorlalţi pentru a recupera
o parte din daunele suportate, şi nu în întregime, situaţia fiind similară cu cea în care există o „greşeală” comună
a proprietarului şi a locatarului.
Tot astfel, un proprietar va avea la dispoziţie acţiunea privind inconvenientele anormale de vecinătate, chiar dacă nu
locuieşte pe fondul său, vecinilor săi revenindu-le obligaţia a nu face nimic de natură să îl prejudicieze, chiar dacă
acesta nu exercită o prezenţă constantă la imobilul său. Tocmai pentru că obligaţia de reparare a prejudiciului se
naşte independent de culpă, în materia raporturilor de vecinătate s-a ajuns, prin intermediul exerciţiului
jurisprudenţial, la aprecierea in concreto a responsabilităţii, circumstanţiată în funcţie de particularităţile fiecărui raport
perturbator-victimă.
De lege lata, menţionăm că nu se alege un tip ideal de proprietar diligent care ar fi capabil să concilieze interesul său
personal cu cel al vecinilor, deoarece aprecierea in abstracto a unei situaţii faptice aduce cu sine consecinţe nedorite,
cum ar fi aceea de sancţionare a unui proprietar doar pentru că nu corespunde modelului ideal de proprietar, deşi
desfăşoară o activitate în limite normale şi nu creează prejudicii vecinului. Astfel, urmând modelul jurisprudenţei
franceze,1374 instanţele noastre vor trebui să ţină cont de receptivitatea personală pentru a putea stabili dacă
inconvenientul este anormal sau nu pentru proprietarul în cauză. Printre asemenea motive personale a căror luare în
calcul este necesară, se regăsesc: profesia celui prejudiciat, starea sănătăţii sau condiţia materială, acestea
reprezentând puncte de reper în aprecierea limitelor normale ale exercitării dreptului de proprietate şi implicit
a existenţei obligaţiei de a repara prejudiciul. Simetric, trebuie să se ţină seama şi de elementele personale definitorii
ale autorului inconvenientelor.
Conchidem această analiză prin a menţiona că răspunderea pentru tulburările de vecinătate este o răspundere, in
genere, pentru fapta proprie, însă poate fi şi o răspundere pentru fata altei persoane.
În doctrină1375 se apreciază faptul că aceasta este o răspundere obiectivă întrucât prejudiciile cauzate de aceasta
trebuie reparate chiar dacă au fost comise fără culpă. Această caracteristică explică de ce este posibil ca proprietarul
prezent să răspundă pentru tulburările ce îşi au originea în iniţiative imputabile fostului proprietar.
1.2. - Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de inconvenientele anormale de vecinătate
1.3. - Clasificarea inconvenientelor
1.4. - Inconvenientele anormale de vecinătate din perspectiva Noului Cod civil
1.5. - Obligaţia de reparare a prejudiciilor anormale
1.6. - Cauze justificative sau motive de răspundere?
1.7. - Concluzii

340
Ioan Adam

Note de subsol:
F. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens,ed. a V-a, Dalloz, Paris, 1998, p. 224.
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai bune, ilustrăm pe scurt următoarea speţă cu care s-a confruntat judecătoria
Cahul, din Republica Moldova: Evdochimov A. a depus cererea de chemare în judecată a lui Bârcă Gh., solicitând
obligarea pârâtului să demonteze ţevile de canalizare instalate pe terenul aferent casei de locuit. În motivarea acţiunii
a indicat că pârâtul este vecinul lui. Ultimul, în mod samavolnic, fără autorizaţia organelor competente, a construit
ţeava de evacuare a apelor uzate, care se scurge pe strada Creangă din oraşul Cahul. În timp de vară scurgerile din
canalizare pe partea carosabilă a str. Creangă acţionează asupra vecinilor prin miros neplăcut. Prin hotărârea
judecătoriei Cahul din 8 aprilie 2008 acţiunea a fost respinsă. În motivarea hotărârii, instanţa de judecată s-a bazat pe
prevederile art. 378 alin. (1) şi art. 376 alin. (3) C.civ. Rep. Moldova şi a indicat că ţevile care sunt solicitate a fi
demontate sunt amplasate exclusiv pe terenul proprietate privată al pârâtului. Din fotografiile anexate la dosar se
vede că scurgerea este îndreptată nu spre carosabil, ci în şanţul de scurgere a ploilor, ce s-a confirmat şi prin
depoziţiile martorilor. În şedinţă de judecată nu au fost prezentate probe care ar dovedi influenţa mirosului de pe
terenul pârâtului asupra bunului reclamantului. Nu a fost reţinut motivul invocat de reclamant că în timp de vară
scurgerile din canalizaţia pârâtului pe partea carosabilă acţionează asupra vecinilor prin miros neplăcut, fără a indica
dacă acţionează asupra lui negativ, întrucât nu are nicio împuternicire de la vecini să le apere interesele în instanţa
de judecată (dosarul nr. 2-241/08). Instanţa a ajuns la concluzia că reclamantul nu poate interzice influenţa pe care
mirosul o exercită asupra bunului, întrucât nu-l împiedică pe reclamant în folosirea bunului său şi nu încalcă drepturile
acestuia. Hotărârea dată a devenit irevocabilă în baza art. 254 alin. (1) lit. a) C.proc.civ. Rep. Moldova, nefiind
atacată cu apel.
Acest principiu recurge la utilizarea unui tradiţional concept, acela al obligaţiilor normale de vecinătate, dincolo de
obligaţiile prevăzute expres de lege, la care trimite art. 588 C.civ. din 1864, respectiv art. 603 NCC . Acesta
presupune în sarcina fiecărui vecin, în primul rând obligaţia de a suporta anumite inconveniente, inclusiv prejudiciile
minore, şi, în al doilea rând, în mod implicit, obligaţia de a exercita propriul drept de proprietate astfel încât să nu se
cauzeze vecinilor inconveniente mai mari decât cele normale sau chiar prejudicii majore. Proprietarul care, prin
activitatea desfăşurată, creează vecinului dezagremente anormale, va fi nevoit să le repare. Astfel, actul excesiv, dar
nu culpabil, devine sursă de responsabilizare. Obligaţiile normale de vecinătate se deduc din principiul echităţii, nu
din vreun text legal. Această concepţie are avantajul de a explica, pe de o parte, limitarea răspunderii pentru
exercitarea dreptului de proprietate numai la prejudiciile care au caracter anormal în raporturile de vecinătate şi, pe
de altă parte, funcţionarea acestei răspunderi independent de orice idee de culpă. Pentru mai multe detalii, a se
vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, ed. a 3-a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 127.
Delege ferenda, apreciem că se impune reglementarea de o manieră directă a acestui principiu, care are rolul de
a evoca obligaţia fiecărui vecin de a suporta acele inconveniente provenite din exerciţiul normal al drepturilor sale în
legătură cu fondul pe care fie că îl stăpâneşte, fie că îl administrează ori utilizează. Analizând cu atenţie dispoziţiile
art. 630alin. (1) NCC , remarcăm faptul că noua reglementare aduce în prim plan despăgubirea vecinului prejudiciat
din „motive de echitate”. Aşa cum se ştie, în dreptul nostru autohton echitatea nu poate sta la baza unei hotărâri
judecătoreşti, ea constituie un principiu de justeţe provenit din dreptul roman, transpunând sintagma honeste vivere,
subliniindu-se astfel dreptul fiecărui individ în parte, cât şi al tuturor membrilor societăţii de a le fi satisfăcute drepturile
şi interesele legitime. Într-adevăr, activitatea de aplicare a legii trebuie să fie guvernată de simţul echităţii, însă
deocamdată, în dreptul român, o judecată pur ex aequo et bono, care să ia în considerare doar normele morale, nu şi
pe cele juridice, nu este posibilă. Materia relaţiilor de vecinătate este profund antagonică, supusă subiectivismului:
o situaţie pe care o persoană o acceptă ca normală, o alta o va respinge, considerând-o anormală. Acest raţionament
permite judecătorului, confruntat cu speţe de acest gen, să apeleze la considerentele de echitate în ceea ce priveşte
aprecierea caracterului normal sau anormal al inconvenientelor de vecinătate. Astfel, ar fi trebuit ca legiuitorul român
să privească ingerinţa principiului echităţii în raporturile de vecinătate. Desigur că, în ceea ce priveşte acordarea de
despăgubiri pentru prejudiciile morale echitatea este, până la urmă, cea care cântăreşte cel mai greu în decizia
judecătorului, chiar funcţia reparatorie a răspunderii civile reclamând-o, cu atât mai mult cu cât avem de-a face cu
o obligaţie de reparare în lipsa oricărei culpe, însă ea nu poate să constituie unicul motiv pentru a se acorda
despăgubiri, pentru că în acest fel s-ar crea o nişă a arbitrariului, chestiune ce nu poate fi permisă. În acest sens,
apreciem că ar fi de preferat ca legiuitorul să îndepărteze sintagma „din considerente de echitate” din cuprinsul art.
630alin. (1) NCC . De lege lata, menţionăm că acest principiu este reglementat de o manieră directă în Codul civil
canadian, fiind mai eficient şi având o mai mare probabilitate de respectare a normei juridice.
Această propunere de lege ferenda reprezintă de fapt o copie fidelă a reglementării existente în Codul civil american,
precum şi în cel din Québec. Într-adevăr, aceste coduri se dovedesc a fi eficiente, instituind obligativitatea unui
mecanism de mediere, aspect ce duce la evitarea supraîncărcării instanţei de judecată, însă în vederea armonizării şi
unificării legislaţiei în vigoare, considerăm că în ţara noastră nu reprezintă o soluţie de dorit. Legea este aceeaşi
pentru toţi, aceasta necuprinzând reglementări diferite în funcţie de regiunile României.

341
O.Ungureanu, Reflecţii privind abuzul de drept şi inconvenientele anormale, Acta Universitatis Lucian Blaga, nr. 1-
2/2003, p. 43 apud J. Carbonnier, op. cit., p. 275.
Printre sursele legislative de inspiraţie ale Noului Cod civil se numără, fără nicio surpriză, Codul civil din Québec şi
Codul civil francez. Codul civil francez, chiar dacă nu are actualmente un text dedicat teoriei inconvenientelor de
vecinătate, cu toate că jurisprudenţa franceză este cea care a individualizat-o pentru prima dată faţă de teoria
abuzului de drept, rămâne matricea care a stat atât la baza Codului civil român, cât şi a Codului civil din Québec.
Influenţa acestuia din urmă în reglementarea relaţiilor de vecinătate în Noul Cod civil autohton se impune prin
modernitatea sa. Legiuitorul român a preluat însă doar ideea de a consacra legislativ această instituţie, nu şi
modalitatea propriu-zisă de realizare, chestiune regretabilă din mai multe considerente. În primul rând, autorii Codului
civil din Québec au preferat ca reglementarea inconvenientelor de vecinătate să troneze în întregul capitol dedicat
diverselor situaţii ce decurg din starea generală de vecinătate, fiind de altfel unica dispoziţie generală din această
materie. Textul codului canadian francofon reprezintă rezultatul cristalizării unei jurisprudenţe vaste şi rezonante în
materie, putându-se observa că s-a dorit, şi în acelaşi timp s-a şi reuşit, sincronizarea acestuia cu tendinţa actuală de
codificare în dreptul privat, anume aceea de a fi elaborate Coduri civile care să nu fie exhaustive, care să nu mai
reglementeze în amănunt, dându-se astfel posibilitatea judecătorilor de a pune mereu în discuţie textul de lege,
pentru a-l putea adapta situaţiilor ivite odată cu graba trepidantă a cotidianului. Deşi mecanismul descris este
o caracteristică de common law, transpunerea sa într-un sistem continental, precum cel din Québec sau cel român,
nu este contrară principiilor unui asemenea sistem tocmai pentru că el nu înlătură fundamentul tradiţional al unei
hotărâri judecătoreşti aparţinând acestuia, ci dimpotrivă, îl susţine şi îl întăreşte. Ideal ar fi fost ca şi Noul Cod civil
român să realizeze un singur text de lege referitor la inconvenientele de vecinătate, înzestrat cu suficientă forţă
juridică de punere în aplicare, care să aibă valoare de principiu general în ceea ce priveşte întregul context al
relaţiilor de vecinătate, precum art. 976 din Codul civil din Québec.
O. Ungureanu, C. Munteanu, Propunere de lege ferenda privind reglementarea inconvenientelor anormale de
vecinătate, R.R.D.P. nr. 4/2007, p. 191.
Le Court, Lutter contre les troubles de voisinage, Ed. Delmas, Paris, 2004, p. 19.
A se vedea, în acest sens, Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 64. În acest sens, în practică s-a
statuat astfel: „lucrările de construcţie, imputabile fostului proprietar al fondului, care provoacă o descompunere
a solului ce antrenează o afundare a imobilului vecin pot atrage răspunderea actualului proprietar. Astfel, va fi
condamnat cel care este proprietar al fondului la data declanşării acţiunii în reparaţie.” Pentru mai multe detalii, a se
vedea în acest sens decizia Curţii de Casaţie din 11 mai 2000, în Buletinul hotărârilor civileIII, p. 106.

1.2.

Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de inconvenientele anormale de vecinătate

Din motive de acurateţe juridică, apreciem că se impune să ne aplecăm privirea şi asupra fundamentului acestui tip
de răspundere, care şi-a proclamat independenţa treptat, mai întâi la nivel jurisprudenţial, pentru ca mai apoi să-şi
nuanţeze autonomia şi la nivel normativ.
Aşa cum am menţionat şi mai sus, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin inconvenientele de vecinătate se
grefează pe dreptul de proprietate, incumbând în sarcina proprietarilor obligaţia adoptării unui comportament
adecvat, care presupune uneori o anumită dificultate în aplicare. De esenţa acestui tip de comportament particular
este buna vecinătate, care schiţează cel puţin două îndatoriri principale ce le revin proprietarilor: să nu îl prejudicieze
pe vecin şi să nu îi cauzeze acestuia neplăceri intolerabile. Încălcarea celor două obligaţii prescrise de buna
vecinătate a fost relaţionată, de către doctrină şi jurisprudenţă,1376 cu două mecanisme juridice născute din
incapacitatea dreptului comun de a reglementa raporturile de vecinătate: abuzul de drept şi inconvenientele anormale
de vecinătate. Prin urmare, ca fundament al răspunderii juridice pentru inconvenientele anormale de vecinătate, se
regăseşte, potrivit doctrinei juridice:1377
a) ideea de responsabilitate bazată pe cvasi-contract;
b) abuzul de drept;
c) teoria riscului;
d) judecata de echitate;
e) principiul conform căruia nimeni nu trebuie să cauzeze altuia un inconvenient de vecinătate.
Un prim fundament identificat de doctrina juridică se bazează pe ideea de responsabilitatea ce decurge dintr-un
cvasi-contract de vecinătate. S-a spus că art. 588 C.civ. din 1864, respectiv art. 603 NCC reprezintă textul de lege
capabil să susţină o asemenea explicaţie. Acest articol, precedând enumerarea diferitelor obligaţii ce le incumbă
proprietarilor, dispune următoarele: „Legea supune pe proprietari la osebite obligaţii unul către altul, fără chiar să
existe vreo convenţie între dânşii”.1378 Un astfel de sistem este însă criticabil. Fără a insista asupra controversei
suscitate de însăşi noţiunea de cvasi-contract, inexactă şi inutilă din punct de vedere juridic, se poate observa faptul

342
că norma invocată este străină de această noţiune şi, mai mult, ea se referă la obligaţiile speciale pe care legea le
impune proprietarilor vecini, art. 588 C.civ. din 1864, respectiv art. 603 NCC reprezentând un preambul al textelor
referitoare la servituţile legale.
S-a încercat să se găsească în aceste texte fundamentul puterii judecătorului de a fixa limite judiciare ale exercitării
dreptului de proprietate privată. S-a spus în acest sens că dispoziţiile art. 588 C.civ. din 1864, respectiv art. 603 NCC
ar reglementa o adevărată obligaţie de vecinătate, în virtutea căreia proprietarul trebuie să se abţină de la acele acte
de exercitare ale dreptului său care ar putea cauza prejudicii terţilor. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea
proprietarului. În realitate, noţiunea de obligaţie de vecinătate este lipsită de conţinut, astfel încât nu se poate vorbi de
încălcarea ei, textul art. 588 C.civ. din 1864, respectiv art. 603 NCC , fiind o simplă introducere la servituţile legale.1379
O altă fundamentare găsită teoriei inconvenientelor anormale de vecinătate este chiar abuzul de drept, instituţie cu
care s-a confundat din punct de vedere juridic până la separarea realizată de către jurisprudenţa franceză. 1380 Însă
teoria abuzului de drept se va găsi întotdeauna cantonată la categoria faptelor săvârşite în prezenţa culpei, cu
intenţia de a vătăma pe altul, însă fără un motiv serios şi legitim, chestiune ce contravine esenţei responsabilităţii
pentru inconvenientele anormale de vecinătate, şi anume sancţionarea faptelor prejudiciabile chiar în absenţa culpei.
Chiar dacă legiuitorul român a adoptat prin art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 (în prezent abrogat), respectiv prin
art. 15 NCC 1381 criteriul obiectiv, răspunderea pentru abuzul de drept 1382 rămâne o formă particulară de manifestare
a răspunderii civile delictuale, astfel încât ea nu poate fi angajată în absenţa vinovăţiei, fie ea şi culpă. Ca urmare,
nici teoria abuzului de drept nu este suficientă pentru a explica, în toate cazurile, răspunderea pentru pagubele
create prin exercitarea dreptului de proprietate.
Printre posibilele explicaţii aduse teoriei inconvenientelor se numără şi teoria riscului, care presupune ca proprietarul
care a creat un risc anormal prin desfăşurarea unei activităţi din care el azi trage profit, dacă riscul se va realiza pe
cheltuiala vecinului, va trebui să repare prejudiciile cauzate. Recursul la teoria riscului nu poate fi validată datorită
faptului că, odată adoptată, proprietarul va trebui să repare orice inconvenient cauzat vecinului său, independent de
caracterul normal sau anormal,1383 chestiune ce prezintă suficiente dezavantaje pentru a nu fi acceptată, fiind
capabilă să genereze un veritabil lanţ al slăbiciunilor izvorât din starea de vecinătate.
Un alt fundament al teoriei inconvenientelor de vecinătate se regăseşte în principiul echităţii, potrivit căruia în sarcina
fiecărui vecin subzistă obligaţia de a suporta anumite inconveniente, inclusiv prejudiciile minore, precum şi obligaţia
de a exercita propriul drept de proprietate astfel încât se nu se cauzeze vecinilor inconveniente mai mari decât cele
normale sau chiar prejudicii majore. Proprietarul care, prin activitatea desfăşurată, creează vecinului dezagremente
anormale, va fi nevoit să le repare. Astfel, actul excesiv, dar nu culpabil, devine sursă de responsabilizare. Această
concepţie are avantajul de a explica, pe de o parte, limitarea răspunderii pentru exercitarea dreptului de proprietate
numai la prejudiciile care au caracter anormal în raporturile de vecinătate şi, pe de altă parte, funcţionarea acestei
răspunderi independent de orice idee de culpă.1384
În doctrina noastră recentă1385 s-a afirmat un punct de vedere interesant, dar totodată provocator din punct de vedere
juridic. S-a susţinut că în absenţa unei dispoziţii legale care să reglementeze o formă sau alta de răspundere civilă
delictuală, limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite printr-o judecată în echitate.
Deşi se vrea a fi o opinie de avangardă, ea nu poate fi validată în condiţiile în care sistemul de drept privat român nu
este compatibil cu judecata ex aequo et bono.
Considerăm că diversitatea şi complexitatea relaţiilor de vecinătate reclamă existenţa unui regim juridic autonom,
care să fie guvernat de principiul general stabilit de către jurisprudenţă, caracterizat prin simplitatea şi flexibilitatea
conţinutului, potrivit căruia nimeni nu trebuie să cauzeze altuia un inconvenient de vecinătate, vecinii trebuind să dea
dovadă de o toleranţă sporită, pe care şi-o datorează reciproc.
Acest din urmă fundament statuează un vechi concept potrivit căruia, ceea ce o persoană nu ar tolera de la un străin,
legea îi ordonă să tolereze de la un vecin, apreciem însă, faptul că, trebuie stabilit, într-o primă fază, care este, până
la urmă, statutul juridic atribuit unui proprietar: obligaţia de a suporta inconvenientele normale sau dreptul de a-i fi
reparate daunele provocate de inconvenientele anormale de vecinătate?
În cazul celor din urmă, este de remarcat amalgamul de consecinţe şi dificultăţi pe care acestea le atrag fiind de dorit
ca, în virtutea ideii de comunitate, proprietarilor să le incumbe obligaţia de a suporta inconvenientele normale de
vecinătate, chiar dacă determinarea limitelor normale poate cădea uneori în capcana arbitrariului, această operaţiune
aparţinând într-un final instanţei de judecată, singura în măsură să realizeze in concreto aplicarea adecvată
a principiilor de drept în materia raporturilor de vecinătate. 1386 Statuarea unei idei potrivit căreia orice inconvenient,
oricât de neînsemnat, ar putea fi sancţionat pe calea justiţiei, ar însemna deschiderea unei cutii a Pandorei, dând
ocazia oricărui proprietar care nu agreează activităţile vecinului să stea în justiţie şi să pretindă repararea celui mai
minor prejudiciu. Acceptarea unei astfel de situaţii ar îngreuna procesul justiţiei în mod nejustificat. De aceea, se
consideră a fi în interesul tuturor constrângerea fiecăruia la a suporta o anumită marjă a prejudiciului care nu trebuie
însă să exceadă măsura obligaţiilor normale de vecinătate.
Aceasta înseamnă că un vecin, în mod voluntar, ar putea să fie autorul unui comportament deranjant la limită. 1387
Atâta timp cât inconvenientul rămâne în limitele toleranţei şi a unei normalităţi general acceptate, nu va putea fi
antrenată nicio răspundere. Per a  contrario, dacă va fi încălcată demarcaţia dintre inconveniente normale şi cele
anormale, se va angaja răspunderea juridică.

343
Ioan Adam

Note de subsol:
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. I, Ed. Socec&Co, 1926, p. 441.
A se vedea M. Planiol, G. Ripert, M. Picard, Traité pratique de droit civil français. Les biens, tome III, Paris, L.G.D.J.,
1926, p. 435.
Art. 603 NCC dispune: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea
bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.”
V. Stoica, Limite judiciare stabilite în interes privat, în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate, Dreptul
nr. 12/2003, p. 74.
L. Josserand, Cours de droit civil positif français, vol. I, ed. a II-a, Ed. Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1932, p. 761.
În conformitate cu dispoziţiile art. 15 NCC: „Nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe
altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.”
Pentru o privire de ansamblu, a se vedea şi M. Eliescu, op. cit., p. 163, notele de subsol 107-110.
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, p. 127.
Ibidem.
J. Carbonnier, op. cit., p. 278.
Ibidem.
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 126.

1.3.

Clasificarea inconvenientelor

Aşa cum am observat pe parcursul acestei analize, trasarea graniţei între inconvenientele normale şi cele anormale
care angajează răspunderea civilă este deosebit de dificil de nuanţat, drept pentru care considerăm că se impune să
ne aplecăm privirea şi asupra acestei chestiuni, încercând să definim aceste două concepte.
Un alt aspect pe care dorim să-l menţionăm constă în aceea că în literatura juridică de specialitate 1388 inconvenientele
au fost clasificate în funcţie de mai multe criterii, drept pentru care putem afirma că astăzi această teorie a raporturilor
de vecinătate este în plin proces de dezvoltare, fiind doar schiţată la nivel legislativ.
Un prim criteriu de clasificare, avut în vedere de teoreticieni, este cel al modalităţii de exercitare a  dreptului de
proprietate. Astfel, în funcţie de acest criteriu s-a distins între:
a) inconveniente cauzate prin exercitarea dreptului de proprietate fără depăşirea limitelor materiale ale fondului;
b) inconveniente cauzate prin depăşirea limitelor propriului fond şi introducerea unor elemente materiale pe fondurile
vecine.
Astfel, dacă sursa inconvenientului se află într-o activitate ce implică exercitarea dreptului de proprietate fără
depăşirea limitelor materiale ale fondului, cum ar fi, de exemplu, cele provocate cu ocazia executării unor lucrări de
construcţii când se produc fisuri în construcţia vecină sau secarea unui izvor de pe fondul vecin de către proprietarul
care a efectuat săpături, în literatura de specialitate 1389 s-a apreciat că se va putea naşte obligaţia de despăgubire
doar dacă a existat vinovăţie în desfăşurarea activităţii. De lege lata menţionăm că într-o asemenea situaţie nu mai
prezintă importanţă dimensiunea prejudiciului, fiind vorba de o răspundere delictuală.
Dacă inconvenientele sunt cauzate prin depăşirea limitelor propriului fond şi introducerea (omissio) unor elemente
materiale în subsolul,1390 solul sau spaţiul suprapus fondurilor vecine, iar acestea nu se înfăţişează ca prejudicii
minore şi nici nu au capacitatea de a angrena răspunderea delictuală, inclusiv sub forma răspunderii pentru abuzul
de drept, vor putea da naştere unei obligaţii de reparare a prejudiciului.1391 Prejudiciul rezultat va putea fi considerat
anormal nu doar în ipoteza în care are caracter continuu, de permanenţă, relevant fiind raportul inegal dintre
intensitate şi frecvenţă.
O altă clasificare nuanţată în doctrina juridică europeană1392 distinge între:
a) inconveniente ce afectează mediul, cum ar fi: zgomotul, mirosurile, praful etc.;
b) inconveniente ce afectează imobilul;
c) inconveniente ce afectează activitatea profesională, în special pierderile suferite de către comercianţi datorită unor
lucrări la drumurile publice.

344
În literatura juridică de dată recentă1393 se insistă în mod particular asupra zgomotului, inconvenient care, deşi nu este
produsul societăţii moderne, este etichetat ca aparţinând fără îndoială acesteia.1394 Sursele acestuia sunt variate, de
cele mai multe ori fiind vorba despre animale sau despre om în desfăşurarea activităţilor sale profesionale sau care
ţin de un anumit mod de viaţă. Conform unui sondaj al Institutului Naţional de Statistică şi Studii Economice (INSSE)
din Franţa, zgomotul afectează aproximativ 40% din populaţie, aceasta traducându-se în nenumărate plângeri
înaintate fie autorităţilor publice locale, fie instanţelor de judecată.
O altă clasificare pe care am enunţat-o şi mai sus este reprezentată de distincţia între:
a) inconveniente normale 1395 ce trebuiesc suportate în virtutea obligaţiilor reciproce de vecinătate, dar şi a toleranţei;
b) inconvenientele anormale de vecinătate 1396 ce necesită a fi reparate. Pentru a fi catalogate drept anormale,
prejudiciile sau neplăcerile cauzate trebuie să aibă un caracter continuu sau repetat şi nicidecum accidental sau
instantaneu, cum ar fi propagarea incendiului.
Se impune să precizăm că lipsa soarelui, zgomotul, imposibilitatea de a primi emisiile de televiziune sau de a utiliza
hornurile sau de a primi clienţii constituie tulburări de vecinătate normale dacă sunt de scurtă durată şi episodice,
anormale dacă sunt frecvente şi durabile.
În doctrina juridică franceză1397 sunt voci care subliniază că caracterul anormal al tulburării de vecinătate ţine de
importanţa sa, de exemplu, de deprecierea suferită de imobil, înţeleasă în sens larg, în caz de atingere adusă
mediului.
Tot în literatura juridică1398 se subliniază că simpla expunere la un risc poate constitui o daună ce se impune a fi
reparată, cum ar fi situaţia unei persoane a cărei casă este în imediata apropiere a unui teren de golf, existând astfel
posibilitatea expunerii la riscul de a fi lovit de mingile trimise cu putere. Un caz asemănător este şi cel al pierderii de
valoare suferite de o vilă pe care o ameninţă riscul de surpare a unei faleze vecine.1399
Conchidem această analiză prin a preciza că noţiunea de „inconveniente anormale” are un caracter relativ. Fără
a dori să intrăm în prea multe detalii, întrucât urmează să le dezvoltăm pe parcursul analizării acestui tip de
răspundere, menţionăm că ceea ce odată părea tolerabil, astăzi poate să nu mai fie. Tot astfel, ceea ce se poate
admite în mediul rural, în mediul urban poate fi interzis.1400

Ioan Adam

Note de subsol:
Ibidem.
Al. Weill, F. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, ed. a 3-a, Dalloz, Paris, 1985,p. 274.
Un alt exemplu relevant în acest sens îl poate constitui următoarea speţă, chiar dacă nu face parte din jurisprudenţa
naţională: Zamura D. şi Zamura V. au depus cerere de chemare în judecată împotriva lui Galiliuc D.cu privire la
apărarea dreptului de proprietate şi demolarea construcţiei. În suport au indicat că sunt coproprietarii apartamentului
nr. 44, dinstr. Trandafirilor, Chişinău. Pârâtul, în lipsa certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construcţie,
a deteriorat peretele casei direct sub fereastra apartamentului lor şi a construit o intrare suplimentată în încăperea nr.
19 lit. a) din subsolul casei, al cărei proprietar este. În rezultatul construcţiei, apa de pe acoperişul intrării
suplimentare se scurge pe peretele apartamentului, închide fereastra şi vederea la stradă, s-a micşorat considerabil
iluminarea în apartament, pe acoperiş se acumulează gunoi permanent, iar factorii menţionaţi micşorează costul de
piaţă al locuinţei. Reclamanţii solicită obligarea pârâtului să demoleze construcţia intrării în încăperea nr. 19 a casei
nr. 29/1 din str. Trandafirilor, Chişinău. Prin hotărârea Judecătoriei Chişinău din 2 decembrie 2008 acţiunea a fost
admisă. Curtea de Apel Chişinău, prin decizia din 12 martie 2009, a menţinut hotărârea primei instanţe. Prin decizia
Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 17 iunie 2009 recursul declarat de către
pârâtul D. Galiliuc a fost considerat inadmisibil. Instanţa de recurs a considerat argumentele invocate de pârât în
cererea de recurs nefondate, iar concluziile instanţelor de judecată corecte şi legale. Astfel, instanţa a indicat că
actele pricinii denotă faptul că construcţia intrării în subsol, ridicată sub fereastra apartamentului reclamanţilor,
atentează în mod inadmisibil asupra exploatării lui, intrarea litigioasă fiind construită cu abateri de la proiect şi
atentează asupra securităţii exploatării apartamentului dat, acoperişul construcţiei permite scurgerea picăturii streşinii
pe peretele apartamentului menţionat, ce creează surplus de apă şi umiditate, intrarea este o construcţie masivă, ce
îngrădeşte vizorul din apartamentul intimaţilor, fapt ce se confirmă prin răspunsul Inspecţiei de Stat în Construcţii,
care confirmă că realizarea construcţiei intrării în subsolul casei nu corespunde cerinţelor proiectului. Ca urmare,
instanţele de judecată au considerat că circumstanţele expuse reprezintă o atentare inadmisibilă în privinţa imobilului
reclamantului, deoarece nu permite exploatarea bunului în mod obişnuit, fiind afectat de umiditate şi iluminare
insuficientă (dosarul nr. 2/1394/09).
În doctrina juridică se subliniază faptul că pot fi etichetate ca făcând parte din această categorie următoarele: fumul,
mirosurile pestilenţiale, zgomotele, undele electrice, emanaţiile de substanţe chimice, trepidaţiile, praful excesiv.

345
V. Stoica, Limite judiciare stabilite în interes privat, în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate, Dreptul
nr. 12/2003, p. 284. Autorul îşi exprimă un punct de vedere interesant, care, din punctul nostru de vedere necesită
a fi relevat: „în absenţa unei dispoziţii legale care să reglementeze o formă sau alta de răspundere civilă delictuală,
limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite printr-o judecată în echitate, judecătorul
operând o înţelegere laxă a principiului echităţii în materia raporturilor de vecinătate.” Aşa cum am subliniat şi pe
parcursul acestei lucrări, judecata în echitate nu constituie un pilon recunoscut în societatea noastră românească,
însă, considerăm că întotdeauna atunci când nu există reguli exprese care să normeze o anumită conduită într-o
situaţie dată, trebuie să avem în vedere principiul echităţii, sau, exprimându-ne în termeni populari, trebuie să ne
ghidăm în concordanţă cu normele morale. În planul relaţiilor de vecinătate, fiecare protagonist se găseşte în postura
de a-şi confrunta libertatea proprie cu libertatea vecinului, pentru că, în final, libertatea de care dispune o persoană în
exerciţiul dreptului ei echivalează cu însăşi existenţa dreptului. Odată cu interferenţa libertăţilor a două persoane, se
produc limitări ale acestora în ambele sensuri: fiecare va trebui să-şi exercite dreptul de aşa manieră încât să nu
cauzeze consecinţe care ar putea să aibă rezonanţă pe plan juridic, dar simultan va trebui să accepte faptul că
întinderea libertăţii celuilalt se poate răsfrânge dincolo de graniţa ideală de separaţie a celor două drepturi, dând
astfel dovadă de o atitudine tolerantă, pe care fiecare şi-o datorează reciproc.
A se vedea în acest sens J.P. Vergauwe,Les relations de voisinage, Ed. Larcier, seria Perspectives Immobilieres,
Bruxelles, 2008, p. 170.
J. Bergel-Hatchel, Le cout du bruit dans le copropriété et l'environnement: panorama jurisprudential,
htpp://www.netpme.fr, rubrica Gestion de l'entreprise, domeniul imobiliar.
Spre exemplu, în Franţa consultaţiile medicale au ca motiv principal, după alcoolism, problema auzului scăzut datorat
nivelului mare de zgomot. S-a statuat că zgomotul poate cauza perturbări grave organismului, acesta fiind şi motivul
pentru care, în diverse închisori cum ar fi şi cea de la Guantanamo, printre tehnicile de dezorientare sau de privare
senzorială cu efecte incalculabile se găseşte şi închiderea unei persoane pentru o perioadă îndelungată într-o
încăpere unde este supusă unor zgomote puternice ce au rolul de a stresa persoana respectivă şi de a o bulversa
mental. Această tehnică este asimilată şi unei „arme” cu rol de a controla mintea umană. Pe aceeaşi linie de gândire,
precizăm că, în cadrul proiectului MKULTRA, CIA a plătit pe fondatorul Departamentului de Psihiatrie al Universităţii
McGill, doctorul D. Ewen Cameron, cu suma de 69.000 de dolari pentru a face studii cu LSD şi experimente cu
potenţial letal pe canadienii ce sunt trataţi pentru tulburări minore gen depresie post-partum sau anxietate la Institutul
Memorial Allan, ce găzduieşte Spitalul Royal Victoria din Montreal. CIA la încurajat pe dr. Cameron să exploreze pe
deplin conceptul de „psihic stimulant” de corectare a nebuniei prin ştergerea completă a memoriei şi prin re-scrierea
psihică. Aceste „stimulante” - experimente implică punerea subiecţilor umani în stări vegetative induse prin medicaţie,
electroşocuri sau deprivare senzorială până la 3 luni, pentru ca apoi să li se pună casete cu diverse zgomote sau
afirmaţii repetitive timp de săptămâni sau luni, cu scopul de a „rescrie” psihicul „şters”. Doctorul Cameron
administrează de asemenea subiecţilor umani medicamente paralizante şi terapie electroconvulsivă de câte 30-40 de
ori, ca parte din experimentele sale. Majoritatea subiecţilor doctorului Cameron suferă pierderi permanente ca
rezultat al lucrărilor acestuia (Goliszek, „Donald Ewan Cameron”).
În dreptul comparat francez a fost considerat inconvenient normal de vecinătate spre exemplu, următoarea situaţie:
numeroasele zgomote şi strigăte, ce răzbat de la vecinii din apartamentul de la etaj într-o după-amiază, în decursul
săptămânii, datorate sărbătoririi zilei de naştere a copilului acestora, în vârstă de 6 ani, împreună cu colegii săi de
şcoală; cântatul cocoşului unuia dintre vecini; creşterea unui număr mare de galinacee sau bovine ce provoacă un
inconvenient pentru o persoană care s-a mutat recent într-un anumit sat, care are o astfel de tradiţie. Toate aceste nu
pot constitui inconveniente anormale de vecinătate, ci sunt inconveniente normale care trebuie suportate. Pentru mai
multe detalii, a se vedea B. Le Court, Lutter contre les troubles du voisinage, Delmas, Paris, 2004, p. 14.
În general, se admite că orice activitate specifică vecinătăţii este permisă cu condiţia să nu fie excesivă, din
momentul în care ea este excesivă devine un inconvenient anormal de vecinătate. Trebuie amintită aici şi o situaţie
particulară, consacrată de jurisprudenţa franceză, şi anume principiul anteriorităţii sau principiul primului venit. Potrivit
acestui principiu, cel care, la data la care s-a stabilit într-un anumit loc, a cunoscut situaţia care în viitor i-a produs
o tulburare de vecinătate, nu are dreptul la despăgubiri pentru inconvenientele provocate, fie că acestea sunt
normale, fie că sunt anormale. Aceeaşi soluţie este oferită de jurisprudenţa franceză şi pentru instalaţiile profesionale
agricole, industriale, artizanale sau comerciale care beneficiază de un drept de prioritate dacă existau la data la care
s-a instalat proprietarul vecin, fără însă ca cele enunţate să-l autorizeze pe cel ce beneficiază de principiul
anteriorităţii să facă absolut orice. Pentru mai multe detalii, a se vedea CA Dijon, 12/04/1991, Prio Carbo c. Mariot,
citată de B. Le Court, op. cit., p. 19. În această speţă, faptul că proprietarii şi-au construit locuinţa într-o zonă
industrială poate fi interpretat drept o asumare „chiar inconştientă” a riscului. Unii doctrinari francezi au grupat
inconvenientele anormale de vecinătate în mai multe categorii. Astfel, o primă grupă este aceea a zgomotelor care
sunt considerate cele mai frecvente, cu subdiviziunile: zgomotele domestice, zgomotele ocazionate de anumite
activităţi (profesionale, sportive, culturale etc.) şi cea mai gravă formă a zgomotelor, scandalul nocturn, acesta din
urmă fiind considerat infracţiune şi fiind sancţionat expres de către lege. Apoi avem grupa inconvenientelor cauzate
de mirosuri şi emanaţii de fum şi celelalte categorii de inconveniente, cum ar fi împiedicarea vederii sau luminii
soarelui prin edificarea unei construcţii noi, plantarea unor arbori, construirea unui zid etc. Jurisprudenţa franceză
a reţinut că există tulburări anormale de vecinătate în următoarele situaţii: antreprenorul care, cu ocazia construcţiei

346
unui imobil, a cauzat o tulburare anormală de vecinătate, trebuie să o repare; constituie tulburare anormală de
vecinătate (raţiuni de igienă, zgomote) vacarmul cauzat de prezenţa într-un apartament a 11 câini şi 4 pisici; lătratul
continuu şi zgomotul ocazionat de creşterea de către o persoană a mai multor câini; un ascensor prea zgomotos; un
patiser prea matinal care îşi desfăşoară activitatea începând cu orele 4-5 dimineaţa şi îşi avea „laboratorul”
improvizat la parterul unui imobil de locuinţe; atitudinea maliţioasă a unei persoane care îşi utiliza grătarul pentru
barbecue cu scopul exclusiv de a produce fum supărător pentru vecinul său; emanaţiile de fum şi mirosuri provenind
de la o pizzerie; zgomotul cauzat de motopompele de irigaţii aparţinând unei familii de agricultori; sistemul de alarmă
al maşinii vecinului, care se declanşează la cel mai mic stimul. Pentru mai multe detalii, a se vedea H. Capitant, Les
grands arrêts de la jurisprudence civile, ed. a 10-a, Ed. Dalloz, Paris, 1994, p. 279.
A se vedea, în acest sens, decizia civilă a Curţii de Casaţie din 5 februarie 2004, în Buletinul hotărârilor civile II, p. 49.
Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 64.
A se vedea, în acest sens, decizia civilă a Curţii de Casaţie nr. 2/1997,Buletinul hotărârilor civile II, p. 142.
Spre exemplu, o tulburare normală într-o zonă industrială nu este apreciată la fel într-un cartier rezidenţial.

1.4.

Inconvenientele anormale de vecinătate din perspectiva Noului Cod civil

Codul civil din 1864 nu reglementează expressis verbis problema depăşirii inconvenientelor normale de vecinătate,
însă face o trimitere discretă prin intermediul dispoziţiilor art. 588 C.civ. din 1864 (al cărui corespondent este art. 603
NCC ) care dispune: „Legea supune pe proprietari la osebite obligaţii unul către altul, fără să existe vreo convenţie
între dânşii”, nuanţând conceptul de obligaţii normale de vecinătate care presupune în primul rând, în sarcina fiecărui
vecin, obligaţia de a suporta anumite inconveniente, inclusiv prejudiciile minore, şi în al doilea rând, în mod implicit,
obligaţia de a exercita propriul drept de proprietate astfel încât să nu se cauzeze vecinilor inconveniente mai mari
decât cele normale sau chiar prejudicii majore.
Noul Cod civil , în încercarea de modernizare a dreptului privat român, dedică relaţiilor de vecinătate două texte,
încercând astfel să configureze din punct de vedere legislativ teoria inconvenientelor anormale de vecinătate.
Această teorie transpune pe plan normativ o veche problemă ridicată în practică. Legiuitorul nu tratează succint
această chestiune, ci mai degrabă o schiţează, conştientizând faptul că această teorie necesită o atenţie deosebită,
pentru a nu iniţia un cerc vicios în ceea ce priveşte modalitatea de declanşare a mecanismului juridic al răspunderii
pentru asemenea prejudicii.
Apreciind că un proprietar şi-ar exercita dreptul de proprietate, Noul Cod civil consideră că acesta trebuie să ştie
exact care sunt limitele dreptului, precizând exact ce anume poate face cu lucrul asupra căruia are dreptul de
proprietate. În acest sens, legiuitorul reglementează răspunderea pentru tulburările provenite din raporturile de
vecinătate pe parcursul a două texte de lege ( art. 603 şi 630), situate în Cartea a III-a, Titlul II, Capitolul III intitulat
„Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată”.
Primul articol referitor la relaţiile de vecinătate se găseşte inclus în cadrul dispoziţiilor comune ale secţiunii referitoare
la limitele legale ale dreptului de proprietate. Comparând dispoziţiile art. 603 cu cele ale prevederilor art. 44 alin. (7)
din Constituţie, observăm că au aceleaşi conţinut. Acesta este si motivul pentru care în literatura juridică 1401 se
apreciază că: „tratarea la nivel constituţional a teoriei inconvenientelor de vecinătate s-a vrut a constitui un suport
juridic suficient pentru o punere în aplicare relativ facilă a acesteia, însă nu a avut aptitudinea de a stabili un regim
juridic complet aferent acestei instituţii.”
Analizând acest punct de vedere, am putea spune că în Noul Cod civil , la art. 603 , s-a încercat impunerea unui
cadru legal general propriu dreptului privat, care să guverneze întreaga materie a raporturilor de vecinătate, prin
stabilirea obligaţiilor de a proteja mediul înconjurător şi de a asigura buna vecinătate, pe când art. 630 găzduieşte un
cadrul legal specific, statuându-se în mod expres posibilitatea angajării răspunderii în cazul producerii unor
inconveniente anormale de vecinătate.
Per a contrario, unii autori1402 consideră această dualitate de reglementare ca pe un „exces de reglementare” ce ar
putea determina în fond nefuncţionalitatea pe plan jurisprudenţial a teoriei. În acest sens, s-a menţionat că, dacă
primul text nu surprinde deoarece era deja prezent în conştiinţa juridică de ceva vreme, cel de-al doilea text, şi
anume art. 630 , prezintă, fără îndoială, implicaţii mult mai importante, fiind de fapt şi unicul articol ce alcătuieşte
secţiunea referitoare la limitele judiciare ale dreptului de proprietate, referindu-se în acest sens la situaţia depăşirii
inconvenientelor normale de vecinătate.
Cu titlu de observaţie, subliniem că sintagma „limite judiciare” semnifică ipso facto acele „linii” care mărginesc acest
drept absolut. De lege lata, menţionăm însă că limitările dreptului de proprietate nu se pot face decât prin lege şi
numai în interesul general, colectiv. Proprietatea implică şi ideea de funcţie socială, deci este firesc să existe limitări
ale ei. Am putea afirma că acest text de lege mărgineşte dreptul de proprietate transformându-l într-un drept care nu
mai poate purta asupra sa o veritabilă suveranitate, plena in re potestas, tinzând să devină un drept comun, ca toate

347
celelalte, absolut din perspectiva originii sale, a raţiunii sale de a fi, însă profund social din perspectiva realizării sale
practice.
În doctrina juridică,1403 textul art. 630 NCC se traduce prin posibilitatea judecătorului de a repune mereu în discuţie
subiectele şi obiectul raporturilor de vecinătate, şi nu simbolizează neapărat puterea acestuia de a-i acorda victimei
inconvenientelor, din considerente de echitate, despăgubiri.
Analizând ad litteram dispoziţiile articolului mai sus citat, observăm că legiuitorul dispune că judecătorul va putea,
„din considerente de echitate”, să îl oblige pe autorul inconvenientelor la „despăgubiri în folosul celui vătămat,
precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil”.
Aşa cum am menţionat şi cu alte ocazii, în dreptul nostru, considerentele de echitate nu pot ele însele să
fundamenteze o hotărâre judecătorească. Într-adevăr, activitatea de aplicarea a legii trebuie să fie guvernată de
simţul echităţii, însă deocamdată în dreptul român o judecată pur ex aequo et bono, care să ia în considerare doar
normele morale, nu şi pe cele juridice, nu este posibilă.
O altă observaţie ce se impune a fi făcută priveşte ordinea dispunerii remediilor în cazul inconvenientelor anormale
de vecinătate, prevăzându-se ca principală soluţie acordarea de despăgubiri, însoţită de restabilirea situaţiei
anterioare, atunci când acest lucru este posibil.
Alături de alţi autori1404, credem că se impune o regândire a ordinii de dispunere a remediilor procesuale din partea
legiuitorului, având în vedere specificul răspunderii pentru inconvenientele de vecinătate. Aşa cum am mai arătat, în
această materie, înainte de toate, trebuie avută în vedere restabilirea situaţiei anterioare, aceasta redând cel mai fidel
principiul reparării integrale.
În cazul producerii de inconveniente anormale de vecinătate, instanţa va putea dispune, în sarcina autorului lor,
măsuri obligatorii, de natură a face să înceteze dauna, de pildă desfiinţarea gardului care a luat vederea, desfiinţarea
unui atelier de tinichigerie împreună cu o rampă de reparaţii auto care provocau locului vecin din imediata apropiere
zgomote, mirosuri şi gaze poluante intolerabile, încetarea poluării fonice produse de un motor aflat în stare de
funcţionare, atunci când este posibil din punct de vedere tehnic, instalarea unui dispozitiv care să neutralizeze
tulburarea toxică sau fonică, fără să se înceteze activitatea sau chiar demolarea construcţiei care incomodează.
Un remediu complementar reparaţiei în natură îl reprezintă acordarea de daune-interese. 1405 Bineînţeles că atunci
când restabilirea situaţiei anterioare nu mai este posibilă sau când în raport de necesitatea sau utilitatea desfăşurării
activităţii prejudiciabile daunele ar fi minore, daunele-interese vor fi dispuse ca unic remediu, însă regula care trebuie
urmată în stabilirea ordinii remediilor procesuale este aceea că restabilirea situaţiei anterioare are prioritate, şi nu
neapărat obţinerea unei compensaţii a prejudiciului.
Din analiza textului art. 603 NCC , se desprinde în mod corect principiul ce trebuie să guverneze situaţiile în care se
nasc inconveniente de vecinătate, şi anume: vecinii au obligaţia de a suporta inconvenientele normale de vecinătate,
şi nu dreptul de a le fi reparate daunele provocate de inconvenientele anormale de vecinătate. Putem totuşi sublinia
faptul că, pentru a putea realiza acel proces de reglementare legislativă non-exhaustiv, ar fi fost indicat ca acest
principiu să fie enunţat de manieră directă, aşa cum au procedat redactorii canadieni francofoni, şi nu indirect, fiind
mai eficient şi cu o mai mare probabilitate de respectare a normei juridice dacă proprietarului i se indică concret ce
anume are de suportat.
Continuând acelaşi argument juridic, precizăm că dispoziţiile art. 630 alin. (2) NCC aduce în atenţie noastră situaţia
în care deşi a fost cauzat un prejudiciu, acesta minor fiind „în raport cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării activităţii
prejudiciabile de către proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi, cel prejudiciat având însă
dreptul la despăgubiri”.
Acest text de lege, care ar putea fi greşit înţeles de unii teoreticieni ori practicieni, reprezintă eo ipso o abordare
modernă a remediilor juridice în cadrul raporturilor de vecinătate care ia în considerare nu doar prejudiciul ocazionat
victimei, ci şi pierderile materiale suferite de vecinul perturbator în cazul în care s-ar dispune încetarea activităţii.
Înainte de a fi „aplaudat”, considerăm totuşi că acest punct de vedere trebuie să fie completat, în sensul recomandării
instanţei de judecată în raport de necesitatea sau utilitatea activităţii prejudiciabile desfăşurate de către vecinul
perturbator, care produce prejudicii minore, să apeleze la soluţia oarecum categorică a încuviinţării desfăşurării acelei
activităţi, dispunând totodată reducere actelor generatoare de prejudicii până la o anumită limită sau chiar
desfăşurarea acestora în anumite intervale orare, dacă este posibil, luând astfel în considerare interesele în principal
financiare ale ambelor părţi. Din punctul nostru de vedere, aceasta este o soluţie mai mult decât echitabilă, dar şi
deosebit de avantajoasă conciliind interesele ambelor părţi.1406
În scopul completării acestui peisaj juridic, subliniem că dispoziţiile art. 630 alin. (2) NCC trebuie să fie interpretate şi
aplicate de către judecători cu o deosebită atenţie, pentru a nu favoriza desfăşurarea de activităţi necesare sau utile,
chiar dacă acestea beneficiază de autorizaţie de funcţionare, în detrimentul suferirii de către victima inconvenientelor
a unor prejudicii corporale, deoarece unor astfel de activităţi li se vor putea găsi întotdeauna alternative, pe când
sănătăţii umane nu.
Dispoziţiile art. 630 alineatul final NCC se referă la situaţia în care proprietarul, confruntat cu iminenţa sau
probabilitatea producerii unui prejudiciu datorită activităţii desfăşurate de către vecinul său, apelează la instanţa de
judecată pentru ca aceasta să încuviinţeze, pe calea ordonanţei preşedinţiale, măsurile necesare pentru prevenirea

348
pagubei. Deşi reprezintă un lucru pozitiv, considerăm că o asemenea reglementare nu era necesară deoarece
dispoziţiile art. 581-582 C.proc.civ., respectiv art. 996-1001 NCPC, dedicate instituţiei ordonanţei preşedinţiale pot să
vizeze şi situaţia imaginată de art. 630 alin. (3) NCC .1407
Conchidem această scurtă analiză prin a preciza că modalitatea de reglementare adoptată de Noul Cod civil
a suscitat numeroase critici în doctrină şi în practică.1408 Astfel, unii autori1409 afirmă: „dacă legiuitorul român ar fi
respectat întru totul schema trasată de legiuitorul canadian francofon în privinţa inconvenientelor de vecinătate, nu ar
mai fi enunţat şi această normă, fiind suficient faptul că normele de procedură amintite au capacitatea de a se adapta
cu fidelitate normelor materiale ale dreptului privat. Chestiunea reglementării concrete a raporturilor de vecinătate şi
mai ales a obiectivizării răspunderii pentru inconvenientele anormale de vecinătate, semnalată de mult timp în
doctrină, a fost materializată prin intermediul Noului Cod civil . Însă metoda prin care legiuitorul român a înţeles să
realizeze acest deziderat este susceptibilă de critici. În condiţiile în care se doreşte o modernizare a sistemului
dreptului privat autohton, se impune nu atât o transpunere mecanică a dispoziţiilor unor coduri civile cu adevărat
contemporane, cât o legiferare care să ţină cont de ideatica dictată de tendinţele actuale de codificare, care propun
o actualizare calmă, fără zguduiri, prin crearea de norme flexibile, permanent adaptabile.” În principiu suntem de
acord cu această opinie, ba mai mult, considerăm că ţara noastră are nevoie de reglementări solide şi nu doar de
schiţări a anumitor teorii care s-au concretizat în practică cu multă vreme în urmă. Alinierea la noi standarde sociale
printr-o reglementare mai elaborată pe plan naţional ar putea să responsabilizeze civic mai bine pe cetăţenii de rând,
dar fără indicarea expresă şi a sancţiunilor relative la transgresarea acestor norme de conduită civilizată pentru noi,
normală pentru alte popoare, nu şi-ar găsi o aplicabilitate mai rapidă şi mai eficientă. Ne-am plasa, astfel, mai mult în
sfera contravenţionalului şi a dreptului penal şi mai puţin în sfera dreptului civil.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea în acest sens A. Ruen, Inconvenientele anormale de vecinătate – evoluţie şi perspective, în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai nr. 4/2010.
Ibidem.
Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 65.
Ibidem.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 61/1991 , republicată în M.Of. nr. 77 din 31 ianuarie 2011, pentru
sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, constituie
contravenţie săvârşirea oricăreia dintre următoarele fapte dacă sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii
penale, să fie considerate infracţiuni: (...) 25) tulburarea, fără drept, a liniştii locuitorilor prin producerea de zgomote
cu orice aparat sau obiect ori prin strigăte sau larmă; 26) tulburarea liniştii locatarilor între orele 22,00-8,00 şi 13,00-
14,00 prin producerea de zgomote, larmă sau prin folosirea oricărui aparat, obiect ori instrument muzical la
intensitate mare în localurile sau în sediile persoanelor juridice situate în imobile cu destinaţia de locuinţe sau în
imediata vecinătate a acestora; 27) organizarea de petreceri cu caracter privat şi utilizarea de aparatură muzicală la
intensitate de natură a tulbura liniştea locuitorilor, în corturi, alte amenajări sau în spaţiu neacoperit, situate în
perimetrul apropiat imobilelor cu destinaţia de locuinţe sau cu caracter social, în mediul urban; 28) alungarea din
locuinţa comună a soţului sau soţiei, a copiilor, precum şi a oricărei alte persoane aflate în întreţinere etc.
De lege lata precizăm faptul că daunele-interese pot fi acordate de către instanţă fie sub forma unei sume fixe care
să fie suficientă pentru a compensa ruperea echilibrului, fie sub forma unei rente periodice, în situaţia în care
persistenţa unui echilibru este inevitabilă, acesta continuând să se producă chiar şi ulterior momentului încetării
inconvenientului anormal de vecinătate.
Desigur că atât în situaţia încuviinţării activităţii prejudiciabile, cât şi a soluţiei propuse de noi, aceea de reducere
a aceste activităţi până la anumite limite, vor trebui însoţite de acordarea de daune-interese, pentru a putea
compensa situaţia ce trebuie suportată de către victima inconvenientelor. Punem inevitabil întrebarea: sub ce formă
s-ar putea ridica daunele-interese? Ca sumă forfetară sau ca sumă periodică? Apreciem că răspunsul la această
întrebare depinde de durata desfăşurării activităţii prejudiciabile, dar şi de natura prejudiciului cauzat. Dacă durata pe
care se intenţionează desfăşurarea activităţii este una redusă, atunci se va acorda o sumă forfetară, în schimb dacă
perioada de desfăşurare a activităţii este mai îndelungată, atunci se va dispune acordarea daunelor-interese sub
forma unei rente periodice. Bineînţeles sunt şi situaţii în care există posibilitatea ca raportul dintre activitatea
prejudiciabilă desfăşurată şi daunele ocazionate victimei să se inverseze pe parcurs, prejudiciile ajungând sa fie
infinit mai mari. Din acest motiv, apreciem că pe parcursul întregii perioade de desfăşurare a activităţii prejudiciabile,
la intervale prestabilite, instanţa ar avea obligaţia să verifice dacă acest raport rămâne constant sau nu.
Art. 581 alin. (1) C.proc.civ. prevede următoarele: „Instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice,
pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar

349
putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.” Tot astfel art. 996 alin. (1)
NCPC dispune: „Instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să
ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru
prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu
prilejul unei executări.”
M. Eliescu, op. cit., p. 169.
A. Ruen, Inconvenientele anormale de vecinătate – evoluţie şi perspective, în Studia Univer sitatis Babeş-Bolyai, nr.
4/2010.

1.5.

Obligaţia de reparare a prejudiciilor anormale

Întocmai cum am precizat şi mai sus, vecinii au obligaţia de a suporta inconvenientele normale de vecinătate, putând
fi angajată răspunderea pentru inconvenientele anormale în cazul în care sunt întrunite următoarele condiţii:
a) exercitarea excesivă a unei obligaţii normale de vecinătate;
b) prezenţa unui prejudiciu direct sau indirect;
c) prejudiciul să aibă caracter continuu sau să fie permanent;
d) în doctrina juridică franceză1410 se adaugă lipsa unei fapte intenţionate, în timp ce doctrina juridică română 1411
nuanţează condiţia existenţei unei oarecare vinovăţii sub forma imprudenţei sau neglijenţei.
Remarcăm că se accentuează obligaţia de reparare doar a prejudiciilor anormale. În scopul realizării unei înţelegeri
cât mai aprofundate, precizăm că caracterul anormal al tulburării ţine de importanţa sa, de exemplu, de deprecierea
suferită de imobil,1412 înţeleasă în sens larg, în caz de atingere adusă mediului.
În funcţie de gravitatea prejudiciului produs, instanţa de judecată va decide remediul necesar pentru repararea
daunei create. In genere, obligaţia de reparare este lăsată la aprecierea judecătorului care va decide in concreto, 1413,
în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte. Deşi suveran în aprecierea limitelor exercitării dreptului de
proprietate privată în cadrul raporturilor de vecinătate, judecătorul este, în definitiv, o fiinţă umană, supusă oricând
pericolului de a cădea în capcana arbitrariului.
La baza acestei judecăţi va sta demarcaţia între aprecierea limitelor exercitării dreptului de proprietate privată în
cadrul raporturilor de vecinătate.
O problemă deosebit de importantă este cea a sublinierii unde sfârşeşte normalul şi unde începe anormalul? Când se
poate spune „trop, c'est trop?” ori „it's enough!”. Nu se poate enunţa un criteriu exact care să permită determinarea
limitei care nu trebuie depăşită de către proprietar pentru că noţiunea de normalitate este una profund relativă.
Considerăm că aprecierea responsabilităţii este o chestiune de fapt deferită instanţei, fiind de preferat să se refuze
recunoaşterea dreptului la reparaţie, în afară de situaţia în care prejudiciul atinge un anumit grad de gravitate, în caz
contrar, viaţa în comun ar fi imposibilă dacă fiecare nu ar fi ţinut să suporte anumite inconveniente.
Din studiul practicii,1414 observăm că responsabilitatea unui vecin se poate reţine nu numai în absenţa unei fapte, ci şi
atunci când condiţiile responsabilităţii fără fapte nu sunt îndeplinite fiind suficient să se constate caracterul grav şi
continuu al tulburării pentru ca autorul ei să fie obligat a o repara.
De lege lata, precizăm că obligaţia de reparare a prejudiciilor va subzista atât în cazul prejudiciilor propriu-zise
suferite de victimă, cât şi pentru pierderile financiare şi materiale suferite de către autorul inconvenientelor. Acesta
este şi motivul pentru care paleta „remediilor” inconvenientelor produse este diversificată.
Astfel, aşa cum am enunţat şi mai sus, primează principiul reparării în natură.1415 Însă, un remediu complementar este
cel al acordării daunelor-interese.1416 Pe aceeaşi linie de gândire, menţionăm că instanţa de judecată poate dispune
fie încetarea activităţii prejudiciante sau, dacă contextul faptic o permite, reducerea actelor generatoare de prejudicii
până la limita inconvenientelor anormale decât încetarea definitivă a acestora, dat fiind faptul că în societatea
contemporană are loc un fenomen de expansiune numerică a vecinilor – întreprinderi sau societăţi comerciale. În
cazuri extreme se poate ordona chiar închiderea unei întreprinderi care funcţionează cu autorizaţie legală dacă, în
raport de activitatea lucrativă a întreprinderii, prejudiciile aduse sunt infinit mai mari, această măsură trebuind să aibă
caracterul unei măsuri de ultim resort, în absenţa oricărei soluţii alternative.
Schimbând argumentul juridic, menţionăm că probleme deosebit de interesante ridică şi prejudiciile create prin
intermediul exercitării raporturilor de vecinătate. Aceste prejudicii reprezintă o categorie specială, întrucât, aşa cum
am subliniat, pot fi atât directe cât şi indirecte, pot proveni din fapte intenţionate sau nu, pot fi materiale (cele mai
multe), dar şi corporale sau morale.1417
Conchidem această scurtă analiză prin a preciza că aprecierea gravităţii inconvenientelor, dar şi a măsurii
prejudiciului trebuie realizată circumstanţiat, prin raportare la epoca şi la locul în care se desfăşoară raporturile de
vecinătate, dar şi la perioada de timp pe care se întind acestea. Ceea ce altă dată era considerat a fi tolerabil, astăzi

350
poate să nu mai fie. Apoi, ceea ce se poate admite în mediul rural, în mediul urban riscă să fie sancţionat. Ceea ce
este admisibil într-un cartier poate fi anormal într-altul. O anumită activitate desfăşurată noaptea poate fi considerată
anormală, pe când aceeaşi activitate desfăşurată ziua nu ar mai avea acelaşi caracter.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, pentru amănunte, Ph. Malaurie, L. Aynès, Droit civil. Les biens, Defrénois, Paris, 2004, p. 304-307.
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 106.
În practică, Curtea de Casaţie, decizia civilă din 3 noiembrie 1977, în Buletinul hotărârilor civile, p. 367, a decis:
„judecătorii fondului trebuie să-şi formuleze aprecierea în funcţie de circumstanţele de timp şi loc.”
În materia raporturilor de vecinătate s-a ajuns, prin intermediul exerciţiului jurisprudenţial, la aprecierea in concreto
a responsabilităţii, circumstanţiată în funcţie de particularităţile fiecărui raport perturbator-victimă. Nu se alege un tip
ideal de proprietar diligent care ar fi capabil să concilieze interesul său personal cu cel al vecinilor deoarece
aprecierea in abstracto a unei situaţii faptice aduce cu sine consecinţe nedorite, cum ar fi aceea de sancţionare
a unui proprietar doar pentru că nu corespunde modelului ideal de proprietar, deşi desfăşoară o activitate în limite
normale şi nu creează prejudicii vecinului. Astfel, urmând modelul jurisprudenţei franceze, instanţele noastre vor
trebui să ţină cont de receptivitatea personală pentru a putea stabili dacă inconvenientul este anormal sau nu pentru
proprietarul în cauză. Printre asemenea motive personale a căror luare în calcul este necesară, regăsim: profesia
celui prejudiciat, starea sănătăţii sau condiţia materială, acestea reprezentând puncte de reper în aprecierea limitelor
normale ale exercitării dreptului de proprietate şi implicit a existenţei obligaţiei de a repara prejudiciul. Simetric,
trebuie să se ţină seama şi de elementele personale definitorii ale autorului inconvenientelor.
Curtea de Casaţie, decizia civilă din 15 noiembrie 1978, în Buletinul hotărârilor civile,p. 345.
Înainte de toate, trebuie avută în vedere reparaţia în natură deoarece aceasta se apropie cel mai mult de principiul
reparării integrale. Aşadar, instanţa poate prescrie măsuri obligatorii pentru proprietarul responsabil, de natură a face
să înceteze dauna, de pildă desfiinţarea gardului care a luat vederea, desfiinţarea unui atelier de tinichigerie
împreună cu o rampă de reparaţii auto care provocau locului vecin din imediata apropiere zgomote, mirosuri şi gaze
poluante intolerabile, încetarea poluării fonice produsă de un motor aflat în stare de funcţionare, atunci când este
posibil din punct de vedere tehnic, instalarea unui dispozitiv care să neutralizeze tulburarea toxică sau fonică, fără ca
aceasta să însemne încetarea activităţii, sau chiar demolarea construcţiei care incomodează.
Acest mecanism poate însoţi soluţia reparaţiei în natură sau poate fi dispus ca unic remediu, atunci când reparaţia în
natură nu mai este posibilă. Despăgubirile trebuie să fie echivalente valorii prejudiciului. De principiu, inconvenientele
de vecinătate sunt daune directe, acestea nu rezultă doar din clasica ipoteză de vecini persoane fizice, ci şi din
vecinătatea unei persoane fizice cu o uzină, o fabrică de ciment, o mină, un şantier, un gater, o linie electrică de
înaltă tensiune, un aeroport, o linie de cale ferată, un abator, o fabrică de lactate, un ansamblu comercial, un complex
turistic, un teatru, o discotecă, un restaurant, o şcoală, un spital, un panou publicitar, o antenă, dar şi cu o fermă de
porci sau de găini sau cu o crescătorie piscicolă. Sunt rare cazurile când inconvenientul de vecinătate provoacă
o pagubă indirectă. De exemplu, atunci când într-un imobil se exercită o activitate care prezintă riscuri grave de
incendiu pentru proprietarii învecinaţi şi când aceştia ar trebui să plătească o primă de asigurare majorată. Făcând
aplicarea argumentului a fortiori, considerăm că soluţia ar fi aceeaşi şi în ipoteza în care în imobilul respectiv s-ar
desfăşura o activitate care prezintă riscuri grave de inundaţie sau dacă în imobilul respectiv, deşi clasificat ca fiind în
pericol de prăbuşire la manifestarea unui cutremur suficient de grav, s-ar desfăşura o activitate legal autorizată, dar
care, datorită trepidaţiilor pe care le presupune, ar afecta structura de rezistenţă a clădirii. Existenţa unei pagube
indirecte s-a constatat şi în cazul în care proprietarul, răspândind pe terenul său un produs toxic, a neglijat să ia
măsuri de protecţie împotriva incursiunilor animalelor aparţinând vecinilor. Toate aceste situaţii reclamă
responsabilizarea proprietarului care, neavând o intenţie caracterizată, cauzează altuia o daună, fără puterea de a o
evita, exercitând un drept ce prezintă pentru acesta un anumit interes.
Cel mai adesea, astfel cum practica judiciară a evidenţiat, instanţele au de-a face cu prejudicii materiale,
caracterizate prin zgomote, mirosuri neplăcute, prime de asigurare majorate, costuri suplimentare cu întreţinerea
imobilului în cazul emisiilor excesive de praf de la o fabrică de ciment. Dar prejudiciul poate fi şi corporal atunci când
zgomotul antrenează diverse afecţiuni, cum ar fi surditatea, hipertensiunea arterială, disconfortul fizic, sau când
mirosurile cauzează manifestări anormale ale organismului. În cazuri mai rare se poate crea un prejudiciu moral,
atunci când un bun cu valoare sentimentală este deteriorat sau distrus, inclusiv decesul unui animal de companie
foarte drag reclamantului. În fine, deloc de neglijat, ipoteza în care reclamantul suferă o diminuare a valorii imobilului
său, care, eventual, ar putea fi însoţită de un prejudiciu material, corporal sau moral.

1.6.

351
Cauze justificative sau motive de răspundere?

În practică sunt numeroase situaţiile în care vecinul, autor al inconvenientelor anormale, invocă diverse motive pentru
a se exonera de răspundere. Printre aceste motive sau cauze justificative se numără şi anterioritatea în ocuparea
fondului şi existenţa unei autorizaţii.
1.6.1. - Anterioritatea în ocuparea fondului
1.6.2. - Existenţa unei autorizaţii privind desfăşurarea unei anumite activităţi de către un proprietar

Ioan Adam

1.6.1.

Anterioritatea în ocuparea fondului

Ab initio, precizăm faptul că acest motiv este des invocat de proprietari, 1418 reprezentând ipso facto un motiv legat de
dimensiunea temporală a raporturilor de vecinătate.
Fără a intra în prea multe detalii, subliniem că, în timp, criteriul anteriorităţii a suferit aplicări nuanţate, într-o primă
fază considerându-se că este neîntemeiată pretenţia proprietarului unei locuinţe de a fi despăgubit pentru prejudiciile
create prin activitatea desfăşurată de către vecin, dacă acesta o iniţiase anterior construcţiei imobilului. Ulterior, s-a
respins de către instanţe apărarea pârâtului care, pentru a se exonera de răspundere, a opus reclamanţilor pre-
ocuparea sau anterioritatea în ocuparea fondului.
Stabilirea anterioară a pârâtului pe fondul respectiv nu îi conferă acestuia o imunitate particulară în circumstanţele
date. În acest sens, în doctrină s-a arătat faptul că ar fi inadmisibil ca prin anterioritatea unei construcţii sau instalaţii,
proprietarul acestora să greveze fondurile vecine cu o veritabilă servitute,1419 restrângând astfel folosinţa lor,
apreciindu-se că prin acest procedeu se ajunge de fapt la o aşa-zisă expropriere fără despăgubire.1420 Însă această
afirmaţie necesită anumite nuanţări, care se realizează în funcţie de tipul de preocupare.
Astfel, în cazul în care avem de-a face cu un proprietar al unui teren situat lângă o uzină şi acesta ridică o construcţie
pe acel teren, el va îndreptăţit la daune-interese datorită impunerii forţate a unei sarcini juridice asemănătoare
servituţilor, aceasta fiind de fapt situaţia descrisă de către doctrină, caz tipic de preocupare individuală.1421
Altele sunt criteriile de apreciere ale inconvenientelor anormale de vecinătate în cazul preocupării colective. Dacă
activitatea dăunătoare este una colectivă, posibilitatea unui proprietar sau chiriaş de a solicita despăgubiri se reduce
semnificativ. Din motive de acurateţe juridică, ilustrăm următorul exemplu: proprietarul sau locatarul unui imobil aflat
în apropierea unui parc industrial sau un imobil situat într-un cartier industrial, la momentul încheierii contractului de
vânzare-cumpărare sau al contractului de locaţiune, pe lângă dreptul de opţiune propriu acestora, a putut să
întrevadă eventualele daune ce ar putea rezulta dintr-o astfel de proximitate, unde suma inconvenientelor este
considerabilă, dar prejudiciul pe care îl cauzează fiecare industriaş, luat individual, nu depăşeşte măsura obişnuită
a obligaţiilor de vecinătate. În consecinţă, a fost liber în a alege să cumpere sau să nu cumpere, să închirieze sau să
nu închirieze un asemenea imobil, iar faptul că a avut cunoştinţă despre caracteristicile zonei respective are ca efect
reducerea aproape la minim a posibilităţii de a solicita daune-interese sau atenuarea semnificativă a despăgubirilor
pe care le reclamă, în situaţia în care instanţa ar admite existenţa unor inconveniente anormale.
Jurisprudenţa franceză1422 a recunoscut influenţa pre-ocupării colective, considerând că aceasta este prima şi
principala unitate de măsură a toleranţei vecinilor, ea oferind o idee clară asupra avantajelor şi a dezavantajelor ce îi
aşteaptă pe noii veniţi.

Ioan Adam

Note de subsol:
În practică, C.A. Aix-en-Provence, 30 mai 2005, în Juris Data, a decis: „o exploatare zgomotoasă nu beneficiază de
teoria ocupaţiunii decât atâta timp cât respectă pragurile reglementare de poluări acustice”. Pentru mai multe detalii,
a se vedea C. Bloch, La cessation de l'illicite, teză, Marseille, III, 2006, p. 282 şi urm.
Pentru analiza pe larg a dreptului de servitute, a se vedea I. Adam, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., p.
449-468.
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit.,p. 130.
B. Le Court, op. cit., p. 19.
J.-P Vergawe, op. cit., p. 195.

352
1.6.2.

Existenţa unei autorizaţii privind desfăşurarea unei anumite activităţi de către un proprietar

Dorim să menţionăm că emiterea unei autorizaţii sau a unui aviz nu are ca scop deghizarea beneficiarului sub
o mantie protectoare, ferindu-l de o eventuală antrenare a răspunderii civile, acesta putând fi, cel mult, pus la adăpost
de răspunderea penală, administrativă sau contravenţională, autorizaţia neavând ca scop înlăturarea tuturor
inconvenientelor ce pot rezulta dintr-o activitate, ci doar a celor esenţiale.1423
În scopul completării acestui peisaj juridic, menţionam că de cele mai multe ori existenţa unei astfel de autorizaţii
impune în sarcina beneficiarului anumite obligaţii, mai ales referitoare la protecţia mediului, 1424 care trebuie imperios
respectate, astfel că prevalarea de autorizaţie nu ar putea să constituie un argument al pledoariei pârâtului.

Ioan Adam

Note de subsol:
În Austria, proprietarul unui bun imobil poate obţine interzicerea poluării provocate de bunul imobil al vecinului său în
măsura în care aceasta depăşeşte nivelul obişnuit stabilit în funcţie de condiţiile locale şi afectează folosirea normală
a imobilului. Cu toate acestea, dacă tulburarea care depăşeşte acest nivel este cauzată de o instalaţie ce dispune de
o autorizaţie administrativă, proprietarul nu poate solicita instanţei judecătoreşti decât repararea prejudiciului efectiv
suferit.
În domeniul protecţiei mediului, pentru atingerile aduse acestuia prin săvârşirea de fapte ilegale, dar şi pentru
daunele ecologice produse, s-a impus necesitatea stabilirii răspunderii juridice. Pot fi trase la răspundere juridică
orice persoane fizice sau juridice care nu respectă legislaţia mediului. Persoanele care răspund juridic se pot afla în
situaţii de agenţi poluanţi (când prin faptele lor poluează efectiv mediul) sau de agenţi nepoluanţi (când prin faptele
lor ilicite nu poluează mediul propriu-zis, dar sunt sancţionabile după normele de dreptul mediului). De lege lata,
subliniem că răspunderea juridică se poate antrena atât pentru fapte poluante, dar şi pentru fapte nepoluante.
Acestea din urmă, deşi nu poluează în mod direct mediul, sunt sancţionabile în condiţiile stipulate prin acestea. Cu
titlu de exemplu, precizăm: schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor agricole sau forestiere fără aprobare;
refuzul de prezentare autorităţilor pentru mediu a datelor privitoare la emisiile de poluanţi; prezentarea de date sau
informaţii false în studiile de impact asupra mediului etc.

1.7.

Concluzii

Răspunderea pentru inconvenientele anormale provenite din raporturile de vecinătate este o răspundere aparte, cu
trăsături şi caractere distincte. Noul Cod civil , deşi abia schiţează această nouă teorie, îi conferă autonomie în raport
cu celelalte categorii de răspundere.
Spre deosebire de alţi autori,1425 dorim să salutăm iniţiativa legiuitorului Noului Cod civil şi nu să o criticăm, deşi, aşa
cum am menţionat şi pe parcursul întregii analize, considerăm că este „loc de mai bine”, însă apreciem că, în
prezent, am făcut un pas deosebit de important prin nuanţarea acestei răspunderi la nivel legislativ.
Un alt aspect pe care dorim să-l menţionăm constă în aceea că mulţi autori 1426 tratează această teorie cu ocazia
analizării dreptului de proprietate. Conştienţi de faptul că buna vecinătate şi dreptul de proprietate, cât şi celelalte
dezmembrăminte ale acestuia sunt în strânse relaţii, considerăm că acest tip de răspundere trebuie analizată cu
ocazia studierii răspunderii civile delictuale, datorită faptului că teoria întregeşte şi completează acest peisaj juridic,
contribuind în mod efectiv la realizarea unei înţelegeri cât mai detaliate a chestiunii în discuţie.
Un alt argument juridic care susţine studierea acestui tip de răspundere în cadrul analizei generale a răspunderii
civile este cel potrivit căruia calitatea de victimă şi perturbator nu o au doar proprietarii, cât şi ceilalţi titulari de drepturi
reale, precum şi orice persoană, care în virtutea unui drept real sau personal conferit de către însuşi proprietarul,
dispune de unul din atributele dreptului de proprietate.
Pe aceeaşi linie de gândire, subliniem că raporturile de vecinătate se bucură de un regim juridic autonom, care
permite reţinerea responsabilităţii unui vecin nu numai în absenţa unei culpe, dar şi atunci când condiţiile
responsabilităţii fără culpă nu sunt toate îndeplinite, fiind suficient să se constate caracterul grav şi continuu al
tulburării pentru ca autorul ei să fie obligat a o repara.
Conchidem această analiză prin a sublinia că astăzi buna vecinătate este o obligaţie incumbată în sarcina fiecărui
proprietar şi nu numai. Astfel, în virtutea bunei vecinătăţi, fiecare vecin este ţinut să nu-l prejudicieze pe vecinul său şi
tot astfel, fiecare vecin nu trebuie să-l incomodeze în mod intolerabil pe vecin.

353
Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens, O. Ungureanu,Reflecţii privind abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate,
în AULB nr. 1-2/2003, p. 36.
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, ed. a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 103.

§2. Cazuri de angajare a răspunderii civile delictuale reglementate de alte acte normative decât Noul
Cod civil

2.1. Răspunderea delictuală şi actele ilicite ale autorităţilor publice

2.1.1. Noţiune. Reglementare

Pornind de la constatarea conform căreia răspunderea persoanelor private pentru faptele proprii este o constantă
a gândirii juridice încă cele mai vechi timpuri, nu acelaşi lucru se poate afirma în legătură cu răspunderea entităţilor
de drept public, învestite cu putere publică. Iniţial, nu s-a admis existenţa unei asemenea răspunderi, fundamentată
pe teza conform căreia suveranitatea statului se impune tuturor şi pe cale de consecinţă nu se pot cere compensaţii
pentru aceasta.1427
Dacă în acea perioadă, când rolul statului în viaţa cetăţenilor săi era mult redus, acest principiu era unul solid, pe
măsură ce puterea statală îşi făcea simţită prezenţa în cele mai varii domenii (creând adesea prejudicii importante
pentru particulari), urmare a unei transformări treptate, s-a ajuns la răsturnarea principiului amintit, iar răspunderea
patrimonială a statului şi a autorităţilor publice a devenit cvasi-absolută. Astfel, dacă existenţa răspunderii
administraţiei pentru actele sale este acum un fapt incontestabil, nu la fel de clară este şi natura juridică a acestei
răspunderi. Întrebarea care îi împarte în două tabere atât pe doctrinarii de drept administrativ, cât şi pe civilişti este
dacă aceasta apare ca fiind o răspundere autonomă, de drept administrativ, sau o simplă aplicaţie particulară
a răspunderii civile.
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată, trebuie să subliniem faptul că logica ne obligă să acceptăm că există o aşa-
numită răspundere juridică generală, răspundere care nu coincide însă cu răspunderea civilă. În caz contrar, dacă
am considera că genul proxim al celorlalte răspunderi este reprezentat de răspunderea de drept civil, am fi obligaţi să
găsim toate elementele sale în cadrul primelor. Acest lucru însă nu se întâmplă, acestea din urmă caracterizându-se
atât prin existenţa unor elemente specifice, cât şi prin lipsa unor elemente ale răspunderii civile. Cu toate acestea,
răspunderea, privită ca o categorie generală a dreptului, nu lămureşte în niciun fel raporturile dintre răspunderea
civilă şi cea de drept administrativ, chiar dacă este genul comun al amândurora. Şi acesta întrucât răspunderea
juridică generală de care vorbim nu este decât o generalizare pur teoretică, însă inexistentă în fapt sau în drept.
Pentru a înţelege raporturile dintre cele două instituţii vom putea utiliza însă o distincţie specifică dreptului: cea între
drept comun şi drept special. În acest binom care, în ciuda aparenţelor, nu este identic cu cel de gen şi specie despre
care am vorbit mai sus, putem considera că răspunderea civilă reprezintă dreptul comun, în vreme ce răspunderea
administraţiei reprezintă dreptul special. De altfel, acest fapt este justificat istoric, toate formele moderne de
răspundere, inclusiv cea penală, avându-şi originea în ideea primordială de justiţie – şi deci de răspundere –
privată1428.
În prezent, în contextul legal naţional, respectiv în legea fundamentală, în materia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, art. 52 alin. (1) prevede: „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este
îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.”
Mai departe, în alineatul următor se arată faptul că în acestă materie „condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se
stabilesc prin lege organică”. Aceasta este Legea nr. 554/2004 1429 care, în art. 1 alin. (1), consacră principiul conform
căruia „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de către
o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate
adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau
a interesului legitim şi repararea pegubei ce i-a fost cauzată”.
Sfera extrem de bogată a litigiilor de drept administrativ fundamentată pe aspecte particulare privind procedura de
soluţionare a acestora, precum şi a întrunirii condiţiilor fundamentale pentru realizarea controlului judecătoresc,
a generat ample dezbateri doctrinare1430 şi o multitudine de soluţii jurisprudenţiale.
Ceea ce face obiectul studiului nostru este repararea prejudicului, sens în care atât textul legii fundamentale cât şi
legea organică în materie prevăd expressis verbis faptul că persoana prejudiciată/ vătămată în dreptul sau interesul
său printr-un act administrativ poate cere, pe lângă anularea actului şi recunoaşterea acelui drept sau interes precum

354
şi repararea pagubei cauzate. În acelaşi sens, art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că „în cazul
soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daune materiale şi morale cauzate, dacă
reclamantul a solicitat acest lucru”.
În sensul prezentei legi, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. b), „autoritate publică este orice organ de stat sau al
unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public”,
dar sunt asimilate acestora şi „persoanele de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau
sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.
Sub aspect strict procedural, conform art. 11 din legea organică, termenul de introducere a acţiunii în „(1) Cererile
prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului
pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de
soluţionare a cererii;
d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în
soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.”1431
Persoana prejudiciată poate solicita instanţei competente reparaţia, fie printr-un petit distinct în cadrul acţiunii în
anularea actului administrativ ilegal, ori prin introducerea separată a unei acţiuni, doar pentru motive temeinice în
termenul special de un an [conform art. 11 alin. (2)] 1432 de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data
introducerii cererii fie de la data încheierii procesului verbal de conciliere, după caz. Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004 1433 , în condiţiile în care instanţa a fost învestită doar prin solicitarea anulării actului, termenul de
prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut ori trebuia să
cunoască întinderea pagubei.
În practică reprezentanţii acestor autorităţii, invocă de multe ori cu succes lipsa procedurii prealabile a concilierii
directe1434 prevăzute de dispoziţiile art. 720 1 C.proc.civ., respectiv a procedurii prealabile prevăzute de dispoziţiile art.
7 din Legea nr. 554/2004 , în acest sens opinăm ca fiind imperios necesară dovedirea parcurgerii acestei etape
înaintea înregistrării acţiunii de dezdăunare, pentru a nu risca invocarea prematurităţii cererii urmată de respingerea
acesteia. În ultima perioadă, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti au fost înregistrate o multitudine de cereri colective, dar
şi individuale, având ca obiect „obligaţia de a face – emitere act administrativ”, respectiv cereri de eliberare
a diplomelor de licenţă şi a anexelor la acestea, de către unele universităţi cu probleme privind acreditarea. În acest
sens, nu puţine au fost cazurile în care absolvenţii cursurilor facultăţilor acestor universităţi au primit o simplă
adeverinţă de studii, valabilă un an de zile şi care au fost prejudiciaţi prin neeliberarea diplomelor, neputând fi
încadraţi pe un post legitim în conformitate cu situaţia studiilor absolvite. Aceştia în opinia noastră au fost în mod
vădit prejudiciaţi sub aspect financiar, dar şi moral. Într-un mediu concurenţial şi într-o perioadă de recesiune,
ocuparea unui loc de muncă ori menţinerea acestuia poate şi este de multe ori condiţionată de dovada efectuării unor
studii, de aceea în opinia noastră abuzurile unor instituţii autorizate să presteze un serviciu public se impune a fi
sancţionate.
Tot sub aspect procedural, în condiţiile în care acţiunea în contencios administrativ a fost admisă, conform art. 8 din
Legea nr. 554/2004 , instanţa poate după caz să anuleze în tot sau în parte actul administrativ, poate să oblige
autoritatea publică să emită un act administrativ ori un alt înscris care să emane de la aceasta, sau să realizeze
o operaţiune. În continuare, în acelaşi spirit, legiuitorul, prin alin. (5) art. 9 din lege în cadrul acţiunilor îndreptate
împotriva ordonanţelor Guvernului, prevede faptul că se pot acorda despăgubiri şi în următoarele condiţii: „Acţiunea
prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin
ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea
unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative.”1435
2.1.2. - Natura juridică specială de răspundere civilă delictuală
2.1.3. - Particularităţi ale condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin actele ilicite
ale autorităţilor publice
2.1.4. - Efectele răspunderii
2.1.5. - Cauzele care înlătură răspunderea civilă specială administrativă
2.2. - Răspunderea statului pentru erorile judiciare
2.3. - Răspunderea pentru daunele ecologice
2.4. - Răspunderea pentru daune nucleare
2.5. - Răspunderea civilă medicală
2.6. - Răspunderea civilă delictuală specială a altor categorii de profesionişti

355
Ioan Adam

Note de subsol:
R. Chapus, Droit administratif général, Ed. Montchrestien, Paris, 2000, vol. I, p. 1177.
A se vedea, în acest sens, I. Păsculeţ, Autonomia răspunderii administraţiei publice pentru actele sale, Articole
Studia, Iurisprudentia Universitatea Babeş-Bolyai, articol postat pe: http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?
articolId=438#_edn1, 20.06.2012.
Legea nr. 554/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004, modificată în repetate rânduri. Forma
actualizată reprodusă este raportată la varianta de la data de 27.01.2011.
A se vedea, în acest sens: A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a 4-a,Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 465-476; C.D. Dacian, Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;
D.A. Tofan, Modificările esenţiale aduse instituţiei contenciosului administrativ prin noua lege cadru în materie, C.J.
nr. 3/2005, p. 90-103; V. Vedinaş, Unele consideraţii teoretice şi implicaţiile privind noua lege a contenciosului
administrativ, Dreptul nr. 5/2005, p. 9 şi urm; A. Iorgovan, L. Vişan,A.S. Ciobanu, D.I. Pasăre, Legea contenciosului
administrativ (Legea 554/2004) – cu modificările şi completările la zi. Comentariu şi jurisprudenţă. Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2008; G. Bogasiu, Legea contenciosului administrativ comentată şi adnotată, cu legislaţie,
jurisprudenţă şi doctrină, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008; C.D. Dacian, Legea contenciosului administrativ.
Comentarii şi explicaţii, ed.a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; O. Puie, Contenciosul administrativ, vol. I, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, citat înL. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 518.
Alin. (1) al art. 11 a fost modificat de pct. 16 al art. I din Legea nr. 262/2007 , M.Of.nr. 510 din 30 iulie 2007.
Alin. (2) al art. 11 a fost modificat de pct. 16 al art. I din Legea nr. 262/2007 .
Art. 19 din Legea nr. 544/2004 prevede: (1) Când persoana vătămată a  cerut anularea actului administrativ, fără
a  cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care
acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art.
11 alin. (2).
(2 1 ) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi contractelor administrative.
În sensul procedurii prealabile, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 prevede că: „Înainte de a  se adresa instanţei de
contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic
superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte,
a  acestuia.”
Alin. (1) al art. 7 a fost modificat de pct. 7 al art. I din Legea nr. 262/2007 .
(1 1 ) În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.
Alin. (1 1 ) al art. 7 a fost introdus de pct. 8 al art. I din Legea nr. 262/2007 .
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată a acestei chestiuni procedurale, prezentăm şi dispoziţiile alin. (6) al art. 7 din
legea organică în materie, care asimilează în unele cazuri „plângerea prealabilă administrativă” cu „concilierea în
cazul litigiilor comerciale/dintre profesionişti”, respectiv: „Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect
contracte administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile Codului de procedură civilă
fiind aplicabile în mod corespunzător. În acest caz, plângerea trebuie făcută în termenul de 6 luni prevăzut la alin. (7),
care va începe să curgă:
a) de la data încheierii contractului, în cazul litigiilor legate de încheierea lui;
b) de la data modificării contractului sau, după caz, de la data refuzului cererii de modificare făcute de către una
dintre părţi, în cazul litigiilor legate de modificarea contractului;
c) de la data încălcării obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractului;
d) de la data expirării duratei contractului sau, după caz, de la data apariţiei oricărei alte cauze care atrage stingerea
obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de încetarea contractului;
e) de la data constatării caracterului interpretabil al unei clauze contractuale, în cazul litigiilor legate de interpretarea
contractului.
Alin.(6) al art. 7 a fost modificat de pct.9 al art. I din Legea nr. 262/2007 .
Un caz foarte important de exonerarea a obligaţiei de a apela la procedura prealabilă este reglementat de art. 7 alin.
(5) din aceeaşi lege care prevede că: „În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public,
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau

356
dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) şi la art. 4 nu este obligatorie plângerea
prealabilă.” Cazurile amintite mai sus vizează „excepţia de nelegalitate”, respectiv faptul că: „Se asimilează actelor
administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim
ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.”
Alin. (5) al art. 7 a fost modificat de pct. 9 al art. I din Legea nr. 262/2007 .
Alin. (5) al art. 9 a fost introdus de pct. 14 al art. I din Legea nr. 262/2007 .

2.1.2.

Natura juridică specială de răspundere civilă delictuală

În continuarea argumentelor de la începutul acesei subsecţiuni, dacă recunoaştem că răspunderea administrativă îşi
găseşte sorgintea în răspunderea civilă, unde mai regăsim autonomia pentru care teoreticienii pledează? Astfel,
fundamentate pe ideea dreptului comun se nasc instituţii de drept speciale, autonome. În lipsa acestora dreptul
comun ar fi doar dreptul, pur şi simplu. Teza pe care o susţin acesti teoreticieni se axează pe faptul că, la fel cum s-a
întâmplat şi în cazul altor ramuri de drept – răspunderea administraţiei, pornind de la răspunderea civilă, s-a
particularizat puternic pe parcursul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea administraţiei moderne, pentru ca într-
un final să îşi „trădeze” originile, devenind o instituţie autonomă.
Tot în perioada mai sus amintită, în doctrina juridică autohtonă s-a pus în discuţie natura juridică a răspunderii pentru
prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale, în sensul în care s-a încercat a se stabili dacă aceasta se
circumscrie răspunderii civile delictuale ori a unei răspunderi patrimoniale administrative ori de drept public.
În prioada anterioară anului 1989, în doctrină 1436 s-a afirmat faptul că repararea prejudiciului cauzat prin acte
administrative ilegale trebuie realizat potrivit dreptului comun, cu aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale. Însă
această calificare nu a fost îmbrăţişată de teoreticieni1437 acelei epoci, în special de cei specializaţi în drept
constituţional şi în drept administrativ, care au susţinut teza conform căreia suntem în prezenţa unei răspunderi
patrimoniale administrative, opinie generalizată odată cu intrarea în vigoare a  Legii nr. 29/1990 a  Contenciosului
administrativ. Chiar şi în prezent, în economia dispoziţiilor legii organice în materie, respectiv a  Legii nr. 554/2004 ,
doctrinarii1438 din sfera dreptului public afirmă cu tărie că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate
publică este o răspundere de drept administrativ.
Având, desigur în calcul unele particularităţi, putem afirma cu fermitate, alături de alţi autori 1439, că suntem în prezenţa
unui caz special de răspundere civilă delictuală sub imperiul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.  Aşadar, prin analogie cu
condiţiile generale ale răspunderii delictuale cuprinse în art. 1357 (şi urm.) NCC, pentru naşterea obligaţiei de
reparare şi în cazul prezentei forme particulare, trebuie să fie îndeplinite cumulativ condiţiile obiective ale răspunderii
ca existenţa unui prejudiciu cert, existenţa unei fapte ilicite extracontractuale şi a raportului de cauzalitate dintre fapta
ilicită şi prejudiciu, în timp ce, sub aspectul vinovăţiei1440, aceasta nu va trebui probată decât în ipoteza în care
persoana prejudiciată înţelege să-şi îndrepte acţiunea şi împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea
ori încheierea actului administrativ prejudicios, ori care se face culpabilă de a nu da curs cererii fundamentate pe un
drept subiectiv ori interes legitim al celui care solicită de această dată instanţei să fie despăgubit.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea: I. Rosseti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Obligaţiile, vol. II, Bucureşti, 1943, p. 99-100;
V.Gh. Tarhon, Răspunderea civilă patrimonială a organelor administraţiei de stat şi controlul jurisdicţional indirect al
legalităţii actelor administrative,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 20-46 şi 67-90 citat de L. Pop, I.F. Popa, St.I. Vidu,
op. cit., p. 519-520.
A se vedea A. Iorgovan, Drept administrativ, Universitatea Bucureşti, 1989, p. 207-210.
A se vedea, în acest sens, A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a4-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2005,
p. 453-476.
A se vedea: L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 315-317;L.R. Boilă, Răspunderea civilă
delictuală obiectivă, op.cit., p. 380-382; L. Pop, I.F. Popa,St.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit.,
p. 520.
În acest sens, art. 16 din Legea nr. 554/2004 cuprinde dispoziţii clare privind „Introducerea în cauză a funcţionarului”,
respectiv, în „cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege pot fi formulate şi personal împotriva persoanei care
a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva
cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru

357
prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la
plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă.
Alin. (1) al art. 16 a fost modificat de pct. 23 al art. I din Legea nr. 262/2007 .

2.1.3.

Particularităţi ale condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin
actele ilicite ale autorităţilor publice

Fiind deja familiari cu condiţiile tradiţionale ale răspunderii civile delictuale, dorim să le prezentăm pe fiecare în parte
cu specificul pe care acestea îl prezintă atunci când sunt transpuse în dreptul administrativ, cu oportuna remarcă
a faptului că în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, aceasta este aceiaşi în cazul
ambelor tipuri de răspundere (civilă delictulală de drept comun şi particulară, de drept administrativ). În încheiere pe
lângă aceste condiţii vom expune succint şi cauzele care înlătură răspunderea, în scopul de a le evidenţia pe cele
specifice exclusiv dreptului public.
Astfel, condiţia cea mai importantă în cadrul acestei forme de răspundere şi nu numai este cea a  existenţei
prejudiciului. După cum ştim, prejudiciul este reparabil numai dacă este rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau
a unui interes legitim al victimei, interes care este apreciat ca fiind privat. Particularitatea este reliefată în dispoziţiile
art. 1 din Legea nr. 554/2004 , care prevede că interesul legitim poate fi după caz, „atât privat cât şi public”. Mai
departe, din definiţia dată de legiuitor „interesului legitim public”, acesta este „interesul care vizează ordinea de drept
şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor,
satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice” [art. 2 alin. (1) lit. r) din Legea nr.
554/2004]. Interpretând aceste texte putem înţelege că acţiunea în contencios administrativ se prezintă ca fiind
o acţiune colectivă, care vizează „apărarea sau restabilirea dreptului sau interesului legitim aparţinând unui grup de
persoane, unei comunităţi şi nicidecum unui individ.”1441
În ceea ce priveşte fapta ilicită prejudicioasă, aceasta poate fi, după caz, fie o acţiune, prin emiterea unui act
administrativ unilateral şi ilegal de către o autoritate publică, fie o inacţiune în sensul art. 1 alin. (1), raportat la art. 8
alin. (1) din legea organică în materie, respectiv „se poate adresa instanţei de contencios administrativ, cel care se
consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de
soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare
pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.1442
Aşa cum am prezentat mai sus, ca o particularitate în plus prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ,
răspunderea autorităţii publice pentru prejudiciile patrimoniale cât şi morale, se circumscriu răspunderii civile
delictuale fără vinovăţie, obiective, indiferent dacă în cadrul procesual a fost chemată să răspundă şi persoana care
„a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului, ori, după caz, se face vinovată de refuzul de a rezolva
cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim.”
Fundamentarea de natură obiectivă a răspunderii autorităţilor publice cu privire la legalitatea actelor emise precum şi
a activităţor pe care le desfăşoară se legitimează pe teoria obligaţiei de garanţie instituită de lege şi ca suport al
asumării riscurilor pentru prejudiciile ce pot fi generate de factorul uman, de eventuala activitate ilicită, defectuasă,
abuzivă în dauna particularilor.
Mai mult prin obiectivizarea răspunderii se are în vedere avantajul persoanei prejudiciate de a nu mai fi ţinută să facă
proba vinovăţiei autorităţii publice. În schimb, în cadrul demersurilor de angajare a răspunderii personale a celui
vinovat, în condiţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 , vinovăţia va trebui probată, aceasta fundamentându-se
pe o răspundere de tip subiectiv.

Ioan Adam

Note de subsol:
E. Roşu, Acţiunea civilă. Condiţii de exercitare. Abuzul de drept, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 150 citat în L.
Pop, I.F. Popa, St.I. Vidu, op. cit., p. 522.
Alin. (1) al art. 8 a fost modificat de pct. 10 al art. I din Legea nr. 262/2007 .

2.1.4.

Efectele răspunderii

358
Această răspundere civilă delictuală specială, după cum am putut vedea, poate fi angajată în limitele îndeplinirii
condiţiilor reglementate de dispoziţiile Legii nr. 554/2004, respectiv, persoana prejudiciată beneficiind de principiul
disponibilităţii, se poate adresa instanţei pentru repararea prejudiciului suferit, fie în mod exclusiv împotriva autorităţii
publice fie împotriva acesteia precum şi împotriva „funcţionarului”, a persoanei „care a contribuit la elaborarea,
emiterea sau încheierea actului” ilegal, prejudicios, respectiv, după caz, a funcţionarului (persoanei) care se face
vinovat(ă) de „refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim”.
Concluzionând analiza prezentată mai sus, dorim să subliniem caracterul direct, autonom şi principal al răspunderii
autorităţii publice în antilogie cu răspunderea personală a funcţionarului (a persoanei asimilate acestuia, după caz).
Aşa cum am arătat, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prin admiterea acţiunii îndreptată şi
împotriva persoanei responsabile (a funcţionarului), aceasta „poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu
autoritatea publică pârâtă”. În condiţiile în care aceasta din urmă plăteşte despăgubirile admise şi stabilite de instanţa
de contencios administrativ, va putea regresa în condiţiile prevăzute de art. 1357 şi urm. NCC . Ca o consecinţă
logică, în condiţiile în care în cadrul acţiunii iniţiale în recuperarea prejudiciului admisă, s-a probat vinovăţia persoanei
responsabile pe temeiul răspunderii subiective, în acţiunea în regres, promovată de autoritatea publică, nu va mai
trebui probată această condiţie deja dovedită în ciclul procesual anterior.
Un caz particular de exonerare a răspunderii solidare, este prezentat în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 , în
care „persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic, de la care a  primit
ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.” Aceste dispoziţii pot fi coroborate, după caz cu cele ale art. 43
alin. (2) din Statutul funcţionarului public, care stabileşte faptul că acesta din urmă are posibilitatea de a refuza
motivat îndeplinirea dispoziţiilor date de superiorul său atunci când le consideră ilegale. Acesta este însă obligat să le
execute, în urma refuzului, dacă primeşte ordin scris de la superior, pe cale de consecinţă, răspunderea revine celui
care beneficiind de poziţia ierarhic superioară a emis acel ordin care a condus la întocmirea actului prejudicios.

Ioan Adam

2.1.5.

Cauzele care înlătură răspunderea civilă specială administrativă

Alte aspecte particulare ale răspunderii de drept public întâlnim în cadrul cauzelor care înlătură răspunderea. Acestea
preiau cauzele din dreptul privat, (ca forţa majoră, fapta victimei, şi fapta unui terţ), dar cu unele aspecte specifice
dreptului administrativ.
Noţiunea de faptă a victimei este extinsă. Aceasta nu va înlătura răspunderea administraţiei numai când are valoare
de forţă majoră, ca în dreptul civil, ci în anumite situaţii elaborate de doctrina franceză 1443, acestea fiind determinate
de circumstanţierea victimei sub aspectul contribuţiei sale la momentul producerii prejudiciului.
Primul caz este întâlnit sub numele de „excepţie de nelegitimitate”, respectiv, victima prejudiului se găseşte într-o
situaţie nelegitimă datorită neregularităţii acesteia, ce se traduce sub forma cazului în care aceasta ocupă în mod
abuziv spaţiul public, şi chiar dacă este evacuată printr-un act ce se dovedeşte a fi nelegal, acesta nu este
îndreptăţită să solicite despăgubiri. Este cazul clasic în care funcţionează principiul nemo auditur propriam
turpitudinem allegans.
O altă situaţie este cea a „riscului asumat”, respectiv victima prejudiciului fiind informată de riscurile la care se
expune, se pune voluntar într-o împrejurare primejdioasă. Un exemplu în acest sens este cazul în care pe domeniul
public, în baza unei autorizaţii emise de administraţia publică locală, se efectuează unele reparaţii, acel perimetru
este marcat legal şi împrejmuit, iar victima nu respectă marcajele şi depăşindu-le se accidentează. Acesta nu este
îndeptăţită a solicita despăguri pentru că în mod deliberat s-a supus unui risc. Este clar că originea acelei imprejurări
a fost dată de existenţa unui act administrativ, transpus în plan material, dar fapta vicitimei de a nu respecta indicaţiile
de prevenţie, de ocolire, determină exonerarea autorităţilor de orice răspundere.
O ultimă cauză de înlăturare a răspunderii administraţiei este dată de „excepţia de precaritate”, care nu mai vizează
fapta victimei, ci se înscrie în încălcarea unei categorii de drepturi specifice dreptului administrativ. Facem referire aici
la drepturile precare, drepturi care, spre deosebire de cele dobândite, rămân la discreţia şi disponibilitatea
administraţiei, care le poate stinge când interesul public reclamă acest lucru, fără a se naşte concomitent şi obligaţia
de dezdăunare. Vorbim deci de acele drepturi asupra domeniului public. Nu suntem în ipoteza unei obligaţii de
despăgubire în cazul în care un ocupant temporar al acestui domeniu este vizat să-şi ridice şi să-si mute instalaţiile
ori reţelele de cabluri, care suportă în acest fel unele daune, unele pierderi de materiale ori costuri suplimentare. În
acest caz nu se înlătură răspunderea administraţiei publice pentru vreo culpă de-a sa, ci se vizează acele cazuri în
care ar putea răspunde pentru un prejudiciu special, atipic, dat de existenţa unui act legal emis de aceasta.

Ioan Adam

359
Note de subsol:
A se vedea, în acest sens, R. Chapus, Droit administratif général, Ed. Montchrestien, Paris, 2000, vol. I, p. 1201-
1205.

2.2.

Răspunderea statului pentru erorile judiciare

Un alt temei legal pentru acordarea de despăgubiri îl găsim chiar în legea fundamentală, astfel, „statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu
înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”. Acest text cuprins
în art.52 alin.(3) din Constituţia României a stat la baza elaborării Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, care în art. 96 din lege1444 cuprinde dispoziţii care reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile
generate de erori judiciare, în general, dar şi reguli care se aplică în cazul acestor tipuri de erori, produse în alte
cauze cere nu se circumscriu proceselor penale.
În ceea ce privesc cauzele penale, răspunderea pentru erorile judiciare săvârşite în astfel de cauze sunt
reglementate de art. 504-507 C.proc.pen. 1445, la care face trimitere şi art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.
Un alt temei cu o sferă de aplicabilitate mult mai mare este cel prevăzut de dispoziţile art. 3 din Protocolul 7 C.E.D.O.
1446
, care reglementează cazul „când o condamnare definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea,
pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit
o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu
excepţia cazului în care dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabil în tot sau în
parte”. Observăm că din aceste dispoziţii rezultă faptul că răspunderea statului este una directă, principală, obiectivă.
Acest fapt nu exclude răspunderea magistratului care se face vinovat la nivel subiectiv de eroarea judiciară
provocată, aceasta putând răspunde în subsidiar dar numai faţă de Stat, care are împotriva sa o acţiune în regres1447,
admisibilă în anumite condiţii speciale.
2.2.1. - Condiţiile particulare ale răspunderii Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare
2.2.2. - Răspunderea civilă subsidiară a magistraţilor
2.2.3. - Practică judiciară relevantă

Ioan Adam

Note de subsol:
Art. 96 cuprinde următoarele dispoziţii:
„(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-
au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în
procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte
procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre
definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în
cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la
săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului,
reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6),
statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau
gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.”

360
Considerăm ca fiind important a prezenta conţinutul legal al acestor dispoziţii speciale de acordare de despăgubiri
cuprinse în Codul de procedură penală în Capitolul IV din Titlul IV al Părţii Speciale, ce tratează „Repararea pagubei
materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod
nelegal”, fiind lesne de înţeles de ce nu facem aici o analiză aprofundată acestor texte:
„Art. 504. Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei
(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma
rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia
i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de
revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire
penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de
revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă
de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
(4) Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia,
amnistia sau dezincriminarea faptei.
Art. 505. Felul şi întinderea reparaţiei
(1) La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a  restrângerii de libertate
suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui
libertate a fost restrânsă.
(2) Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea
pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel
privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistentă socială şi medicală.
(3) Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se
calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate.
(4) Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Art. 506. Acţiunea pentru repararea pagubei
(1) Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivitart. 504, iar după moartea
acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
(2) Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de
judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504.
(3) Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie
domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.
(4) Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.
(5) Hotărârea este supusă numai recursului.
Art. 507. Acţiunea în regres
În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 506, cât şi în situaţia în care statul român a fost
condamnat de către o instanţă internaţională, acţiunea în regres împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă
neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune, este obligatorie.”
Ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, M.Of. nr. 135 din 31 mai 1994.
A se vedea, în acest sens: L. Pop, I.F. Popa, St.I. Vidu, op. cit., p. 526.

2.2.1.

Condiţiile particulare ale răspunderii Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare

Din economia textelor de lege mai sus prezentate şi pe alocuri reproduse integral, putem extrage următoarele
aspecte particulare:
1. răspunderea faţă de persoana prejudiciată angajată împotriva Statului este una fundamentată pe un temei obiectiv,
este o răspundere specială, directă şi independentă de vinovăţia magistratului ori a altei persoane care a determinat
sau a produs prejudiciul prin eroarea judiciară;
2. răspunderea pentru repararea prejudiciului pentru eroarea judiciară de natură patrimonială este în opinia noastră şi
a mai multor doctrinari1448, o răspundere civilă delictuală. Aceasta se angajează în cazul îndeplinirii cumulative
a condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie respectiv în prezenţa:
- prejudiciului patrimonial sau moral cert;

361
- a faptei ilicite prejudicioase constatată în cadrul exercitării serviciului public de justiţe prin eroarea judiciară
săvârşită;
- raportului de cauzalitate dintre prejudiciul suferit de justiţialbil şi eroarea judiciară.
În doctrina1449 de drept administrativ s-a mai afirmat cu tărie şi faptul că răspunderea patrimonială a statului pentru
astfel de erori ar fi o răspundere administrativă, de drept public. Aşa cum am arătat la începutul acestei secţiuni,
opinia pe care o reiterăm este cea conform căreia avem de a face cu o răspundere specială civilă delictuală, cu
anumite particularităţi de drept administrativ, de drept public;
3. având ca fundament obligaţia de garanţie a Statului în riscul de activitate a procesului de înfăptuire a justiţiei
precum şi a principiului divizării puterii în Stat, răspunderea civilă delictuală specială a acestuia este una obiectivă.
Justiţiabilul nu trebuie sa probeze deci vinovăţia Statului ca subiect direct al erorii judiciare;
4. aşa cum am prezentat mai sus, în condiţiile prevăzute de art. 507 C.proc.pen., respectiv a dispoziţiilor art. 96 alin.
(7) din Legea nr. 303/2004, în cazul în care Statul prin Ministerul Finanţelor Publice, a reparat prejudiciul, va regresa
în mod obligatoriu „împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare
de daune”.
Spre deosebire de sfera dreptului penal unde prin erori judiciare se pot afecta ireparabil valori ca sănătatea, libertatea
şi chiar viaţa cetăţenilor, unde întâlnim o vastă jurisprudenţă (în ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile
delictuale speciale a Statului), în sfera cauzelor civile, comerciale sau de contencios administrativ observăm o lipsă
de iniţiativă civică în a atrage răspunderea acestui garant al înfăptuirii justiţiei pentru aceste erori. Este oare o lipsă
vădită de interes, o lipsă de informare, o indiferenţă faţă de valorile preponderent materiale asupra cărora instanţele
se pronunţă în astfel de dosare?! Nu vom încerca să dăm noi răspunsul acestor întrebări în prezentul studiu.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea: L. Pop, I.F. Popa, St.I. Vidu, op. cit., p. 526; I. Petre, Consideraţii în legătură cu răspunderea
patrimonială a statului şi a judecătorilor şi procurorilor pentru erori judiciare, în lumina dispoziţiilor constituţionale şi
legale, Dreptul nr. 9/2005, p. 99; R. Iosof, Consideraţii asupra naturii juridice a răspunderii statului pentru erori
judiciare, R.R.D.P.nr. 4/2009, p. 103-109; L.R. Boilă, op. cit., p. 412-417, apudL. Pop, I.F. Popa, St.I. Vidu,op. cit., p.
526,527.
A se vedea, în acest sens, argumentele exprimate în: A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a 4-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 462-463; D.A. Tofan, Drept administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.

2.2.2.

Răspunderea civilă subsidiară a magistraţilor

Condiţiile speciale de răspundere patrimonială a judecătorilor şi procurorilor sunt prevăzute, aşa cum am putut
vedea, de art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 , respectiv, de art. 507 C.proc.pen. Această răspundere se
raportează în mod nemijlocit la răspunderea Statului, fiind una subsidiară. Din aceste texte legale putem extrage
următoarele idei:
1. Statul este singurul care are calitatea de a regresa împotriva magistratului, după ce a reparat prejudiciul la care
a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, prejudiciu cauzat justiţiabilului urmare a erorii judiciare
a magistratului;
2. Regresul Statului împotriva magistratului va fi admis în condiţiile în care se probează faptul că magistratul a produs
prejudiciul prin eroarea judiciară săvârşită, „acţionând cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă.”
Pentru a înţelege aceşti termeni va trebui să ne raportăm la constatarea „relei-credinţe” a magistratului în cadrul unui
proces penal declanşat ca urmare a unei fapte în legătură cu procesul în care este implicat justiţiabilul vătămat,
finalizat prin condamnarea magistratului, ori prin raportare la sancţiunea disciplinară aplicată acestuia din urmă, ca
urmare a comportamentului său în cursul procesului în legătură cauzală cu prejudiciul erorii judiciare.
Şi termenul de „gravă neglijenţă” rămâne nedefinit, ci lăsat la aprecierea instanţei. Acea „culpa lata”, neglijenţă crasă
este asimilată lipsei totale de pregătire profesională şi competenţă a magistratului.
3. Ca un element de accelerare a procesului de sancţionare a magistratului responsabil de eroarea judiciară se
fixează un termen special de prescripţie de un an pentru acţiunea subsidiară de regres a Statului [conform art. 96
alin. (7) din Legea nr. 303/2004].
4. În condiţiile art. 507 C.proc.pen., acţiunea Statului este „obligatorie” nu numai împotriva magistraţilor, ci împotriva
oricărei persoane fie ea aparţinătoare personalului auxiliar, fie expert, etc., care „cu rea-credinţă sau din gravă

362
neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune.” Tot în acelaşi spirit sunt şi prevederile art. 1384 alin. (2)NCC .
1450

5. Prin această răspundere subsidiară materializată prin promovarea acţiunii în regres, (obligatorii în condiţiile arătate
mai sus), a cărui titular poate fi doar Statul (şi într-un termen special de un an), se dă eficienţă şi calitate procesului
de înfăptuire a justiţiei, şi nu se lasă astfel la îndemâna oricărui justiţiabil care se consideră prejudiciat de activitatea
unui magistrat, de a-i intenta în mod nemijlocit un proces în atragerea răspunderii acestuia.
Această garanţie a regresului Statului sub aspect pecuniar (civil, dar şi disciplinar), îndreptată împotriva magistratului,
poate fi asociată unei săbii care stă deasupra capului acestuia şi care îl determină să fie şi mai responsabil, cu un rol
activ şi mai evident, şi mai implicat în analiza detaliilor cauzelor şi sarcinilor cu care a fost învestit, centrându-şi şi mai
pregnant atenţia asupra respectării legii, corectei interpretări şi aplicări a acesteia, asigurând de probitate morală,
etică, independenţă şi imparţialitate.

Ioan Adam

Note de subsol:
„Când cel care răspunde de fapta altui este statul, Ministerul Finanţelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe
cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit
legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu”. Din acest nou text de lege se valorifică dispoziţiile legii speciale în
scopul sancţionării pecuniare obligatorii a persoanei responsabile de angajarea patrimonială a răspunderii Statului
prin Ministerul Finanţelor Publice, al cărui buget nu trebuie să sărăcească prin faptele prejuicioase ale subordonaţilor
săi.

2.2.3.

Practică judiciară relevantă

În cele ce urmează, pentru o mai bună înţelegere a principiilor angajării răspunderii civile delictuale speciale
a Statului, vom expune cu titlu de exemplu o acţiune privind obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor
Publice la plata de daune morale pentru imposibilitatea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti.
Aşa cum am prezentat în cursul prezentei secţiuni, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să
facă proba elementelor răspunderii: prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăţie, pornind de la fapta
organelor persoanei juridice. Or, în speţă, reclamantul invocă prejudiciul decurgând din insolvabilitatea debitorului
său, ceea ce constituie cauza proximă anterioară în justificarea rezultatului păgubitor (caz în care răspunderea
statului este exclusă), insolvabilitate care însă, în lanţul cauzal, potrivit susţinerilor aceluiaşi reclamant, ar putea fi
determinată şi de inacţiunea organelor judiciare sau dispunerea tardivă a măsurilor asigurătorii care i-ar fi asigurat
realizarea creanţei la momentul obţinerii titlului executoriu.
În acest context, devine evident că răspunderea statului pentru faptă proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului
comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii şi, prin urmare,
prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Raporturile dintre stat şi puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituţional, şi subordonat
acestora, prin lege organică, respectiv, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Cu toate că prezenta cauză1451 a fost soluţionată în temeiul dispoziţiilor anterioare intrării în vigoare a Noului Cod civil
(cu consecinţele juridice şi procedurale aferente), considerăm că problemele ridicate aici asupra cărora s-a pronunţat
Înalta Curte1452, constituie un puternic suport informaţional şi jurisprudenţial pentru a ne susţine tezele prezentate în
prezenta lucrare.

Ioan Adam

Note de subsol:
I.C.C.J, s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 3027/2010, http://www.scj.ro/SC%20rezumate% 202010/SC%20dec%20r
%203027%202010.htm, 2012/06/20.
I.C.C.J, s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 3027 din 14 mai 2010:
„Prin cererea înregistrată sub nr. 3175/3/2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a Civilă, la data de
29.01.2009, reclamantul O.O. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, solicitând

363
instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de
daune. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentinţa penală nr. 122 din 13 iunie 2007, pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti, devenită titlu executoriu, pârâtul H.O. a fost obligat să îi plătească suma de 2.000.000
euro, însă această hotărâre nu a putut fi pusă în executare, întrucât la momentul la care hotărârea a devenit
executorie, în patrimoniul lui O.H. nu au mai fost găsite bunuri ce ar fi putut fi valorificate, acesta fiind insolvabil, iar
dosarul de executare silită a fost închis. Prin sentinţa civilă nr. 682 din 15 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-
a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi, în consecinţă,
a respins cererea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Pentru a pronunţa această
soluţie, prima instanţă a reţinut că în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pârâtul a arătat, în esenţă,
că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, potrivit cu care, statul nu răspunde
pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat dacă
sunt persoane juridice; or, în speţă, reclamantul a susţinut că Ministerul Public şi Ministerul Justiţiei sunt persoanele
juridice care şi-au îndeplinit în mod defectuos activitatea, acestea fiind cele care, prin fapta lor, au adus prejudicii
reclamantului. Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale analizate, prima instanţă a reţinut că reclamantul justifică
formularea cererii sale împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor, în considerarea faptului că debitorul său,
H.O., nu a putut fi executat silit, întrucât la momentul solicitării punerii în executare a titlului executoriu, acesta era
insolvabil, insolvabilitate ce a fost posibilă, urmare lipsei de diligenţă a autorităţilor statului în indisponibilizarea
patrimoniului debitorului. Tribunalul a constatat că raportul juridic obligaţional născut din sentinţa penală nr.
122/13.06.2007, a stabilit în favoarea reclamantului un drept de creanţa împotriva numitului H.O., iar nu împotriva
Statului prin Ministerul Finanţelor, apreciindu-se că în cauză nu există identitate între persoana chemată în judecată
şi cea ţinută de obligaţia de despăgubire, respectiv, cea care a comis fapta cauzatoare de prejudicii. Pe de altă parte,
nu s-ar putea reţine nici că ar exista vreo obligaţie a pârâtului de a-l garanta pe reclamant pentru prejudiciul creat,
reclamantul arătând persoanele care, în opinia sa, se fac vinovate de imposibilitatea executării titlului executoriu, deci
a persoanelor care au comis fapta cauzatoare de prejudicii, astfel că Statul nu poate răspunde pentru fapta comisă
de o altă persoană. Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel prin care a criticat hotărârea pentru
nelegalitate şi netemeinicie. Astfel, a susţinut că, potrivit art. 48 din Constituţie, Statul răspunde patrimonial pentru
prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar contenciosul constituţional, prin Decizia nr. 45/1998, a stabilit principiul
responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele
penale, principiu ce trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori. De asemenea, apelantul a invocat şi
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care s-a pronunţat în sensul că statul răspunde pentru erorile
judiciare şi are apoi dreptul la regres împotriva acelora găsiţi vinovaţi, conform Protocolului VII la Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, coroborat cu art. 14 din Convenţie. Apelantul a mai arătat că în cazul de faţă, refuzul agenţilor
statului de a institui măsurile asigurătorii asupra bunurilor învinuitului, este situaţia ce i-a permis lui H.O. înstrăinarea
averii sale, astfel că, statului îi revine răspunderea patrimonială pentru imposibilitatea punerii în executare de către
partea vătămată, a titlului executoriu rezultând din procesul penal. Prin decizia civilă nr. 505 din 21 octombrie 2009,
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant; a desfiinţat sentinţa şi
a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea fondului. Pentru a pronunţa această decizie,
instanţa de apel a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamant a solicitat obligarea Statului Român
prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune, invocând dispoziţiile art. 998-
999 Cod civil, referitoare Ia răspunderea civilă delictuală şi arătând că a suferit un prejudiciu ca urmare a faptului că
nu a fost posibilă punerea în executare a sentinţei penale nr. 122 din 13 iunie .2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia
I Penală, definitivă şi irevocabilă, întrucât nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru conservarea bunurilor şi banilor
inculpatului H.O. Instanţa de apel a reţinut că din petitul cererii de chemare în judecată, rezultă că apelantul
reclamant a invocat răspunderea civilă delictuală a Statului Român în temeiul prevederilor art. 998-999 Cod civil,
susţinând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale: fapta delictuală ce aparţine prepuşilor statului,
prejudiciul care i-a fost cauzat, culpa prepuşilor statului şi legătura de cauzalitate dintre faptele evocate şi prejudiciu.
Instanţa de apel a apreciat că admiţându-se excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, Statul Român prin
Ministerul Finanţelor, prima instanţă a ignorat prevederile art. 48 din Constituţia României, din care rezultă că Statul
prin Ministerul Finanţelor răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate pentru erori judiciare, iar în speţă, s-a
invocat răspunderea civilă delictuală a statului, în calitatea sa de comitent ce răspunde pentru prepuşii săi. Curtea de
apel a reţinut, totodată, că în cauza de faţă nu au fost invocate dispoziţiile art. 504 Cod procedură penală şi în mod
greşit tribunalul a apreciat în sensul lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, cu încălcarea prevederilor art.
48 din Constituţia României, întrucât prevederile art. 37 din Decretulnr. 31/1954 nu sunt aplicabile în speţă, deoarece,
potrivit dispoziţiilor constituţionale, nu poate fi antrenată răspunderea instituţiilor statului, respectiv a Ministerului
Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti. Prin urmare, tribunalul avea obligaţia de a analiza cauza, în raport de temeiul
juridic invocat, respectiv dispoziţiile art. 998-999 Cod civil, motiv pentru care, în temeiul art. 297 alin. (1) Cod
procedură civilă, apelul reclamantului a fost admis, sentinţa atacată fiind desfiinţată cu trimiterea cauzei pentru
continuarea judecăţii, la prima instanţă; s-a stabilit că în rejudecare, tribunalul va analiza temeiul juridic al acţiunii
formulate şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a invocat prin cererea de chemare în
judecată, temei juridic ce nu a fost analizat. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Statul Român prin
Ministerul Finanţelor Publice a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurentul susţine că motivarea instanţei de apel este lipsită de temei juridic deoarece textele la care s-a făcut

364
referire nu mai sunt în vigoare, iar pe de altă parte, s-a făcut trimitere la norme care nu au legătură cu obiectul cererii
deduse judecăţii. Invocarea dispoziţiilor art. 48 din Constituţia României, referitoare la problema familiei, iar nu la
răspunderea statului pentru erori judiciare, este neavenită, întrucât un atare raport juridic nu a fost dedus judecăţii.
Chestiunea răspunderii Statului pentru erori judiciare este reglementată în art. 52 din Constituţie, conform
renumerotării legii fundamentale de după revizuirea Constituţiei, aprobate prin Legea 429/2003. Astfel, art. 52 alin.
(1) din Constituţie prevede: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat
funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă”. Pe de altă parte, art. 96 din Legeanr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare prevede că: „Statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu
înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.
Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în
procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală. Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor
materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, nu se va putea exercita decât în
cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz,
a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de
natură să determine o eroare judiciară.” Faţă de textele anterior redate, recurentul susţine că răspunderea specială
a Statului (care exclude răspunderea instituţiilor sale), poate fi antrenată în condiţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia
României, republicată, numai în cazul unor erori judiciare, nu şi în alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres de
legiuitor. Aşadar, răspunderea Statului poate fi antrenată în condiţiile prevăzute de art. 504 Cod de procedură penală
sau în cazul care printr-o hotărâre definitivă, s-a instituit răspunderea penală sau disciplinară, după caz,
a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau din gravă
neglijenţă şi dacă această faptă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Cum în cauza dedusă judecăţii nu
se verifică niciuna dintre ipotezele anterior expuse, şi cum temeiul juridic invocat de reclamant îl constituie dispoziţiile
art. 998-999 Cod civil, concluzia instanţei de apel în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive
a Statului Român cu încălcarea dispoziţiilor "art. 48 din Constituţia României" care prevăd că statul răspunde
patrimonial pentru erorile judiciare, este eronată şi lipsită de fundament. Recurentul mai învederează că instanţa de
fond a reţinut în mod corect faptul că în speţă nu există o obligaţie de garanţie a pârâtului faţă de prejudiciul ce i-a
fost creat cu atât mai mult cu cât chiar reclamantul a arătat persoanele care se fac vinovate imposibilitatea executării
titlului executoriu, deci a persoanelor care, în accepţiunea sa, au comis fapta cauzatoare de prejudiciu. Fiind
o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil care instituie răspunderea pentru fapta proprie, instanţa de
fond în mod corect a analizat dacă există identitate între persoana chemată în judecată şi cea ţinută de obligaţia de
despăgubire, respectiv, cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu, aşa încât, într-o astfel de cerere nu pot fi
analizate condiţiile răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, aşa cum greşit a reţinut
instanţa de apel. Fără a mai lua în considerare faptul că statul are o răspundere specială numai în ceea ce priveşte
erorile judiciare,răspunderea comitentului pentru fapta prepusului poate fi atrasă numai în condiţiile prevăzute art.
1000 alin. (3) Cod civil, iar în astfel de acţiuni este necesar să se verifice dacă în persoana prepusului sunt întrunite
condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 998-999 Cod civil, precum şi condiţiile speciale privind
existenţa raportului de prepuşenie şi a săvârşirii faptei în funcţiile încredinţate. Or, în speţa de faţă nici nu ar putea fi
analizată îndeplinirea condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie a prepusului, câtă vreme acesta nu a fost atras în
judecată. Recurentul mai învederează că instanţa de apel apreciază în mod contradictoriu, pe de o parte, că instanţa
fondului nu a analizat speţa în raport de dispoziţiile art. 998-999 Cod civil (ceea ce impune rejudecarea cauzei), iar pe
de altă parte, se impută aceleiaşi instanţe faptul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului
Român cu încălcarea prevederilor art. 48 din Constituţia României; în plus, s-a mai reţinut că şi dacă nu au fost
invocate în mod expres dispoziţiile art. 504 Cod procedură penală, se putea proceda la stabilirea temeiului de drept
în funcţie de motivarea în fapt a acţiunii. În aceste condiţii, indicaţiile stabilite prin decizia recurată pentru instanţa de
rejudecare, sunt imposibil de urmat, întrucât răspunderea specială a statului prevăzută de art. 52 alin. (3) din
Constituţia României poate fi analizată numai în condiţiile în care se invocă eroarea judiciară, nu şi în cazurile în care
se solicită repararea unui prejudiciu în condiţiile dreptului comun, reprezentat de reglementările art. 998-999 Cod
civil. În baza art. 306 alin. (3) Cod procedură civilă, Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt susceptibile de
încadrare în ipoteza art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă. Recurentul mai susţine că în doctrină s-a conturat opinia
potrivit căreia, referitor la răspunderea în materie a statului sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia
cărora el are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Statul nu este
responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi care primesc o delegaţie de suveranitate,
deoarece aceştia, în ce priveşte modul de a o aduce la îndeplinire, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de
autoritatea statului. Practic, ceea ce se afirmă în doctrină este în concordanţă cu dispoziţiile art. 35 din Decretulnr.
31/1954, potrivit cărora „persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele
juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice
însăşi. Faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul
exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana
juridică, cât şi faţă de cel al treilea.” Contrar afirmaţiilor intimatului-reclamant, statul nu răspunde pentru pagubele
produse printr-una din formele de exercitare a autorităţii sale, chiar dacă din Constituţia României rezultă că Statul

365
Român garantează, printre alte valori fundamentale, şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Atâta vreme cât prin legea
fundamentală se prevede că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor sale -
legislativă, executivă şi judecătorească, în cadrul democraţiei constituţionale, înseamnă că fiecare putere din stat are
răspunderea ei distinctă. Singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a statului este cel reglementat
în art. 52 alin. (3) din Constituţie, iar aceasta poate fi stabilită numai condiţiile legii, iar în cauza dedusă judecăţii nu
se verifică o astfel de situaţie pentru a deveni aplicabile normele de excepţie invocate anterior. Intimatul reclamant nu
a formulat întâmpinare la motivele de recurs şi nu au fost administrate alte probe dintre cele permise de dispoziţiile
art. 305 Cod procedură civilă.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Înalta Curte constată că prin decizia recurată, instanţa de apel nu a confirmat excepţiei lipsei calităţii procesuale
pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, stabilind, în esenţă, că prima instanţă nu a analizat
cererea de chemare în judecată în raport de temeiul juridic invocat - art. 998, art. 999 Cod civil, admiţând în mod
greşit excepţia, cu încălcarea dispoziţiilor art. 48 din Constituţia României (în realitate, referirea vizând prevederile
art. 52 din legea fundamentală, urmare a renumerotării textelor, după revizuirea aprobată prin Legea 429/2003, cum
corect susţine recurentul) şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954. Este real că prin cererea
de chemare în judecată reclamantul, solicitând obligarea Statului Român la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de
daune, a invocat ca temei juridic al cererii prevederile art. 998-999 Cod Civil, după cum prin concluziile scrises-a
prevalat de dispoziţiile art. 48 din Constituţie, precizarea anterioară cu privire la textul corect fiind, din nou, aplicabilă.
Aşa cum au reţinut instanţele de fond, cererea reclamantului a fost generată de imposibilitatea punerii în executare
a titlului executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 122 din 13 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia I Penală, învestită cu formulă executorie, hotărâre prin care, pe latură civilă, inculpatul H.O. a fost obligat la
2.000.000 euro cu titlu de despăgubiri morale către intimatul reclamant O.O.; s-a susţinut că nerealizarea creanţei
sale se datorează insolvabilităţii debitorului, stare creată ca urmare a inacţiunii organelor judiciare în dispunerea sau
dispunerea cu întârziere a unor măsuri asigurătorii adecvate în timpul procesului penal, care ar fi putut preîntâmpina
această situaţie. Ca atare, intimatul reclamant se consideră îndrituit să se îndrepte cu acţiune în pretenţii împotriva
Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cerere având un temei delictual - art. 998, 999 Cod civil.
Mecanismul antrenării răspunderii Statului în baza unei răspunderi civile delictuale pentru faptă proprie este însă
insuficient explicitat de reclamant, iar instanţele de fond nu au identificat în mod neechivoc normele de drept
aplicabile şi nici nu au pretins părţii acele precizări care să fie utile în calificarea juridică a raportului dedus judecăţii,
deşi art. 129alin. (4) Cod procedură civilă prevede: „Cu privire la situaţia de fapt şi motivare în drept pe care părţile le
invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii,
oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt
menţionate în cerere sau în întâmpinare.”
Se constată că răspunderea fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru faptă proprie, în dreptul român,
este reglementată de dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 care prevăd: „Actele juridice
făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organe sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul
exercitării funcţiei lor.”
Prin urmare, conform normelor citate, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi
angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor fi săvârşit o  faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii. Prin gradul lor de generalitate, reiese că dispoziţiile legale anterioare nu exclud din sfera lor
de reglementare nici statul, fie că este vorba despre ipostaza sa de subiect de drept public, fie de cea de subiect de
drept privat, putându-se conchide că normele Decretului nr. 31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii
civile delictuale (ce interesează în speţă) a persoanelor juridice, deci, şi a statului.
Pe de altă parte, în contextul regimului juridic al răspunderii Statului pentru faptă proprie, trebuie menţionată excepţia
stabilită prin dispoziţiile art. 37 alin. (1) din acelaşi act normativ (aşa cum corect a observat prima instanţă), potrivit
cărora Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor de stat..., dacă ele sunt persoane juridice. Instituirea prin lege
a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârşită de organele sale, constituie
o măsură de protecţie pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana
juridică însăşi, ceea ce, în concepţia Decretului nr. 31/1954, nu exclude răspunderea persoanei sau persoanelor
fizice care intră în componenţa organelor persoanei juridice. Acestea au o răspundere proprie pentru faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii, răspundere care funcţionează atât faţă de persoana juridică, precum şi faţă de victima
prejudiciului, sens în care dispune art. 35 alineatul final din Decret. Dat fiind acest din urmă text, reiese că victima
prejudiciului este cea care are alegerea chemării în judecată fie a persoanei juridice, fie a acesteia, în solidar cu
persoanele fizice care, acţionând ca organe ale persoanei juridice, au săvârşit fapta ilicită, fie doar a acestor
persoane fizice. În cazul în care persoana juridică achită despăgubirile celui prejudiciat, ea are dreptul să se întoarcă
printr-o acţiune în regres împotriva persoanelor fizice din componenţa organelor sale de conducere, pe temeiul art.
1108 pct. 3 Cod civil. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru faptă proprie, reiese că
ea constituie în realitate o ficţiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece

366
persoana juridică nu este decât o noţiune, un concept juridic, prin urmare, o abstracţie fără voinţă proprie care să
genereze fapte proprii, licite sau ilicite.
Potrivit celor anterior redate, se constată că pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă
proba elementelor răspunderii: prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăţie, pornind de la fapta organelor
persoanei juridice.
Or, aşa cum a fost concepută cererea de chemare în judecată, reiese că reclamantul invocă prejudiciul decurgând
din insolvabilitatea debitorului său, ceea ce constituie cauza proximă anterioară în justificarea rezultatului păgubitor
(caz în care răspunderea statului este exclusă), insolvabilitate care însă, în lanţul cauzal, potrivit susţinerilor aceluiaşi
reclamant, ar putea fi determinată şi de inacţiunea organelor judiciare sau dispunerea tardivă a măsurilor asigurătorii
care i-ar fi asigurat realizarea creanţei la momentul obţinerii titlului executoriu.
În acest context, contrar celor reţinute de instanţa de apel, devine evident că răspunderea statului pentru faptă
proprie nu poate analizată fi potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice
speciale, derogatorii şi, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, cum corect
susţine recurentul.
Raporturile dintre stat şi puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituţional, şi, subordonat
acestora, prin lege organică, respectiv, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Art. 52 din Constituţie consacră tocmai „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”, iar alin. (3) (care
interesează cauza) dispune că statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului
este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau
gravă neglijenţă.
Din punct de vedere al legii speciale adoptate în aplicarea normei constituţionale, normele incidente cauzei sunt
prescrise de art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Prin urmare, instanţa de rejudecare va trebui să analizeze cererea de chemare în judecată în baza dispoziţiilor
anterior menţionate, dispoziţiile dreptului comun fiind aplicabile în completarea acestora, cu privire la condiţiile
generale de angajare a răspunderii statului, numai dacă legea specială nu conţine prevederi derogatorii.
Astfel, ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal
[art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004] sau în alte procese decât cele penale [alin. (4) din acelaşi text], în cel din
urmă caz, textul prevăzând o condiţie suplimentară, anume, aceea a stabilirii în prealabil printr-o hotărâre definitivă
a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau a procurorului, pentru o faptă săvârşită în cursul
procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Totodată, vor trebui observate şi celelalte cerinţe stipulate de textul indicat.
În plus, în completarea condiţiilor din norma specială, trebuie menţionat că reclamantul este ţinut să probeze celelalte
elemente ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre eroarea judiciară (fapta ilicită) şi
rezultatul vătămător şi vinovăţia autorului faptei (în măsura în care s-ar aprecia că vinovăţia ce ar fi stabilită prin
hotărârea definitivă de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului nu acoperă necesităţile de
probaţiune ale cauzei sub acest aspect).
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă a respins recursul ca
nefondat, instanţa de rejudecare urmând a avea în vedere dezlegările stabilite prin prezenta decizie, întrucât deşi
întemeiate criticile formulate de recurent în baza art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, astfel cum au fost recalificate,
ele nu sunt susceptibile de a infirma legalitatea soluţiei, astfel că aceasta nu se impune a fi modificată, ci au condus
doar la înlăturarea contradicţiilor din considerentele instanţei de apel.

2.3.

Răspunderea pentru daunele ecologice

2.3.1. Definiţie. Noţiune. Reglementare

Dauna ecologică în sens larg constă în atingerile aduse unor factori naturali, determinând astfel deteriorarea mediului
natural, a sănătăţii, vieţii şi bunurilor oamenilor, prin activităţi dăunătoare, agenţi poluanţi, dezastre sau accidente
ecologice. În acest sens „prejudiciul este efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor
sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre”, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) pct. 50
din O.U.G. nr. 195/2005 .
În sens restrâns, dauna ecologică denumită şi „prejudiciu asupra mediului” este definită în art. 2 alin. (1) pct. 22 din
O.U.G. nr. 195/2005 şi constă în „alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale şi
antropice ale mediului, reducerea diversităţii sau productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate,
afectarea mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului,
supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare

367
a teritoriului”. În acelaşi spirit sunt şi prevederile art. 2, pct. 12 şi 13 din O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de
mediu, care subliniază faptul că prejudiciul este „o schimbare negativă măsurabilă a unei resurse naturale sau
o deteriorare măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale, care poate surveni direct sau indirect,”care
generează un prejudiciu asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate, un prejudiciu asupra apelor ori un prejudiciu
asupra solului.
În funcţie de impactul direct sau indirect asupra mediului ori asupra omului, cunoaştem „daune ecologice pure” şi
„daune prin ricoşeu” care vizează bunurile, integritatea corporală, sănătatea şi chiar viaţa oamenilor ca urmare
a deteriorării mediului natural; ambele categorii făcând în mod imperativ necesar obiectul dezdăunării. În acest sens
avem prevederi foarte clare în cadrul dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005 precum şi în cadrul O.U.G. nr.
68/2007 care vizează reparaţia în cadrul „daunelor ecologice pure”, în timp ce pentru repararea prejudiciilor prin
ricoşeu asupra persoanelor fizice ori juridice de drept privat respectiv, a consecinţelor prejudiciului asupra mediului se
va face după regulile dreptului comun, în conformitate cu art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 68/2007.
2.3.2. - Natura juridică. Fundamentul răspunderii

Ioan Adam

2.3.2.

Natura juridică. Fundamentul răspunderii

Regimul răspunderii pentru daunele ecologice, pentru prejudiciile asupra mediului este unul special, fiind reglementat
de norme juridice atât de drept public cât şi de drept privat. Putem vorbi, deci, de o natură juridică mixtă, preventivă,
reparatorie, de drept civil dar şi de drept administrativ, problema fundamentării acestei răspunderi născând adevărate
controverse în timp, ajungând a se afirma că avem de a face cu o răspundere specială „de drept al mediului”1453.
Ceea ce trebuie însă să reţinem este faptul că „răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv,
independent de culpă”, aşa cum rezultă din art. 95 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005.
Elementele pe care se fundamentează răspunderea de tip obiectiv pentru daunele ecologice sunt:
riscul – generat de starea de pericol determinată de anumite activităţi economice pentru echilibrul ecologic. În acest
sens acest element trebuie evaluat, anticipat, asumat şi controlat pe întregul parcurs al investiţiei precum şi al
activităţii economice cu potenţial poluator;
hazardul – este acel element aleatoriu care se traduce prin incertitudinea efectelor poluante, distrugătoare ale unei
activităţi cu impact asupra mediului. În ceea ce priveşte anticiparea acestui element trebuie avut în calcul nivelul de
cunoştinţe de specialitate, stiinţifice, dar şi de factorii naturali care nu pot fi întru totul controlaţi;
garanţia – rezultantă a celor doi factori amintiţi mai sus.
În această materie vastă un loc important îl ocupă principiul precauţiei despre care am detaliat în secţiunile
anterioare, principiu care în acst domeniu reprezintă „obligaţia oricărei persoane care desfăşoară o anumită activitate
de a lua toate măsurile necesare şi posibile pentru prevenirea şi evitarea riscurilor incerte, dar potenţiale de prodcere
a unor prejudicii grave, uneori ireversibile, pentru viaţa şi sănătatea generaţiilor prezente şi viitoare, pentru meediul
natural şi pentru însăşi existenţa planetei”.1454
Susceptibilitatea de a se produce în viitor unele prejudicii ecologice determină o stare de pericol şi de incertitudine
care generează o obligaţie de garanţie obiectivă fundamentată pe riscul anumitor activităţi economice ori profesionale
de drept şi interes public ori privat, centrate pe principiul precauţiei care determină o anumită atitudine ori
comportament.
Dacă prin dispoziţiile art. 95 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2005 răspunderea civilă pentru daunele ecologice are un
fundament de tip obiectiv, cu titlu de excepţie, O.U.G. nr. 57/2007 prevede cazuri în care răspunderea poate avea un
caracter subiectiv, în special pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale, ipoteze în care
vinovăţia operatorului, a persoanei responsabile trebuie probată.

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Duţu, Prevenirea şi repararea pagubelor de mediu potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 68/2007,
Dreptul nr. 11/2007, p. 22-23.
C. Teleagă, Principiul precauţiei şi viitorul răspunderii civile, Revista Română de Drept al Mediului nr.1 (3), 2004, p.
49, citat în L. Pop, I.F. Popa, St.I. Vidu, op. cit., p. 545-546.

368
2.4.

Răspunderea pentru daune nucleare

2.4.1. Noţiune. Reglementare

Daunele nucleare reprezintă o specie a daunelor ecologice şi consituie obiectul preocupării cercetătorilor la nivel
mondial, dar şi a statelor care şi-au unit forţele în scopul prevenirii ori limitării efectelor dezastrelor provocate de acet
tip de materiale.
Pe plan internaţional, reglementări în acest domeniu întâlnim în Convenţia de la Viena din 1963 privind răspunderea
civilă pentru daune nucleare, Convenţia de la Paris şi Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Paris
1455
, încheiat la Viena în 21 septembrie 1988, documente prin care se impune şi implementează principiul răspunderii
civile obiective pentru daunele produse de accidentul nuclear produs în instalaţia exploatantului precum şi în timpul
transportului acelor materiale din ori către respectiva instalaţie.
În plan naţional reglementări în acest domeniu întâlnim în:
- Legea nr. 61/1974 cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul nuclear; 1456
- Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare 1457 ;
- Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare 1458 ;
- O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului în cadrul art. 45-48, Capitolul VII. „Regimul activităţilor nucleare”.
2.4.2. - Aspecte particulare ale răspunderii civile pentru daunele nucleare

Ioan Adam

Note de subsol:
Documente ratificate de România prin Legea nr. 106/1992, M.Of. nr. 258 din 15 octombrie 1992.
B.Of. nr. 136 din 2 decembrie 1974.
Republicată M.Of. nr. 552 din 27 iunie 2006.
Publicată în M.Of. nr. 818 din 19 decembrie 2001, modificată prin Legea nr. 115/2007 (M.Of. nr. 298 din 4 mai 2007).

2.4.2.

Aspecte particulare ale răspunderii civile pentru daunele nucleare

Pentru o înţelegere aprofundată a acestui tip de răspundere civilă specială, vom expune schematic elementele
particulare ale acesteia în raport cu răspunderea civilă delictuală – obiect al studiului nostru şi al prezentului capitol.
Astfel, prin cea mai de actualitate reglementare în domeniu, respectiv prin Legea nr. 703/2001 se impune Statului
anumite cazuri în care i se angajează răspunderea civilă delictuală obiectivă. În cele ce urmează vom enumera unele
din aceste condiţii speciale:
A. Aşadar, în conformitate cu art. 3 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 703/2001 , prin daună nucleară se înţelege:
„1. orice deces sau orice rănire;
2. orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
3. orice pierdere economică, care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire la pct. 1 şi 2, neinclusă în aceste
prevederi, dacă este suferită de o persoană îndreptăţită să ceară despăgubiri în ceea ce priveşte o astfel de pierdere;
4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii unui accident nuclear, dacă
o astfel de deteriorare este semnificativă, dacă astfel de mãsuri sunt luate sau urmeazã sa fie luate şi dacă nu sunt
incluse în pct. 2;
5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un interes economic faţă de orice utilizare a mediului înconjurător,
datorată deteriorării semnificative a mediului înconjurător şi dacă nu este inclusă la pct. 2;
6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri;
7. orice alta daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului înconjurător, dacă este admisă de
legislaţia privind răspunderea civilă a instanţei competente.”
B. Pentru a putea fi solicitată reparaţia, va trebui făcută dovada faptului că prejudiciile au fost urmarea accidentului
nuclear. Acesta este definit de art. 3 lit. a) din Legea nr. 703/2001 ca fiind „orice fapt sau orice succesiune de fapte

369
având aceeaşi origine, care cauzează o daună nucleară, iar cu privire la măsurile preventive, creează o ameninţare
gravă şi iminentă de producere a unei astfel de daune;
C. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 703/2001 1459, fundamentul răspunderii pentru daunele nucleare este de natură
obiectivă, de plin drept, fără a mai fi necesară probarea vinovăţiei. Aşa cum am arătat mai sus, acestă răspundere
are ca temei obligaţia de garanţie faţă de riscul de activitate cu potenţial prejudicios într-un grad ridicat. Această
obligaţie îi incumbă titularului autorizaţiei pentru desfăşurarea activităţilor nucleare, numit generic „operator”;
D. În ceea ce priveşte răspunderea, aceasta se angajează exclusiv în sarcina operatorului instalaţiei nucleare în
condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 703/2001 1460 .
E. Solidaritatea răspunderii faţă de victimă sau victime, a mai multor titulari de autorizaţie de operatori poate fi
angajată în condiţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 703/2001 , în condiţiile în care nu este posibil să se determine
partea din daună de care se face vinovat fiecare operator.
F. Prin Legea nr. 115/2007 din 27.04.2007 1461 pentru modificarea art. 4 1 din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea
civilă pentru daune nucleare s-a introdus art. 4 1, articol unic prin care s-a dorit suplimentarea garanţiilor cu concursul
Statului1462 pentru aceste daune de o însemnătate şi o gravitate deosebită, astfel:
„(1) Statul răspunde pentru dauna nucleară, dacă aceasta:
a) este rezultatul direct şi nemijlocit al unui act de terorism în domeniul nuclear;
b) este rezultatul direct şi nemijlocit al unui accident nuclear, în toate situaţiile prevăzute la art. 4 în care operatorul
unei instalaţii nucleare nu este în măsură să obţină acoperire de pe piaţa naţională şi/sau internaţională a asigurărilor
de răspundere civilă pentru daune nucleare sau o altă garanţie financiară corespunzatoare.
(2) Operatorul unei instalaţii nucleare aflat în situaţia prevazută la alin. (1) lit. b) este obligat să probeze în faţa
autorităţii naţionale competente imposibilitatea de a obţine respectiva acoperire din partea asiguratorilor specializaţi
în acoperirea riscurilor de răspundere civilă pentru daune nucleare.
(3) Despăgubirile pentru daunele nucleare prevăzute la alin. (1), stabilite conform prevederilor legale, sunt suportate
de stat, din fonduri publice.”
G. În ceea ce priveşte exonerarea de răspundere a operatorului, aceste cazuri sunt prevăzute de art. 5 alin. (1) din
Legea nr. 703/2001 care prevede faptul că în condiţiile în care „operatorul face dovada că dauna nucleară a rezultat,
în totalitate sau în parte, dintr-o neglijenţă gravă a persoanei care a suferit-o ori că acea persoană a acţionat sau
a omis să acţioneze, cu intenţia de a cauza o dauna, instanta competentă poate să îl exonereze pe operator, în
totalitate sau în parte, de obligaţia repararii daunei suferite de aceasta persoana. Mai departe în art. 5 alin. (2) din
Legea nr. 703/2001 sunt prezentate ale cazuri de exonerare care privesc ipotezele producerii daunei nucleare ca
urmare a unor „acte de conflict armat, război civil, insurecţie sau ostilitate”.
H. Acţiunea pentru obţinerea despăgubirilor se prescrie în termenul general de trei ani, care curge de la data de la
care victima accidentului nuclear a cunoscut sau trebuia să cunoască dauna şi identitatea operatorului responsabil de
producerea acestuia [conform art. 12 alin. (2) din Legea nr. 703/2001] .
Alte termene, sunt prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 703/2001 , respectiv: „Dreptul la despăgubire împotriva
operatorului se prescrie dacă o acţiune nu este intentată în decurs de:
a) 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de deces sau rănire potrivit art. 3 lit.
d) pct. 1;
b) 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de celelalte daune nucleare potrivit art.
3 lit. d) pct. 2-5 şi 7;
I. Pentru a fi autorizaţi, toţi operatorii de instalaţii şi materiale nucleare au ogligaţia legală de a se asigura pentru
răspunderea civilă pentru daune nucleare;
J. Chiar dacă victima este contractanta unei asigurări de persoane, unei asigurări sociale, sau pentru accidente de
muncă ori boli profesionale, indemnizaţia cuvenită de la aceşti asiguratori nu se suprapune cu cea la care este
îndrituită să o obţină de la operatorul responsabil de dauna nucleară, ci se cumulează cu aceasta, reparaţia de la
operator fiind una integrală, chiar dacă o primeşte prin asiguratorul acestuia din urmă.
K. În ceea ce priveşte regresul, operatorul se poate îndrepta împotriva salariaţior acestuia sau altor persoane care se
fac vinovaţi de producerea daunei, în condiţiile în care acest drept este prevăzut în contract, ori dacă acest
eveniment prejudicios s-a produs prin intenţia directă de a-l provoca fie printr-o acţiune fie printr-o inacţiune. Mai mult,
în condiţiile art. 8 din Legea nr. 703/2001, se poate regresa împotriva Statului în limitele alocate din fondurile publice
pentru astfel de daune.

Ioan Adam

Note de subsol:

370
„Operatorul unei instalaţii nucleare răspunde obiectiv şi exclusiv pentru orice dăuna nucleară, dacă s-a dovedit a fi
provocată de un accident nuclear (...)”.
„În cazul unui accident nuclear survenit în timpul transportului de materiale nucleare răspunderea civilă pentru daune
nucleare revine în întregime transportatorului, care va fi considerat operator în sensul prezentei legi, la cererea sa şi
cu consimţământul operatorului instalaţiei.”
M.Of. nr. 298 din 4 mai 2007.
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată a rolului Statului ca garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, redăm
integral „Expunerea de motive” pentru modificarea art. 4 din Legea nr. 703/2001, din care putem extrage pe lângă
instoricul reglementării acestui domeniu sensibil, importanţa Statului în garantarea reparaţiei prejudiciilor rezultate din
accidente nucleare:
„EXPUNERE DE MOTIVE
Prin Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare s-a reglementat în mod unitar şi modern,
pentru prima dată în legislaţia românească, regimul juridic general al răspunderii civile pentru repararea daunelor
rezultate din activităţile de utilizare a energiei nucleare în scopuri paşnice. În fapt, prin această lege s-au preluat în
legislaţia naţională principiile instituite prin Convenţia de la Viena privind răspunderea civilă pentru daune nucleare,
convenţie la care şi România a aderat prin Legea nr. 106/1992, precum şi principiile Protocolului de amendare
a Convenţiei de la Viena, adoptat la Viena la data de 12 septembrie 1997 şi ratificat de către România prin Legea nr.
203/1998.
Legea nr. 470/2004 prevede că statul răspunde pentru dauna nucleară, care este rezultatul direct şi nemijlocit al unui
act de terorism în domeniul nuclear, situaţie în care despăgubirile legate de daune nucleare rezultate în urma
săvârşirii unor acte de terorism în domeniul nuclear, stabilite conform prevederilor legale, sunt suportate de către stat,
din fonduri publice.
Măsura adoptată la acel moment a avut un caracter de excepţionalitate, datorită necesităţii „promovării unor măsuri
de maximă urgenţă cu privire la prevenirea şi combaterea terorismului în domeniul nuclear, pentru protecţia
obiectivelor majore din domeniul nuclear”.
În concret, la acea dată, piaţa internaţională a asigurărilor în domeniul nuclear nu era în măsură să asigure
operatorilor de instalaţii nucleare acoperirea unui astfel de risc, şi anume riscul de terorism nuclear, ipoteză în care
numai statul putea interveni pentru acoperirea acestui risc specific.
De asemenea, nu exista disponibilă nici o altă formă de garanţie financiară care să poată acoperi un astfel de risc.
La ora actuală, contextul pieţei internaţionale a asigurărilor de răspundere civilă pentru daune nucleare este unul
destul de complex, în principal datorită faptului că, pe lângă Protocolul de amendare a Convenţiei de la Viena, a intrat
în vigoare, pentru ţările membre ale O.E.C.D., Protocolul de amendare a Convenţiei de la Paris privind răspunderea
civilă pentru daunele nucleare, convenţia „soră” a Convenţiei de la Viena.
Regimul internaţional al răspunderii civile pentru daune nucleare este guvernat de două convenţii internaţionale, şi
anume: Convenţia de la Paris, sub egida O.E.C.D., aşadar aplicabilă ţărilor membre ale O.E.C.D., şi Convenţia de la
Viena, sub egida Agentiei Internaţionale pentru Energie Atomică ,A.I.E.A., de la Viena şi, în consecinţă, aplicabilă
ţărilor membre ale A.I.E.A. şi care nu sunt, în acelaşi timp, şi părţi la Convenţia O.E.C.D. de la Paris.
România face parte din această ultimă categorie. În ceea ce priveşte Convenţia de la Paris, noile limite ale
răspunderii civile pentru daune nucleare, impuse prin Protocolul de amendare, sunt substanţial crescute – în speţă,
nivelul minim al răspunderii civile a devenit 700 milioane de euro. De asemenea, atât Protocolul de amendare
a Convenţiei de la Paris, cât şi Protocolul de amendare a Convenţiei de la Viena, au modificat substanţial definiţia
noţiunii de „daună nucleară”, în sensul extinderii acestei noţiuni – aspecte preluate şi de Legea nr. 703/2001. 
În cazul concret al legislaţiei naţionale, aşadar în acord cu prevederile Protocolului de amendare a Convenţiei de la
Viena, prin „daună nucleară” se înţelege orice deces sau orice rănire, orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor,
orice pierdere economică decurgând din cele două categorii de daune anterior citate, costul măsurilor de refacere
a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii unui accident nuclear, orice pierdere a veniturilor care derivă
dintr-un faliment economic faţă de orice utilizare a mediului înconjurător, datorată deteriorării semnificative a mediului
înconjurător, costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri, orice altă daună
economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind
răspunderea civilă a instanţei competente.
Reamintim că, în baza Convenţiei de la Viena, în forma sa iniţială, definiţia noţiunii de „daună nucleară” era una
destul de restrânsă, prin daună nucleară înţelegându-se decesul sau orice vătămare corporală a unei persoane, orice
deteriorare a bunurilor, ca efect al unui accident nuclear, precum şi orice alte pierdere sau daună astfel provocate, în
cazul şi în măsura în care prevede legea tribunalului competent iar, dacă legea statului pe teritoriul căruia se afla
instalaţia prevede orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare a bunurilor, care provin ori rezultă din orice
radiaţie ionizantă emisă de orice altă sursă de radiaţii aflată într-o instalaţie nucleară.
În contextul anterior descris, la ora actuală asiguratorii internaţionali din domeniul nuclear nu sunt în măsură să preia
şi să acopere unele dintre noile riscuri impuse prin Protocoalele de amendare a celor două convenţii, situaţie în care

371
se impune, din nou, cu titlu de excepţie, cel puţin până la reglementarea acestor aspecte între marile pool-uri de
asigurări în domeniul nuclear, intervenţia statului în sensul preluării şi acoperirii acestor riscuri, adică a acelor riscuri
a căror acoperire nu se poate obţine, de către operatorul unei instalaţii nucleare, de pe piaţa internaţională
a asigurarilor de răspundere civilă pentru daunele nucleare. De asemenea, nu există la ora actuală disponibilă nici
o alta formă de garanţie financiară care să acopere astfel de riscuri.
Mentionăm că s-a respectat procedura prevăzută de Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în
administraţia publică. Nu s-au primit observaţii şi propuneri de la partenerii de dialog social.
Faţă de cele prezentate mai sus, în temeiul art.76 alin.(3) din Constituţia României, republicată s-a elaborat alăturatul
proiect de Lege pentru modificarea şi completarea art. 4 din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru
daune nucleare, pe care i-l supunem Parlamentului spre a-l adopta în regim de urgenţă.
(…)”
Sursa:http://www.minind.ro/PROPUNERI_LEGISLATIVE/2006/noiembrie/EXPUNERE_DE_MOTIVE_28_11_2.pdf ,
2012/06/21.

2.5.

Răspunderea civilă medicală

2.5.1. Consideraţii introductive

În decursul timpului au fost multiple dezbateri privind responsabilitatea juridică a celor care profesează medicina, în
raport cu caracterul profund uman al acestui domeniu. Trebuie avut în vedere însă, faptul că răspunderea medicală
nu se limitează la cea disciplinară, contractuală şi delictuală ci poate angaja chiar şi răspunderea penală, de aceea,
în opinia noastră, necesitatea reglementării răspunderii juridice medicale îşi găseşte pe deplin justificarea. Abundenţa
normelor nu poate conduce la dezumanizarea medicinei, ci la creşterea calităţii actului medical, la responsabilizarea
deciziilor medicale şi a intervenţiilor salvatoare. Mai mult, ca argumente pentru susţinerea acestor teze amintim faptul
că, medicina fiind o activitate socială nu poate fi privată de o reglementare legală care să ocrotească interesele şi
drepturile atât ale personalului medical, dar mai ales ale pacienţilor. Apoi, prin legea fundamentală se garantează
dreptul la asigurarea sănătăţii, implicit ca în cazul producerii unor prejudicii, cel vătămat prin producerea acestora, să
fie îndrituit la dezdăunare. Ca orice profesionist, medicul este supus greşelii susceptibile a fi provocată cu sau fără
intenţie.
În doctrină1463, greşeala medicală a fost definită ca fiind „încălcarea regulilor de conduită profesională în raport cu
cazul dat (in concreto) şi cu conduita ultui medic într-o situaţie similară. Greşeala începe acolo unde încetează
disputele ştiinţifice, iar medicul, dacă a avut mai multe alternative de lucru, nu este vinovat dacă a acceptat-o pe cea
mai adecvată experienţei sale (in dubio non obligat)”. Această greşeală medicală este susceptibilă de a fi produsă nu
numai în faza stabilirii diagnosticului şi a prescrierii tratamentului, dar şi în timpul administrării acestuia. Aceasta
poate fi incidentă şi în cazul unei datorii de ordin profesional care cu vinovăţie nu este înfăptută ori este realizată cu
întârziere.
În orice caz, responsabilitatea fundamentată pe greşeala medicală nu poate fi una de tip obiectiv, de principiu,
obligaţia medicului este una de diligenţă, în rare cazuri fiind una de rezultat. În funcţie de acest din urmă aspect, în
momentul în care medicul garantează un anume rezultat, exprimat expres de acesta, greşeala sa va avea un
fundament de tip obiectiv. Vom reveni cu detalieri la momentul analizării naturii juridice a răspunderii civile medicale.
2.5.2. - Reglementare. Natura juridică şi fundamentarea răspunderii medicale. Răspunderea civilă specială
profesională în caz de malpraxis a personalului medical. Răspunderea civilă obiectivă a furnizorilor de servicii
medicale

Ioan Adam

Note de subsol:
G. Năsui, Practica medicală. Ghid juridic, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 76, apudA.T. Moldovan, Tratat de drept
medical, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 430, citat înG. Tudor, Răspunderea juridică pentru culpa şi eroarea
medicală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 79.

2.5.2.

372
Reglementare. Natura juridică şi fundamentarea răspunderii medicale. Răspunderea civilă specială
profesională în caz de malpraxis a personalului medical. Răspunderea civilă obiectivă a furnizorilor
de servicii medicale

În sistemul naţional de drept, răspunderea civilă medicală îşi găseşte reglementarea în cadrul Titlului XV din Legea
nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii 1464 . Aceste reglementări se completează, desigur cu dispoziţiile
Codului civil. Datorită complexităţii şi varietăţii raporturilor de drept create în sistemul medical, legiuitorul a elaborat
o sumă de norme ce intră în componenţa următoarelor acte:
O.G. nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale 1465 ;
Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane 1466 ;
O.U.G. nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate 1467 ;
Legea nr. 487/2002 a  sănătăţii mintale şi protecţiei persoanelor cu tulburări psihice 1468 ;
Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului 1469 .
Abundenţa justificată a normelor care guvernează această materie a determinat aprigi controverse doctrinare în
scopul de a califica corect tipul de răspundere ce poate fi angajată în funcţie de mai mulţi factori, răspundere care
după caz poate fi civilă delictuală, contractulală, civilă specială ori profesională.
Opinăm că este important încă de la început să subliniem faptul că fundamentul răspunderii în constituie relaţiile ce
se stabilesc între pacient şi medic, între pacient şi unităţile furnizoare de servicii medicale, unităţi care pot fi în
serviciul medical public ori circumscrise unor forme private de exercitare a medicinii.
Apoi, având ca reper valorile susceptibile a fi lezate prin actul medical, respectiv sănătatea, integritatea corporală şi
viata pacienţilor, nu putem vorbi de un contract care să aibe ca obiect aceste elemente asupra cărora nu se poate
tranzacţiona.
În doctrină1470 s-a afrmat faptul că în situaţia în care serviciul medical este prestat în sistemul public de sănătate,
avem de a face cu o răspundere civilă extracontractuală (delictuală), pacientul solicitând ori consimţind actul medical,
fără a avea posibilitatea de a-şi alege medicul curant, în timp ce în sistemul medical privat, orice intervenţie se
realizează în baza unui contract civil de asistenţă medicală.
Într-o altă opinie1471, în cadrul raportului dintre medic şi pacient, în sistemul medical privat se poate angaja
o răspundere contractuală având ca origine contractul de drept privat încheiat între aceştia, iar răspunderea pentru
malpraxisus medical este civilă contractuală, în timp ce în sistemul public de sănătate, serviciul medical are ca temei
un contract administrativ, ceea ce ar genera o răspundere de drept administrativ. În ceea ce ne priveşte nu putem fi
deacord cu această teză, originea răspunderii administrative fiind „actul administrativ” iar medicul în exercitarea
profesiei sale nu poate fi asimilat „funcţionarului” în sensul Legii nr. 554/2004.
Alţi autori1472, având ca reper contractul de adeziune care priveşte conţinutul contractului de furnizare de servicii
medicale, respectiv a acordării asistenţei medicale aproape întotdeauna, „în baza unui contract civil de prestări de
servicii medicale”, tind să formuleze, de principiu, faptul că răspunderea civilă medicală ar fi o răspundere
contractuală.
Alături de alţi doctrinari respingem şi această teză, deoarece între pacient şi furnizorul de servicii medicale, cel puţin
în sfera sistemului public de sănătate nu se realizează un acord de voinţe care să echivaleze unui contract, cel mult
pacientul (în unele cazuri aparţinătorii) semnează, în cunoştinţă de cauză, un act prin care se oferă acordul pentru
o decizie medicală, o intervenţie chirurgicală.
Pornind de la principiul conform căruia, în calitate de profesionist (specializat în domeniul medical), obligaţiile
personalului medical au un caracter covârşitor de diligenţă, de mijloace, obligaţii care nu fac obiectul unui contract
civil, deoarece obligaţiile profesionale sunt reglementate expressis verbis de lege, putem extrage concluzia conform
căreia în ceea ce priveşte personalul medical, acesta răspunde pentru prejudiciile cauzate pacienţilor pe temeiul unei
răspunderi speciale civile profesionale.
Această arie de obligaţii sunt uneori comune şi specifice unei categorii mai largi de persoane din sfera
„profesioniştilor” printre care se numără şi avocaţii şi notarii publici etc.
Aşadar, din considerentele amintite mai sus putem afirma cu fermitate faptul că răspunderea civilă medicală are
preponderent un fundament subiectiv, care rezultă din modul de asumare, respectare ori îndeplinire a obligaţiilor de
mijloace, de diligenţă ori prudenţă, după caz, ale personalului medical ori ale furnizorilor de servicii medicale;
respectiv, în momentul producerii vreunui prejudiciu în strictă legătură cauzală cu aceste obligaţii, persoana
prejudiciată va trebui să facă dovada vinovăţiei prestatorului de servicii medicale.
Această teză este susţinută de dispoziţiile art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 care prevede că: „Personalul
medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe
medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic
sau tratament”. În spiritul Legii nr. 95/2006, şi în conformitate cu dispoziţiile art. 642 alin. (1) lit. a) din legea amintită,

373
prin „personalul medical” înţelegem „medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă
servicii medicale”.
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată se impune aici a se realiza o distincţie între malpraxisul medical şi eroarea
profesională. Chiar dacă din definiţia de la art. 642 alin. (1) lit. b) din textul legal amintit, „malpraxisul” este definit ca
fiind „eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii
asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii
medicale, sanitare şi farmaceutice”, putem realiza faptul că „eroarea medicală” are un conţinut complex, care nu se
limitează la „neglijenţa profesională”, raportată strict la termenul de „eroare”, ci se raportează la fapta prejudicioasă
săvârşită cu voie sau nu, determinată de imprudenţă, lipsă de diligenţă, ori slabă calificare, în legătură, desigur, cu
actul medical.
În ceea ce priveşte principiul proporţionalităţii răspunderii, acesta este reglementat de art. 643 alin. (1) care prevede
că: „Toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia”.
Exonerarea de răspundere a personalului medical intervine pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea
profesiunii atunci când „acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi
tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de
investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale,
substanţelor medicale şi sanitare folosite”; respectiv, „când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu
respectarea competenţei acordate” conform art. 643 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 96/2006.
Pe de altă parte, cu titlu excepţional, când nu mai suntem în prezenta unor obligaţii de mijloace, ci a unora de rezultat
cum ar fi cele în legătură cu obligaţia de securitate, avem de a face cu un temei obiectiv al răspunderii medicale, fără
culpă, respectiv cu exonerarea persoanei prejudiciate de a face dovada acestui element. Originea acestui fundament
obiectiv îl constituie obligaţia de garanţie ce se circumscrie riscului specific exercitării profesiilor şi obligaţiilor
medicale.
Trebuie să mai subliniem şi faptul că această răspundere de tip obiectiv1473 cuprinde răspunderea pentru fapta altuia,
respectiv a furnizorilor de servicii medicale pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia1474, (care vor face obiectul unei
analize detaliate în altă secţiune), pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor şi materialelor sanitare 1475,
medicale, pentru prejudiciile cauzate prin contaminarea sângelui ori pentru infecţiile nosocomiale.
În continuare vom prezenta definiţii date unor termeni în cadrul stabilirii unor relaţii contractuale de asigurare, ce au
ca obiect acordarea despăgubirilor civile în caz de malpraxis medical, iar cu titlu de exemplu vom cita condiţiile
speciale contractuale de dezdăunare, precum şi a condiţiilor de excludere de la plata indemnizaţiilor, care pot varia
de la o societate de asigurări la alta:
„Asigurat = persoana care are un contract de asigurare încheiat cu Societatea şi care este titulara interesului
asigurabil: medici (specialităţi chirurgicale, medicale şi paraclinice, medicină de familie şi medicină generală,
dentişti), biochimişti, biologi, farmacişti, asistenţi medicali, asistenţi de farmacie şi tehnicieni dentari denumite în
continuare cadre medicale;
Risc asigurat = eveniment viitor, posibil, dar incert, ce implică răspunderea civilă profesională a  cadrelor medicale
(malpraxis) pentru ale cărui urmări / consecinţe se încheie contractul de asigurare;
Eveniment asigurat = introducerea unei cereri de despăgubire în perioada de asigurare pentru prejudicii cauzate prin
acte de malpraxis săvârşite de Asigurat în perioada de valabilitate a poliţei sau în perioada anterioară de acoperire
neîntreruptă;
Act de malpraxis = eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic,
generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a  cadrelor medicale;
Eroare profesională = neglijenţă, imprudenţă sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii de către
cadrele medicale, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament;
Neglijenţă = formă a  erorii profesionale prin care persoana care săvârşeşte actul de malpraxis nu prevede
consecinţele acestuia, deşi trebuia şi putea, în circumstanţele date, să le prevadă;
Imprudenţă = formă a erorii profesionale prin care persoana care săvârşeşte actul de malpraxis prevede
consecinţele ei, pe care nu le acceptă, sperând că ele nu se vor produce;
Prejudicii materiale = Prejudicii cu caracter patrimonial care au conţinut economic, pot fi evaluate pecuniar şi sunt
rezultatul direct al unei:
- vătămări corporale constând în cheltuieli necesare restabilirii/ameliorării stării de sănătate a  persoanei prejudiciate,
şi cele necesare acoperirii pierderilor de venit net suferite de persoana prejudiciată, cheltuielile de transport şi de
înmormântare a  persoanei decedate, veniturile nete nerealizate şi eventuale alte cheltuieli făcute până la data
decesului, dacă acestea au fost consecinţa faptei ilicite; sume periodice (pensii de întreţinere) datorate persoanelor
prevăzute de lege, inclusiv cheltuieli cu procurarea de proteze, orteze, cărucioare (fotolii rulante), dispozitive de
mers, bare de sprijin.

374
- daune materiale constând în cheltuielile ocazionate de reparaţia, refacerea sau restaurarea bunurilor avariate sau
cheltuielile de achiziţie a  unor bunuri asemănătoare ca parametri tehnici celor avariate sau distruse;
Dauna materială= distrugerea, avarierea sau degradarea unui bun mobil sau imobil sau omorârea sau rănirea unui
animal;
Vătămare corporală = incapacitate temporară de muncă, îmbolnăvire (inclusiv psihică), invaliditate permanentă sau
deces;
Daune morale = Prejudicii fără caracter patrimonial, constând în atingeri aduse personalităţii fizice, psihice, afective
şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, consecinţe fără conţinut economic, care nu au valoare
pecuniară;
Pierderi financiare pure („Pure financial losses”) = pierderi pecuniare care nu sunt urmare a unei vătămări corporale
sau a unei daune materiale;
Pierderi financiare de consecinţă (indirecte) („Consequential losses”) = pierderi pecuniare care sunt urmare indirectă
a  unei vătămări corporale sau a  unei daune materiale constând în beneficii sau câştiguri nerealizate, pierderea
capacităţii de utilizare, reducerea valorii după reparaţie/renovare, pierderea folosinţei bunurilor, cheltuieli de renovare
a  spaţiului locativ şi/sau de adaptare a vehiculului pentru a corespunde necesităţilor persoanei prejudiciate în cazul
în care aceasta a suferit o invaliditate permanentă;
Despăgubiri cu caracter punitiv („Punitive damage”) = despăgubiri acordate în anumite jurisdicţii care nu au caracter
de compensare a pacientului prejudiciat, ci au caracter de sancţiune a Asiguratului. Acestea se acordă în plus faţă
de despăgubirile cu caracter compensator (patrimoniale sau nepatrimoniale) în acele cazuri în care instanţele de
judecată consideră că în raport cu gravitatea faptei săvârşite de Asigurat, despăgubirile compensatorii acordate
pacientului prejudiciat de către Asigurat nu ar fi suficiente pentru a sancţiona fapta ilicită a  Asiguratului, fiind nevoie
de o sancţiune suplimentară.
Condiţii de preluare în asigurare
1.  Poliţa poate fi încheiată:
a) individual, de către fiecare cadru medical;
b) de către orice cabinete medicale, spitale, policlinici, centre de diagnostic şi tratament, alte unităţi medicale sau de
servicii farmaceutice în calitate de contractant al asigurării, în numele şi pentru fiecare cadru medical pe bază de
tabel anexă la poliţă. În tabelul anexă se va preciza limita maximă de despăgubire şi prima aferentă pentru fiecare
cadru medical în parte, în funcţie de acoperirea de bază şi clauze de extindere a  acoperirii pentru care a optat
individual fiecare cadru medical.
2.  Pentru a  putea fi cuprinse în asigurare, cadrele medicale trebuie să aibă certificat de liberă practică, anual valabil,
eliberat de către autorităţile împuternicite, conform reglementărilor legale în vigoare, pentru tipul de specializare
medicală pe care o  practică şi să îşi exercite profesia în cabinete medicale, policlinici, spitale, centre de diagnostic şi
tratament, alte unităţi medicale sau de servicii farmaceutice care sunt autorizate să desfăşoare activităţi medicale şi
farmaceutice în condiţiile legii.(...)
La producerea evenimentului asigurat, Societatea acordă despăgubiri în limitele de despăgubire precizate în poliţă şi
în condiţiile prevăzute în prezentele Condiţii Particulare de Asigurare, pentru sumele pe care Asiguratul este obligat
să le plătească cu titlu de despăgubire pentru:
a) prejudiciile materiale de care Asiguratul răspunde în baza legii şi care sunt o  consecinţă directă a vătămării
corporale sau decesului pacientului produse ca urmare a  unor erori profesionale (acte de malpraxis) săvârşite de
către Asigurat în cadrul exercitării legale a profesiei în specializarea pentru care a  obţinut autorizaţie de liberă
practică;
b) costul suportat de către pacientul vătămat în cazul repetării unor proceduri sau investigaţii medicale, dacă acestea
sunt consecinţe ale unor erori profesionale săvârşite de Asigurat în cadrul exercitării legale a profesiei în specializare
pentru care a obţinut autorizaţie de liberă practică;
c) cheltuielile de judecată rezonabile făcute de Asigurat în procesul civil, dacă a  fost obligat la desdăunare;
d) cheltuielile de judecată făcute de reclamant în vederea obligării Asiguratului la plata despăgubirii, dacă Asiguratul
a  fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata acestora.”
Excluderi:
1.  Societatea nu acordă despăgubiri pentru:
a) prejudicii constând în daune morale. Asiguratul poate opta pentru extinderea acoperirii şi la prejudicii constând în
daune morale prin alegerea „Clauzei Daune Morale” şi plata primei aferente acestei clauze de extindere;
b) prejudicii decurgând din răspunderea Asiguratului pentru personalul din subordinea sa. Asiguratul poate opta
pentru extinderea acoperirii şi la prejudicii produse de cadrele medicale aflate în subordinea sa pentru care
Asiguratul răspunde în baza legii prin alegerea „Clauzei speciale privind extinderea acoperirii de bază şi pentru
răspunderea Asiguratului pentru personalul din subordinea sa” şi plata primei aferente acestei clauze de extindere;

375
c) prejudiciile materiale constând în vătămări corporale produse pacienţilor în legătură cu acordarea primului ajutor.
Asiguratul poate opta pentru extinderea acoperirii şi la prejudicii materiale ca urmare a  vătămărilor corporale produse
pacienţilor în timpul manevrelor de acordare a primului ajutor prin alegerea „Clauzei privind acoperirea prejudiciilor
materiale produse pacienţilor în legătură cu acordarea primului ajutor” şi plata primei aferente acestei clauze de
extindere;
d) prejudicii decurgând din operaţii plastice/estetice, cu excepţia operaţiilor de microchirurgie plastică sau reparatorie
pentru recuperare sau refacere în urma unui accident şi/sau a  unei deformări congenitale sau pentru redarea
funcţionalităţii unui organ, care rămân acoperite. Asiguratul poate opta pentru extinderea acoperirii şi la prejudicii
materiale produse ca urmare directă a  operaţiilor plastice/estetice prin alegerea „Clauzei Daune estetice” şi plata
primei aferente acestei clauze de extindere. Vor rămâne însă excluse prejudiciile de natură estetică-fizionomică
produse în urma unei intervenţii plastice/estetice, în care acestea nu sunt vătămări corporale de natură medicală
urmare a unei erori medicale ci sunt prejudicii referitoare la neobţinerea rezultatului estetic scontat;
e) prejudiciile materiale la bunurile personale ale pacienţilor. Asiguratul poate opta pentru extinderea acoperirii şi la
prejudicii materiale produse la bunurile pacienţilor, prin alegerea „Clauza privind acoperirea daunelor materiale la
bunurile personale ale pacienţilor” şi plata primei aferente acestei clauze de extindere;
f) prejudicii de natură estetică decurgând din intervenţii chirurgicale. Asiguratul poate opta pentru extinderea
acoperirii şi la prejudicii de natură estetică produse ca urmare a unor intervenţii chirurgicale, altele decat cele
inerente unei astfel de intervenţii şi care necesită intervenţii ulterioare de chirurgie plastică în vederea ameliorării
aspectului fizic, prin alegerea Clauzei „Activităţi de ameliorare a aspectului estetico-fizionomic al organismului uman”
şi plata primei aferente acestei clauze de extindere;
g) prejudicii rezultate din efectuarea de studii clinice, proceduri terapeutice sau de diagnosticare experimentale sau
neomologate, activităţi de inginerie genetică, din activitatea de acceptare, studiere, creare de noi medicamente,
echipamente, produse destinate utilizării medicale sau cosmetice precum şi toate experimentările şi testele asociate;
h) prejudicii produse ca urmare a prescrierii de reţete sau folosirii de medicamente pentru scădere în greutate;
i) prejudicii consecinţe ale transfuziilor de sânge, manipularea sângelui în centrele de hematologie sau băncile de
sânge;
j) prejudicii cauzate sau care au o  legătură cu contaminarea cu virusul HIV, hepatită sau cu alţi viruşi indetectabili la
nivelul actual al medicinii;
k) prejudicii ca urmare a  efectuării de către stomatologi a anesteziei generale ori a  intervenţiilor sub anestezie
generală, în afara cazurilor în care acestea se efectuează în spitale specializate şi cu asistenţă de specialitate;
l) costul de înlocuire a  protezelor dentare, ca urmare a  proastei realizări a  acestora;
m) prejudicii produse ca urmare a efectuării unor tratamente şi proceduri sau intervenţii medicale şi chirurgicale
asupra cărora pacienţii sau aparţinătorii acestora nu au fost informaţi sau nu şi-au dat în mod expres acordul pentru
intervenţii chirurgicale, manopere chirurgicale, tehnici de diagnostic cu substanţe de contrast; schimbare de sex;
tratamentul infertilităţii şi sterilităţii; anestezie generală sau locală; studii clinice; tratamente experimentale; centre de
plasamă;
n) prejudicii produse de contaminări radioactive sau de radiaţii ionizante sau de orice fel produse de aparatura
medicală, folosită în investigaţii sau tratamente medicale precum şi prejudicii produse de câmpuri magnetice sau
electromagnetice;
o) prejudicii care sunt consecinţe ale activităţii de organizare, conducere sau administrare a unităţilor medicale sau
de servicii farmaceutice şi alte riscuri de natură administrativă sau managerială precum: prejudicii datorate unor
deficienţe, condiţii de lucru necorespunzătoare, dotării insuficiente cu echipamente de diagnostic şi tratament, cu
medicamente şi consumabile medicale, infecţii nosocomiale, vicii ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor
şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare utilizate în unitatea respectivă;
p) prejudicii ca urmare a unor efecte adverse, complicaţii şi riscuri în general acceptate şi care sunt inerente
metodelor de investigaţie şi tratament;
q) prejudicii produse sau agravate din cauza necomunicării de către pacient a anumitor aspecte referitoare la starea
sa de sănătate, aspecte care au avut un efect negativ asupra actului medical sau au făcut imposibilă prestarea
actului medical;
r) prejudicii ca urmare a unui eveniment cauzat sau provocat în mod intenţionat de pacient, de exemplu prin
autorănire, sinucidere, tentativă de sinucidere;
s) prejudicii produse pacienţilor care sunt cetăţeni SUA sau Canada sau produse soţiei/soţului, rudelor sau afinilor
pană în gradul 3 sau persoanelor care locuiesc sau gospodăresc împreună cu Asiguratul;
t) pretenţiile de despăgubiri solicitate în baza unei hotărâri judecătoreşti sau decizii arbitrale pronunţate în străinătate.
2.  Nu se acordă despăgubiri pentru orice tip de prejudicii în următoarele cazuri:
a) cazurile de nerăspundere prevăzute de lege;

376
b) prejudicii produse cu intenţie de către Asigurat sau prejudicii ce au la bază cereri de despăgubire frauduloase sau
cu rea-credinţă, formulate de pacient;
c) prejudicii produse prin acte profesionale considerate prohibite în conformitate cu dispoziţiile legale sau
reglementare în vigoare sau ca urmare a  furnizării serviciilor medicale în alte scopuri decât pentru diagnostic sau
tratament;
d) în condiţiile practicării profesiunii medicale de către Asigurat cu depăşirea limitelor de competenţă pentru care
acesta este autorizat, ca urmare a prestării unor servicii medicale pentru care Asiguratul nu a  fost autorizat/acreditat
sau pentru prejudicii produse ca urmare a unor erori profesionale săvârşite în perioada în care cadrul medical a fost
suspendat din profesie;
e) care rezultă din deţinerea şi folosirea de produse/substanţe nocive, periculoase, toxice sau din folosirea,
fabricarea sau vânzarea de substanţe farmaceutice şi din alte produse medicamentoase fără autorizaţie de
desfacere pe piaţă eliberată de către Agenţia Naţională a Medicamentului sau din utilizarea unor dispozitive
medicale sau accesorii ale acestora neînregistrate conform dispoziţiilor legale în vigoare;
f) dacă Asiguratul se află sub influenţa băuturilor alcoolice, drogurilor/narcoticelor sau substanţelor halucinogene
interzise de lege, ingerate în mod voluntar;
g) pierderi financiare de consecinţă (indirecte) („Consequential Losses”), pierderi financiare pure („Pure Financial
Losses”), amenzi şi/sau penalităţi de orice tip, inclusiv despăgubiri cu caracter punitiv („Punitive Damage”), precum şi
orice fel de sancţiuni pentru orice fel de acte de discriminare;
h) cererile de despăgubire au fost introduse după expirarea perioadei extinse de notificare sau cererile de
despăgubire au la bază erori profesionale săvârşite de Asigurat înainte de începerea perioadei anterioare de
acoperire neîntreruptă.
i) prejudicii cauzate de terorism, de război sau operaţiuni de război, chiar şi nedeclarat, invazie, ocupaţie militară,
război civil, insurecţie,tulburări civile, revolte, greve, acte de vandalism, acte de sabotaj (inclusiv contaminările
biologice şi/sau chimice);
j) prejudicii ce derivă din riscuri nucleare sau cauzate de poluare din orice cauză, inclusiv contaminare, infiltraţii,
deversări sau degajări gazoase sau de fumigene sau cauzate de azbest, inclusiv de substanţe sau produse ce conţin
azbest, cauzate de silica sau bioxid de siliciu;
k) prejudicii ca urmare a  suplinirii omisiunilor medicului sau absenţei dozajelor în cazul unor medicamente
considerate periculoase, sau a eliberarii efective a acestui tip de medicamente deşi nu au fost prescrise printr-o
reteta de un medic specialist;
l) prejudicii ca urmare a nerespectării de către client a instrucţiunilor de păstrare sau a posologiei medicamentelor
sau a preparării unor medicamente în condiţii improprii, fără a  respecta dozajele prescrise de farmacolog sau prin
înlocuirea neautorizată a  unor substanţe componente.” 1476
Sub aspect procedural, constatarea, evaluarea şi acordarea despăgubirilor se realizează în următoarele condiţii:
„1.  Stabilirea cuantumului despăgubirilor se poate face prin acord amiabil în procedură de mediere sau în baza
unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile .
2.  Societatea, Asiguratul şi pacientul vătămat pot opta pentru stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii de
mediere în condiţiile legii. Pentru a  apela la procedura de mediere în vederea stabilirii unui acord amiabil cu privire la
cuantumul despăgubirilor trebuie să existe o decize a  Comisiei de stabilire a cazurilor de malpraxis în condiţiile Legii
nr. 95/2006 cu completările şi modificările ulterioare, Comisie care în baza documentaţiei complete referitoare la
cauzele şi împrejurările producerii prejudiciului, se pronunţă cu privire la culpa Asiguratului şi existenţa actului de
malpraxis.
3.  Dacă se constată existenţa cazului de malpraxis, în baza deciziei dată de Comisia de stabilire a cazurilor de
malpraxis, Societatea împreună cu Asiguratul şi persoana prejudiciată vor stabili cuantumul prejudiciului. În caz de
neînţelegere asupra cuantumului prejudiciului sau a contestării deciziei Comisiei de evaluare a cazurilor de
malpraxis, despăgubirile se vor acorda în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
4.  Despăgubirile se plătesc în lei, în termen de maximum 30 de zile de la stabilirea unui acord amiabil sau de la
rămânerea definitivă a  unei hotărâri judecătoreşti.
5.  Dacă limita de despăgubire a poliţei a  fost stabilită în valută, despăgubirea va fi achitată în lei la cursul BNR din
data efectuării plăţii.
6.  Despăgubirea achitată nu va putea depăşi limitele de despăgubire stabilite în poliţă.” 1477
Aşa cum vom observa şi în cele ce urmează, este foarte important, în opinia noastră, să prezentăm aceste condiţii
speciale tehnice şi procedurale pentru studiul nostru, această formă specială de răspundere civilă profesională fiind
susceptibilă a fi angajată pentru o sferă foarte largă de domenii şi de persoane, desigur.

Ioan Adam

377
Note de subsol:
M.Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, modificată, rectificată şi completată succesiv.
Republicată în M.Of. nr. 568 din 1 august 2002, modificată succesiv.
M.Of. nr. 8 din 3 ianuarie 1998, modificată prin Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate (M.Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003).
M.Of. nr. 838 din 20 noiembrie 2002, care a abrogat Legea nr. 145/1997 referitoare la asigurările sociale de
sănătate.
M.Of. nr. 589 din 8 august 2002.
M.Of. nr. 51 din 29 ianuarie 2003.
A se vedea, în acest sens: I. Albu,Răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale, Dreptul nr.
8/1992, p. 32; apud L. Pop, I.Fl. Popa, St.I. Vidu, op. cit., p. 550.
A se vedea, în acest sens, I.Vida-Simiti, Natura juridică a răspunderii civile a medicului, Dreptul nr. 8/2010, p. 113-
133, apud L. Pop, I.Fl. Popa, St.I. Vidu, op. cit., p. 551.
A se vedea, în acest sens: Fl.I. Mangu, Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală, Ed. Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2010, p. 116-245; G.A. Năsui, Malpraxisul medical. Particularităţile răspunderii civile medicale, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 109-151; I. Turcu, Dreptul sănătăţii. Frontul comun al medicului şi juristului, Ed.
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 158; citaţi în L. Pop, I.Fl. Popa, St.I. Vidu, op. cit., p. 550, 551.
Răspunderea civilă de tip obiectiv a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive
medicale şi medicamente se angajează în condiţiile art. 644 din Legea nr. 95/2006 care prevede faptul că: „(1)
Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului
comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea
sunt consecinţa:
a) infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către
instituţie;
b) defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fără a fi reparate;
c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi sanitare, după expirarea
perioadei de garanţie sau a termenului de valabilitate a acestora, după caz;
d) acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe medicamentoase şi sanitare de la
furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege, precum şi subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la
furnizori fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.
(2) Unităţile prevăzute la alin. (1) răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical
angajat, în solidar cu acesta”.
Mai mult, aceste „unităţi sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund civil şi pentru
prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienţilor, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale
unităţii sanitare” în condiţiile art. 645 din Legeanr. 95/2006.
În ceea ce priveşte răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia, respectiv a prepuşilor furnizorilor de
servicii medicale, pe lângă textul art. 1373 NCC , răspunderea obiectivă poate fi angajată şi în condiţiile art.647 din
Legea nr. 95/2006 care dispune că„prevederile art. 646 se aplică în mod corespunzător şi furnizorilor de servicii
medicale sau nemedicale, subcontractate de către unităţile sanitare publice sau private furnizoare de servicii
medicale, în cazul prejudiciilor aduse pacienţilor în mod direct sau indirect, ca urmare a serviciilor prestate.”
Răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale şi
medicamente este reglementată de art. 646 din Legea nr. 95/2006 care prevede că: „Unităţile sanitare publice sau
private, furnizoare de servicii medicale, şi producătorii de echipamente şi dispozitive medicale, substanţe
medicamentoase şi materiale sanitare răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile produse pacienţilor în activitatea
de prevenţie, diagnostic şi tratament, generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor şi
dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi materiale sanitare, în perioada de garanţie/valabilitate,
conform legislaţiei în vigoare”.
Sursa:
http://www.generali.ro/files/materiale_septembrie_2011/Corporate/Conditii_Raspundere_Profesionala_Medici_si_Far
macisti.pdf, 30.06.2012; Acest material este reprodus parţial, cu titlu de exemplu de pe site-ul oficial al unuia dintre
asiguratorii din România, făcând parte din fişierul public - CONDIŢII DE ASIGURARE de Răspundere Civilă
Profesională a Cadrelor Medicale şi a Farmaciştilor - Mod. RPM/ RAM 416/ versiunea 01- 2011 „Medic Gold”. Fiecare
asigurator care funcţionează în mod legal în România are libertatea de a elabora contracte cadru de asigurare cu

378
condiţii specifice în funcţie de politica fiecărei societăţi şi în acord cu legislaţia naţională în domeniul asigurărilor
respectiv, respectiv de a le posta spre a fi accesate de publicul larg.
Ibidem.

2.6.

Răspunderea civilă delictuală specială a altor categorii de profesionişti

2.6.1. Răspunderea civilă a avocaţilor

Sfera profesioniştilor cărora li se poate angaja răspunderea civilă profesională şi care pot încheia, ori au obligaţia
legală de a încheia contracte de asigurare pentru această formă de răspundere este largă, cuprinzând cu titlu de
exemplu: corpul experţilor contabili, a contabililor autorizaţi, auditorilor independenţi, evaluatorilor şi experţilor tehnici,
avocaţilor, notarilor publici, personalului medical, unitatilor sanitare şi furnizorilor de produse şi servicii medicale,
farmaciştilor, asistentilor de farmacie şi unităţilor farmaceutice, arhitecţilor şi inginerilor constructori din proiectare,
brokerilor de asigurare, consilierilor juridici, practicienilor în insolvenţă, executorilor judecătoreşti, traducătorilor,
practicienţilor în medicină veterinară, operatorilor şi agenţilor autorizaţi să înscrie avize de garanţie în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, personalului specializat în activitatea de standardizare şi certificare
a conformităţii.
În cele ce urmează, prin analogie cu răspunderea personalului medical pe care l-am prezentat mai sus, ale cărei
principii şi fundamentare se identifică cu cele ale complexei sfere a profesioniştilor, prezentăm pe scurt anumite
condiţii speciale, aplecându-ne atenţia asupra cauzelor de excludere a răspunderii, în ceea ce priveşte anumite
categorii de persoane care îşi exercită activitatea în domeniul dreptului, susceptibile să răspundă pentru malpraxisul
profesional.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 39 alin. (9) teza finală din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat 1478 , respectiv, din cele ale art. 266 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat 1479, pe lângă
răspunderea disciplinară, avocatul poate fi ţinut să răspundă penal, administrativ şi civil pentru fapte în legătură cu
exercitarea profesiei.
Ca şi răspunderea medicală, răspunderea avocatului are un fundament preponderent subiectiv, obligaţiile asumate
fiind unele de mijloace, de diligenţă şi uneori şi de prudenţă, dar şi de rezultat, cu titlu de excepţie.
Trebuie subliniat faptul că originea obligaţiilor avocatului este contractul de asistenţă juridică încheiat cu clientul sau
cu reprezentantul/mandatarul acestuia (conform art. 108, cu trimitere la art. 121 din Statutul profesiei de avocat), care
poate fi echivalat până la un punct, unui mandat oneros, (excepţie fiind cauzele în care avocatul asistă ori reprezintă
interesele clienţilor pro bono, caz în care acest caracter trebuie trecut în contract). Contractul de asistanţă juridică
poate fi încheiat şi în formă verbală, în anumite condiţii speciale, cu titlu excepţional, caz în care „contractul în formă
scrisă va fi încheiat în cel mai scurt timp posibil”, în conformitate cu art. 121 alin. (5) din Statut.
Din cele prezentate mai sus putem extrage ideea conform căreia răspunderea avocatului este una contractuală din
moment ce părţile îşi asumă drepturi şi obligaţii corelative în urma unui acord de voinţe. Dar ce se întâmplă atunci
când acest practician al dreptului, acţionând în numele clientului său îşi depăşeşte acest mandat încredinţat prin
contract? Nu puţine sunt cazurile întâlnite în practică, respectiv speţe în care, pentru a salva ori protegui vreun drept
al părţii reprezentate, avocatul acţionează formulând cereri, exercitând chiar anumite căi ori parcurgând anumite
etape procedurale ori procesuale, fără să i se reconfirme mandatul sub o formă sau alta. Avem de a face cu
o depăşire a cadrului contractual, cu o gestiune de afaceri, care poate antrena o răspundere extra-contractuală,
delictuală, în cazul prejudicierii intereselor ori drepturilor clientului.1480
În altă ordine de idei, obligaţiile avocatului sunt stabilite prin lege, respectiv prin Statutul profesiei, prin care se
stabileşte faptul că: „avocatul este confidentul clientului în legătură cu cazul încredinţat...confidenţialitatea şi secretul
profesional1481 garantează încrederea în avocat şi constituie obligaţii fundamentale ale avocatului” ( art. 113 din
Statut), respectiv să înregistreze promt fiecare tranzacţie fiduciară, ori să păstreze evidenţele legate de activităţile
fiduciare pe o perioadă de cel puţin 10 ani ( art. 102-103 din Statut); deci sunt reglementate expres obligaţii de
rezultat, dar şi de mijloace, respectiv: „avocatul trebuie să depună toată diligenţa pentru apărarea libertăţilor,
drepturilor şi intereselor legitime ale clientului” ( art. 110 din Statut), respectiv, acesta „este dator să îşi sfătuiască
clientul cu promptitudine în mod conştiincios, corect şi cu diligenţă” ( art. 111 din Statut).
În ceea ce priveşte studiul nostru, dorim să subliniem faptul că avocatul, ca orice profesionist care obţine venituri din
activităţi independente, susceptibil a prejudicia prin activitatea desfăşurată „este obligat să se asigure pentru
răspunderea profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei”, conform art. 42 din Lege, respectiv art. 231 din
Statutul profesiei de avocat, care prevede faptul că:
„(…) (2) Prin „răspundere profesională” se întelege acoperirea daunelor efective suferite de client şi rezultate din
exercitarea profesiei cu nerespectarea prevederilor Legii, ale prezentului statut şi a regulilor deontologice.

379
(3) Asigurarea de răspundere profesională cu caracter minim obligatoriu se încheie cu respectarea urmatoarelor
reguli:
a) avocatul stagiar se asigură pentru un risc asigurat în valoare de minimum 3.000 euro anual;
b) avocatul definitiv se asigură pentru un risc asigurat în valoare de minimum 6.000 euro anual.
(4) Asigurarea pentru răspundere profesională va fi încheiată cel mai târziu până la data de 15 decembrie a anului
anterior celui pentru care se încheie şi va fi în mod obligatoriu reînnoită anual. Poliţa de asigurare, a cărei copie este
certificată de avocat, va fi depusă la secretariatul baroului cel mai tarziu la data de 28 decembrie a fiecarui an.”
Urmarea neîndeplinirii acestei obligaţii este neînscrierea în Tabloul anual al avocaţilor cu drept de exercitare
a profesiei, cu consecinţele subsecvente aferente.
Pentru o înţelegere cât mai aprofundată a noţiunii de răspundere civilă profesională a avocaţilor vom prezenta cu titlu
de exemplu, parafrazând modul în care pe piaţa liberă a asiguratorilor din România sunt descrişi termenii condiţiilor
generale de răspundere reţinuţi în contractele cadru de asigurare pentru acest tip de răspundere.
„Asigurat = persoana fizică sau juridică care îşi desfăşoară profesia de avocat în conformitate cu prevederile Legii nr.
51/1995, cu completările şi modificarile ulterioare, într-una din următoarele forme:
a. avocat persoana fizică, definitiv sau stagiar;
b. cabinete individuale;
c. societăţi profesionale;
d. cabinete grupate;
e. cabinete asociate;
Client al Asiguratului = persoană fizică sau juridică care beneficiază de serviciile juridice oferite de către Asigurat în
baza unui contract de consultanţă, asistenţă sau reprezentare juridică;
Despăgubire = suma pe care o  achită Societatea la producerea evenimentului asigurat potrivit condiţiilor contractului
de asigurare;
Limită de despăgubire = suma maximă pe care Societatea o  va plăti în caz de producere a evenimentului asigurat
dacă sunt îndeplinite condiţiile de despăgubire din prezentul contract de asigurare
Franşiză = suma fixă sau procentul din dauna lichidabilă care rămâne în sarcina exclusivă a  Asiguratului, fără ca el
să poată, cu riscul decăderii din dreptul la despăgubire, să o asigure la alte societăţi;
Primă de asigurare = suma datorată de Contractant/Asigurat în schimbul asumării riscului de către Societate (preţul
asigurării);
Risc asigurat = eveniment viitor, posibil dar incert, care implică răspunderea civilă profesională a  avocatului pentru
ale cărui urmări / consecinţe se încheie contractul de asigurare;
Eveniment asigurat = introducerea unei cereri de despăgubire în perioada de asigurare pentru prejudicii cauzate prin
erori profesionale săvârşite de Asigurat în perioada de valabilitate a poliţei sau în perioada anterioară de acoperire
neîntreruptă;
Eroare profesională = încălcarea normelor legale care reglementează profesia de avocat din neglijenţă, imprudenţă
sau cunoştinţe profesionale juridice insuficiente în acordarea consultanţei, asistenţei sau reprezentării juridice, care
atrage răspunderea profesională a Asiguratului;
Neglijenţă = formă a culpei prin care Asiguratul care încalcă normele legale care reglementează profesia de avocat
nu îşi dă seama de consecinţele acţiunilor/ inacţiunilor sale, deşi trebuia şi putea, în circumstanţele date, să le
prevadă;
Imprudenţă = formă a culpei prin care Asiguratul care încalcă normele legale care reglementează profesia de avocat,
prevede consecinţele acţiunilor/inacţiunilor sale, pe care nu le acceptă, sperând că ele nu se vor produce;
Prejudicii materiale = Prejudicii cu caracter patrimonial care au conţinut economic, pot fi evaluate pecuniar şi sunt
rezultatul direct al unei:
- vătămări corporale constând în cheltuieli necesare restabilirii/ameliorării stării de sănătate a  persoanei prejudiciate,
şi cele necesare acoperirii pierderilor de venit net suferite de persoana prejudiciată, cheltuielile de transport şi de
înmormântare a  persoanei decedate, veniturile nete nerealizate şi eventuale alte cheltuieli făcute până la data
decesului, dacă acestea au fost consecinţa faptei ilicite; sume periodice (pensii de întreţinere) datorate persoanelor
prevăzute de lege , inclusiv cheltuieli cu procurarea de proteze, orteze, carucioare (fotolii rulante), dispozitive de
mers, bare de sprijin.
- daune materiale constând în cheltuielile ocazionate de reparaţia, refacerea sau restaurarea bunurilor avariate sau
cheltuielile de achiziţie a  unor bunuri asemănătoare ca parametri tehnici celor avariate sau distruse;
Dauna materială = distrugerea, avarierea sau degradarea unui bun mobil sau imobil sau omorârea sau rănirea unui
animal;

380
Vătămare corporală = incapacitate temporară de muncă, îmbolnăvire (inclusiv psihică), invaliditate permanentă sau
deces;
Daune morale = Prejudicii fără caracter patrimonial, constând în atingeri aduse personalităţii fizice, psihice, afective
şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, consecinţe fără conţinut economic, care nu au valoare
pecuniară;
Pierderi financiare pure („Pure financial losses”) = pierderi pecuniare care nu sunt urmare a unei vătămări corporale
sau a unei daune materiale;
Pierderi financiare de consecinţă (indirecte), („Consequential losses”) = pierderi pecuniare care sunt urmare indirectă
a  unei vătămări corporale sau a  unei daune materiale constând în beneficii sau câştiguri nerealizate, pierderea
capacităţii de utilizare, reducerea valorii după reparaţie/renovare, pierderea folosinţei bunurilor, cheltuieli de renovare
a  spaţiului locativ şi/sau de adaptare a vehiculului pentru a corespunde necesităţilor persoanei prejudiciate în cazul
în care aceasta a suferit o invaliditate permanentă;
Despăgubiri cu caracter punitiv („Punitive damage”) = despăgubiri acordate în anumite jurisdicţii care nu au caracter
de compensare a  clientului prejudiciat, ci au caracter de sancţiune a  Asiguratului. Acestea se acordă în plus faţă de
despăgubirile cu caracter compensator (patrimoniale sau nepatrimoniale) în acele cazuri în care instanţele de
judecată consideră că în raport cu gravitatea faptei săvârşite de Asigurat, despăgubirile compensatorii acordate
clientului-prejudiciat de către Asigurat nu ar fi suficiente pentru a sancţiona fapta ilicită a  Asiguratului, fiind nevoie de
o  sancţiune suplimentară.”
Mai departe vom prezenta în aceleşi mod, citând din contractele cadru în materie, elementele sepeciale care fac
obiectul asigurării pentru răspunderea civilă a avocaţilor, prezentând în final cauzele de excludere de la plata
indemnizaţiei de asigurare:
„Obiectul asigurării:
La producerea evenimentului asigurat, Societatea acordă despăgubiri în limitele de despăgubire precizate în poliţă şi
în condiţiile prevăzute în prezentele Condiţii de Asigurare, pentru sumele pe care Asiguratul este obligat să le
plătească cu titlu de despăgubire pentru:
a) prejudiciile financiare de care Asiguratul răspunde în baza legii şi care sunt o  consecinţă directă a pierderilor
băneşti produse clienţilor cu care Asiguratul a  încheiat un contract de consultanţă, asistenţă sau reprezentare
juridică ca urmare a unor erori profesionale săvârşite de către Asigurat în cadrul exercitării legale a  profesiei, şi
anume:
• consultaţii şi cereri cu caracter juridic;
• asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu
atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a  executorilor judecătoreşti, a  organelor administraţiei publice şi
a  instituţiilor, precum şi a  altor persoane juridice, în condiţiile legii;
• redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre
autentificare;
• asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea
atestării identităţii părţilor, a  conţinutului şi a  datei actelor încheiate;
• apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a  drepturilor şi intereselor legitime ale clienţilor săi,
persoanelor fizice şi juridice, în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română
sau străină;
• activităţi de mediere;
• activităţi de plasarea şi valorificare a bunurilor primite în depozit, în numele şi pe seama clientului, în urma
executării unor titluri executorii sau după încheierea unei proceduri succesorale;
• orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii;
b) cheltuielile necesare înlocuirii, refacerii sau restaurării documentelor originale care au fost încredinţate Asiguratului
sub orice formă sau a  bunurilor primite în depozit în numele şi pe seama clientului în urma executării unor titluri
executorii sau după încheierea unei proceduri succesorale, dacă documentele sau bunurile au fost pierdute, rătăcite,
deteriorate sau distruse din culpa Asiguratului, cu condiţia ca aceste cheltuieli să fie justificate cu documente
contabile de plată. Prin documente se înţelege orice fel de acte, înscrisuri care au legătură cu activitatea de
avocatură, fiind excluse titlurile la purtător, biletele de loterie şi concursuri, bancnotele, titlurile de credit, titlurile şi
efectele negociabile, hârtii de valoarele, discuri, benzi şi alte suporturi de stocare sau arhivare date.
c) cheltuielile de judecată rezonabile făcute de Asigurat în procesul civil, dacă a  fost obligat la desdăunare.
d) cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea obligării Asiguratului
la plata despăgubirilor, dacă Asiguratul a  fost obligat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă la plata
acestora;
Excluderi:

381
Din asigurarea de Răspundere Civilă Profesională a  Avocaţilor sunt excluse orice tip de prejudicii:
a) produse cu intenţie, precum şi cele produse atunci când Asiguratul se află sub influenţa băuturilor alcoolice,
a  drogurilor sau substanţelor halucinogene interzise de lege, ingerate în mod voluntar:
b) produse ca urmare a vătămării corporale, afectării stării de sănătate, ori decesului clienţilor Asiguratului şi/sau ca
urmare a distrugerii bunurilor din proprietatea acestora, inclusiv ca urmare a  pierderii folosinţei lor, cu excepţia
bunurilor prevăzute la pct. c, alin. b;
c) care rezultă din acordarea de consultanţă, asistenţă sau reprezentare juridică pentru rudele sau afinii Asiguratului
până la gradul 3 (inclusiv) sau pentru persoane cu interese contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe precum şi
prejudiciile cauzate în cazul în care avocaţii din cadrul aceleiaşi societăţi profesionale, cabinet grupat sau asociat
asistă sau reprezintă persoane cu interese contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe;
d) rezultate prin asistarea şi reprezentarea părţii adverse celei căreia i-a acordat consultanţă juridică în prealabil în
legătură cu aspecte litigioase concrete ale pricinii sau prejudicii rezultate în urma desfăşurării activităţii profesionale
într-o cauză în care Asiguratul a  fost ascultat ca martor, precum şi cele rezultate în urma desfăşurării activităţii
profesionale la instanţe sau parchetul în care Asiguratul este soţ/soţie, ruda sau afin până in gradul 3 inclusiv cu unul
dintre magistraţi;
e) produse ca urmare a exercitării atribuţiilor de acţionar, asociat al societăţilor pe acţiuni respectiv societăţilor cu
răspundere limitată sau membru al Consiliului de Administraţie la societăţile pe acţiuni sau formulate de către sau
împotriva oricărei persoane juridice care este direct sau indirect deţinută, controlată sau administrată de către
asigurat sau care direct sau indirect deţine, controlează sau administrează Asiguratul;
f) produse clienţilor cu depăşirea limitelor împuternicirii acordate de client prin contractul de asistenţă
juridică sau în absenţa unui contract de asistenţă juridică încheiat în formă scrisă cu acesta ;
g) care depăşesc sfera calificării sau competenţei profesionale a  Asiguratului, sau care sunt urmare a exercitării de
către Asigurat a  altor activităţi, inclusiv a  celor prevăzute de lege ca fiind compatibile cu profesia de avocat, precum
şi cele rezultate ca urmare a exercitării profesiei de către Asiguratul care se află în unul din cazurile de
incompatibilitate sau nedemnitate prevăzute de legea de organizare şi exercitare a profesiei;
h) ca urmare a erorilor profesionale săvârşite de Asigurat în perioada în care a fost suspendat din profesie;
i) cauzate de lipsa sau funcţionarea necorespunzătoare ori eronată a  sistemului informatic şi/sau a  oricărui program
de calculator, aparatură, componentă electronică;
j) rezultate din neîndeplinirea promisiunii de câştigare a cauzei, sau a  oricăror obligaţii asumate expres şi care nu
sunt prevăzute de lege;
k) generate de consultanţa acordată clienţilor privind tranzacţii financiare, imobiliare sau comerciale;
l) are au la bază sau care rezultă din orice calomnie sau insultă, ori alt act defăimător sau compromiţător comis de
Asigurat precum şi cele cauzate de nerespectarea secretului profesional;
m) formulate de clienţi în baza unei hotărâri judecătoreşti sau decizii arbitrale pronunţate în străinătate;
n) reprezentând daune morale şi/sau pierderi financiare de consecinţă (indirecte) („Consequential Losses”);
o) constând în amenzi şi/sau penalităţi, inclusiv despăgubiri cu caracter punitiv („Punitive Damage”), precum şi orice
fel de sancţiuni pentru orice fel de acte de discriminare primite de Asigurat în legătură cu desfăşurarea activitaţii
profesionale;
p) pentru care cererile de despăgubire au fost introduse după expirarea perioadei extinse de notificare sau cererile
de despăgubire au la bază erori profesionale săvârşite de Asigurat înainte de începerea perioadei anterioare de
acoperire neîntreruptă.”1482
Cu riscul de a ne repeta, am expus aceste condiţii cu titlu de exemplu, condiţii care pot varia de la un asigurator la
altul.
Sub aspect procedural, tot din condiţiile contractelor cadru de asigurare pentru răspundere civilă profesională,
constatarea, evaluarea şi acordarea despăgubiril se poate realiza prin acord amiabil în procedură de mediere sau în
baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Societatea, Asiguratul şi clientul prejudiciat pot opta pentru
stabilirea despăgubirilor la procedură de mediere în condiţiile legii. În caz de neînţelegere asupra existenţei erorii
profesionale sau asupra cuantumului prejudiciului, despăgubirile se vor acorda în baza unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi irevocabile.
Opinăm ca fiind utilă soluţia ca în cazul în care clientul se simte prejudiciat de activitatea profesională a  avocatului cu
care a contractat, îl poate notifica pe acesta pentru parcurgerea procedurii concilierii unde avocatul îşi poate chema
în garanţie asiguratorul. Dată fiind abundenţa asiguratorilor pe piaţa de profil din ţară, clientul nu poate identifica
societatea cu care a contractat avocatul său, urmând ca acesta din urmă să îşi notifice asiguratorul prin care să îi
aducă la cunoştinţă (în condiţiile contractului), producerea evenimentului asigurat şi intenţiile persoanei care doreşte
să-i angajeze răspunderea profesională.

382
Promovând însă o acţiune în instanţă, se vor putea administra probe cu privire la dovedirea vinovăţiei avocatului,
respectiv a întinderii prejudiciului, iar prin hotărârea ce se va pronunţa, avocatul va putea fi obligat la reparaţie, fie
singur (dacă acesta nu s-a asigurat, ori dacă prin fapta sa se încadrează în cauzele contractuale de excludere a plăţii
indemnizaţiei de către asiguratorul chemat în instanţă), fie instanţa va obliga asiguratorul să-l despăgubească pe
clientul prejudiciat, având apoi dreptul la o acţiune în regres. Desigur în instanţă se va proba originea dreptului la
reparaţie, după caz, de sorginte contractuală ori extra-contractuală, delictuală.
Jurisprudenţa naţională nu abundă cu astfel de speţe, în ceea ce ne priveşte nu este în interesul nostru a găsi
justificări, dar putem în schimb să remarcăm faptul că abundă plângerile îndreptate împotriva avocaţilor la sediile
barourilor, plângeri ale justiţiabililor care declanşează procedura anchetării abaterilor disciplinare efectuate de către
consiliul baroului de care aparţine avocatul intimat. Apoi contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează
de decanului baroului, prin decizie motivată, după ascultarea părţilor, ce poate fi atacată la consiliul baroului, a cărei
hotărâri poate fi contestată sub aspectul legalităţii de Consiliul U.N.B.R. în condiţiile legii ( art. 132 din Statutul
profesiei de avocat). Poate urmare a respingerii acestei etape, justiţiabilii se simt lipsiţi de energie şi motivaţie pentru
a promova alte demersuri în atragerea răspunderii civile a avocatului în legătură cu a cărui activitate se simt
prejudiciaţi. În orice caz, este foarte ingrată poziţia unui confrate în a acţiona în instanţă pe coleg la solicitarea unui
particular. Este dificil ca acesta să se convingă de eroarea gravă a colegului avocat şi neplăcută situaţia de a-l
responsabiliza ori sancţiona pe un confrate prin demersuri legale, când poţi fi la rândul tău susceptibil de a greşi şi de
a fi tras la răspundere, având poate cel puţin aceeaşi pregătire profesională, competenţe, etate, etc.
2.6.2. - Răspunderea civilă a notarilor publici

Ioan Adam

Note de subsol:
Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat nr. 51/1995 republicată, M.Of. nr. 98 din 7 februarie
2011, cu modificările aduse prin: O.U.G. nr. 10/2011; Legeanr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil .
Statutul profesiei de avocat cu ultimele modificări şi completări aduse prin Hotărârile Congresului Avocaţilor nr. 14 şi
15 din 10-11 iunie 2011.
Un exemplu în acest sens este cel al avocatului care încheie un contract de asistenţă juridică ce are ca obiect
asistarea/reprezentarea clientului într-un proces în pretenţii în care acesta din urmă este reclamant, şi fără
a consemna în scris faptul că asistenţa nu se va realiza anume pentru fază procesuală a fondului, odată pierzând în
această etapă, avocatul, simţindu-se culpabil de rezultat, neputând face dovada în instanţă a parcurgerii procedurii
prealabile a concilierii directe (obligatorie în acel litigiu), promovează în numele reclamantului (care deja fusese
obligat la cheltuieli), a căii de atac a recursului, apoi formulează contestaţie la executare şi cerere pentru emitere
ordonanţă preşedinţială pentru suspendarea executării silite şi timbrează fără să mai anunţe partea şi fără să mai
încheie vreun contract de asistenţă juridică. Pierzând în toate aceste demersuri, partea ale cărei interese fuseseră
gestionate de avocat este supusă executării silite (şi, desigur, nu ratifică gestiunea), mai mult aceasta suferă un şoc
emoţional la aflarea cuantumului sumelor la care a fost obligată. Desigur, aceasta nefiind nici măcar informată asupra
„sumei diligenţelor” efectuate în numele ei.
În opinia noastră, avem de a face cu o răspundere civilă profesională mixtă: una de natură contractuală, care se
fundamentează pe culpa avocatului care nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile care a condus la
respingerea acţiunii introductive ca prematur promovată, acţiune iniţiată în baza mandatului încredinţat prin contract;
respectiv una de natură extra-contractuală, delictuală, fundamentată pe vinovăţia avocatului care gerând interesele şi
drepturile procesuale ale părţii, a promovat de la sine putere anumite etape care s-au dovedit prejudicioase clientului.
Ca o dovadă în plus acesta a şi plătit în numele clientului taxele judiciare aferente acestor demersuri procesuale,
pentru a nu-l mai informa, având falsa reprezentare că va îndrepta lucrurile în favoarea clientului prin diligenţele sale
extra-contractuale.
În conformitate cu art. 215 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, „secretul profesional vizează toate informaţiile şi
datele de orice tip, în orice formă şi pe orice suport, furnizate avocatului de către client în scopul acordării asistenţei
juridice şi în legătură cu care clientul a solicitat păstrarea confidenţialităţii, precum şi orice documente redactate de
avocat, care conţin sau se fundamentează pe informaţiile sau datele furnizate de client în scopul acordării asistenţei
juridice şi a căror confidenţialitate a fost solicitată de client”. Ca obligaţie de rezultat, pe lângă cea de informare, „în
scopul asigurării secretului profesional, avocatul păstrează lucrările numai la sediul profesional sau în spaţiile avizate
în acest sens de consiliul baroului” [ art. 215 alin. (3) din Statut].
Sursa:
http://www.generali.ro/files/materiale_septembrie_2011/Corporate/Conditii_Raspundere_Profesionala_AVOCATI.pdf,
30.06.2012; Acest material este reprodus parţial, cu titlu de exemplu, de pe site-ul oficial al unuia dintre asiguratorii
din România, făcând parte din fişierul public - CONDIŢII DE ASIGURARE de Răspundere Civilă Profesională

383
a Avocaţilor - Mod. RPAV/ RAM 417/ versiunea 01- 2011 „Răspundere profesională avocaţi”. Fiecare asigurator care
funcţionează în mod legal în România are libertatea de a elabora contracte cadru de asigurare cu condiţii specifice în
funcţie de politica fiecărei societăţi şi în acord cu legislaţia naţională în domeniul asigurărilor respectiv, de a  le posta
spre a fi accesate de publicul larg.

2.6.2.

Răspunderea civilă a notarilor publici

În ceea ce priveşte răspunderea civilă a notarului public „pentru prejudiciile cauzate prin modul în care îşi exercită
obligaţiile profesionale ce-i revin este garantată prin Casa de Asigurări constituită în condiţiile art. 29 din lege 1483. La
începutul activităţii sale, notarul public devine membru al Casei de Asigurări pentru garantarea răspunderii civile, care
funcţionează în cadrul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, potrivit statutului propriu.
Înainte de intrarea în vigoare a  Legii nr. 77/2012 1484 , art. 39 din Legea nr. 36/1995 prevedea că: „(1) Răspunderea
civilă a notarului public poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale,
atunci când acesta a cauzat un prejudiciu. (2) Asigurarea de răspundere profesională a notarului public se realizează
prin casa de asigurări, constituită în acest scop.” Ulterior acestei date, prin art. 51 din Legea nr. 77/2012, art. 39 din
Legea nr. 36/1995 s-a modificat şi are în prezent urmatorul cuprins: „Răspunderea civilă a notarului public poate fi
angajată în condiţiile legii civile, pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale, atunci când acesta a  cauzat cu
vinovaţie sub forma relei-credinţe un prejudiciu, stabilite prin hotârare judecatorească definitivă.”
Din aceste noi dispoziţii observăm faptul că legiuitorul şi-a dorit şi a reuşit să apere şi mai mult pe practicienii acestei
profesii liberale, limitând sfera răspunderii civile a notarului public la prejudiciile cauzate de acesta cu intenţie directă,
cu „rea-credinţă”, răspundere fundamentată pe criterii de ordin subiectiv, vinovăţie care va trebui să fie probată de
partea prejudiciată până la epuizarea căilor de atac, pentru a fi desdăunată. Utilizând principiul analizei per
a  contrario putem oare deduce faptul că notarul public nu răspunde pentru prejudiciile cauzate prin celelalte forme de
vinovăţie?! Considerăm aceste dispoziţii ca fiind exagerate, discreţionar acordate unele drepturi unei categori de
practicieni ai dreptului, privilegii care contravin chiar dispoziţiilor art. 1349 alin. (2) şi art. 1357 NCC.
Prezentată generic, răspunderea notarului public se limitează la „modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile, cu privire la
legalitatea raporturilor juridice pe care le constată şi la exercitarea drepturilor şi ocrotirea în condiţiile legii
a intereselor persoanelor, care solicită încheierea actelor notariale, precum şi de încălcarea dispoziţiilor Legii,
Regulamentului şi Statutului.”1485
Despre conceptul de „rea-credinţă” se mai face vorbire în art. 29 din Codul deontologic respectiv: „(1) Notarul public
trebuie să-şi întemeieze exercitarea autorităţii pe respectarea valorilor ocrotite de societate şi pe preceptul moral:
„Alterum non laedere” („Nu leza pe altul”). (2) Neîndeplinirea, cu rea-credinţă, sau ignorarea de către notarul public
a îndatoririi de a nu săvârşi actele de concurenţă neprincipială (...) atrag răspunderea lui pentru atingerea adusă
onoarei şi probităţii profesionale, în condiţiile legii, regulamentului, statutului şi prezentului cod,” dar putem observa
că nu se face vorbire de răspunderea pentru prejudiciile rezultate ca urmare a actelor de concurenţă neprincipială, ci
doar de lezarea unor valori de etică şi deontologie profesională. Nu este exclus ca, prin aceste acte, un confrate
notar să fie prejudiciat.
În acelaşi format, vom prezenta cu titlu exemplificativ condiţiile în care persoanele prejudiciate de activitatea
profesională a notarului public pot primi reparaţia de la un asigurator privat, ca opoi să prezentăm sfera excluderilor
de la plata indemnizaţiei.
Astfel „la producerea evenimentului asigurat, Societatea acordă despăgubiri în limitele de despăgubire precizate în
poliţă şi cu împlinirea condiţiilor prevăzute în prezentul contract de asigurare, pentru sumele pe care Asiguratul este
obligat să le plătească cu titlu de despăgubire pentru:
a) prejudiciile financiare de care Asiguratul răspunde în baza legii şi care sunt o  consecinţă directă a pierderilor
băneşti produse clienţilor ca urmare a unor erori profesionale săvârşite de către Asigurat în cadrul exercitării legale
a  profesiei de notar public prin îndeplinirea următoarelor acte notariale: redactarea şi autentificarea înscrisurilor cu
conţinut juridic, procedura succesorală notarială; certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege; legalizarea
semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum şi a  sigiliilor; darea de dată certă înscrisurilor
prezentate de părţi; primirea în depozit a  înscrisurilor şi documentelor prezentate de părţi; actele de protest ale
cambiilor, ale biletelor la ordin şi ale cecurilor; legalizarea copiilor de pe înscrisuri; legalizarea traducerilor; eliberarea
de duplicate de pe actele notariale pe care le-a întocmit;
b) cheltuielile de judecată rezonabile făcute de Asigurat în procesul civil, dacă a  fost obligat la despăgubire.
c) cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea obligării Asiguratului
la plata despăgubirilor, dacă Asiguratul a  fost obligat prin hotarâre judecatorească definitivă şi irevocabilă la plata
acestora;
d) cheltuielile necesare pentru înlocuirea, refacerea sau restaurarea documentelor (originale sau copii) proprietate
a  clientului şi încredinţate Asiguratului, dacă acestea au fost pierdute, deteriorate sau distruse, cu condiţia ca aceste

384
cheltuieli să fie justificate cu documente contabile de plată. În sensul prezentelor condiţii, prin documente se înţelege
orice fel de acte, înscrisuri ce au legătură cu activitatea specifică de notariat, fiind excluse toate titlurile şi efectele
negociabile, biletele de loterie şi concursuri, bani, suporturi de stocare sau arhivare date, hârtii de valoare,
manuscrise, bijuterii, obiecte preţioase, colecţii, bunuri având valoare artistică, ştiinţifică sau istorică sau de
patrimoniu, titlurile de credit altele decât cambia, cecul şi biletul la ordin.
Excluderi:
Din asigurarea de Răspundere Civilă Profesională a  Notarilor Publici sunt excluse orice tip de prejudicii:
a) produse ca urmare a  îndeplinirii unor obligaţii care depăşesc sfera calificării sau competenţei profesionale
a  Asiguratului precum şi a îndeplinirii unor obligaţii specifice profesiilor cu care este compatibilă profesia de notar;
b) răspunderea Asiguratului decurgând dintr-un contract sau orice alt aranjament sau garanţie dată de Asigurat
clientului său şi care depăşeşte răspunderea legală a Asiguratului;
c) apărute în urma încălcării obligaţiei de a  păstra secretul profesional cu privire la actele şi faptele despre care
Asiguratul a  luat cunoştinţă în cadrul activităţii sale sau ca urmare a unor acte de concurenţă neloială ori rezultate
din încălcarea sau violarea drepturilor de autor, a  brevetelor, mărcilor înregistrate sau a  sloganelor comerciale;
d) decurgând din orice tip de consultanţă în materie de plasament, investiţie sau operaţiune de schimb;
e) provocate de autentificarea sau legalizarea unor acte juridice fără legitimarea clientului sau pe baza unor fotocopii
ori documente care sunt în mod vădit false sau expirate;
f) la bunurile pe care Asiguratul le deţine cu orice titlu (inclusiv cele ce i-au fost încredinţate spre îngrijire, păstrare,
expediere, sau întrebuinţare) cu exceptia documentelor prevazute la punctul c, lit.d);
g) cauzate cu intenţie sau prin săvârşirea unei infracţiuni sau deturnarea sumelor încredinţate de client sau în timp
ce asiguratul se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, drogurilor sau substanţelor halucinogene interzise de lege,
ingerate în mod voluntar;
h) care au la bază fapte sau circumstanţe sau rezultate dintr-un eveniment despre care Asiguratul avea sau ar fi
trebuit să aibă cunoştinţă la data încheierii prezentului contract de asigurare sau care se află în curs de soluţionare
sub incidenţa unei alte asigurări în vigoare înainte de data încheierii prezentului contract de asigurare;
i) cauzate de îndeplinirea unor acte notariale, atunci când în cauză sunt părţi sau interesaţi în orice calitate,
Asiguratul, soţul, ascendenţii şi descendenţii lor sau Asiguratul este reprezentantul legal ori împuternicitul unei părţi
care participă la procedura notarială;
j) formulate împotriva Asiguratului de către prepuşii, împuterniciţii, reprezentanţii acestuia;
k) provocate de persoane care, nefiind în raport de subordonare cu Asiguratul, prestează servicii în legătură cu
activitatea acestuia;” 1486
Ca un argument în plus pentru contestarea dispoziţiilor care limitează răspunderea notarilor publici la prejudiciile
cauzate cu vinovaţie sub forma relei-credinţe, asiguratorii nu despăgubesc, şi este cât se poate de legitimă angajarea
răspunderii cu patrimoniul personal al notarilor publici pentru acest tip de fapte, care pot atrage, după caz şi
o răspundere de ordin penal.

Ioan Adam

Note de subsol:
Conform dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 36/1995: „(1)În cadrul Uniunii funcţionează Casa de Asigurări a Notarilor
Publici, cu personalitate juridică, în condiţiile stabilite prin statutul acesteia, aprobat de Consiliul Uniunii. (2)
Asigurarea de răspundere civilă a  notarilor publici este obligatorie şi se realizează prin casa de asigurări constituită în
acest scop. (3) Notarii publici au obligaţia să încheie contractul de asigurare înainte de începerea activităţii.”
Art. 29 a fost modificat prin art. 38 din Legea nr. 77/2012 pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi
a  activităţii notariale nr. 36/1995.
M.Of. nr. 386 din 8 iunie 2012.
Conform dispoziţiilor art. 57 din Statutul profesiei de notar public.
http://www.generali.ro/files/materiale_septembrie_2011/Corporate/Conditii_Raspundere_Profesionala_Notari_Mergin
g_electronic.pdf; 02.07.2012; Acest material este reprodus, cu titlu de exemplu, de pe site-ul oficial al unuia dintre
asiguratorii din România, făcând parte din fişierul public - CONDIŢII DE ASIGURARE de Răspundere Civilă
Profesională a Notarilor Publici - Mod. RPNP/ RAM 411/ versiunea 01- 2011 „Răspundere profesională notari publici”

Secţiunea a 6-a. Răspunderea pentru produse defectuoase

385
§1.  Noţiuni introductive
§2.  Natura juridică
§3.  Sediul materiei
§4.  Terminologie
§5.  Condiţiile angajării răspunderii
§6.  Exonerarea de răspundere
§7.  Dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului
§8.  Importanţa reglementării răspunderii pentru produsele cu defecte

Ioan Adam

§1. Noţiuni introductive

Utilizând o formulă lapidară, Noul Cod civil subliniază prin intermediul dispoziţiilor art. 1349 alin. (4) NCC , faptul că:
„Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială”.
Remarcăm astfel faptul că, noul legiutor nuanţează răspunderea pentru produsele defectuoase, în dispoziţiile Noului
Cod civil , deşi, aceasta a fost tratată mult timp, ca fiind o chestiune ce ţine strict de domeniul consumului.
Nu putem să nu remarcăm faptul că noua reglementare alătură răspunderii pentru lucruri şi răspunderea pentru
produsele „periculoase” sau „defectuoase”, fapt ce ne îndreptăţeşte să considerăm faptul că Noul Cod civil
abordează subtil şi problema mişcării consumeriste din România, încercând astfel să alinieze legislaţia noastră celei
comunitare.

Ioan Adam

§2. Natura juridică

În lipsa unor dispoziţii contrare, precizăm faptul că răspunderea pentru produsele defectuoase este, in genere,
o răspundere delictuală, de natură obiectivă, ce reglementează raporturile între producători şi persoanele prejudiciate
ca urmare a defectelor unor produse puse în circulaţie.
În literatura juridică de specialitate1487 se apreciază faptul că, răspunderea produsele defectuoase nu se bazează pe
culpă, aceasta având o dimensiune obiectivă. Această afirmaţie se regăseşte şi în preambulul Directivei CEE
1985/374, însă mai multe precizări cu privire la natura juridică a acestei răspunderi nu găsim nicăieri.
Tale quale, Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru produsele cu defecte, republicată, nu
consacră niciun text de lege din care să rezulte în mod expres faptul că, suntem în prezenţa unei răspunderi
obiective, însă apreciem faptul că, este just, ca producătorii să răspundă şi în absenţa culpei sale. Raţionamentul
pentru care poate fi angajată răspunderea acestor comercianţi fiind acela potrivit căruia, aceştia au pus în circulaţie
produse cu defecte, defecte, ce pot cauza varii pagube!
Făcând aplicarea argumentului a fortiori, menţionăm faptul că, pentru angajarea răspunderii civile a producătorului,
persoana prejudiciată trebuie să facă dovada pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi
pagubă.1488
În opinia noastră, răspunderea producătorilor pentru produsele defectuoase este o răspundere obiectivă. Un prim
argument este acela potrivit căruia, această răspundere se bazează pe defectuozitatea produsului. Astfel, apreciem
faptul că, o condiţie a angajării acestei forme de răspundere nu este culpa ci defectuozitatea produsului. Mai exact,
producătorul, prin producerea şi comercializarea anumitor produse, îşi asumă riscul existenţei unor efecte
prejdiciabile al acestor produse. Din punct de vedere economic, acest risc este atribuit celor care controlează
activitatea respectivă şi se bucură de beneficiile acelei activităţi.1489
În doctrina juridică1490, această idee a fost transpusă astfel: „Răspunderea strictă (nebazată pe culpă) este preţul pe
care pârâtul trebuie să îl plătească pentru a putea desfăşura anumite activităţi care implică riscuri anormale, dar care
sunt acceptate de societate pentru că sunt benefice societăţii în general.”
Din motive de acurateţe juridică, subliniem faptul că Legea nr. 240/2004 transpune în legislaţia noastră o nouă formă
de răspundere sui generis diferită de răspunderea pentru fapta lucrului sau de răspunderea obiectivă. Astfel, în
scopul evitării asimilării acestei forme de răspundere cu a celor existente în practică, menţionăm faptul că, suntem în
prezenţa unei răspunderi stricte1491 pentru produse defectuoase. Aceasta are un regim special, bine definit, neavând
acelaşi regim juridic care se aplică tale quale celorlate forme de răspundere.1492

386
În doctrina juridică germană1493, s-a menţionat faptul că temeiul acestei forme de răspundere este nu un anumit risc,
ci decizia economică a producătorului de a pune pe piaţă produse ieftine, potrivit unui standard de securitate şi
calitate, care este sub nivelul celui posibil tehnic. Astfel, producătorul îşi asumă riscul că anumite produse ale sale
pot fi defectuoase. Pe când unii cumpărători vor profita de pe urma produselor la un preţ redus, alţii vor cumpăra
produse defectuoase şi vor suferi prejudicii. Faptul că cei din urmă suportă riscul este nejust, pentur că toţi
beneficiarii fabricării unor asemenea produse ar trebui să suporte riscul asociat produselor. Acest rezultat poate fi
atins doar prin transferul prejudiciilor asupra producătorului, el, la rândul său, transferând costurile riscului asupra
tuturor cumpărătorilor sub forma unui preţ mai ridicat.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens, M. Józon, Răspunderea pentru produsele defectuoase în Uniunea Europeană, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2007, p. 9.
A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 240/2006 privind răspunderea producătorilor pentru
pagubele generate de produsele cu defecte, republicată în 2008.
Pentru mai multe detalii, a se vedea European Group on Tort Law, Principles of European Tort Law, Text and
Comentary, Sprynger, Wien/New York, 2005, p. 64 şi 67.
F. Werro, V.V. Palmer, A.-C. Hahn, in Boundaries of Strict Liability in European Tort Law, F. Werro, V.V. Palmer
(eds.), 2004, p. 16.
Principiile Dreptului Delictual European, elaborate de European Group on Tort Law, definesc răspunderea strictă în
art. 5: 101, care impune răspunderea fără culpă a persoanei care desfăşoară o activitate periculoasă.
De plano, precizăm faptul că, în cadrul răspunderii delictuale, domenii foarte diverse sunt caracterizate prin
răspundere strictă, cum ar fi activităţile cu risc sporit, răspunderea pentru produse, compensarea angajaţilor etc.
Obiectul de reglementare al acestor forme particulare ale răspunderii delictuale fără culpă este foarte diferit, la fel şi
legătura de cauzalitate cu care operează sau cauzele de exonerare de răspundere pe care le admit.
H. Koziol, Grundfragen der Produkthatftung, Sigmund-Verlag, Wien (1980), p. 17

§3. Sediul materiei

În ţara noastră, această formă de răspundere este reglementată prin intermediul prevederilor Legii nr. 240/2004 1494
privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, republicată în 2008, lege ce
transpune în legislaţia noastră prevederile comunitare în domeniu.1495
Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuoase a fost reglementată anterior prin
O.U.G. nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuoase. Prin
Legea nr. 37/2001 de aprobare a  O.U.G. nr. 58/2000 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor, prevederile O.U.G. nr. 87/2000 au fost incluse în acest act normativ, textele suferind
modificări de fond, experţii CE constatând faptul că dispoziţia legală rezultată nu corespunde cu transpunerea
directivei europene şi, implicit, va conduce la diferenţe majore de aplicare în practică, fapt ce a determinat
necesitatea promovării unui nou act normativ, şi anume: Legea nr. 240/2004 .

Ioan Adam

Note de subsol:
Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte a  fost
republicată în M.Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008 . Prezenta lege transpune Directiva nr. 85/374/CEE din 25 iulie 1985
privind răspunderea producătorului, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L210 din 7
august 1985, modificată şi completată prin Directiva nr. 1999/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului,
publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), nr. L141 din 4 iunie 1999.
În cadrul procesului de armonizare a legislaţiei naţionale cu prevederile comunitare, în scopul îndeplinirii
angajamentelor luate pentru aderarea la Uniunea Europeană, se prevede transpunerea în legislaţia românească
a Directivei nr. 85/374/EEC a Parlamentului European şi a Consiliului, din 25 iulie 1985 privind răspunderea
producătorului pentru pagubele generate de produsele defectuoase, modificată şi completată prin Directiva nr.
1999/34/ECC a Parlamentului European şi a Consiliului. La nivel european a fost adoptată Directiva nr. 85/374 CEE
din 25 iulie 1985 privind răspunderea pentru produsele defectuoase. Aceasta a reprezentat o tentativă inovatoare de

387
armonizare a răspunderii civile în cadrul dreptului european. Ea a reprezentat o încercare de unificare a unui sector
al dreptului civil al ţărilor membre, fiind rezultatul unui compromis complex între statele membre şi interesele
consumatorilor şi ale producătorilor. Directiva nr. 85/374 CEE prezintă o importanţă deosebită deoarece ea constituie
primul instrument al politicii comunitare în domeniul răspunderii civile şi un test al posibilităţilor de armonizare în
domeniul dreptului civil. Armonizarea reglementărilor în materie de produse defectuoase este grevată de existenţa
regimurilor paralele şi a numeroaselor derogări, expresie a consensului dificil la care s-a ajuns între cele două părţi
implicate – consumatorul şi producătorul – dar şi a persistenţei interesului naţional în detrimentul interesului
comunitar.

§4. Terminologie

Directiva CEE 85/374 revoluţionează răspunderea civilă delictuală din Europa prin instituirea unei noi forme de
răspundere obiectivă pentru prejudiciile cauzate de produsele defectuoase.
Această Directivă a fost transpusă în legislaţia noastră prin intermediul Legii nr. 240/2004 , în temeiul căreia va
răspunde pentru prejudiciile provocate de produse defectuoase cel care a pus pe piaţă produsul în cauză, indiferent
de calitatea lui de producător şi indifierent dacă a acţionat în mod diligent sau nu.
Astfel, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase poate fi angajată numai în sarcina celui care
a pus în circulaţie produsul, pentru că şi-a asumat un risc pentru activitatea sa. Defectul produsului reprezintă dovada
certă a încălcării obligaţiei de securitate pe care o are faţă de consumator.1496 Interpretând extensiv această premisă,
putem concluziona faptul că prejudiciul în sine constituie actul ilegal care trebuie pedepsit şi nu activitatea care l-a
generat. În consecinţă, producătorul este responsabil în virtutea activităţii pe care o desfăşoară şi care a cauzat
prejudiciul, indiferent dacă a acţionat intenţionat sau cu diligenţa maximă posibilă.
De plano, menţionăm că scopul angajării acestei răspunderi, este, în general, protejarea consumatorilor, iar în
special, protejarea persoanelor prejudiciate de produse defectuoase, în cazurile în care aceştia nu au un raport
contractual cu producătorul sau distribuitorul care a pus pe piaţă produsul defectuos şi care, întâmpină dificultăţi în
obţinerea de despăgubiri, datorită sarcinii probei, în temeiul răspunderii civile delictuale bazate pe culpă.
Fără a dori să intrăm în prea multe detalii precizăm faptul că Directiva CEE 85/374 şi Legea nr. 240/2004,
republicată, urmăresc îmbunătăţirea calităţii vieţii consumatorilor şi asigurarea unui standard de viaţă care să le ofere
siguranţă împotriva daunelor cauzate sănătăţii şi bunurilor acestora.
4.1. - Noţiunea de consumator
4.2. - Noţiunea de producător
4.3. - Noţiunile de „produs”, „produs cu defecte”
4.4. - Deosebirea dintre produsul defectuos şi produsul cu vicii
4.5. - Sintagma „punerea pe piaţă a produsului”
4.6. - Diferenţierea răspunderii pentru produse defectuoase în funcţie de tipul de defect
4.7. - Conceptul de „prejudiciu”

Ioan Adam

Note de subsol:
Spre exemplu, dacă o persoană X a cumpărat un televizor defect de la societatea Y, iar acesta a produs un scurt
circuit, generând un incendiu, X va putea solicita societăţii Y să-i acopere întregul prejudiciu suferit, întrucât acesta
a fost provocat de produsul defectuos achiziţionat şi pus în vânzare de Y.

4.1.

Noţiunea de consumator

În scopul realizării unei înţelegeri cât mai e, considerăm că se impune să definim conceptul de consumator. În acest
sens, menţionăm faptul că este consumator orice persoană care dobândeşte, posedă sau utilizează un bun sau un
serviciu în afara competenţei sau specialităţii sale.1497
În literatura juridică de specialitate1498 se argumentează faptul că, în categoria persoanelor protejate de Directivă, şi
apreciem noi, şi de Legea nr. 240/2004, ar trebui incluşi nu umai consumatorul sau utilizatorul produsului defectuos,
dar şi terţii prejudiciaţi de asemenea produse, indiferent că sunt sau nu consumatori de asemenea produse.

388
Cu titlu de observaţie, subliniem faptul că Legea nr. 240/2004, republicată, dar şi Directiva, nu utilizează în cuprinsul
prevederilor termenul de „consumator” ci pe cel de „persoană prejudiciată” sau „reclamant”, desemnând astfel acea
categorie de persoane protejate prin dispoziţiile acestor acte normative.
În literatura juridică germană1499, s-a menţionat faptul că, această exprimare neutră are rolul de a raporta aşteptările
privind securitatea la uzanţele pieţii, adică la consumatorii şi utilizatorii produsului, lăsând astfel posibilitatea
instanţelor de a putea include în sfera conceptului de „consumatori” o serie de persoane prejudiciate prin utilizarea
unor produse cu defecte. Din moment ce protecţia consumatorilor este un drept fundamental al oricărui cetăţean al
Uniunii Europene, considerăm că se justifică interpretarea în sens larg a sferei persoanelor protejate de Legea nr.
204/2004, în sensul includerii terţilor prejudiciaţi.
O problemă apărută în practică este reprezentată de calificarea sau nu ca utilizator/consumator în sensul Directivei şi
al Legii nr. 240/2004 a celui care utilizează un produs în scop profesional în cadrul domeniului său de activitate.
Astfel, în doctrină1500, s-a statuat faptul că, dacă, în cadrul întreprinderii, maşina cumpărată de întreprinzător va fi
folosită de o altă persoană care suferă prejudicii ca urmare a defectuozităţii produsului, repararea prejudiciului nu va
mai ţine de domeniul răspunderii pentru produse defectuoase, ci de domeniul dreptului muncii şi a răspunderii civile
delictuale bazate pe culpă, deoarece angajatul a folosit produsul în cadrul activităţii sale profesionale.

Ioan Adam

Note de subsol:
C.T. Ungureanu, Drept internaţional privat. Protecţia consumatorilor şi răspunderea pentru produse nocive, Ed. All
Beck, Bucureşti, 1999, p. 3.
M.G. Faure, Product Liability and Product Safety in Europe: Harmonisation or Differentiation?, Kyklos, 2000, vol. 53,
Issue 4, p. 11 (EBSCOhost). În opinia acestui autor, dacă terţii nu ar fi incluşi în sfera cercului de persoane protejate
de Directivă, costul social al riscurilor prezentate de produse trebuie suportate de societate, însă aceste costuri
trebuie raportate la nivelul creşterii preţurilor pe care îl generează includerea acestei categorii de riscuri în sfera de
aplicare a răspunderii, în cazul în care acest preţ ar fi acceptat pe piaţă. Există, însă, şi argumente în sensul
excluderii terţilor din sfera de aplicare a Directivei. Pentru mai multe detalii a se vedea M. Józon, op. cit., p. 36.
Muenchkomm/Cahn, Art. 3, Rz. 5, citat de F. Graf von Westphalen, în Produkthaftungshandbuch, 1999, Band 2, p.
78.
Idem, p. 379.

4.2.

Noţiunea de producător

Continuând pe aceeaşi linie de gândire, precizăm că, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 240/2004,
republicată, cercul persoanelor la care se referă răspunderea gravitează în jurul producătorului.
În scopul evitării eventualelor confuzii, legiuitorul nuanţează şi sfera acestui concept de „producător”, prin intermediul
dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 240/2004 . În consecinţă, este considerat producător:
- fabricantul produsului finit al unei materii prime sau părţi componente ale produsului;
- persoana care se prezintă ca producător, prin faptul că îşi înscrie pe produs numele, marca sau alt semn distinctiv;
- orice altă persoană, care importă un produs în România în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme
de înstrăinare în cadrul activitaţi proprii de comercializare în cadrul societăţii, este considerată producător al acestuia
şi răspunde în aceeaşi măsură ca şi producătorul;
- orice altă persoană care importă un produs din Uniunea Europeană în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau
altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii proprii de comercializare în cadrul societăţii, este considerată producător
al acestuia şi răspunde în aceeaşi măsura ca şi producătorul;
- dacă producătorul unui produs nu poate fi identificat, fiecare furnizor al produsului respectiv va fi tratat drept
producător, dacă el nu transmite consumatorului prejudiciat, într-un interval de timp rezonabil, datele de identificare
a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul. Această dispoziţie este valabilă şi pentru un produs
importat, în cazul în care produsul nu indică identitatea importatorului menţionat mai sus, chiar dacă este precizat
numele producătorului.
Prin urmare, pe lângă producătorul produsului final, răspunderea este extinsă şi asupra producătorului de produse
componente, producătorului de materii prime, importatorul de produse în UE, cel care se prezintă drept producător
prin comercializarea produsului sub semnul propriu de identificare1501.

389
În opinia noastră, este deosebit de importantă extinderea acestei răspunderi asupra tuturor persoanelor implicate în
operaţiunea de „punerea pe piaţă” a unui produs defectuos, întrucât „protejarea consumatorului impune ca toţi cei
care participă la procesul de producţie să poată fi traşi la răspundere, dacă fie produsul final, fie materia primă, fie
componentul livrat de aceştia au fost defectuoase”.1502
O altă observaţie deosebit de importantă pe care dorim să o subliniem constă în faptul că nici Directiva europeană,
nici Legea nr. 240/2004, republicată, nu se limitează la categoria de persoane care intră în sfera de aplicare
a conceptului de „producător”. Astfel, având în vedere faptul că societatea noastră se află totuşi într-o etapă
caracterizată prin expansiune şi diversificare, considerăm că termenul de „producător” trebuie determinat de la caz la
caz, în funcţie de activitatea de pe urma căreia a ajuns pe piaţă produsul defectuos.1503

Ioan Adam

Note de subsol:
În conformitate cu dispoziţiile Directivei CEE 85/374 orice persoană care importă produse în comunitate în scopul
vânzării, închirierii, leasingului sau alte forme de distribuţie în cadrul activităţii sale profesionale, va fi considerat
producător în sensul acestei Directive şi va răspunde ca atare. În cazul în care producătorul unui produs nu poate fi
identificat, furnizorul acestuia va fi calificat drept producător, exceptând cazul în care va informa persoana
prejudiciată, în cadrul unui termen rezonabil, asupra identităţii produsului sau a persoanei de la care a procurat
produsul. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul produselor importate, dacă acesta nu indică identitatea importatorului,
chiar dacă identitatea producătorului este comunicată. În cazul în care producătorul îşi deschide propriul punct de
vânzare, în care se finisează produse în stare de predare către consumatorul final, menţionăm faptul că ne găsim
încă în sfera de răspundere a producătorului. Pentru defectele survenite în cursul acestei activităţi, va răspunde
producătorul, şi nu vânzătorul de la punctul de vânzare. O problemă delicată se ridică în cazul activităţilor de
ambalare şi îmbuteliere, caz în care răspunderea va fi circumstanţiată în funcţie de obţinerea sau nu a  unui nou
produs de pe urma acestei activităţi. În cazul activităţii de îmbuteliere, regăsim atât elemente tipice ale activităţii de
distribuţie, cât şi elemente ale activităţii de producţie. Spre exemplu, furnizorul de concentrat va răspunde în calitate
de producător de materii prime, pe când cel care efectuează îmbutelierea va răspunde pentru prejudiciile provocate
de produsul îmbuteliat, pentru că, în urma activităţii sale, rezultă un nou produs pe care îl pune pe piaţă. Calificarea
activităţii de îmbuteliere va fi diferită când cel care îmbuteliază băutura nu acţionează pe cont propriu, ci ca
reprezentant însărcinat de către producător cu activităţi productive concrete. Într-un asemenea caz, furnizorul de
concentrat va fi calificat producător, fiind răspunzător pentru prejudiciile provocate de produsul îmbuteliat, inclusiv
pentru acele defecte care se datorează activităţii de îmbuteliere.
A se vedea, în acest sens, Preambulul Directivei CEE 85/374, care precizează faptul că această Directivă, prin
dispoziţiile sale, încearcă să sprijine consumatorul pentru a-i uşura situaţia în cazul în care produsul defectuos
provine din afara Pieţei Interne, ceea ce ar îngreuna posibilităţile persoanei prejudiciate de a identifica producătorul
acestuia şi valorificarea pretenţiilor sale în afara Comunităţii. Pe acest considerent, conceptul de producător include
şi importatorul din UE care a introdus produsul defectuos pe Piaţa Internă.
Din prevederile art. 6 ale Directivei rezultă că producătorul va răspunde doar dacă acţioneaza pe cont propriu. Tot
astfel, în doctrina juridică, se nuanţează faptul că Directiva (şi, implicit, Legea nr. 240/2004 ) are în vedere
întreprinzătorul şi nu colaboratorii, angajaţii sau organele acestuia. H.C. Taschner, E. Frietsch,
Produkthaftungsgeseetz und EG-Produkthatftungscrichtlinie, Kommentar, 2. Auflage, Beck, München, 1990, p. 8.

4.3.

Noţiunile de „produs”, „produs cu defecte”

Analizând cu atenţie prevederile legii în discuţie, observăm faptul că legiuitorul defineşte, de asemenea, o serie de
noţiuni, care au rolul de contura cât mai bine regimul juridic al răspunderii producătorilor pentru produsele cu defecte.
Astfel, prin intermediul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) este definit conceptul de „produs”, ca fiind „orice bun mobil,
chiar dacă acesta este încorporat într-un alt bun mobil sau imobil”. Mai mult, legiuitorul subliniază faptul că prin
produs se poate înţelege şi energie electrică.
Prin sintagma „produs cu defecte” se înţelege produsul care nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să
se aştepte, ţinându-se seama de toate împrejurările, inclusiv de:
1. modul de prezentare a produsului;
2. toate utilizările previzibile ale produsului;
3. data punerii în circulaţie a produsului.

390
De lege lata, menţionăm faptul că un produs nu poate fi considerat cu defecte numai pentru că, ulterior, un produs
similar perfecţionat a fost pus în circulaţie. Astfel, se consideră că achiziţionarea de către consumator a unui produs
mai vechi, ştiind că, între timp, a apărut un produs similar perfecţionat, reprezintă un act prin intermediul căruia
consumatorul îşi asumă responsabilitatea pentru gradul de securitate scăzut, raportat la noul produs, perfecţionat,
care oferă un grad de securitate sporit.
În scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, menţionăm că, deşi un produs nu corespunde utilizării
estimate, acest lucru poate constitui un indiciu al defectuozităţii, însă aceasta nu atrage după sine calificarea
acestuia, în mod automat, ca fiind defectuos, generând răspunderea producătorului. Altfel formulat, funcţionarea
perfectă a produsului potrivit utilizării estimate nu exclude defectuozitatea acestuia potrivit celorlalte criterii stabilite de
Directivă şi de lege.
In genere, termenul de „produs defectuos” este un concept nedefinit, care trebuie interpretat de la caz la caz, în
funcţie de suma circumstanţelor în care produsul defectuos a ajuns la consumator. Atragem astfel atenţia asupra
faptului că circumstanţele trebuie interpretate în ansamblu şi nu izolat, în funcţie de modul în care produsul
corespunde aşteptărilor pieţei.1504 Spre exemplu, există o serie de produse de la care consumatorii sau utilizatorii
aşteaptă nu un anumit nivel de securitate, ci securitate totală (cum ar fi vestele antiglonţ sau barca de cauciuc). Se
afirmă că, în legătură cu aceste produse, publicul larg aşteaptă lipsa totală a defectuozităţii. Spre deosebire de
această categorie de produse, precizăm faptul că există şi produse care, deşi sunt periculoase pentru consum sau
utilizare, riscurile lor sunt acceptate de către consumatori, ceea ce înseamnă că ele nu vor fi defectuoase potrivit
aşteptărilor lor de securitate. În această categorie intră, exempli gratia, ţigările şi alcoolul.
În practică1505 s-a pus problema clarificării defectuozităţii produsului în vederea stabilirii răspunderii producătorului
pentru prejudiciile suferite de o persoană care este sub nivelul consumatorului mediu sau peste nivelul acestuia.
Încercându-se clarificarea acestei dileme, în doctrină 1506 s-a răspuns astfel: „faptul că persoana prejudiciată se află
sub nivelul consumatorului mediu nu ar trebui să aibă relevanţă pentru stabilirea răspunderii. O asemenea
interpretare decurge din cerinţa luării în considerare a tuturor circumstanţelor, cu ocazia stabilirii defectuozităţii
produsului, printre care s-ar enumera şi aşteptările de utilizare ale producătorului raportat la cazurile tipice de
accidente, dar nu şi la nivelul de cunoaştere a oricărei persoane care ar putea veni în contact cu produsul său.
În situaţia cealaltă, când persoana prejudiciată este peste nivelul consumatorului mediu, chiar dacă este vorba de un
produs realizat pentru nespecialişti, răspunderea producătorului se va stabili după standardul consumatorului mediu.

Ioan Adam

Note de subsol:
Este vorba, mai exact, de aşteptările consumatorului mediu, de standardul omului mediu, şi nu de aşteptările
consumatorului individual prejudiciat de produsul defectuos. În doctrina juridică germană, se vorbeşte despre
aşteptările de securitate justificate ale consumatorilor, diferenţiate pe următoarele categorii de produse:
a) produse care sunt folosite de publicul larg;
b) produse destinate unor grupuri restrânse, cu aşteptări specifice cu privire la produs, care, în general, sunt
cunoscute de producător. Se pare că, în măsura în care produsul este destinat unui grup restrâns de utilizatori,
standardul de stabilire a defectuozitaţii ar trebui limitat la aşteptările acestui grup, şi nu ale terţilor în general. Drept
urmare, dacă un asemenea produs provoacă prejudicii unui specialist din grupul de utilizatori profesionişti, pentru
stabilirea defectuozităţii acestuia va trebui luate în considerare aşteptările specifice ale acestui utilizator. Dacă a fost
prejudiciat şi un terţ de acelaşi produs, faţă de terţul prejudiciat, defectuozitatea acestuia va trebui stabilită ţinând
cont de aşteptările unui om obişnuit, rezonabil. Prin urmare, dacă produsul destinat unui anumit grup de utilizatori
este, în general, folosit şi de publicul larg, atunci aşteptările de securitate ale publicului larg vor fi luate în considerare,
şi nu cele ale specialistului. A se vedea, în acest sens, J. Oechsler, Gesetz ueber die Haftung fuer fehlerhafte
Produkte, in J. Von Staudingers (ed.), Kommentar zum Buergerlichen Gesetzbuch mit Einfuehrungsgesetzen und
Nebengesetzen Zweites Buch. Recht der Schuldverhaeltnisse, Produkthaftungsgesetz, Sellier-de Gruyter, Berlin,
1998, p. 378.
H.C. Taschner, E. Frietsch, op. cit., p. 13.
J. Oechsler, op. cit., p. 375.

4.4.

Deosebirea dintre produsul defectuos şi produsul cu vicii

Un alt aspect asupra căruia dorim să ne oprim atenţia este deosebirea dintre produsul defectuos şi produsul cu vicii.
Noţiunea de defect se distinge de noţiunea de viciu, întâlnită în dreptul comun. În materia de vicii ascunse,

391
deficienţele care stau la baza garanţiei sunt din categoria celor care îl fac impropriu utilizării conform destinaţiei sale
sau care îi diminuează utilitatea chiar lucrului vândut. În cazul răspunderii pentru produse lucrurile stau însă cu totul
diferit, întrucât deficienţele sau lipsurile lucrului vândut afectează nu acest lucru în sine, ci securitatea persoanelor şi
bunurilor, altele decît cel formând obiectul contractului de vînzare.
Din motive de acurateţe juridică, menţionăm faptul că, prin defect, în general, se înţelege o deficienţă, o lipsă de
ceva. Chiar dacă dicţionarul explicativ al limbii române defineşte noţiunea de defect ca fiind un viciu, din punct de
vedere juridic, ne aliniem contrariului. Din studiul efectuat, noţiunea de „viciu a unui lucru” ţine nemijlocit de
răspunderea contractuală şi anume în cazul contractului de vânzare-cumpărare. Potrivit reglementărilor legale,
vânzătorul-întreprinzător are obligaţia de a comercializa produse şi servicii de calitatea corespunzătoare aşteptărilor
legitime ale consumatorului şi, desigur, în corespundere cu minimul stabilit de standardele naţionale. Această
obligaţie a vânzătorului mai este denumită şi obligaţia de garanţie pentru vicii. Dacă vânzătorul a realizat produse de
calitate necorespunzătoare, iar iniţial consumatorul nu le-a observat sau nu a putut să le observe, primul răspunde
pentru prejudicii, indiferent de vină.
Defectele la rîndul lor sunt de mai multe feluri1507 şi anume:
a) defect de fabricaţie – reprezintă defectul unei entităţi care se datorează unei fabricări neconforme cu concepţia
iniţială a produsului sau cu procedeele specificate iniţial pentru fabricaţie. Prin defecte de fabricaţie se mai înţeleg
iregularităţi a produselor care au apărut din cauza unor greşeli de producere. De obicei în acest tip de defect, materia
primă sau modul de ansamblare este defectuos. Aceste defecte sunt cele mai frecvente în pretenţiile formulate în
temeiul răspunderii pentru produse.
b) defect de funcţionare – reprezintă o modificare accidentală care afectează funcţionarea normală.
c) defect de concepţie (de design) – este defectul unei entităţi care se datorează unei concepţii greşite. În literatura
juridică americană, un produs se consideră a fi defectuos în concepţie dacă riscurile previzibile puteau fi reduse sau
evitate prin adoptarea unui design alternativ mai bun.
d) defect de avertizare – este prevăzut de doctrina juridică occidentală, prin care se înţelege obligaţia fabricantului
sau al vânzătorului de a avertiza consumatorul despre pericolele pe care le prezintă produsul şi instrucţiunile de
utilizare a produsului. Produsul care nu prezintă informaţii suficiente cu privire la instrucţiunile de utilizare este
considerat a fi defectuos.
Conchidem această scurtă analiză a conceptului de „produs cu defecte” prin a sublinia faptul că, defectuozitatea unui
produs se raportează in genere la gradul de securitate oferit de acel produs. 1508 Acest grad de securitate este oferit,
uneori, şi de preţul acestuia. Este bineînţeles un semnal relativ, şi nu absolut al securităţii produsului, însă, de cele
mai multe ori, industria pune pe piaţă produse care prezintă diferite grade de securitate şi la diferite preţuri, în scopul
satisfacerii unei cereri de produse foarte diversificată. Astfel, într-o opinie 1509, se consideră că produsul devine
defectuos atunci când, ţinând cont de calitatea acestuia, raportată la preţ, nu prezintă securitatea oferită de produse
similare.
Făcând aplicarea argumentului a fortiori, am putea spune că un preţ mai ridicat ar putea reprezenta semnalul unui
produs prezentând un grad de securitate mai ridicat, dar şi semnalul unui produs cu un grad de securitate foarte
limitat, dar care include costul ridicat al premiilor asigurate. Deci, pentru consumator, preţul este doar un semnal
relativ privind securitatea produsului.1510 În ce ne priveşte, apreciem că nu este just ca producătorii să ignore, pe
considerente de costuri, înzestrarea produsului cu un mecanism de securitate realizabil din punct de vedere
tehnologic. Astfel, considerăm că orice produs, indiferent de natura sa, ar trebuie să prezinte pentru
consumatori/utilizatori dacă nu un înalt grad de securitate, cel puţin unul mediu. Pentru atingerea acestui deziderat,
apreciem faptul că, este nevoie să se cunoască comportamentul tipic al consumatorului faţă de produs. Văzând
lucrurile astfel, ni se va părea just exonerarea de răspundere a producătorului pentru utilizarea greşită a unui produs.
Acest aspect al comportamentului consumatorului faţă de produs este formulat în literatura juridică1511 drept
răspundere pentru utilizarea produsului.1512
Producătorul va răspunde pentru prejudiciile produsului defectuos atât în cazul utilizării potrivit destinaţiei, cât şi în cel
al utilizării neadecvate, dar previzibile a produsului, însă nu va răspunde în cazul utilizării greşite a produsului.
Diferenţa între utilizarea greşită şi utilizarea neadecvată constă în aceea că cea neadecvată este previzibilă, pe când
cea greşită nu este previzibilă, pentru că nu intră în sfera utilizării pentru care produsul a fost fabricat. Va trebui ca
posibilele utilizări ale produsului, altele pentru care a fost proiectat, să fie luate în considerare de către producător, în
special în cazul înzestrării acestuia cu instrucţiuni de utilizare/folosire. 1513 Acele utilizări ale produselor care nu pot fi
prevăzute în mod rezonabil de către producător rămân în sfera riscurilor utilizatorului sau ale consumatorului. În
practică, se dovedeşte adesea deosebit de dificil a delimita folosirea necorespunzătoare de folosirea greşită, iar,
uneori, chiar de folosirea abuzivă a produselor.

Ioan Adam

392
Note de subsol:
În scopul întregirii acestui peisaj juridic, menţionăm că, în contextul Noului Cod civil , conceptul produsului defectuos
îmbracă o formă mai largă, produsul în accepţiunea răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase
poate fi considerat şi sângele şi organele umane. Din cercetările efectuate putem trage următoarea concluzie: prin
noţiunea de produs se înţelege şi un produs uman, care poate fi pus în circulaţie şi care se poate afla în sfera de
control al producătorului, iar cu ocazia prestării unui serviciu legat de acel produs defectuos se poate produce un
prejudiciu.
În scopul evitării eventualelor confuzii, subliniem faptul că nu trebuie confundat caracterul defectuos al produsului cu
defectul care face produsul impropriu consumului pentru care a fost achiziţionat. Un astfel de litigiu se soluţionează în
temeiul răspunderii contractuale – obligaţia de garanţie.
F. Padovini, W. Posch, in F. Graf von Westphalen (ed.), Produkthaftungshandbuch, Band 2, 1999, p. 558.
Problema practică pe care o ridică preţul ca indicator al securităţii produsului este dacă un preţ mai redus mai justifică
excluderea defectuozităţii produsului, atunci când produsul, la acel nivel al costurilor pe care se fundamentează
preţul, nu mai poate oferi o securitate de bază în cursul utilizării. În ciuda legăturii relative dintre preţ şi securitatea
produsului, în literatura juridică se subliniază că această relaţie ţine de aşteptările de securitate ale consumatorului.
Astfel, cumpărătorul produsului, care acceptă preţul mai mic, cunoaşte caracteristicile de securitate mai reduse ale
produsului, le acceptă şi se va comporta ca atare faţă de produs, însă terţul prejudiciat nu cunoaşte produsul pentru
a evita producerea riscului. Această „participare” a cumpărătorului la producerea prejudiciului, prin acceptarea unui
nivel mai scăzut de securitate raportat la un preţ mai mic, nu poate fi suportat de terţul care nu are deloc informaţii
despre produs şi nu are un raport contractual cu producătorul pentru a-şi putea valorifica cu succes pretenţiile în
justiţie, în temeiul dreptului contractual sau al răspunderii delictuale bazate pe culpă. Pentru mai multe detalii, a se
vedea H.J. Kullmann, Die bisherige Anwendung der Vorschriften des Produkthaftungsgestzes, ZeuS, 2002, Heft 1, p.
90.
H.C. Taschner, E. Frietsch, op. cit., p. 23.
Nedorind să intrăm în prea multe detalii, precizăm faptul că, în concepţia Directivei şi al Legii nr. 240/2004, prin
utilizare normală a produsului se înţelege un standard obiectiv, bazat pe aşteptările consumatorului individual
prejudiciat.
Deşi răspunderea instituită de Directivă, respectiv de Legea nr. 240/2004, nu impune în sarcina producătorului
urmărirea produsului după momentul punerii pe piaţă (răspunderea fiind limitată la acel moment), producătorul nu
poate ignora frecvenţa cazurilor de folosire neadecvată a produsului şi, în temeiul acestor informaţii, să întreprindă
măsuri de îmbunătăţire a produsului, prin înzestrarea lui cu instrucţiuni adecvate de utilizare.

4.5.

Sintagma „punerea pe piaţă a produsului”

În stabilirea defectuozităţii produsului, un moment deosebit de important este cel al punerii pe piaţă a produsului
defectuos. Astfel, dacă în acel moment produsul corespunde cerinţelor de securitate justificate, atunci nu va fi
calificat ca fiind defectuos, dacă, dimpotrivă, acesta va fi defect, se va angaja răspunderea producătorului sau
a persoanei responsabile de lansarea acelui produs.1514
Brevitatis causa, putem afirma faptul că momentul punerii pe piaţă a produsului reprezintă elementul central al
răspunderii. Acest moment poate fi definit ca fiind operaţiunea în urma căreia produsul părăseşte sfera de influenţă
a  producătorului, trecând în folosinţa sau utilizarea altuia, în temeiul unui titlu translativ de drepturi. Modalităţile prin
care produsul poate părăsi sfera de influenţă a producătorului pot fi foarte variate, incluzând vânzarea, închirierea,
leasingul, împrumutul, schimbul etc.
În cazul Henning Veedfald versus Arhus Amstkommune şi Simone, instanţa daneză a cerut Curţii de Justiţie
a Comunităţii Europene o opinie preliminară în legătură cu interpretarea conceptului de punere pe piaţă a produsului.
Acest caz se referă la un transplant de rinichi, când, datorită tratării defectuoase a rinichiului pregătit în vederea
transplantului de către un spital danez, acesta nu a mai putut fi folosit în scopul transplantului. Produsul a devenit
defectuos din cauza unei soluţii de curăţare a organului uman în vederea transplantului. Temeiul legal al acestui caz,
prin starea de fapt la care se referă, este la limita dintre răspunderea pentru produse defectuoase şi răspunderea
pentru servicii. Curtea de Justiţie Europeană a stabilit că rinichiul pregătit pentru transplant se consideră produs
defectuos pus pe piaţă atunci când produsul a fost folosit în cadrul sevriciilor medicale şi a fost tratat în vederea unui
transplant de organe, iar prejudiciul a intervenit ca urmare a acestui tratament. Din această decizie rezultă că
punerea pe piaţă a produsului nu se limitează la transferul controlului asupra produsului către o altă persoană.
Observăm, astfel, faptul că, în acest caz, această nouă formă de răspundere se îndepărtează de conceptului
dreptului civil axat pe puterea de control asupra lucrului.
Momentul punerii pe piaţă al produsului reprezintă un factor temporal care se împarte în mai multe segmente în
funcţie de tipul reţelei de comercializare a produselor. Astfel, apreciem că vor exista atâtea momente ale punerii pe

393
piaţă a produselor, câte segmente va avea lanţul de distribuţie, după ce produsul a părăsit pentru prima dată sfera de
influenţă a producătorului.
În scopul completării acestui peisaj juridic, menţionăm faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Directivă,
există câteva condiţii, bine definite, care nuanţează operaţiunea prin care produsul părăseşte aria de influenţă
a producătorului, şi anume:
a) produsul trebuie să părăsească sfera de influenţă a producătorului cu consimţământul acestuia;
b) fabricarea produsului în scopul comercializării sau al distribuţiei pentru obţinerea de venituri.
Prin urmare, nu este vorba de punerea pe piaţă a unui produs, în sensul Directivei, atunci când produsul este furat şi
comercializat fără voia producătorului sau când produsul în cauză nu a fost fabricat în scopul punerii în circuitul
comercial (de exemplu, un echipament fabricat pentru a fi folosit de către cel care l-a fabricat în cadrul întreprinderii
sale ajunge în comerţ ca urmare a unui furt).
Tot astfel, precizăm faptul că nu va fi considerat produs acel bun mobil care a părăsit sfera de control şi de influenţă
a producătorului doar provizoriu în scopul testării sau în vederea executării unor reparaţii, completării. Livrările de
produse în cadrul procesului de fabricaţie, cum ar furnizarea de materii prime sau de produse componente, trebuie
considerate ca şi punerea pe piaţă a acestora, pentru că, în aceste cazuri, produsele respective părăsesc definitiv
sfera de influenţă a celor care le-a fabricat.

Ioan Adam

Note de subsol:
Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, în temeiul unei plângeri adresate de Comisia Europeană împotriva
Franţei, a limitat răspunderea producătorului la momentul punerii pe piaţă a produsului, dispunând însă şi o obligaţie
suplimentară în sarcina producătorului, care trebuie să monitorizeze produsul şi după punerea lui în circulaţie. A se
vedea, în acest sens, Case C-52/00, parag. 9 şi parag. 45. Potrivit dispoziţiilor Directivei 85/374, un produs care, în
momentul punerii pe piaţă, a ţinut cont, sub aspect tehnic, de tot ce a fost posibil pentru evaluarea riscurilor pe care
le prezintă în cursul utilizării sau al consumului, în vederea găsirii unor soluţii pentru excluderea acestora, nu este
considerat defectuos. Prin urmare, se apreciază, de unii autori, că, în cazul apariţiei unui produs, îmbunătăţit,
producătorul nu va fi obligat să-şi retragă de pe piaţă produsele sale mai vechi. Autorul afirmă că cel care foloseşte
produse mai vechi o face pe răspunderea proprie, dacă produsele noi au caracteristici de securitate mai ridicate.
Subliniem, însă, faptul că această opinie nu distinge între situaţia în care noul produs a fost pus pe piaţă de acelaşi
producător sau de către un concurent. Termenul de produs îmbunătăţit este interpretat în sensul de produs cu un
design mai bun, deci se referă la modificări privind proiectarea produsului. Alţi autori sunt de părere, ca performanţele
de securitate ale unui produs pot fi îmbunătăţite şi prin modificarea tehnologiei de fabricaţie sau a instrucţiunilor de
utilizare, cerând pentru consumator un nou produs sub aspectul caracteristicilor de securitate. În scopul realizării unei
înţelegeri cât mai aprofundate, considerăm că se impune să definim şi noţiunea de „produs nou”. Astfel, prin termenul
de „produs nou” se înţelege apariţia unui produs ce prezintă un grad mai ridicat de securitate, însă conţinutul
termenului trebuie definit şi prin referire la stadiul ştiinţei şi al tehnicii. Astfel, se poate afirma că simplul fapt al
apariţiei unui nou produs pe piaţă nu înseamnă că vechiul produs este defectuos, dacă acesta, în momentul punerii
pe piaţă, corespundea stadiului ştiinţei şi tehnicii în acel moment.

4.6.

Diferenţierea răspunderii pentru produse defectuoase în funcţie de tipul de defect

O altă observaţie pe care dorim să o facem constă în faptul că, în doctrină 1515, răspunderea pentru produse
defectuoase este diferenţiată în funcţie de tipul de defect: defect de proiectare, de fabricaţie sau înzestrare
defectuoasă a produsului cu instrucţiuni de utilizare. Directiva şi Legea nr. 240/2004 , republicată, nu fac menţiuni
privind această abordare. Nici noi nu o respingem, însă considerăm faptul că o asemenea diferenţiere ar putea tenta
instanţele de judecată să soluţioneze cauzele de răspundere pentru produse defectuoase, şi nu pentru defecte de
proiectare, întrucât administrarea cazului ar fi mult mai simplă în temeiul „defectelor de instrucţiuni”.

Ioan Adam

Note de subsol:

394
Pentru mai multe detalii, a se vedea H.-W. Micklitz, în N. Reich, H. –w. Micklitz (ed.), Europaeisches
Verbraucherrecht, 2003, p. 1075.

4.7.

Conceptul de „prejudiciu”

O altă noţiune ce se impune a fi definită, este „prejudiciul”. Astfel, prejudiciul cauzat de produsele defectuoase, în
sensul Directivei şi al Legii nr. 240/2004 , este definit ca fiind paguba:
- cauzată prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane;
- cauzată prin deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiţia ca bunul
respectiv să fie în mod normal destinat folosinţei ori consumului privat şi să fi fost folosit de persoana prejudiciată
pentru uz sau consum personal, iar valoarea lui să fie mai mare de 200 lei;
- cauzată prin deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiţia ca bunul
respectiv să fie în mod normal destinat folosinţei ori consumului privat şi să fi fost folosit de persoana prejudiciată
pentru uz sau consum personal, iar valoarea lui să fie mai mare decât echivalentul în lei a 500 euro.
Atât Directiva, cât şi Legea nr. 240/2004 condiţionează răspunderea producătorului de un prag valoric minim al
prejudiciilor, limitează suma totală a despăgubirilor, exclude din sfera răspunderii prejudiciile morale, prejudiciile
provocate în alt bun decât produsul defectuos şi prejudiciile provocate de produsele industriale.
Aşa cum s-a afirmat şi în doctrina juridică1516, aceste limitări constituie probleme controversate din mai multe motive.
Astfel, s-a formulat următoarea întrebare: dacă tragerea la răspundere este condiţionată de prezenţa unui prejudiciu
minim fixat de lege, se vor acoperi doar prejudiciile ce ating acest minim sau, dacă se vor cauza prejudicii peste limita
stabilită de lege, despăgubirile vor acoperi întregul prejudiciu suferit?
În încercarea de a se răspunde la această întrebare, în literatura juridică1517 s-a subliniat faptul că atât Directiva, cât şi
Legea nr. 240/2004 au instituit o asemenea limitare, pe considerente de costuri sociale, în ideea protejării instanţelor
de un număr prea mare de cazuri bagatelă.
În acest sens, s-a argumentat faptul că, sub aspect economic, măsura ar fi justificată ca un mijloc de redistribuire
a costurilor între producător şi consumator, însă un asemenea argument nu se califică sub aspectul accesului la
informaţii şi a puterii consumatorului de a elimina sau a reduce riscul producerii unor prejudicii minore.
Un considerent juridic veridic al limitări răspunderii de producerea unor prejudicii peste limita valorică stabilită de lege
ar fi acela că, în cazuri cu relevanţă minoră, administrarea probelor ar prezenta dificultăţi. În scopul realizării unei
înţelegeri cât mai bune, vom ilustra următorul exemplu: o boală de durată scurtă şi uşoară provocată de alimente
este greu de probat pentru că, de obicei, nu se păstrează toate bonurile de casă de pe urma cumpărăturilor sau alte
mijloace de probă în vederea stabilirii producătorului. În literatura de specialitate 1518 se susţine şi ideea că, prin astfel
de coparticipare a consumatorului la suportarea prejudiciului, se urmăreşte promovarea unui comportament diligent
din partea acestuia.
Cu titlu de observaţie, precizăm faptul că unele state membre nu au ţinut cont de cerinţa stabilirii pragului valoric cu
ocazia implementării Directivei. Aceste ţări au susţinut în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene1519 că, prin
instituirea unui prag valoric al prejudiciilor drept condiţie a valorificării pretenţiilor în instanţă, ar fi afectate drepturile
fundamentale ale cetăţenilor. în sprijinul acestei afirmaţii ele au invocat chiar prevederile art. 6 din Convenţia
Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, din 4 noiembrie 1950.1520

Ioan Adam

Note de subsol:
M. Józon, op. cit., p. 56.
R.A. Posner, The Economic Structure of Tort Law, Harvard University Press, Harvard, 1987, p. 80.
R.A. Posner, op. cit., p. 80. Contra argument la afirmaţia de mai sus este faptul că tocmai datorită unei asemenea
limitări comportamentul raţional al consumatorului ar putea fi pasivitatea sa faţă de reducerea amplorii prejudiciului, în
scopul agravării acestuia, astfel încât prejudiciul să se ridice peste valoarea prevăzută de lege.
Case C-154/00,Commissionv. Hellenic Republic; Case C-52/00,Commission v. French Republic.
A se vedea, în acest sens, Case C-52/00, parag. 28; Case C-154/00, parag. 27.

§5. Condiţiile angajării răspunderii

395
Debutând printr-o abordare ex abrupto, menţionăm faptul că problema răspunderii pentru produsele defectuoase
este o problemă de actualitate, ce se impune a fi dezbătută, pentru a se stabili reguli clare şi precise care să uşureze
aprecierea costurilor răspunderii în cazul punerii în circulaţie a unui produs defectuos.
Astfel, de lege lata, precizăm faptul că, pentru antrenarea răspunderii civile a producătorului, trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
5.1. - Existenţa unui produs cu defecte pus în circulaţie de producător
5.2. - Existenţa unei pagube
5.3. - Existenţa unui raport de cauzalitate între defect şi pagubă

Ioan Adam

5.1.

Existenţa unui produs cu defecte pus în circulaţie de producător

În ce priveşte această condiţie, prin produs cu defecte se înţelege potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 240/2004 ,
produsul care nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte, ţinându-se seama de toate
împrejurările, inclusiv de modul de prezentare a produsului, toate utilizările previzibile ale produsului şi data punerii în
circulaţie a produsului.

Ioan Adam

5.2.

Existenţa unei pagube

Pornind de la premisa că răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase este o răspundere specială,
considerăm că noţiunea de prejudiciu sau pagubă în cadrul acestei răspunderi, are o conotaţie specifică. În primul
rând, apreciem faptul că, atunci când se vorbeşte despre o pagubă generată de un produs defectuos, trebuie să
înţelegem prin aceasta că ne referim la o pagubă suplimentară. În al doilea rând, în condiţiile răspunderii pentru
prejudiciul cauzat de produse defectuoase, producătorul răspunde pentru prejudiciul actual şi pentru cel viitor,
cauzate de defectul produsului său. În al treilea rând, din reglementările art. 9 din Directiva 85/374/CEE şi art. 2 lit. c)
al Legii privind protecţia consumatorilor, putem trage concluzia că noţiunea de prejudiciu se referă la prejudiciul adus
vieţii şi sănătăţii consumatorului şi prejudiciul adus oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiţia că bunul
să fie în mod normal destinat utilizării sau consumului privat şi să fie utilizat de persoana prejudiciată pentru uz
propriu sau consumul privat.
Astfel, am putea conchide, prin a preciza faptul că, atunci când vorbim de o pagubă, în sensul Legii nr. 240/2004 ,
avem în vedere prejudiciul, sau disturbarea produsă asupra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii sau proprietăţii
consumatorului.
Aşa cum am menţionat pe parcursul analizei reglementărilor Noului Cod civil , un principiu pregnant este acela al
reparaţiei oricărui prejudiciu. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1381 alin. (1) NCC: „Orice prejudiciu dă dreptul
la reparaţie. Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat
imediat.”1521 În consecinţă, odată cu producerea unui prejudiciu material sau moral, autorul prejudiciul are obligaţia
morală şi juridică de a repara dauna, în sensul restabilirii situaţiei anterioare a victimei.
În scopul realizării unei cât mai bune înţelegeri a acestei condiţii, subliniem faptul că reglementarea acestei forme de
răspundere, în legislaţia noastră, are rolul de a spori gradul de protecţie al consumatorului împotriva pagubelor
generate de produsele defectuoase. În acest context, apare ca fiind necesar promovarea unor soluţii care să asigure
consumatorului securitatea generată de condiţiile pieţei pe care produsul ajunge în posesia lui, având în vedere că şi
conceptul de securitate al produsului nu poate fi definit doar ca o categorie juridică. Pe altă parte, considerăm că
această condiţie oferă o protecţie sporită producătorilor, întrucât ei nu vor răspunde decât dacă se va face dovada
existenţei unei pagube, generate de produsul pe care aceştia l-au pus pe piaţă.
O problemă delicată care poate apărea în practică1522 şi care face necesară armonizarea dreptului intern cu cel
european este reprezentată de comercializarea produselor prin filiere multinaţionale. Spre exemplu, un caz complex
ar fi acela în care produsul este proiectat în ţara A, fabricat în ţara B şi vândut în ţara C şi provoacă prejudicii pe
teritoriul ţării D unui consumator domiciliat în ţara E. Prejudiciile sunt constatate în ţara C, dar se materializează în
întregime în ţara de domiciliu a victimei, după ce acesta se întoarce acasă. Confruntată cu o asemenea situaţie
complexă, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a dat o interpretare largă art. 5 alin. (3) din Convenţia de la

396
Haga din 1973 privind legea aplicabilă în cazul răspunderii pentru produse defectuoase 1523, în cazul Handelskwekerij
GJ Bier BV versus Mines de Potasse de Alsace SA 1524, stabilind că acesta acoperă atât locul unde a avut loc
evenimentul care a dat curs prejudiciului, cât şi locul manifestării prejudiciului, în cazul în care cele două locuri nu
sunt identice. Astfel, dacă un produs produce prejudicii în mai multe locuri, potrivit principiului stabilit de CJE în cazul
Dumez France and Traboca versus Hessische Landesbank1525, cel prejudiciat va putea alege între jurisdicţia acelor
state pe teritoriul cărora s-a manifestat prejudiciul.
Importanţa cunoaşterii şi înţelegerii acestei condiţii se reflectă mai ales în dreptul consumatorilor la sănătate şi
securitate. Privind lucrurile prin prisma acestui drept, vom reuşi să înţelegem de ce a fost nevoie de adoptarea unei
legi speciale în acest domeniu. Tot astfel, vom reuşi să percepem şi să considerăm necesară extinderea acestei
reglementări şi în acele sfere de consumaţie, în care pot fi lezate: dreptul la sănătate şi securitate al copiilor (în acest
sens, au fost adoptate prevederi speciale referitoare la siguranţa jucăriilor1526), dreptul la utilizarea unor produse
cosmetice adecvate, dreptul la achiziţionarea unor produse alimentare şi agroalimentare cât mai naturale şi
nealterate. Pe aceeaşi linie de gândire, considerăm deosebit de importante şi actele normative ce privesc aditivii
alimentari destinaţi utilizării în produsele alimentare pentru consumul uman sau cele privitoare la produsele
fitosanitare, la subprodusele vitivinicole ori la produsele biocide.

Ioan Adam

Note de subsol:
Tot astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Convenţia de la Haga privind răspunderea pentru produse
defectuoase: „Orice persoană fizică sau juridică care a  suferit un prejudiciu, material sau moral, cauzat de un produs
poate invoca prevederile Convenţiei, chiar dacă nu este utilizatorul produsului, ci un terţ.” Observăm, astfel, faptul că,
şi acest act normativ, de talie internaţională, promovează principiul reparaţiei oricărui prejudiciu, lărgind sfera
persoanelor care pot beneficia de aplicabilitatea sa. Astfel, în sfera consumatorilor sunt incluşi nu numai utilizatorii
produselor, ci şi terţii care, prin diverse modalităţi, ajung să ia contact cu produsul respectiv, şi să fie prejudiciaţi.
A se vedea în acest caz Case C-189/87, în European Court Report, 1988, 5565.
Convenţia reglementează legea aplicabilă în cazul răspunderii delictuale pentru prejudicii provocate de produse
defectuoase, din cauza descrierii incorecte a acestora sau a lipsei informării adecvate privind calităţile, caracteristicile
sau modul lor de utilizare [art. 1alin. (1)]. S-a dorit ca această Convenţie să îmbrace haina unei Convenţii europene
privind produsele defectuoase, încercând să soluţioneze acele litigii în care sunt prezente diverse elemente de
extraneitate. De exemplu, nu va avea relevanţă internaţională în scopul aplicării Convenţiei acel caz în care un
consumator francez este prejudiciat de un produs american pe teritoriul german, pentru care acesta intentează
acţiune în justiţie împotriva importatorului, în temeiul Directivei CEE 85/374.Art. 5 din Convenţie completează un set
de reguli pe care acest act normativ îl stabileşte cu privire la determinarea dreptului aplicabil, în cazul comercializării
unor produse la nivel multinaţional. Astfel, se precizează faptul că legea aplicabilă va fi dreptul intern al statului de
domiciliu al celui care a suferit prejudiciul, dacă în acel stat este şi sediul principal de activitate al celui responsabil de
producerea prejudiciului sau locul în care produsul a fost achiziţionat de către persoana care a suferit prejudiciul.
Convenţia stabileşte, de fapt, patru elemente de legătură: locul prejudiciului, domiciliu reclamantului, sediul principal
de activitate a persoanei responsabile de producerea prejdiciului şi locul achiziţionării produsului. În multe cazuri,
legea aplicabilă va fi stabilită prin combinarea acestor criterii, în conformitate cu ierarhia stabilită de dispoziţiile art. 4
din Convenţie. În practică, însă, legea aplicabilă este, adeseori, legea locului unde s-a produs prejudiciul ori cea
a locului unde domiciliază cel prejudiciat. În lipsa acestora, se va aplica legea locului unde cel care a provocat
prejudiciul îşi desfăşoară activitatea, respectiv legea locului unde cel prejudiciat a procurat produsul. Remarcăm
faptul că, astfel, Convenţia de la Haga privind răspunderea pentru produse abandonează aplicarea lui lex loci delicti
comissi ca un criteriu unic. În ce ne priveşte, considerăm că abordarea acestei chestiuni trebuie să se facă printr-o
abordare expansivă, întrucât, deseori, argumentul domiciliului celui prejudiciat pierde din greutate în situaţia în care
cel prejudiciat a procurat produsul într-o altă ţară decât domiciliul său şi a intervenit acolo şi prejudiciul sau când locul
producerii delictului este acelaşi cu locul fabricaţiei.
Case C-21/76, în European Court Report, 1976, 1736.
Case C-220/88, în European Court Report, 1990, 49.
A se vedea, în acest sens, Directiva CEE 88/378 din 3 mai 1988 privind siguranţa jucăriilor.

5.3.

Existenţa unui raport de cauzalitate între defect şi pagubă

397
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu reprezintă în opinia noastră, de asemenea o condiţie importantă
pentru antrenarea răspunderii juridice. Importanţa raportului de cauzalitate apare cu evidenţă mai ales în cazurile în
care greşeala sau culpa este prezumată de lege, precum şi în ipotezele de răspundere obiectivă, fără culpă.
Cauzalitatea şi răspunderea juridică sunt două fenomene complexe între care există o conexiune indisolubilă.
Cauzalitatea poate exista însă în afara sferei ce vizează răspunderea juridică. Toate fenomenele apar ca efect al
altor fenomene naturale, întreaga evoluţie naturală prezentându-se sub forma unui lanţ de cauze şi efecte. În cazul
răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase, pentru ca răspunderea să poată fi angajată nu este
suficientă dovada existenţei unui prejudiciu şi a faptei ilicite, ci şi a legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi fapta
ilicită ce a provocat prejudiciul. Victima prejudiciului este scutită de proba anteriorităţii defectului punerii în circulaţie
a produsului, subzistând o prezumţie relativă în acest sens, dar nu este scutită de obligaţia de a face proba raportului
de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită.
Tot astfel, art. 4 al Directivei stipulează în sarcina reclamantului obligaţia de a dovedi raportul de cauzalitate între
defectul produsului şi prejudiciu. Reclamantul nu va fi obligat însă să prezinte dovezi privind culpa producătorului,
răspunderea instituită de Directivă fiind o formă de răspundere fără culpă.
Pentru valorificarea pretenţiilor sale în faţa instanţei, reclamantul va trebui însă să identifice persoana producătorului
care a pus pe piaţă produsul ce a generat prejudiciul.
Comparat cu sarcina probei în materia răspunderii delictuale bazate pe culpă, poziţia persoanei prejudiciate este mult
îmbunătăţită. Astfel, reclamantul nu trebuie să dovedească existenţa defectului în momentul punerii pe piaţă
a produsului, sarcina prezentării probei contrare revenind producătorului.Sarcina probei defectului însă nu este
simplă, în special în cazul defectelor de proiectare, pentru că persoana prejudiciată trebuie să dovedească că
prejudiciul nu ar fi intervenit dacă producătorul ar fi ales un alt design al produsului şi că ar fi putut să aleagă design-
ul alternativ, având în vedere riscul şi utilitatea produsului1527.
În practică, prezentarea probelor se poate dovedi anevoioasă, în situaţii concrete, pentru cel prejudiciat, însă aceasta
nu trebuie să ducă la o inversare a sarcinii probei, în sensul ca producătorul sa fie obligat să dovedească inexistenţa
defectului sau lipsa de cauzalitate dintre defect şi prejudiciu, pentru că o asemenea inversare a sarcinii probei ar
deranja echilibrul dintre interesele părţilor şi ar motiva producătorul să recurgă la abuzuri 1528. De asemenea, nu se
recomandă prezumţia cauzalităţii în temeiul existenţei prejudiciului şi a defectului.
Aruncând o privire jurisprudenţei comunitare, observăm faptul că, în Europa, problema cauzalităţii se confruntă cu
soluţii doctrinare divergente, precum şi cu o serie de aspecte neclarificate şi nesoluţionate. Cu toate acestea, în
lucrarea intitulată Unification of Tort Law: Causation, se arată că majoritatea statelor europene aplică un test al
cauzalităţii având două etape, cu excepţia Belgiei, care acceptă drept condiţie sine qua non un test de stabilire
a raportului de cauzalitate. Prima etapă a acestui test este stabilirea condiţiei sine qua non a producerii delictului,
adică stabilirea cauzei în fapt, pentru a determina dacă o faptă sau o omisiune a fost sau nu cauza prejudiciului,
eliminând acele fapte sau omisiuni în lipsa cărora nu ar fi avut loc prejudiciul. Dacă prejudiciul nu ar fi intervenit în
lipsa faptelor sau a omisiunii, atunci acesta reprezintă condiţia sine qua non. În practică, însă, conţinutul testului nu
este atât de simplu. În Austria, deşi predomină testul condiţiei sine qua non, de fapt, se aplică un test având două
etape.1529
O serie de sisteme de drept civil, cum ar fi cel francez, german, austriac, grecesc, aplică testul cauzei adecvate.
Dreptul francez aplică în cadrul acestui test noţiuni ca: direct, imediat şi previzibil 1530. Deşi cerinţa previzibilităţii
prejudiciului nu este un criteriu legal formal în dreptul francez, instanţele o aplică în cadrul procesului de stabilire
a cauzalităţii adecvate1531.
Nici ţara noastră nu este străină de acest test al cauzei adecvate, însă legiuitorul nostru incumbă expressis verbis, în
sarcina consumatorului prejudiciat, sarcina probei cu privire la cele trei condiţii: dovada pagubei, defectul şi raportul
de cauzalitate dintre defect şi pagubă.1532
În final, precizăm că trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile analizate mai sus, pentru a se putea angaja răspunderea
producătorului. Nu este necesar ca producătorul să fi fost neglijent şi nu trebuie să fi existat o culpă a acestuia. În
schimb, dacă o terţă persoană a contribuit la provocarea prejudiciului, răspunderea producătorului ar putea fi
atenuată. Totodată, dacă mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru pagubă, ele vor răspunde solidar.

Ioan Adam

Note de subsol:
H. Koetz, Kritisch zu einer Haftungshoechtsgrenze, Deliktrecht, 4 Auflage, Metzner Verlag, Frankfurt am Main, 1988,
p. 204.
E. Frietsch, Produkthaftung - am Ziel oder auf dem Weg?, ZeuS 2002, Heft, I, p. 121.
Practica judiciară austriacă consideră a doua etapă nu ca parte a cauzalităţii, ci ca o doctrină independentă, menită
să limiteze răspunderea. Deşi soluţia belgiană ar trebui să ducă la decizii foarte liberale, favorizând interesele

398
reclamantului, în realitate, această abordare oferă instanţelor un spaţiu larg de decizie. Practica franceză face
distincţie între cauza directă şi cauza indirectă, judecătorii aplicând două doctrine distincte contradictorii, ceea ce este
criticat atât de practicieni, cât şi de mediul academic. Dreptul englez aplică posibilitatea estimării rezultatului ilegal
atunci când defineşte cauza proximă. În plus, în cazurile engleze întâlnim în a doua etapă a testului o serie de alte
argumente pentru stabilirea cauzalităţii, cum ar fi caracterul justificat şi rezonabil al faptei sau al omisiunii, scopul
urmărit de prevederea legală încălcată şi argumente ce ţin de politici. A se vedea, în acest sens, J. Spier (ed.),
Unification of Tort Law: Causation, Kluwer Law International, The Hague, 2000; W.V.H. Rogers, The English Report,
I. 2., în J. Spier, O.A. Haasen,op. cit.,p. 131.
J. Spier, O.A. Haasen, op. cit., p. 131.
S. Galand-Carval, The French Report, I. 2. (II) et seq., înJ. Spier, O.A. Haasen, op. cit., p. 132.
Pentru mai multe detalii a se vedea A. Hendersin, D. Twerski, Product liability. New York: Aspen Law Business,
1938, p. 358; E. Ilie, Protecţia consumatorului în dreptul comercial român, Teză de doctorat, Bucureşti, 2005, p.281;
D. Chirică, Obligaţia de securitate în contractul de vânzare, Dreptul nr. 12/2007, p. 73-100.

§6. Exonerarea de răspundere

În conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 240/2004 : „Producătorul este exonerat de răspundere,
conform prevederilor prezentei legi, dacă dovedeşte unul dintre următoarele aspecte:
a) nu el este cel care a  pus produsul în circulaţie;
b) în funcţie de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a  existat la data la care produsul a  fost pus în
circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului, din cauze neimputabile lui;
c) produsul nu a fost fabricat pentru a  fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuţie în scop economic al
producătorului şi nu a  fost fabricat sau distribuit în cadrulactivităţii sale profesionale;
d) defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii, impuse prin reglementările emise de autorităţile
competente;
e) nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a produsului nu i-a permis
depistarea defectului în cauză;
f) defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de utilizare furnizate în documentele
tehnice care însoţesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate.”1533
Tot astfel, producătorul de componente este exonerat de răspundere dacă dovedeşte că defectul este imputabil
proiectării greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de producătorul produsului
destinat consumatorului.
În doctrina juridică1534 s-a menţionat faptul că situaţiile enumerate mai sus nu reprezintă ipso facto cazuri care exclud
răspunderea, aşa cum s-ar părea la prima vedere, ci limitează obiectul răspunderii. Astfel, producătorul numai după
ce dovedeşte îndeplinirea vreuneia din condiţiile enumerate de art. 7 , nu va mai fi obligat să răspundă în temeiul
Legii nr. 240/2004.
Din motive de acurateţe juridică, considerăm că se impune să clarificăm un aspect, şi anume: sarcina probei. La
o analiză mai atentă, observăm că sarcina probei reprezintă o condiţie preliminară a aplicării art. 7 . Astfel, aşa cum
în sarcina persoanei prejudiciate este incumbată obligaţia legală de a prezenta dovezile privind defectul produsului,
existenţa legăturii de cauzalitate între produsul defectuos şi prejudiciul provocat de produsul defectuos, tot astfel,
producătorul, pentru a nu răspundere, trebuie să dovedească cel puţin unul dintre aspectele enumerate în cadrul
dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 240/2004.
În scopul realizării unei imagini de ansamblu cât mai complexe a acestei forme de răspundere, vom încerca să
analizăm, pe scurt, fiecare dintre aceste împrejurări, menţionând faptul că orice clauze contractuale de limitare sau
exonerare de răspundere a producătorului este lovită de nulitatea absolută.
6.1. - Producătorul nu este cel care a pus pe piaţă produsul
6.2. - Apariţia defectului după punerea pe piaţă a produsului [art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 240/2004]
6.3. - Fabricarea produsului fără intenţia de a-l comercializa [art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 240/2004]
6.4. - Fabricarea produsului în conformitate cu reglementările adoptate de autorităţile publice [art. 7 alin. (1) lit. d) din
Legea nr. 240/2004]
6.5. - Stadiul ştiinţei şi cunoştinţele tehnice [art. 7 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 240/2004]
6.6. - Răspunderea producătorului pentru produsele componente [art. 7 alin. (1) lit. f) Legea nr. 240/2004]

Ioan Adam

399
Note de subsol:
Potrivit art. 7 din Directivă: „Producătorul nu va răspunde în temeiul Directivei, dacă dovedeşte că: (a) nu el a pus pe
piaţă produsul, sau (b) având în vedere toate circumstanţele cazului, se pare că defectul a apărut după punerea pe
piaţă a produsului, sau (c) produsul nu a fost fabricat în scopul comercializării sau al distribuţiei pentru obţinerea de
venituri şi nu a fost fabricat în cadrul exercitării unei activităţi cu titlu profesional, sau (d) defectul se datorează
conformării produsului cu reglementări imperative impuse de autorităţile publice, sau (e) stadiul ştiinţei şi cunoştinţele
tehnice în momentul punerii pe piaţă a produsului nu au tăcut posibilă descoperirea defectului, sau (f) în cazul
producătorului de componente, defectul se datorează designului produsului în care componentul a fost încorporat
sau instrucţiunilor date de producătorul produsului final.”
M. Józon, op. cit., p. 66.

6.1.

Producătorul nu este cel care a pus pe piaţă produsul

Această împrejurare este reglementată de dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 240/2004 , având ca element
central sintagma „punerii pe piaţă”. Aşa cum am menţionat, această sintagmă reliefează operaţiunea în urma căruia
produsul părăseşte sfera activităţii productive. Din perspectiva producătorului, această sintagmă semnifică punerea
pe piaţă a produsului; din perspectiva furnizorului de materii prime şi componente, această sintagmă se traduce
astfel: livrarea produsului către cel care va lucra sau încorpora aceste produse într-un alt produs; din perspectiva
importatorului, punerea pe piaţă a produsului reprezintă livrarea produsului unui comerciant angro pe piaţa în care
produsul a fost importat; din perspectiva comerciantului en detail, înseamnă predarea bunului către consumatorul sau
utilizatorul final.
Ca o concluzie, putem afirma faptul ca, din perspectiva dispoziţiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 240/2004, conţinutul
conduitei ilegale, care constituie temeiul răspunderii delictuale, constă în: punerea pe piaţă a unor produse care nu
corespund aşteptărilor justificate de securitate.
Punerea pe piaţă a produsului de către o altă persoană decât producătorul poate avea loc prin diferite modalităţi, cum
ar fi: furtul sau folosirea fără drept a mărcii de fabricaţie aparţinând unei alte persoane. Condiţia sine qua non care se
cere a fi îndeplinită este aceea ca bunul să fi fost pus pe piaţă ca produs. Se subînţelege astfel că punerea în
circulaţie reprezintă acea acţiune prin care produsul respectiv este disponibil, pe piaţă, pentru prima dată în vederea
distribuirii sau a utilizării. Dacă producătorul încredinţează produsul unei anumite persoane pentru a-l încerca (de
exemplu, un autoturism), nu înseamnă că l-a pus în circulaţie. De asemenea, aşa cum am menţionat şi mai sus, nu
se consideră pus în circulaţie dacă produsul a fost furat şi hoţul l-a utilizat el însuşi sau l-a introdus pe piaţă.

Ioan Adam

6.2.

Apariţia defectului după punerea pe piaţă a produsului [art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 240/2004]

În temeiul acestei dispoziţii, producătorul nu va răspunde pentru defectele intervenite după ce produsul a părăsit
sfera lui de control şi influenţă. Ca urmare, el nu va răspunde, de exemplu, pentru defectele apărute în produs pe
parcursul transportului. De pildă, producătorul poate să facă proba că eşantioanele din aceeaşi serie din care face
parte produsul cu defect au fost verificate de organele competente şi s-au dovedit a nu fi defectuoase.

Ioan Adam

6.3.

Fabricarea produsului fără intenţia de a-l comercializa [art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 240/2004]

În literatura juridică1535, se subliniază faptul că există o strânsă legătură între dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) şi cele
menţionate la lit. c), cele două completându-se. Astfel, s-a afirmat faptul că, în urma contopirii celor două dispoziţii
legale, se ajunge la concluzia potrivit căreia doar activitatea de producţie cu scop de profit justifică răspunderea fără
culpă. Astfel, potrivit acestui raţionament, cel care obţine profituri de pe urma fabricării sau a comercializării
produsului defectuos este cel mai în măsură să suporte costurile prejudiciilor provocate de un astfel de produs. În

400
consecinţă, nu se va putea angaja răspunderea pentru produse defectuoase, reglementată de dispoziţiile Legii nr.
240/2004, în cazul produselor fabricate în scopul utilizării personale, pentru că acestea nu ajung pe piaţă.1536

Ioan Adam

Note de subsol:
H.C. Taschner, E. Frietsch, op. cit., p. 20.
În scopul evitării eventualelor confuzii, subliniem faptul că nu are relevanţă forma juridică a activităţii, ci contează
doar scopul activităţii, indiferent de considerentul obţinerii unui produs. De altfel, nu are importanţă, din punct de
vedere juridic, dacă produsul este rezultatul unei activităţi profesionale exercitate în mod permanent sau doar
ocazionale sau este vorba despre activitatea principală sau secundară a celui care realizează produsul.

6.4.

Fabricarea produsului în conformitate cu reglementările adoptate de autorităţile publice [art. 7 alin.

(1) lit. d) din Legea nr. 240/2004]

Analizând ad litteram această dispoziţie, am putea considera faptul că legiuitorul instituie un „conflict” între normele
dreptului comunitar şi ale dreptului naţional, în condiţiile în care, astăzi, este ştiut, supremaţia dreptului comunitar în
caz de conflict între norma comunitară şi prevederea legală naţională. Însă, ceea ce încearcă să sublinieze această
dispoziţie este faptul că, în practică, există posibilitatea ca un produs să fie defectuos, deşi producătorul său, în
producerea respectivului produs, a respectat prevederile unor norme naţionale obligatorii privind securitatea
produselor. În acest caz, producătorul se va putea „debarasa” de răspunderea juridică, ce în mod normal, ar trebuie
să îi fie incumbată.1537
O problemă ce a fost identificată în practică1538 este cea a caracterului reglementărilor emise de stat în acest
domeniu, care impun conformarea produselor cu normele emise în acest context. Astfel, opinia unanimă a literaturii
de specialitate1539 este aceea că există obligaţia legală de conformare cu prevederile legale naţionale, doar în cazul
normelor imperative adoptate de către autorităţile statale, norme ce se pot regăsi în legi, regulamente sau alte acte
normative, forma actului nefiind relevantă. Prin urmare, în cazul în care libertatea de decizie a producătorului privind
designul produsului este limitată, pentru că o normă imperativă stabileşte condiţiile activităţii productive, nu ar fi
justificat să i se poată imputa defectul produsului astfel rezultat. Totuşi, pentru delimitarea corectă a sferei de aplicare
a acestei prevederi, trebuie făcută distincţia între cazurile de limitare a deciziei producătorului prin norme imperative,
faţă de cazurile în care are loc doar o limitare de facto, şi nu de iure a libertăţii de decizie a producătorului, cum ar fi,
de exemplu, prin normele profesionale obligatorii, autorizări sau certificări. De exemplu, reglementările privind
condiţiile tehnice de comercializare a produselor şi listele de elemente care pot fi folosite la fabricarea produselor,
cum sunt alimentele sau produsele cosmetice, nu pot fi calificate drept norme imperative, dacă producătorul este liber
să folosească şi alte elemente decât cele prescrise. Fără a intra în prea multe detalii, precizăm faptul că probleme
practice apar în cazul reglementărilor legale supletive cu caracter de recomandare.

Ioan Adam

Note de subsol:
În consecinţă, dacă autorităţile publice au luat măsuri imprudente şi, respectându-le, producătorii au pus în circulaţie
produse cu defecte, autorităţile publice vor fi cele trase la răspundere pentru pagubele cauzate.
P. Marburger, Festschrift fuer Lukes, 1990, p. 97.
Ibidem.

6.5.

Stadiul ştiinţei şi cunoştinţele tehnice [art. 7 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 240/2004]

Limitarea răspunderii la stadiul ştiinţei şi al tehnicii constituie un element definitoriu al răspunderii instituite de
Directivă şi de Legea nr. 240/2004, evidenţiind acele defecte de dezvoltare, cauzate de progresul ştiinţei. Aceste
defecte de dezvoltare se datorează in genere imposibilităţii practice de a soluţiona riscurile prezentate de produs. În
doctrina juridică1540, s-a subliniat faptul că dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 240/2004 se referă nu la

401
nivelul de cunoştinţe al producătorului, ci la cunoştinţele teoretice şi tehnice care caracterizează ramura de activitate
căreia îi aparţine producătorul.1541
Acest defect de dezvoltare se regăseşte, în general, în cazul produselor medicale, aerospaţiale, biotehnologice dar şi
în cazul altor industrii care operează în domeniile de vârf a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice.1542 Un exemplu elocvent
în acest sens este următorul: un aliment pus în circulaţie care se dovedeşte a fi cancerigen după un anumit timp, dar
care, la data punerii în circulaţie, cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice nu au permis descoperirea acestui lucru, nu poate
angaja răspunderea producătorului. Analizând cu atenţie acest exemplu, observăm faptul că aceste defecte de
dezvoltare se înfăţişează mai degrabă ca nişte riscuri. Ele au în Europa o relevanţă redusă în practică, fiind puţine la
număr cazurile în care ele s-au invocat.1543
La nivel comunitar1544, se recomandă includerea acestui risc de dezvoltare în cadrul răspunderii stricte în acele cazuri
când în industria care produce riscurile este de aşteptat să se înregistreze progrese ştiinţifice, pentru că răspunderea
va funcţiona astfel ca mobil al activităţii de cercetare în vederea excluderii riscurilor prezentate de produs.
Scopul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 240/2004 este limitarea răspunderii pentru produse defectuoase
la ceea ce producătorul poate să îndeplinească în cadrul activităţii sale şi la ceea ce poate fi cerut din partea lui în
mod legitim. Prin folosirea ambelor concepte: „ştiinţă şi tehnică”. Scopul legiuitorului european este ca răspunderea
să nu fie limitată la domeniul practicii, dar nici să fie extinsă la nivelul tezelor ştiinţifice.
Stadiul ştiinţei este definit în doctrina juridică1545, ca fiind stadiul doctrinei, în timp ce stadiul tehnicii este definit ca fiind
stadiul practicii. Întrucât atât ştiinţa, cât şi tehnica sunt fenomene dinamice, identificarea stadiului acestor fenomene
reprezintă eo ipso un moment dintr-un anumit proces dinamic.
Limitarea stadiului ştiinţei şi al tehnicii la standardul industrial sau standardul domeniului de activitate în care a fost
realizat produsul ar fi incorectă, pentru că ar însemna ca subiecţii răspunderii să fie cei care stabilesc parametrii
răspunderii, în mod unilateral. Or, dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii nu poate fi limitată. Chiar dacă, uneori, considerăm
că am atins apogeul dezvoltării, viaţa de zi cu zi ne arată, din ce în ce mai des, cât de neştiutori suntem. Astfel, apare
ca fiind necesară investirea în domeniul cercetării şi dezvoltării.
Conchidem această scurtă analiză, prin sublinia faptul că această cauză de limitare a răspunderii se referă nu numai
la momentul lansării pentru prima dată a produsului pe piaţă, ci la momentul punerii pe piaţă a produsului care
a generat prejudiciul. Acest lucru înseamnă pentru producător o obligaţie tacită de a retrage produsul de pe piaţă,
dacă, ulterior lansării produsului, stadiul ştiinţei şi al tehnicii a dovedit defectuozitatea acestuia.

Ioan Adam

Note de subsol:
A se vedea, în acest sens, M. Józon, op. cit., p. 73.
Pentru a înţelege mai bine această nouă categorie de „defect”, o să ilustrăm următoarea situaţie: să ne închipuim că
tocmai ne-am cumpărat un nou telefon mobil (Samsung Nexus One), câteva luni mai târziu apare pe piaţă o versiune
mai avansată a acestui model: Samsung Nexus S, dotat cu mai multe accesorii, cu un display diferit de antecesorul
său. Spre exemplu, Samsung Nexus S este echipat cu un ecran Super AMOLED „Contour Display” de 4 inch.
Denumirea „Contour Display” ascunde folosirea unui geam de sticlă pentru protejarea ecranului, a cărui formă
urmează conturul carcasei. Ecranul capacitiv cu rezoluţie 480 x 800 pixeli atinge o densitate de 235ppi şi este
acoperit de un finisaj ce nu reţine amprentele, promiţând a fi un bun companion pentru navigarea paginilor web.
Toate aceste noi dotări, ar putea conduce la concluzia că, telefonul Samsung Nexus One ar putea fi considerat un
produs „defectuos” întrucât acesta nu beneficiază de acelaşi design, de aceleaşi dotări, de aceeaşi securitate ca şi
noul model. Însă, toate aceste argumente nu sunt pertinente, întrucât apariţia noului telefon nu este decât produsul
dezvoltării ştiinţei. Astfel, compania producătoare, în cazul nostru, Google în colaborare cu Samsung, sunt exonerate
de răspundere, datorită riscurilor de dezvoltare al produsului. Această limitare a răspunderii are rolul de a motiva
producătorii în sensul investirii în procesul de dezvoltare-cercetare. Pentru mai multe detalii, a se vedea
www.go4it.ro.
A se vedea, în acest sens, G.J. Miller, R.S. Goldberg, op. cit., p. 492.
A se vedea, în acest sens, H.C. Taschner,Produkthaftpflicht International, nr. 4/2000, p. 149. Două sunt statele care
au invocat acest risc ca mijloc de apărare: Finlanda şi Luxemburg. În încercarea de a se găsi o explicaţie la acest
gest, s-a afirmat faptul că: „cele două state sunt mai puţin ţări importatoare, faţă de celelalte state membre. Astfel, s-a
apreciat că este în interesul consumatorilor din aceste state includerea riscurilor de dezvoltare, pentru că majoritatea
normelor dreptului conflictual din statele membre stabilesc drept element de legătură locul unde a intervenit
prejudiciul, şi deci, dreptul lor naţional.”
H.B. Schaefer, A. Schoenenberger, Strict Liability versus Negligence. An economic Analysis, in F. Wero, V.V. Palmer
(eds.), Boundaries of Strict Liability in European Tort Law, Staempfli, Wien/Bern 2004, p. 56.

402
F. Graf von Westphalen, Produkthaftungshandbuch, Band 2, 1999, p. 52.

6.6.

Răspunderea producătorului pentru produsele componente [art. 7 alin. (1) lit. f) Legea nr.
240/2004]

Această dispoziţie reglementează ipso facto acele situaţii în care unui produs îi sunt adăugate şi alte „părţi”
componente, ceea ce poate genera sau poate amplifica starea de defectuozitate a produsului. Pentru a invoca
răspunderea pentru produse defectuoase faţă de producătorul produsului component, va trebui să se facă dovada că
produsul final a provocat prejudiciul din cauza defectuozităţii produsului component. Faţă de producătorul de produse
componente nu se aplică prezumţia de defectuozitatea a produsului său, deoarece răspunderea este canalizată
asupra producătorului produsului final. Drept urmare, numai după ce este stabilit prin probe că tocmai produsul
component al producătorului acuzat a generat defectul produsului final, producătorului de componente îi revine
sarcina probei privind art. 7 lit. f), arătând că defectul se datorează modului în care componentul a fost încorporat în
produsul final. Nu cel prejudiciat trebuie să dovedească că producătorul componentului a pus pe piaţă un produs
defectuos, ci producătorul componentului se va putea exonera de răspundere, dovedind contrariul, şi anume că
produsul lui, în sine, nu a fost defectuos în momentul punerii pe piaţă a acestuia drept component. Prezentarea de
dovezi în acest sens presupune cunoştinţe exacte despre produsul în care a fost încorporat componentul,
o asemenea sarcină a probei putând fi extrem de oneroasă pentru producătorul de componente, care, de obicei, nu
are posibilităţi de informare cu privire la activitatea producătorului produsului final.
În final, precizăm faptul că, în concordanţă cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 240/2004 , răspunderea producătorului
nu este limitată în situaţia în care paguba este determinată, cumulativ, de defectul produsului şi de acţiunea sau
omisiunea unei terţe persoane. Această dispoziţie nu aduce atingere dreptului producătorului de a promova acţiuni în
justiţie împotriva terţului, în condiţiile legii. În acest caz, producătorul nu va putea cere reducerea sau excluderea
răspunderii sale. Această prevedere asigură consumatorului prejudiciat posibilitatea să poată acţiona în justiţie pe cel
puţin unul dintre cei care au cauzat prejudiciul. Producătorul, la rândul său, va putea acţiona în justiţie pe cel care
a contribuit la producerea prejudiciului, în condiţiile prevederilor naţionale privind răspunderea în comun.
Totuşi, răspunderea producătorului poate fi limitată sau înlăturată de instanţa competentă, în cazul în care paguba
este cauzată atât de defectul produsului, cât şi de culpa persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei persoane
pentru care aceasta este ţinută să răspundă.1546

Ioan Adam

Note de subsol:
În conformitate cu dispoziţiile art. 8 ale Legii nr. 240/2004 : „Răspunderea producătorului poate fi limitată sau
înlăturată de instanţa competentă, în cazul în care paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât şi de culpa
persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei persoane pentru care aceasta este ţinută să răspundă.” Printr-o
interpretare ad litteram, am putea afirma faptul că răspunderea producătorilor pentru produsele cu defecte se
circumscrie culpei acestora, ei putând fi exoneraţi de răspundere ori răspunderea lor ar putea fi limitată, în acele
cazuri în care paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât şi de culpa persoanei vătămate ori prejudiciate
sau a altei persoane, pentru care aceasta este ţinută să răspundă.

§7. Dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului

În conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 240/2004 , consumatorii care au suferit un prejudiciu au la
îndemână o acţiune pentru repararea pagubelor.
Dreptul de a solicita despăgubiri în temeiul legii menţionate se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani
care începe să curgă de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştiinţă de existenţa pagubei,
a defectului şi a identităţii producătorului, dar nu mai târziu de 10 ani, de la data la care producătorul a pus produsul
respectiv în circulaţie.
Competenţa de judecată a acestei acţiuni aparţine instanţei de judecată în a cărei rază teritorială s-a produs paguba,
se afla sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului. În privinţa modalităţilor concrete de reparare a prejudiciului, fiind
vorba despre o formă de răspundere civilă, menţionăm că se vor aplica principiile acesteia şi anume: principiul
reparării integrale a prejudiciului suferit (persoana care a suferit prejudiciul trebuie să fie repusă într-o situaţie cât mai
asemănătoare celei existente înainte de producerea acestuia, motiv pentru care vor trebui reparate atât prejudiciile
patrimoniale, cât şi cele morale; tale quale, va trebui reparat atât prejudiciul efectiv produs, cât şi beneficiul nerealizat

403
etc.); principiul reparării în natură a prejudiciului cu posibilitatea reparării prin echivalent în condiţiile în care repararea
în natură nu mai este posibilă.
Producătorul are obligaţia legală de a repara atât prejduiciul actual, cât şi pe cel viitor, cauzat de defectul produsului
său.
Obligaţia producătorului de a repara prejudiciul viitor reiese din principiul precauţiei. Producătorul va avea grijă timp
de 10 ani să urmărească produsele sale puse în circulaţie, iar în cazul depistării unor defecte să le înlăture sau mai
degrabă să retragă produsele din comercializare. Ne raliem opiniei opiniei exprimate în doctrina juridică franceză 1547,
şi susţinem faptul că producătorul va răspunde şi pentru prejudiciul indirect denumit şi prin „ricoşeu”.

Ioan Adam

Note de subsol:
K. Zweigert, H. Koetz, Die Haftung fuer gefaehrliche Anlagen in der EWG laendem sowie in England und den
Vereinigten Staaten von Amerika: Ein rechtsvergleichenes Gutacthen (Tubingen 1966), p. 62.

§8. Importanţa reglementării răspunderii pentru produsele cu defecte

Analiza impactului reglementării răspunderii juridice civile delictuale pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase
asupra consumatorilor şi efectele aplicării ei prezintă consecinţe în urma aplicării răspunderii juridice civile pentru
prejudiciul cauzat de produse cu defecte, având o importanţă majoră pentru cei interesaţi privind funcţionarea
mecanismului de apărare a drepturilor consumatorilor.
De lege lata, nuanţăm faptul că producătorii au obligaţia să pună pe piaţă numai produse care respectă condiţiile
prescrise sau declarate şi să oprească livrările, precum şi să retragă de pe piaţă sau de la consumatori produsele la
care organele abilitate sau specialiştii proprii au constatat neîndeplinirea caracteristicilor prescrise, declarate sau care
ar putea afecta sănătatea, viaţa sau securitatea consumatorilor. Aceste obligaţii incumbă producătorilor, agenţilor
economici, deoarece aceştia sunt animaţi de dorinţa de a spori profiturile în detrimentul consumatorilor, scop pentru
care, deseori, apelează la cele mai variate tehnici de vânzare, la practici abuzive în domeniul concurenţei, la
publicitatea înşelătoare. Nu putem nega faptul că partea slabă în raporturile juridice existente este consumatorul, iar
diversificarea bunurilor şi serviciilor pe o piaţă în continuă expansiune poate duce la noi provocări privitor la
sănătatea şi securitatea acestora. Consumatorul are un rol principal în stimularea concurenţei, contribuind la
îmbunătăţirea funcţionării pieţei prin alegerile pe care le face bazate pe informaţiile de care dispun. Pe măsură ce
o ţară cunoaşte o dezvoltare economică mai accentuată, rolul consumatorului devine din ce în ce mai complex.
Pe de altă parte, considerăm că, pentru a veni în întâmpinarea consumatorilor, agenţii economici pentru produsele şi
serviciile furnizate sunt obligaţi prin lege să remedieze deficienţele apărute în cadrul termenului de garanţie la
produsele de larg consum, inclusiv ale celor de folosinţă îndelungată (deficienţe neimputabile consumatorilor).
Producătorii sau prestatorii de servicii sunt răspunzători pentru viciile ascunse ale produselor sau ale serviciilor, care
nu permit folosirea lor de către consumator, potrivit scopului pentru care acestea au fost realizate şi/sau achiziţionate,
sau care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor.
Concluzionând faptul că problema protecţiei consumatorilor este una stringentă în societatea contemporană mereu în
dezvoltare, unde interesele producătorilor şi ale comercianţilor de a obţine profit sunt mai presus de sănătatea unui
cetăţean, considerăm că se impune cercetarea acestui domeniu. Repararea prejudiciilor rezultate din utilizarea unor
produse cu defecte reprezintă un interes deosebit atât pentru noi, în calitate de consumatori, afectaţi direct de
această problematică, cât şi pentru discuţiile continue din literatura de specialitate. Nicio instituţie a dreptului civil nu
are o astfel de importanţă pentru persoană, ca cea a protecţiei consumatorilor, deoarece scopul de bază a fiecărui
om este supraveţuirea, fapt imposibil de realizat la momentul actual fără a participa la raporturile juridice de consum.

Ioan Adam

Capitolul V

Asemănări şi deosebiri între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală în

lumina Noului Cod civil

Secţiunea 1. Asemănări între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală

Secţiunea a  2-a. Deosebiri între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală
Secţiunea a  3-a. Cumulul celor două forme de răspundere

404
Ioan Adam

Secţiunea 1. Asemănări între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală

Noul Cod civil , aşa cum s-a enunţat în capitolele anterioare, reglementează în ceea ce priveşte instituţia răspunderii
civile, două forme: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Prima formă este cuprinsă în
textul art. 1349 , iar cea de-a doua în dispoziţiile art. 1350 NCC.
Ambele răspunderi sunt forme ale răspunderii civile având o esenţă comună dată de aceeaşi finalitate şi anume
repararea prejudiciului produs prin fapta ilicită şi culpabilă a unei persoane, reparare care se face în natură sau când
acest lucru nu este posibil, prin echivalent bănesc care reprezintă contravaloarea prejudiciului.
Între cele două răspunderi nu există deosebiri de esenţă şi de aceea angajarea oricăreia dintre ele face necesară
întrunirea aceloraşi condiţii: existenţa faptei ilicite, existenţa unui prejudiciu patrimonial, existenţa raportului de
cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite, capacitatea juridică a celui chemat
să răspundă.
Există unele asemănări şi între neexecutarea obligaţiei contractuale şi culpa delictuală, care derivă din modalitatea
prin care se formulează şi interpretează clauzele contractului, unde se nasc sub acestă formă adevărate obligaţii de
mijloace – obligaţii accesorii, foarte uzuale în practică, mai ales în contractele de adeziune, care stabilesc reguli în
afara relaţiilor strict contractuale, între părţile semnatare, ca reguli de prudenţă, obligaţii de securitate, de informare,
de consiliere, mai ales când una din părţi se obligă în calitatea sa calificată, de profesionist.
În doctrină s-a afirmat teza conform căreia: „variabilitatea obligaţiilor contractuale a condus la distincţia între
obligaţiile de mijloace şi cele de rezultat, tendinţa fiind de a privilegia obligaţiile de mijloace şi acestea din urmă au ca
rezultat o tot mai mare apropiere între neexecutarea contractuală şi culpa delictuală, fără a conduce la confuzia
lor.”1548
În ambele forme de răspundere, în ceea ce priveşte întinderea reparaţiei se prevede repararea integrală şi sunt
comune ambelor forme, susceptibilitatea evaluări şi solicitării unor penalităţi de întârziere şi dobânzi, dar nu şi
obligaţia de punere în întârziere, specifică răspunderii contractuale.
Cu toate acestea nu se poate omite importanţa practică a punerii în evidenţă a unor deosebiri între ele, deosebiri
care sunt însoţite şi de consecinţe juridice deosebite.

Ioan Adam

Note de subsol:
I. Turcu, Noul Cod civil, Legea nr. 287/2009, Cartea V. Despre obligaţii – art. 1164-1649, Comentarii şi explicaţii, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 410.

Secţiunea a 2-a. Deosebiri între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală

Răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală se deosebesc în primul rând, în funcţie de regimurile
juridice aplicabile, în raport de trei factori:
1. Fapta generatoare de răspundere:
- personală, pentru care va fi atrasă răspunderea;
- fapta lucrului;
- fapta altei persoane decât cea răspunzătoare;
2. Consecinţele răspunderii;
3. Aplicarea răspunderii.
Apoi în ceea ce priveşte delimitarea domeniilor celor două forme de răspundere, se impune a fi realizată distincţia
între culpa delictuală şi neexecutarrea contractuală, culpa delictuală caracterizându-se printr-o încălcare a unei
norme de conduită, în timp ce neexecutarea contractuală nu impune o atare condiţie, ci are menirea de a contura cât
mai precis interesele părţilor contractante prin generarea unor drepturi şi obligaţii corelative.
O importantă precizare trebuie însă realizată pentru a distinge şi a califica corect formele de răspundere în cadrul
obligaţiilor de rezultat sau de garanţie, în raport cu cele din cadrul obligaţiilor de diligenţă sau de mijloace.
Astfel, în primul raport obligaţional, datorită însemnătăţii pregnante a obligaţiei contractuale, este irelevantă conduita
debitorului a cărui răspundere nu poate fi înlăturată nici în condiţiile forţei majore.

405
Dar, în funcţie de clauzele contractuale, prin care părţile instituie reguli de conduită, se pot genera unele analogii şi
asemănări între neexecutarea obligaţiei contractuale şi culpa delictuală. Aici suntem în prezenţa acelor raporturi
juridice fundamentate pe obligaţii de diligenţă sau de mijloace, specifice raporturilor născute între particulari şi unii
profesionişti, aşa cum am arătat mai sus.
O altă distincţie o constituie temeiul obligaţiei. În acest sens, în cadrul răspunderii contractuale, temeiul îl constituie
forţa obligatorie a contractului, în timp ce în cadrul răspunderii delictuale temeiul obligaţional poate fi găsit în noţiunea
de autoritate asupra unei entităţi însufleţite unde raportul este fundamentat pe ideea de pază şi supraveghere.
Principalele deosebiri între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală sunt relevante în privinţa
următoarele aspecte.
§1.  Domeniul de aplicare
§2.  Proba culpei
§3.  Întinderea reparaţiei
§4.  Caracterul răspunderii
§5.  Capacitatea de a răspunde
§6.  Punerea în întârziere
§7.  Convenţiile de nerăspundere
§8.  Prescripţia dreptului la acţiune

Ioan Adam

§1. Domeniul de aplicare

Răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun în materie, angajându-se în toate situaţiile în care prejudiciul
este cauzat de o persoană, prin încălcarea unei obligaţii legale, cu caracter general, care revine tuturor, pe când
răspunderea contractuală intervine numai atunci când creditorul suferă o pagubă, ca urmare a neexecutării lato
sensu 1549 a obligaţiei concrete, stabilite prin contractul preexistent, încheiat între cele două subiecte ale răspunderii.
Ca urmare a acestui fapt, răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza premergătoare încheierii contractului, prin
revocarea intempestivă a ofertei, precum şi răspunderea pentru nerestituirea prestaţiilor executate în baza unui
contract care a fost desfiinţat deoarece a fost nul sau anulabil este, întotdeauna, o răspundere civilă delictuală;1550
Răspunderea contractuală va putea fi invocată numai de părţile contractante, persoane fizice sau juridice. Terţele
persoane, care sunt străine de contract, în cazul în care suferă un prejudiciu ca urmare a neexecutării lato sensu
a obligaţiilor asumate, pentru recuperarea acestuia vor putea apela la răspunderea civilă delictuală, bineînţeles, dacă
sunt îndeplinite condiţiile necesare acestei răspunderi.
De asemenea, pentru încălcarea unei obligaţii extracontractuale, răspunderea este delictuală, ca de exemplu în
situaţia în care una dintre părţile contractante, nemulţumită de modul în care cealaltă parte îşi execută obligaţiile,
exercită acte de violenţă asupra acesteia, cauzându-i o vătămare corporală.

Ioan Adam

Note de subsol:
Neexecutarea lato sensu cuprinde neexecutarea totală, parţială, cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei.
I. Albu, Răspunderea civilă precontractuală, Dreptul nr. 7/1991, p. 39-41.

§2. Proba culpei

În principiu, în materia răspunderii civile delictuale, victima trebuie să facă dovada culpei autorului prejudiciului, cu
excepţia cazurilor în care culpa este prezumată, pe când în materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie
să dovedească numai existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost executată, situaţia creditorului fiind mai
uşoară.
La răspunderea civilă contractuală există deosebiri de probă a culpei, în funcţie de felul obligaţiilor asumate. Ori de
câte ori obligaţia încălcată prin fapta ilicită este o obligaţie de mijloace, indiferent că această faptă este un delict civil
sau nerespectarea unei clauze contractuale, proba culpei aparţine victimei prejudiciului; dimpotrivă, în cazul în care

406
obligaţia încălcată este o obligaţie de rezultat, ne aflăm în prezenţa unei prezumţii de culpă a autorului
prejudiciului.1551
Şi în noua reglementare, în ceea ce priveşte sarcina dovezii, diferenţa este netă între cele două forme de
răspundere, astfel, în timp ce culpa delictuală trebuie să fie dovedită de cel care o invocă, culpa contractuală este
prezumată pe baza constatării că nu s-a executat obligaţia ori că s-a executat defectuos.1552

Ioan Adam

Note de subsol:
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 136.
A se vedea în acest sens, I. Turcu, op. cit., p. 410.

§3. Întinderea reparaţiei

- la răspunderea civilă delictuală întinderea reparaţiei este mai mare decât la cea contractuală.
În ambele cazuri de răspundere, autorul prejudiciului va trebui să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum
emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
- în timp ce, în cazul răspunderii contractuale, debitorul contractual răspunde numai pentru prejudiciul prevăzut sau
care era previzibil la încheierea contractului, cu excepţia cazului în care se face vinovat de dol, în cazul răspunderii
civile delictuale, răspunderea este integrală, autorul prejudiciului va fi ţinut pentru toate pagubele cauzate, atât cele
previzibile, cât şi cele imprevizibile, directe sau indirecte.

Ioan Adam

§4. Caracterul răspunderii

La răspunderea civilă delictuală, în caz de coautorat, avem caracterul solidar al răspunderii, pe când la răspunderea
civilă contractuală, caracterul obligaţiei de plată a daunelor este, în principiu, divizibil.1553
Prin art. 1003 C.civ. din 1864 se prevede în mod expres că, în cazul în care „delictul sau cvasidelictul este imputabil
mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire”.
S-a decis în practica judiciară1554 că răspunderea delictuală este solidară numai dacă la săvârşirea faptei care
a produs prejudiciul toţi debitorii au participat în baza unei înţelegeri prealabile sau concomitente.
La răspunderea contractuală, în cazul pluralităţii de debitori, răspunderea lor va fi solidară numai în situaţia în care
a fost stipulată expres în contract.

Ioan Adam

Note de subsol:
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 4/1993, Dreptul nr. 9/1993, p. 80.
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1834/1991, Dreptul, 1991, p. 96.

§5. Capacitatea de a răspunde

În materie delictuală, nu se stabilea prin Codul civil din 1864 o vârstă de la care persoana urmează a răspunde
delictual, având deci capacitate delictuală orice persoană care a acţionat cu discernământ la comiterea faptei. Prin
art. 1366 NCC s-a instituit însă regula conform căreia „minorul care nu a  împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă
sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernamântul său la data
săvârşirii faptei”, în timp ce în cazul răspunderii contractuale, capacitatea de a răspunde este identică cu capacitatea
de exerciţiu şi care se dobândeşte, de regulă, la împlinirea vârstei de 18 ani.

Ioan Adam

§6. Punerea în întârziere

407
În cazul răspunderii civile delictuale, cel care a săvârşit fapta ilicită este de drept pus în întârziere, fără efectuarea
unei formalităţi prealabile (dies interpellat pro homine), pe când în cazul răspunderii civile contractuale este necesar
ca cel care nu şi-a executat obligaţia contractuală să fie pus în întârziere, prin formele prevăzute de lege, deoarece
întârzierea nu operează de drept (dies non interpellat pro hominen).

Ioan Adam

§7. Convenţiile de nerăspundere

În materie delictuală, convenţiile de nerăspundere intervenite înainte de săvârşirea faptei, sunt în principiu nule, iar în
materie contractuală, clauzele de nerăspundere sunt valabile în anumite limite.

Ioan Adam

§8. Prescripţia dreptului la acţiune

În materie delictuală se aplică întotdeauna termenul general de prescripţie de 3 ani (excepţie face acţiunea în cazul
răspunderii pentru accidente nucleare), pe când în materie contractuală legea prevede, pe lângă termenul general, şi
alte termene.1555
În Noul Cod civil apar reglementări lăudabile, care lămuresc aspecte legate de cazurile de prorogare a termenului de
prescripţie (art. 1394 NCC), sens în care se dispune că: „în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt
supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se
aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă (…)”, ca apoi să reglementeze cadrul legal al dreptului la acţiune în
ipoteza în care „prejudiciul a  fost cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii ori decesul unei persoane”,
caz în care se suspendă prescripţia, „până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurarilor
sociale, celui îndreptăţit la reparaţie” (art. 1395 NCC) .

Ioan Adam

Note de subsol:
În cazul răspunderii contractuale, prescripţia dreptului la acţiune curge de la data când debitorul are dreptul să ceară
executarea obligaţiilor contractuale, pe când în cazul răspunderii delictuale, de la data la care victima a cunoscut sau
trebuia să cunoască atât prejudiciul cauzat cât şi pe cel care se face răspunzător de producerea lui.

Secţiunea a 3-a. Cumulul celor două forme de răspundere

§1.  Principii
§2.  Opţiunea între cele două forme de răspundere

Ioan Adam

§1. Principii

Una dintre problemele controversate din literatura juridică1556 este problema cumulului răspunderii civile contractuale
cu răspunderea civilă delictuală. Această problemă se pune în ipoteza în care între autorul prejudiciului şi persoana
păgubită există un contract valabil încheiat, iar prejudiciul s-a produs creditorului ca urmare a neexecutării de către
debitor a obligaţiilor asumate. Mai multe întrebări se pot în acest sens:
- creditorul poate opta între acţiunea pe temei contractual şi acţiunea pe temei delictual, alegând răspunderea
delictuală, care îi oferă o reparaţie integrală, mai întinsă, decât cea contractuală?
- creditorul poate ca, după ce a folosit acţiunea în răspundere contractuală şi a obţinut repararea pe baza acestei
acţiuni, să apeleze, în subsidiar, la acţiunea în răspundere delictuală, pentru a putea obţine repararea integrală
a prejudiciului?
- creditorul poate combina cele două responsabilităţi, pentru a beneficia de avantajele pe care i le poate oferi fiecare?

408
Se impune o primă precizare: în niciun caz victima prejudiciului, prin cumulul celor două răspunderi, nu poate primi
două despăgubiri, una pe temei contractual şi alta pe temei delictual, despăgubiri care, cumulate, să depăşească
cuantumul despăgubirii suferite.
Cu privire la cumulul celor două feluri de răspundere, în practica noastră judiciară au fost reţinute mai multe principii:
a) nu este posibilă o combinare, în cazul unei acţiuni mixte, a regulilor aplicate răspunderii delictuale cu cele aplicate
răspunderii contractuale;
b) nu este posibilă nici apelarea în subsidiar, la acţiunea delictuală, după ce a fost utilizată acţiunea contractuală;
c) în cazul în care între părţi a existat un contract, din a cărei executare au rezultat prejudicii, în principiu, cale de ales
este aceea a răspunderii civile contractuale, nefiind posibil să se apeleze la răspunderea civilă delictuală.1557
De acest cumul ne vom ocupa în continuare, în paragraful următor.

Ioan Adam

Note de subsol:
În legătură cu această chestiune, a se vedea: R. Sanilevici, Dreptul la opţiunea între temeiul contractual şi cel
delictual al răspunderii civile, R.R.D. nr. 2/1967, p. 33; Idem, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 207;
L. Mihai, V. Stoica, În legătura cu incidenţa răspunderii civile delictuale în raporturile dintre părţile unui contract,
R.R.D.nr. 9/1983, p. 8.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 11/1965, C.D., 1965, p. 37.

§2. Opţiunea între cele două forme de răspundere

După cum am arătat, în principiu, în cazul când prejudiciul este cauzat ca urmare a  neexecutării lato sensu
a obligaţiilor contractuale, creditorul păgubit nu are dreptul de a opta între acţiunea contractuală şi acţiunea
delictuală. Aceasta deoarece s-ar încălca domeniul de aplicare al răspunderii contractuale, care este o răspundere
specială şi, pe cale de consecinţă, pe de-o parte s-ar nesocoti legea, iar, pe de altă parte, ar contraveni voinţei
comune a părţilor contractante.
Legea reglementează în mod diferit regimul celor două feluri de răspundere, răspunderea delictuală fiind mai severă
decât cea contractuală. Dacă s-ar admite un drept de opţiune al creditorului contractual i s-ar oferi posibilitatea
acestuia de a introduce acţiunea pe temei delictual şi atunci când dreptul la acţiune pe temei contractual s-a stins, ori
de a pretinde despăgubiri pentru orice prejudiciu, cu toate că debitorul răspunde numai pentru prejudiciul direct şi
previzibil.1558
De asemenea, debitorul contractual când şi-a dat consimţământul la încheierea contractului este sigur că a înţeles că
angajarea răspunderii acestuia se va face numai în limita condiţiilor legale şi convenţionale ale răspunderii
contractuale. Prin urmare, este inadmisibil să i se aplice rigorile unei răspunderi care este sancţionată mai aspru.
Obligaţiile contractuale sunt particulare şi relative, luând naştere prin voinţa contractanţilor şi numai în măsura
stabilită de ei.1559
De la principiul neadmiterii opţiunii între cele două acţiuni, delictuală sau contractuală, există o singură excepţie,
opţiunea fiind permisă în situaţia în care neexecutarea contractului constituie, în acelaşi timp şi o infracţiune
prevăzută de legea penală, cum ar fi înşelăciunea în executarea unui contract, abuzul de încredere prin refuzul de
a restitui bunul primit în depozit etc.
În acest caz, cel păgubit are posibilitatea de a obţine despăgubiri pe calea unei acţiuni delictuale sau contractuale.
Când înţelege să alăture acţiunea civilă celei penale, în temeiul art. 14 alin. (2) C.proc.pen., se vor aplica regulile
răspunderii civile delictuale şi nu ale celei contractuale. Din momentul în care a făcut această alegere, cel prejudiciat
nu mai poate reveni asupra ei decât în cazul în care instanţa civilă a fost sesizată mai înainte de începerea
procesului penal şi nu a fost pronunţată nici o hotărâre, conform regulii electa una via secunda non permitiur. 1560
Nimic nu împiedică, însă, posibilitatea celui vătămat de a se adresa separat instanţei civile, caz în care va putea
invoca toate temeiurile, fie ale acţiunii delictuale, ţinând cont că neexecutarea contractului s-a datorat unei infracţiuni,
fie ale acţiunii în răspundere contractuală.1561
Instanţele noastre judiciare, în unele cazuri, în trecut, au admis posibilitatea acţiunii delictuale, deşi între părţi
a existat un contract a cărui neexecutare nu a constituit infracţiune, în situaţia în care prejudiciul a fost cauzat de un
particular avutului obştesc.1562
În literatura de specialitate şi în practica judiciară sunt menţionate diferite cazuri în care, neexecutarea contractului
fiind în acelaşi timp şi infracţiune, partea vătămată nu ar avea un drept de opţiune, trebuind să folosească în
exclusivitate acţiunea pe temei delictual.

409
Un astfel de caz este cel prevăzut de art. 17 C.proc.pen., potrivit căruia acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din
oficiu, împreună cu acţiunea penală, când persoana prejudiciată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În art. 18 C.proc.pen. se prevede că, în aceste cazuri, procurorul este
obligat să susţină interesele civile ale acestor părţi, chiar dacă acestea nu s-au constituit părţi civile. Prevederile
acestor articole sunt norme imperative, prin care s-a urmărit să se creeze un regim mai favorabil pentru părţile
vătămate arătate, în ceea ce priveşte repararea prejudiciului.1563
Deşi, în acest caz, s-a ajuns la concluzia că regulile aplicate sunt cele ale răspunderii civile delictuale, se face totuşi
o rezervă în cazul în care, după ce despăgubirea a fost acordată din oficiu de către instanţa penală, se pune
problema unei diferenţe de despăgubire, care rezultă din probe noi sau care a fost descoperită după pronunţarea
hotărârii de către prima instanţă, situaţie în care partea vătămată are posibilitatea să se adreseze instanţei civile ( art.
20 C.proc.pen.).
În acest caz se poate trage concluzia că pentru diferenţa de despăgubire se poate opta între acţiunea în răspundere
contractuală şi cea în răspundere delictuală.
Se pune problema, în literatura de specialitate, ca şi în cazul art. 17 şi 18 C.proc.pen., să existe un drept de opţiune
al persoanelor arătate în aceste articole, între acţiunea civilă delictuală şi acţiunea în răspundere contractuală.1564
Plecând de la două premise şi anume că, potrivit art. 17 C.proc.pen., ori de câte ori unei persoane din cele
menţionate i s-a produs un prejudiciu, acţiunea civilă trebuie alăturată celei penale (prima premisă) şi cea prin care
instanţa penală este competentă să judece numai în temeiul regulilor privind răspunderea civilă delictuală (a doua
premisă), s-a ajuns la concluzia că este exclusă, în acest caz, posibilitatea de a invoca în procesul penal alt temei
decât cel al răspunderii delictuale.
Această concluzie poate conduce în unele situaţii, în mod paradoxal, la o situaţie defavorabilă pentru victima
prejudiciului în cazul în care ar fi mai convenabile regulile prevăzute de răspunderea civilă contractuală, cu toate că
aceste norme legale au fost instituite în vederea protejării acesteia.
Este, de exemplu1565, cazul în care într-un contract a cărei neexecutare constituie infracţiune, a fost prevăzută
o clauză penală prin care s-au stabilit de la început cuantumul despăgubirilor datorate de partea care nu-şi execută în
mod culpabil obligaţiile asumate. În acest caz, partea vătămată ar putea fi interesată să-şi valorifice clauza penală, în
situaţia în care prejudiciul cauzat prin infracţiune este mai mic decât cel prevăzut în clauză.
Numai în situaţia în care prejudiciul real este mai mare decât cel prevăzut în clauza penală, partea vătămată ar avea
interesul să apeleze la acţiunea delictuală. Prin urmare se poate observa o defavorizare evidentă a părţii vătămate,
dedusă exclusiv din interpretarea unui text legal, care a fost prevăzut în favoarea ei. Pentru înlăturarea acestei situaţii
au fost prevăzute două soluţii:
a) în măsura în care, prin acţiunea civilă delictuală, alăturată acţiunii penale, nu a putut fi acoperit integral prejudiciul
aşa cum a fost evaluat pe baza clauzei penale contractuale, să se permită posibilitatea unei acţiuni în faţa instanţei
civile, întemeiată pe răspunderea contractuală. Drept temei al acestei acţiuni a fost invocat art. 20 alin. (2)
C.proc.pen., pentru diferenţa dintre prejudiciul dovedit în cazul acţiunii delictuale şi cuantumul daunelor aşa cum au
fost stabilite prin clauza penală;
b) să se recunoască, în cadrul art. 17 C.proc.pen., posibilitate unei opţiuni între acţiunea contractuală şi cea
delictuală, chiar în faţa instanţei care a fost învestită cu acţiunea penală.1566
Pentru argumentarea acestei soluţii se pleacă de la premisa că prin art. 17 C.proc.pen. nu s-a urmărit restrângerea
dreptului la opţiune al celui păgubit între acţiunea pe temei delictual şi acţiunea pe temei contractual, ci doar dreptul
procesual de alegere între instanţa civilă şi instanţa penală.
Dispoziţiile imperative ale art. 17 C.proc.pen. se referă numai la atribuirea de competenţă, o astfel de cerere în
despăgubiri urmând a fi soluţionată numai de către instanţa penală. Aşa fiind, prin art. 17 C.proc.pen., urmărindu-se
să se favorizeze părţile vătămate menţionate, instanţa penală va trebui să judece acţiunea civilă, fie pe temeiul
răspunderii delictuale, fie pe temeiul răspunderii contractuale, drept care nu a fost înlăturat prin nicio dispoziţie
expresă a legii, în funcţie de opţiunea părţii vătămate.
În legătură cu soluţia înfăţişată, în cazul în care încadrarea legală a faptei şi pedeapsa aplicată, depind de prejudiciul
produs, va fi necesar ca în cadrul procesului penal să se facă dovada efectivă a acestui prejudiciu, singura referire la
clauza penală nefiind suficientă, deoarece aceasta este numai temeiul pentru acordarea despăgubirilor civile.
Prin urmare, rezumând delimitarea domeniilor celor două forme ale răspunderii, putem afirma următoarele concluzii:
- orice răspundere care nu îndeplineşte condiţiile regimului contractual, vizează domeniul regimului delictual;
- nu este permis cumulul formelor de răspundere.
Jurisprudenţa în consonanţă cu doctrina naţională a afirmat teza conform căreia s-ar nesocoti voinţa părţilor în
aplicarea regulilor răspunderii contractuale, dacă ar permite cumulul răspunderilor.1567
Termenul de cumul al răspunderilor vizează, astfel, dobândirea efectelor răspunderii de două ori sau ca opţiune
neîngrădită între cele două forme şi temeiuri ale răspunderii.1568

410
Ioan Adam

Note de subsol:
L. Pop, op. cit., p. 336.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 11/1965, C.D., 1965, p. 109.
Fr. Deak, Opţiunea între instanţa penală şi cea civilă şi între temeiul delictual ori contractual al răspunderii civile,
R.R.D. nr. 7/1967, p. 30.
M. Eliescu, op. cit., p. 80.
Trib. Suprem, dec. nr. 525/1959, C.D., 1959, p. 286.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 138.
R. Sanilevici, op. cit., p. 33 şi urm.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 140.
Idem, p. 141.
A se vedea, în acest sens, I. Turcu, op. cit., p. 411.
Ibidem.

Bibliografie selectivă

Adam I., Savu, C.N., Legea procedurii insolvenţei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
Adam I., Savu, C.N., Legea societăţilor comerciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010
Adam, I., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005
Adam, I., Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
Adam, I., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
Adam, I., Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000
Albu, I., Repararea prejudiciului cauzat prin vătămări corporale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
Albu, I., Ursa, V., Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979
Alexandresco, D., Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi, tomul al V-
lea, Ed. Tipografia Naţională, Iaşi, 1898
Anghel, I.M., Deak, Fr., Popa, M., Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
Angheni, S., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1984
Antoniu, G., Legitima apărare, în Explicaţii preliminare ale Noului Cod penal – art. 1-52, coord. G. Antoniu, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011
Apostu, I., Faptul juridic licit. Izvor de obligaţii, Ed. Naţional, 1999
Bajo Fernández, M., Derecho Penal Económico aplicado a la actividad empresarial, Madrid, 1978
Barac, L., Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997
Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă „Şansa”,
Bucureşti, 1993
Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 8-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2003
Belissent, J., Contribution à l`analyse de la distinction des obligations de moyens et des obligations de résultat,
L.G.D.J., Paris, 2001
Bénabent, A., Droit civil. Les obligations, Montchrestein, Paris, 2001
Bénabent, A., Droit civil. Les obligations, Montchrestien, Paris, 1997
Bleoancă, A., în Colectiv, Noul Cod civil, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
Bogasiu, G., Legea contenciosului administrativ comentată şi adnotată, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Boilă, L.R., Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
Bout, R., La gestion d'affaires en droit français contemporain, teză Aix, L.G.D.J., Paris, pref. P. Kayser; F. Goré, Le
fondement de la gestion d'affaires source autonome et générale d'obligation, Culegere Dalloz, 1953
Brăteanu, S., Zlătescu, V.D., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967

411
Cadiet, L., Les métamorphoses de la responsabilité, sixièmes journées René Savatier, Presses Universitaires de
France, Paris, 1998
Cantacuzino, M.B., Elementele dreptului civil, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1998
Carbonnier, J., Droit civil. Les biens et les obligations, Presses Universitaires de France, 1964
Chapus, R., Droit administratif général, Ed. Montchrestien, Paris, 2000, vol. I
Ciobanu, V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996
Ciobanu, V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997
Ciutacu, Fl., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1999
Ciutacu, Fl., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Culegere de speţe, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1999
Colin, A., Capitant, H., Cours élémentaire de droit civil français, tome II, Dalloz, 1948
Constantinovici, R., Ştefănescu, A., în Baias, Fl.A., Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei, I. (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012
Corhan, A., Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
Cornu, G., Étude comparée de la responsabilité délictuelle en droit privé et droit public, Paris, 1949
Cosmovici, P.M., Contribuţii la studiul culpei civile, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960
Cosmovici, P.M., Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989
Costede, J., Dogmatische und methodische Überlegungen zum Verständnis des Bereicherungsrechts, 1977
Flour, J., Aubert, J.-L., Savaux, E., Le fait juridique, Ed. Armand Colin, 2001
Costin, D.M., Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010
Costin, M.N., Mureşan, M., Ursa, V., Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1989
Costin, M.N., Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974
Dacian, C.D., Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
Dacian, C.D., Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi explicaţii, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
De Sadeleer, N., Les principes du pollueur-payeur, de prévention et de précaution, Bruylant AUF, Bruxelles, 1999
Deak, Fr., Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1960
Deak, Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996
Delebeque, P., Pensier, F.J., Droit des obligations, Ed. LexisNexis, Paris, 2006
Delmas, B., Du préjudice moral, Thèse de doctorat, Toulouse, 1939
Demetrescu, P., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1966
Demogue, R., Traité des obligations en général, vol. III, Paris, 1923
Diaconescu, Ş., Persoana juridică – subiect al raporturilor de drept civil, în Reghini, I., Diaconescu, S., Vasilescu, P.,
Introducere în dreptul civil, Ed. Sfera juridică, ClujNapoca, 2008
Dogaru, I., Drăghici, P., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
Dongoroz, V. ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti,
1969
Douchy, M., La notion de quasi-contrat en droit positif français, pref. A. Sériaux, Ed. Economica, 1997
Durac, Gh., Jurisprudenţă, în C.S. Ricu, C.T. Ungureanu, G.C. Frenţiu ş.a., Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi
jurisprudenţă, vol. II, art. 953-1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
Duţu, M., Dicţionar de drept privat, ed. a 2-a, Ed. Mondan, Bucureşti, 2002
Eliescu, M., Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972
Ferrand, Fr., Droit privé allemand, Dalloz, Paris, 1997
Filipescu, I.P., Filipescu, A.I., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic, 2004
Flour, J., Aubert, J.-L., Savaux, E., Droit civil. Les obligations. Le fait juridique, Ed. Armand Colin, 2001
Galgano, Fr., Instituzioni di diritto privato. Seconda edizione, Casa Editrice Dott. Antonio Milani Cedam, Padova,
2002
Gheorghiu, Ghe., în Baias, Fl.A., Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei, I. (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe
articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012
Gherasim, D., Îmbogăţirea fără justă cauză, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993
Ghimpu, S., Grossu, S., Capacitatea şi reprezentarea persoanelor fizice în dreptul R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1960

412
Grandmoulin, J., De l’unité de la responsabilité ou nature délictuelle de la responsabilité pour violation des obligations
contractuelles avec application à la combinaison de la responsabilité et de l’incapacité, Typographie Alphonse Le
Roy, Rennes, 1982
Hamangiu, C., Georgean, N., Codul civil adnotat, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
Hart, H.L., Punishment and Responsibility, Oxford University Press, 1968
Hotca, M.A., Suport de curs INPPA, Condiţiile angajării răspunderii penale a persoanei juridice în lumina Noului Cod
Penal, Bucureşti, 21 mai 2011, sursa: http://e-juridic.manager.ro/articole/conditiile-angajarii-raspunderii-penale-a-
persoanei-juridice- in-lumina-noului-cod-penal-6944.html, 05.07.2012
Ionaşcu, A., Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963
Ionaşcu, A., Principiul reparării prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace adecvate de natură nepatrimonială, în
Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol. I, coordonator A. Ionaşcu, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1973
Ionaşcu, Tr., Curs de drept civil. Teoria generală a contractelor şi obligaţiilor, Facultatea de Drept din Bucureşti, 1942
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001
Iorgovan, A., Vişan, L., Ciobanu, A.S., Pasăre, D.I., Legea contenciosului administrativ (Legea 554/2004) – cu
modificările şi completările la zi. Comentariu şi jurisprudenţă. Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Josserand, L., Cours de droit civil positif, vol. II, Presses Universitaires de France, Paris, 1930 şi Cours de droit civil,
Tome II, ed. a 3-a, Sirey, Paris, 1933
Jourdain, P., Les principes de la responsabilité civile, ed. a 6-a, Ed. Dalloz, Paris, 2004
Jurma, A., Persoana juridică. Subiect al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010
Lambert-Faivre, Y., Droit du dommage corporel. Système d’indemnisation, Dalloz, Paris, 2000
Le Court, B., Lutter contre les troubles du voisinage, Delmas, Paris, 2004
Le Tourneau, Ph., Responsabilité civile professionnelle, Dalloz, Paris, 2005
Le Tourneau, Ph., Responsabilité des vendeurs et fabricants, Dalloz référence. Droit de l’enterprise, Paris, 2001
Levi, A., Teoria generale del diritto, CEDAM, Padova, 1967
Lupan, E., Tratat de drept civil român, vol. II, Persoanele, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
Malaurie, Ph., Aynés, L., Stoffel-Munck, Ph., Drept civil. Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, 2009
Mangu, Fl.I., Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010
Marty, G., Raynaud, P., Droit civil. Les obligations, Paris, Sirey, 1988
Matei, T., Daune morale. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
Mazeaud, H., Mazeaud, L., M. de Juglart, Leçons de droit civil, tome II, Montchrétien, Paris, 1973
Mădulărescu, E., Comentarii şi doctrină, în D.M. Gavriş, M. Eftimie ş.a., Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi
jurisprudenţă, vol. III, art. 1650-2664, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
Mihai, Gh., Motica, R.I., Fundamentele dreptului. Optima justitia, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
Mihuţă, I.G., Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti
pe anii 1975-1980, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1982
Moldovan, A.T., Tratat de drept medical, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
Mureşan, M., Ciacli, P., Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial Lex, ClujNapoca, 2005
Năsui, G.A., Malpraxisul medical. Particularităţile răspunderii civile medicale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010
Neagu, I., Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, 2002
Neculaescu, S., Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile delictuale
în dreptul civil român, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1994
Papadopol, V., Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998, Curtea de Apel Bucureşti, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999
Păun, C., Îmbogăţirea fără justă cauză. Studiu comparativ în dreptul german şi român, Ed. Wolters Kluwer, 2009
Piperea, Gh., Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998
Planiol, M., Ripert, G., Droit civil français, tome VI, Obligations, L.G.D.J., Paris, 1952
Planiol, M., Ripert, G., Picard, M., Traité pratique de droit civil français. Les biens, tome III, Paris, L.G.D.J., 1926
Planiol, M., Ripert, G., Traité élémentaire de droit civil, 8 édition, tome II, L.G.D.J., Paris, 1947
Poenaru, I., Problemele legislaţiei în domeniul contravenţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998

413
Pop, L., Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010
Pop, L., Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
Pop, L., Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, vol. I, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993
Pop, L., Popa, I.F., Vidu, S.I., Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
Pop, L., Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
Pop, L., Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
Popa, N., Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
Popescu, C.F., Determinarea şi evaluarea prejudiciilor corporale, Ed. Dalami, Caransebeş, 2005
Popescu, T.R., Anca, P., Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
Pradel, X., Le préjudice dans le droit la responsabilité, L.G.D.J., Paris, 2004
Reghini, I., Diaconescu, Ş., Introducere în dreptul civil, vol. I, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004
Reghini, I., Diaconescu, Ş., Vasilescu, P., Introducere în drept civil, vol. II, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007
Ripert, G., La règle morale dans les obligations civiles, ed. a 3-a, L.G.D.J., 1935
Safta-Romano, E., Contractele civile, vol. II, Ed. Graphix, Iaşi, 1993
Sanilevici, R., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,Universitatea Iaşi, 1976
Sângeorzan, D.-E., Răspunderea contractuală în materie civilă şi comercială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009
Silva Sánchez, J.M., Die strafrechtliche Haftung des Unternehmens und der Unternemensorgane, en Bausteine des
europäischen Wirtschaftsstrafrects, Madrid, Symposium für Klaus Tiedemann, 1995
Spînu,V., Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente de circulaţie, rezumat teză de doctorat, Iaşi,
1977
Starck, B., Droit civil. Les obligations. Le contrat, 3é ed., Librairie de la Court de Cassation, Paris, 1989
Starck, B., Essai d’une théorie générale de la responsabilité civile considérée dans sa double fonction de garantie et
de peine privée, Thèse 1947
Starck, B., Roland, H., Boyer, L., Obligations, Ed. Litec, Paris, 1995
Stătescu, C., Bîrsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
Stătescu, C., Bîrsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1993
Stătescu, C., Bîrsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000
Stătescu, C., Bîrsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008
Stătescu, C., Bîrsan, C., Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1981
Streteanu, F., Chiriţă, R., Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
Streteanu, F., Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
Terré, Fr., Simler, Ph., Lequette, Y., Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2005
Terré, Fr., Simler, Ph., Lequette, Y., Droit civil. Les obligations, 10e édition, Dalloz, 2009
Theodoru, G., Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
Toulemon, A., Moore, J., Le préjudice corporel et moral en droit commun, Paris, Sirey, 1968
Tournier, M., De la condamnation à des dommages-intérêts considérée comme moyen de contrainte et comme
peine. Thèse de doctorat, Montpellier, 1896
Turcu, I., Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea a V-a. Despre obligaţii. Art. 1164-1649. Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2011
Turianu, C., Răspunderea civilă delictuală. Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, Ed.
Wolters Kluwer, 2009
Uluitu, A.G., în Baias, Fl.A., Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei, I. (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe
articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012
Ungureanu, O., Jugastru, C., Drept civil. Drepturile reale, ed. a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003
Ungureanu, O., Munteanu, C., Drept civil. Drepturi reale, ed. a 3-a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005
Urs, I., Repararea daunelor morale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Ursa, V., Prejudiciul element esenţial al răspunderii civile (teză de doctorat), Biblioteca Facultăţii de Drept Babeş-
Bolyai, Cluj-Napoca, 1973
Vasilescu, P., Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012

414
Verdeş, E.C., Răspunderea juridică. Relaţia dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011
Vergauwe, J.P., Les relations de voisinage, Ed. Larcier, seria Perspectives Immobilieres, Bruxelles, 2008
Viney, G., Introduction à la responsabilité, în Traité de droit civil, sub coordonarea lui J. Ghestin, L.G.D.J, Paris, ed.
a 2-a, 1995
Viney, G., Jourdain, P., Traité du droit civil, sub coordonarea lui J. Ghestin, Les conditions de la responsabilité civile,
L.G.D.J., ed. a 3-a, Paris, 2006
Vintilă, G., Furtună, C., Daune morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
Voirin, P., Goubeaux, G., Droit civil, Tomul I, ed. 31, L.G.D.J., Paris, 2007
Weill, A., Terré, Fr., Droit civil. Les obligations, troisième édition, Dalloz, Paris, 1980
Weill, Al., Terré, Fr., Droit civil. Introduction générale, Recueil Dalloz, Paris, 1979
Wininger, B., La responsabilité civile européene de demand, Bruylant, 2008
Zilberstein, S., Deak, Fr., Petrescu, A., Bîrsan, C., ş.a., Îndreptar judiciar interdisciplinar de practică, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983

Ioan Adam

415