Lucrare de seminar: prezentare.

Răul în viziunea Fericitului Augustin de Hipona.

Coordonator: Pr. Asist. Dr. Jean Nedelea.

Student: Pr. Eugen Ioan Nacu.

București 2020
 Răul în viziunea Fericitului Augustin de Hipona.

În lucrarea de față voi analiza problematica răului expusă de fericitul Augustin în cartea sa
Confesiunile. Augustin de Hipona este autorul a numeroase texte teologice, mistice, filozofice și
exegetice ce îl fac pe acesta unul dintre autorii ce fascinează prin profunzimea lui, lumea în care
trăim, fiind de multe ori un personaj central în discuțiile teologice și filozofico-morale, deseori parte
din programa de studii a multor facultăți din timpurile noastre. Geniul dar și importanța teologică a
Fericitului Augustin îl plasează ca pe unul dintre părinții Bisericii din Apus, “Dottore della Chiesa”,
dar și unul dintre oamenii cheie ce leagă Africa și Europa. Cartea sa „Confesiunile” este una dintre
cele mai traduse, căutată, retipărită, citită și meditată în cadrul multor cercuri de teologi, oameni de
literatură, fiind lecturată și de oameni simpli. .
În cartea a șaptea fericitul Augustin abordează problematica răului. Încă din primele capitole
autorul încearcă să lămurească originea răului, luptând totodată împotriva tezelor maniheilor care
dacă întra-un prim moment l-au fascinat acum nu-l mai satisfăceau. Datorită căutării sale sincere al
Adevărului, a cunoașterii experimentate a maniheismului dar și a experienței sale oratorice, autorul
refuză concepția potrivit căreia originea răului este Dumnezeu, definind Dumnezeirea ca o
substanță infinită, binele suprem și Persoana Divină ca fiind Incoruptibilă și Inviolabilă. Pentru a
demonstra că Dumnezeu este atotputernic și Creator a toate, Augustin de Hipona aduce contribuția
lui Nebridius, un prieten de-al său care ataca metafizica dualistă a maniheilor în principiile ei
fundamentale: binele şi răul precum și teoria maniheilor despre originea lumii care afirma că
aceasta ar fi avut loc, datorită luptei între bine și rău, adică între Dumnezeu și diavol. Întrebarea lui
Nerbidius pune în dificultate teza maniheista deoarece: ce puteau face forțele răului dacă
Dumnezeu nu voia să intre în luptă cu ele, sau ce s-ar fi putut întâmpla dacă binele (Dumnezeu)
ar fi refuzat să lupte cu răul?
Mai multe scenarii la această întrebare fac insuficientă teoria maniheilor demonstrând că
dacă răul ar fi adus vreo-o vătămare lui Dumnezeu, Dumnezeu ar fi putut fi supus stricăciunii și
coruptibil rezultatul fiind o blasfemie la adresa Sa, sau iarăși dacă răul nu-l putea corupe și vătăma
pe Dumnezeu lupta ar fi fost inutilă. Dificultatea sistemului maniheist consta în faptul că dacă
maniheii admiteau incoruptibilitatea și nestricăciunea lui Dumnezeu, atunci toate afirmațiile
anterioare ar fi fost greșite, de asemenea, și cu coruptibilitatea sa, lupta cu răul presupunând
afirmația greșită a coruptibilității Sale. Originea răului deci nu ar fi putut avea sursa pe Dumnezeu
însuși, altfel Acesta ar fi fost coruptibil.
Accentuând incoruptibilitatea, veșnicia și nestricăciunea lui Dumnezeu, Augustin vrea să
sublinieze și o altă problematică, adică aceea cum a fost posibil ca omul să aibă răul în sine, în
ciuda faptului că a fost creat de Dumnezeu. La fel ca și diavolul, ce a căzut din cauza ”voinței sale
perverse„ după cum ne spune autorul, răspunsul la această intrare și deci originea răului din om o
putem găsi în voința omului în liberul arbitru, care este liber să aleagă între păcat și virtute, nu în
Dumnezeu care este Binele Suprem și care a creat lume din bunătatea și iubirea Sa față de lume și
de om.
Plecând de la premisa că toate au fost făcute bune foarte și că Binele şi Ființa, adică
Dumnezeu sunt identice, Binele însuși se definește ca fiind Ființă, întrucât Binele este
Ființa, răul neavând așadar existenta, defectul moral al libertății creației devenind un defect
ontologic. Ipoteza că acest defect ontologic ar avea ființă, este egal cu a considera răul ca
fiind însuși Binele, prin urmare răul ar fi bun. Dualismul maniheic înlătură prin doctrina sa
această considerație deoarece nu pot exista două principii absolute. După cum ne lasă să
intuim Augustin răul nu e ceva de sine stătător, el nu are ființă sau natură în sensul propriu
al cuvântului, în consecință pentru ca Binele să existe, nu are nevoie de rău însă pentru ca
răul să acționeze, are nevoie de Bine.
Dacă vedem binele ca ceva de la sine înțeles, adică, ca și natură sau lumea ce a fost
creată bună, nu la fel stau lucrurile cu răul. Spre exemplu, orice boala sau suferință a
corpului nu este pentru corp o substanță de sine stătătoare , ci un defect al corpului, un
accident sau o privare de la aceea stare bună și esențială corpului, sănătatea. Răul, așadar, se
așază în materie sau mai exact se adaugă unei substanțe, iar când acea substanță piere, răul
piere împreună cu ea. Putem afirma prin urmare că răul subzistă numai în aproprierea sau
împreună cu cele ce există care, prin existența lor, sunt bune așa cum ne spune fericitul
Augustin „dacă vor fi lipsite de tot binele, ele vor înceta cu totul să ființeze (nu vor mai
exista); atâta timp cât ele ființează sunt bune; ceea ce înseamnă că dacă toate câte ființează
sunt bune, înseamnă că răul acela despre care origine încercăm să o găsim nu este substanță,
întrucât dacă ar fi fost substanță ar fi fost bun” (cartea 7 cap 12,18). Natura răului sau
substanța sa, este identificată de Fericitul Augustin cu coruperea distrugătoare, proprietatea
naturii fiind binele iar defectul ei fiind răul.
Natura creată bună prin urmare nu este imutabilă, deoarece poate deveni rea.
Schimbarea și liberul arbitrau înțeles ca și libertatea omului, este locul prin care intră în
lume răul, privit în acțiunea sa negativă ca și factorul distrugerii sau antagonistul a ceea ce
este bun, adică creația lui Dumnezeu.
Pentru a putea înțelege cu adevărat natura râului trebuie spus că nu există ființe rele
în sine. Augustin dă exemple şi conchide că natura în sine este bună, doar efectele diferă.
Prin natura ce rămâne bună înțelegem, însă, că nici măcar răul cel mai mare nu poate afecta
total lucrul în ființa sa, deoarece râul cel mai mare în realitate este binele cel mic, întrucât în
raport cu binele cel mai mare, binele cel mai mic este rău. Putem concluziona deci că răul
nu este o substanță în viziunea fericitului Augustin, ci un accident al substanței, și putem
defini ca, diminuare treptată a binelui, adică este binele cel mai mic, privarea binelui sau
lipsa sa, cu alte cuvinte este lipsa lui Dumnezeu, a dragostei, a comuniunii, a luminii și
prezența întunericului.