Cine râde la urmă

Doi tineri zoreau să ajungă în vârful muntelui. Pe la jumătatea urcuşului

ajunseră din urmă un bătrân, care urca încet şi chibzuit.
-Ce faci, moşule, ţi-o iau melcii înainte! râseră cei doi tineri, trecând în pas vioi
pe lângă el.
Tinerii ajunseră desigur cu mult înaintea moşneagului. Dar erau atât de
obosiţi, încât nu se mai atinseră de merinde. Se lungiră lângă o stâncă si
adormiră buştean.
Cu puţin înaintea asfinţitului, ajunse şi moşneagul. Strânse câteva crengi şi un
braţ de cetină şi işi întocmi un adăpost. Aprinse un foc mic, îşi încălzi cina,
mâncă şi se culcă.
Toată noaptea plouă cu găleata. Merindele celor doi tineri fură luate de
torenţi, iar ei udaţi până la piele de picăturile dese şi reci. În zori, rebegiţi de frig
şi înfometaţi, zăriră coliba moşneagului în apropiere. Îndată alergară să se
încălzească la foc şi să ceară de mâncare.
-Aşa mi-aţi ajuns, vitejilor? îi dojeni bătrânul. Nu ştiaţi: graba strică treaba! Şi
cine râde la urmă, râde mai bine!