PARTEA I – AVORTUL

Preliminarii, perspectivă canonică și drepturi incidente

Pentru această primă parte a disertației, în care tratez problema avortului, am pornit de
la o temă care pare ieșită din tiparele studiilor care abordează avortul și temele conexe, tocmai
pentru că propune o abordare a subiectului cel mai puțin luat în considerare din actul abortiv –
bărbatul. Motivația și inspirația lucrării provine din analizarea unor studii 1 publicate în
Analele Științifice ale Universității ,,Al. I. Cuza” Iași de către drd. 2 Ancuța Elena Franț cu
privire la diferite aspecte ce gravitează în jurul noțiunii și chestiunii avortului.
În principal, în această parte de disertație voi analiza ipoteza unei culpabilizări,
(înfierări), aproape exclusive a femeii de către partea pro-viață. Din start, aici vorbim de
vocea Bisericii Ortodoxe Române în materie de activitate misionară în problema avortului,
adică departamentele Pro Vita și preoții duhovnici ai Bisericii.
Prin comparare între studiul analizat și perspectiva ortodoxă, prin expunere teoretică a
unor principii legate de avort a canoanelor și receptării acestora, apoi prin exemple practice
din viața curentă a Bisericii, prin interviul acordat de către pr. Cosmin Brînză, voi încerca să
formulez concluzii pertinente și să expun fără echivoc o poziție ortodoxă față de avort,
reglementările Bisericii în raport cu acesta, culpa atribuită doar femeii, precum și semnalarea
unor aspecte poate prost-înțelese de preoții noștri.
Avortul, fiind o acțiune în ultimă instanță voită de către femeie, canoanele fac referire
în principal la relația avort-femeie, de aceea această realitate va fi una dintre limitele pe care
voi încerca să le depășesc prin prezentarea unor voci care disecă canoanelor și identificarea
elementelor de conștiință canonică care fac referire la tematica propusă a lucrării. De
asemenea, consider discursul ,,corect-politic” al mișcărilor feministe a fi o limită în ceea ce
privește efortul de a evidenția drepturile bărbatului în raport cu avortul și de a decide asupra
fătului în calitate de părinte.
Bibliografia consultată provine preponderent din sfera teologică, dar și juridică,
întrucât abordează noțiuni precum ,,drepturi”, este constituită din izvoare, studii, comunicate,
poziții oficiale, surse web, precum și opinii specializate și calificate transpuse într-un interviu.
Pentru mediul teologic, expunerea ce va urma poate fi considerată folositoare, încât
oferă premisele și înțelegerea necesară abordării pastorale a bărbaților care au fost implicați în
actul abortiv.

PRELIMINARII:
I. Darul sacru al vieții:
Începutul oricărei discuții despre avort nu poate fi tratat altfel decât tratând viața ca
dar al lui Dumnezeu pentru oameni.
Viața omului, fiind un dar al lui Dumnezeu, după Chipul și spre asemănarea cu El,
impune o considerație a omului în plinătatea demnității pe care o posedă. ,,De aceea, tot ceea ce
este comis împotriva ființei umane este comis, într-o anumită măsură, împotriva voinței lui
Dumnezeu, după cum tot binele pe care-l facem unui semen de-al nostru este bine făcut lui
Dumnezeu Însuși:<<Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut
(...), întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut>> (Matei 25, 40,
45).”

1
În principal, Ancuța Elena FRANȚ, ,,Drepturile bărbaților incidente în materia avortului. O analiză sintetică” în
Analele Științifice ale Universității ,,Al. I. Cuza” Iași, Tomul LX, Științe Juridice, 2014, Nr. II, pp. 55-64.
2
Acum lector universitar în cadrul catedrei de Drept Public a Facultății de Drept a Universității ,,Al. I. Cuza”
Iași.
 II. Scopul și însemnătatea căsătoriei
J.C. Larchet arată că există două curente privind scopul căsătoriei: scop procreator în
mod exclusiv (care îl are susținător pe Clement Alexandrinul, dar este de fapt o gândire
influențată de moravurile vremii) și scop de stăpânire a pornirilor trupești pentru cei ce nu pot
împlini idealul celibatului (Sf Ap Pavel). De aseamena, Sf. IGA acordă căsătoriei un scop
primar și unul secundar: remediu împotriva desfrânării, respectiv procrearea. ,,Creșteți și vă
înmulțiți”, în Vechiul Testament trebuie înțeleasă în sens trupesc, iar în Noul Testament, în
sens alegoric, cu efecte în plan spiritual. În ambele cazuri, scopul ultim este împlinirea voii lui
Dumnezeu.
În ambele cazuri, responsabilitatea, drepturile și povara deciziilor este purtată în mod
egal de soți, nicăieri în viziunea creștină nefiind oferită o putere disproporționată a unei părți
în defavoarea celeilalte.

III. Sexualitatea și problemele contemporane

Societatea post-modernă se confruntă cu o problemă a sexualității denaturate foarte
acută. Concupiscența atrage și astfel se profită economic prin strategii de atragere a audienței,
de distragere a atenției prin promovarea sexualității și a imaginilor explicite oriunde în mediul
TV, pe internet, în viața cotidiană. ,,Dorința nu este un păcat, dar când ea nu păstrează măsura
și nu respectă legile căsătoriei, poftind femei străine, atunci ea devine adulter, nu prin însăși
natura ei, ci printr-o folosire nesocotită și nemăsurată.” Relativizarea unor valori de bun simț
este caracteristică societății post-moderne, în care taina căsătoriei nu mai are relevanță în
gândirea modernă. O astfel de dezrădăcinare în stabilitatea propusă de sexualitatea ca
stăpânire prin căsătorie duce la denaturarea și dezaxarea omului, bărbat sau femeie, și are
consecințe dintre cele mai grave. Sufletul omului slăbit de rătăciri sexuale în care se consumă
sentimente dintre cele mai puternice, ca apoi să fie uitat totul pentru a reîncepe o nouă
aventură nu poate face față amalgamului acesta tumultos de trăiri și cedează. Una din
consecințe este acceptarea avortului ca mod de evadare din responsabilitate.
Sexualitatea este un dat de la Dumnezeu pe care omul îl folosește spre reproducere și
creștere spirituală în căsătorie, deoarece folosită în mod corect poate să se asemene
sublimității fecioriei, lucru ce reiese din binecuvântarea nunții din Cana de către Domnul,
ceea ce înseamnă ,,semnul îngăduinței divine față de prea-omeneasca noastră bucurie pentru
plăcerile nevinovate ale acestei vieţi şi aşa trecătoare.”3 Coparticiparea în actul sexual
responsabilizează și îndreptățește în mod egal pe ambii subiecți de pe poziții de egalitate.

AVORTUL – PERSPECTIVA CREȘTINĂ

I. SFINȚII PĂRINȚI
Sfinții Părinți condamnă avortul ca ceea ce este: crimă și ,,întrerupere a procesului
nașterii, deci violare a legilor naturale; lipsa de iubire de oameni pe care o vădește această
practică, egoismul celor care recurg la această practică sau lipsa de credință în purtarea de
grija a lui Dumnezeu a celor care spun că nu au cu ce să-și crească copiii.”
În „Scrisoarea către Diognet”, perlă a literaturii creștine din primele trei secole, se
arată că una dintre notele care deosebesc pe creștini de necreștini este aceea că ei nu-și ucid
pruncii: „Se căsătoresc precum fac toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți”
Sf. IGA, Omilia către Romani: ,,Pentru ce arunci sămânţa într-un pământ care nu vrea
să rodească şi în care grăuntele nu încolțește şi în care are loc ucidere înainte de naștere? Prin
voi, curtezana nu mai este doar curtezană, ci faceţi din ea o ucigaşă. Vedeţi cum se naşte
mulţimea relelor, una din alta? Întâi beţia, apoi desfrânarea; după desfrânare adulterul; după
adulter, omor. Dar ce spun omor, o crimă cu mult mai groaznică decât omorul, o crimă pe
3
Sebastian MOLDOVAN, ,,Nunta din Cana” în Eseuri de Bioetică, p. 179.
care nici nu ştiu cum să o numesc. Căci nu se ucide făptura născută, ci se împiedică însăşi
naşterea. Pentru ce dispreţuiţi voi darul lui Dumnezeu? Pentru ce călcați legile firii? Ce vă
îndeamnă la o asemenea faptă [ ... ]? Pentru ce aduceţi moarte acolo unde ar trebui să se afle
viaţă? Din femeia care v-a fost dată ca să vă dăruiască fii voi faceţi o unealtă a morţii!
Important este să observăm clar o atitudine care pune pe umerii bărbatului
responsabilitatea și consecințele avortului și implicit ale crimei. Nu se poate vorbi aici de o
instrumentalizare a femeii propusă de Sfântul Hrisostom, căci el nu îndeamnă spre aceasta ci
o consideră o cauzalitate înlănțuită a păcatelor. Din beție în desfrânare, în adulter, în omor
(avort). Deci, înfierarea este adresată în primul rând bărbatului pentru încălcarea firii, pentru
omor și pentru instrumentalizarea femeii: ,,Din femeia care v-a fost dată ca să vă dăruiască
fii voi faceți o unealtă a morții!”

II. Perspectivă canonică

Canoanele oferă o imagine reprobabilă a avortului începând cu Sinodul din Elvira
(303), care ,,hotărăște excomunicarea femeii care a avortat, ea neputând să se împărtășească
decât pe patul de moarte (Canoanele 63, 68). Sinodul Quinisext (692), prin canonul 91,
oprește de la Împărtășanie pe o durată de 10 ani femeile care dau și pe cele care primesc
medicamente abortive.”.
Canonul 2 al Sfântului Vasile cel Mare, după o traducere dint-un studiu al
domnului Sebastian Moldovan dedicat receptării acestui canon se transpune: „Cea care strica
[embrionul] intenționat se supune pedepsei uciderii. Examinare amănunțita [Daca fătul este]
‘format’ sau ‘fără înfățișare [umana]’ noi nu facem. Caci aici se judeca nu doar cel ce se va
naște ci si cel ce însuși a atentat la sine, caci de multe ori mor femeile în asemenea
operațiuni. Însă la aceasta se adaugă si stricarea embrionului, alta ucidere, cel puțin după
gândul celor ce îndrăznesc aceasta. Desigur, nu trebuie extinsa penitența lor până la ieșire
[din viată], ci sa primească măsura celor zece ani, însă terapia sa se hotărască nu după timp
ci după modul pocăinței.” Acest canon împreună cu canonul 8 al aceluiași Sfânt Vasile cel
Mare sunt punctele de cotitură de la care pornește dezbaterea avortului: ,,Femeile care dau
leacuri ca să fie lepădat fătul sunt și ele ucigașe, ca și cele care iau otrăvuri care ucid
pruncul în pântecele mamei” .
Importante sunt aceste două canoane din două perspective: Prima vizează poziția
ortodoxă față de însuflețirea embrionului – la concepere sau la formarea fetusului – iar
receptarea acestor canoane arată clar că e vorba de însuflețirea imediată , dar ceea ce
interesează în lucrarea noastră este canonul al 8-lea care poate suferi unele interpretări
legitime. Dacă femeile care dau leacuri ca să fie lepădat fătul sunt și ele ucigașe, ca și
cele care ucid pruncul în pântecele mamei atunci putem argumenta că și participația
bărbatului la păcatul avortului, morală, materială sau prin indiferență sau abandon, este la fel
de grav pedepsită. Argumentele vin pe baza logicii juridice: femeile arătate mai sus, pe drept
complici prin acțiuni materiale sunt asimilate pedepsei și judecății ca autoare ale păcatului.
Oare bărbatul care instigă în mod propriu sau poate fi și complice în mod propriu (atunci când
și femeia dorește avortul) sau în mod impropriu (femeia nu dorește avortul dar este convinsă
sau forțată să-l accepte) nu trebuie văzut tot ca autor al păcatului? Opinia aceasta credem că
este cea în duhul ortodox, deoarece responsabilitatea se asumă pentru fiecare faptă pe care o
facem și pentru fiecare păcat pe care nu-l oprim, deși am putea.
Iată cum, deși nu explicit, canoanele ne vorbesc și de responsabilitatea bărbatului în
raport cu avortul și îl cataloghează ca fiind la fel de grav (după epitimia rânduită) ca al femeii.

III. Viziunea Bisericii, astăzi

Biserica Ortodoxă Română, în documentul oficial privind avortul, își declară poziția
față de avort: ,,Avortul și toate practicile abortive sunt păcate grele pentru că:
 a) prin ele se ucide o ființă umană: copilul;
b) prin ele sunt afectate vocația și demnitatea femeii;
c) ele prezintă riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii și morții premature a
mamei și a femeii tinere.”

Mai mult decât atât, nu este exclus bărbatul, ci el este responsabilizat în raport cu
demnitatea și sănătatea femeii: ,,Femeia nu trebuie redusă la nivelul de obiect al plăcerii
bărbatului, nu trebuie desconsiderată și umilită în ceea ce îi este specific, anume feminitatea și
calitatea de mamă. Demnitatea și sănătatea femeii sunt afectate deopotrivă de folosirea
pilulelor pe bază de hormoni în vederea infecundității. Efectele nefaste, grave ale acestora nu
sunt evidente imediat, dar sunt certe. Fiind substanțe care acționează hormonal asupra trupului
femeii, urmările lor sunt negative.
Biserica îndeamnă la împreună responsabilitate sexuală, în cadrul căsătoriei.
Instrumentalizarea, folosirea femeii și, în definitiv, umilirea ei sunt păcate care contribuie la
degradarea umanului din oameni. Forțarea spre avort din diferite considerente, dar și acceptul
tacit (prin fugă iresponsabilă) sau liber exprimat dar neinițializat de bărbat sunt păcate la fel
de grave ca cel al avortului propriu-zis.

DREPTURILE BĂRBATULUI ÎN RAPORT CU AVORTUL

,,Deși, teoretic, femeile și bărbații ar trebui să aibă drepturi egale în privința luării
deciziei de a avea urmași, impactul pe care purtarea unei sarcini îl are asupra unei femei face
ca abordarea teoretică să aibă numeroase condiționări de natură practică. Similar discuției
referitoare la conflictul dintre dreptul femeii însărcinate de a decide cu privire la păstrarea
sarcinii și dreptul fătului de a se naște, apare un conflict între dreptul femeii însărcinate de a
decide avortul și dreptul potențialului tată de a avea urmași. Conflictul poate exista și în sens
invers, atunci când femeia însărcinată dorește păstrarea sarcinii, dar tatăl fătului dorește
realizarea avortului. Evident, spre deosebire de făt, care nu poate să-și susțină eventualele
drepturi, potențialul tată are posibilitatea de a-și exprima voința. Însă, la fel ca în cadrul
dezbaterilor privind interesul femeii însărcinate și interesul fătului, se evidențiază faptul că
echilibrul real între interesul femeii și al bărbatului în raport de făt apare doar atunci când cele
două interese coincid, într-un sens sau altul.”4
Aceasta este o părere care nu este în acord cu gândirea ortodoxă. În sens creștin, dar și
în mod natural, avortul nu poate fi justificat prin incapacitatea fătului de a se apăra, căci am
văzut ceea ce este avortul: crimă. Dacă în mod evident, crima nu este acceptată în societate,
nici avortul nu poate fi acceptat, iar în cazul în care unul dintre părinți dorește copilul, ar fi
normal să aibă drept de veto în defavoarea dorinței celuilalt.
Din ce observăm, lucrurile nu stau așa, în sensul că ,,majoritatea legislațiilor acordă
exclusiv femeii dreptul de a decide în privința realizării sau nerealizării avortului.”5
În ceea ce privește libertatea femeii de a alege avortul, efectele dramatice pe care
acesta îl are asupra femeii și a bărbatului cât și drepturile bărbatului de a alege, societatea
oferă o gândire simplistă: planificarea familială eficientă. Din punct de vedere creștin, aceasta
presupune o încălcare a propriei supuneri în fața voii lui Dumnezeu. Iar mai mult, în cazul
unui eșec, copilul rezultat poate avea grave afecțiuni din cauza dozelor chimice de hormoni
sau a unor procese de protecție.
Ceea ce duhul ortodox propune este sexualitatea înțeleasă după cum am arătat mai sus,
iar asumarea responsabilității faptelor să fie maximă și în mod egal împărțită. Este adevărat că

4
Ancuța Elena FRANȚ, ,,Drepturile bărbaților incidente..., p. 57.
5
Ancuța Elena FRANȚ, ,,Drepturile bărbaților incidente..., p. 58.
din rațiuni biologice femeia are grad de implicare mai ridicat în sarcină, căci ea poartă copilul
în pântec, dar pe plan psihologic, sufletesc, impactul este deopotrivă la fel de mare.
Și totuși, care este dreptul bărbatului de a-și păstra copilul? Din ce observăm, niciunul.
Gândirea contemporană pune dreptul femeii mai presus decât orice alt interes sau drept:
,,Dacă este ceva ce umilește și mai mult o femeie decât să fie nevoită să avorteze o sarcină pe
care nu o dorește, aceasta este ca femeia să fie obligată să ducă la termen o sarcină nedorită.” 6
Dar dacă femeia nu ar accepta să fie umilită în primul rând prin instrumentalizarea ei și
transformarea într-o simplă plăcere? Mai are dragostea vreun rol în societatea care adoptă și
promovează sexul pasager și iresponsabil? Considerentele creștine sunt în proporție absolută
împotriva înjosirii femeilor prin canoane clare și aspre împotriva desfrânării, adulterului etc.

CONCLUZII

Prin alcătuirea acestei părți din disertație observ că nu întotdeauna o opinie

argumentată este validă, deoarece se oprește în straturile superioare ale problemei, cum de
pildă argumentarea legitimității avortului bazat pe dreptul femeii de a dispune de propriul
corp nu tratează mai profund dreptul copilului la viață. În același sens, se acceptă ipoteza
crimei (avortului) înainte de o anumită dezvoltare fără a aprofunda potențialitatea omului.
Embrionul, chiar imediat după formare este om deplin deoarece în el sta ADN-ul care are
înscris plenitudinea persoanei ce îl posedă.
Prin canoanele Bisericii, atât bărbatul cât și femeia, care împreună au luat decizia de a
avorta, se fac vinovați de săvârșirea păcatului. Totuși, nuanța pe care sfintele canoane o dau
este de a căuta la pocăința omului și vindecarea lui în raport cu Dumnezeu.
Din alcătuirea acestei lucrări am înțeles importanța care trebuie acordată bărbaților în
raport cu avortul. Traumele provocate de un asemenea gest pot fi din cele mai diverse, de la
nepăsare la dramă, de la abandonare la implicare pro activă în domeniul Pro Vita, iar interesul
pastoral pe care un viitor preot trebuie să îl acorde acestui subiect este semnificativă.

6
Ancuța Elena FRANȚ, ,,Drepturile bărbaților incidente..., p. 59.