Universitatea de Știinte Agronomice și

Medicină Veterinară
București
Facultatea de Management, Inginerie Economică în
Agricultură și Dezvoltare Rurală

Proiect Drept Comercial

Contractul de vanzare-cumpărare comercială

Profesor coordinator:
Student:
Grupa:

1
 Cuprins:

1. Capitolul I – Notiune ...........................3

2. Capitolul II - Conditii de validitate ..……………...4-6
3. Capitolul III - Efectele contractului ..………………7-9
4. Capitolul IV – Obligatiile partilor ………………10-15
5. Capitolul V - Nerespectarea obligaţiilor contractual ……………….16-17
6. Capitolul VI – Vanzarile special ……………….18-19
7. Bibliografie ………………..20

Capitolul I

2
 1. Notiune

Contractul de vânzare-cumpărare comercială este instrumentul juridic prin intermediul căruia

mărfurile ajung de la producător la consumator şi prin care se realizează aprovizionarea cu materii
prime şi materiale.

Vânzarea-cumpărarea comercială se aseamănă cu cea civilă deoarece în ambele se transmite

proprietatea unui bun contra unui preţ. Ele se deosebesc prin aceea că cel comercial are o funcţie
economică specială.
Vânzarea comercială este socotită un act obiectiv de comerţ (art. 3 Cod com. ). De aici rezultă
următoarele:
– vânzarea-cumpărarea comercială poate avea ca obiect numai bunuri mobile;
– cumpărarea este făcută în scop de revânzarea sau închiriere, iar vânzarea este precedată de o
cumpărare în scop de revânzare.
– mărfurile cumpărate pot fi revândute aşa cum s-au cumpărat sau după prelucrare.

 Deci ceea ce indică comercialitatea actului este intenţia de revânzare sau închiriere. Dacă
lipseşte acest element actul este civil. De altfel însăşi legea precizează că cumpărarea de
mărfuri pentru uzul sau consumul cumpărătorului sau al familiei sale nu este un fapt de
comerţ (art. 5 Cod com. )
 Intenţia de revânzare (închiriere) trebuie să existe la data cumpărării şi să fie cunoscută de
cocontractant, să privească bunul cumpărat.
Ca şi în dreptul civil, contractul de vânzare-cumpărare comercială are următoarele caractere juridice:
- este un contract bilateral sau sinalagmatic, deoarece este caracterizat prin reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor părţilor
- este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi urmăresc realizarea unui folos patrimonial,
- este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor sunt cunoscute din
momentul încheierii contractului, 1 Academia de Studii Economice, Departamentul de Drept,
- este un contract consensual, de regulă, întrucât se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al
părţilor,
- de regulă, este un contract translativ de proprietate.

Capitolul II

3
 2. Conditii de validitate

Acest contract se supune prevederilor art. 948 C. civ.” Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei
convenţii sunt: capacitatea de a contracta;
 consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
 un obiect determinat;
 cauză licită.
Întrucât condiţiile de valabilitatea ale vânzării comerciale sunt, în general aceleaşi cu cele
referitoare la vânzarea de drept comun, vom insista numai asupra particularităţilor ce rezultă din
comercialitatea actului.

2.1 Consimţământul părţilor

Şi vânzarea comercială trebuie să întrunească acordul de voinţă al părţilor asupra transmiterii
proprietăţii unui bun şi asupra preţului ce va fi plătit. Acordul de voinţă trebuie să fie exprimat.
Promisiunea de vânzare. Este posibil ca încheierea contractului să nu aibă loc imediat prin întâlnirea
ofertei de vânzare cu acceptarea acesteia. Dacă una sau ambele părţi îşi asumă obligaţii de a perfecta
un contract de vânzare-cumpărare, vom avea de a face cu o promisiune de vânzare comercială. Ea se
poate înfăţişa sub două forme:
 promisiunea unilaterală de vânzare
 promisiunea bilaterală de vânzare.
Părţile înţelegerii vor fi promitentul (ofertantul) şi beneficiarul (viitorul acceptant).
Promisiunea unilaterală de vânzare. Este convenţia în care beneficiarul unei oferte acceptă
promisiunea ofertantului de a-i vinde bunul, rezervându-şi posibilitatea de a-şi manifesta ulterior
consimţământul de a cumpăra sau nu.
Promisiunea de vânzare este un contract pentru că ea cuprinde manifestările de voinţă ale părţilor,
dar nu este un contract de vânzare-cumpărare pentru că beneficiarul nu şi-a manifestat voinţa de a
cumpăra. Această convenţie nu are efect translativ de proprietate, ea este analizată ca un antecontract
care se face în vederea perfectării în viitor ca un contract de vânzare-cumpărare propriu-zis.
Beneficiarul are un drept de creanţă. El are posibilitatea de a cumpăra sau nu bunul.
Pe de altă parte s-a observat că la încheierea contractului propriu-zis pe baza promisiunii este
necesară o nouă manifestare de voinţă în sensul încheierii contractului. Contractul propriu-zis
presupune un acord de voinţă exprimat. Or, angajamentul luat odată cu promisiunea este un
consimţământ dat la formarea unei alte convenţii (antecontractul). Distincţia ce o facem între
promisiune şi contract ne obligă la o asemenea concluzie: la perfectarea contractului promitentul
trebuie să-şi exprime din nou voinţa.
Dacă promitentul nu-şi respectă obligaţia asumată prin promisiune, aceasta ducând la neperfectarea
contractului, el va răspunde faţă de beneficiar prin plata unor daune.

4
 Promisiunea bilaterală de vânzare. Este un antecontract în care atât promitentul cât şi beneficiarul se
obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect bunul promis.
Nici ea nu are efect translativ asupra dreptului de proprietate.
Dacă una din părţi nu-şi respectă obligaţia de a face asumată, cealaltă parte poate cere despăgubiri
(art. 1075 Cod civil: „Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de
neexecutare din partea debitorulu”)
Convenţia nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate (acest efect producându-se numai
dacă promitentul se va hotărî să vândă şi va cădea de acord cu beneficiarul asupra bunului şi asupra
preţului).
 Nerespectarea obligaţiei asumate de către promitent prin vânzarea bunului unei alte
persoane dă dreptul beneficiarului de a pretinde plata de despăgubiri pentru acoperirea
prejudiciului suferit (art. 1075 C. civ. ).

2.2 Obiectul contractului

Vânzarea-cumpărarea comercială are un caracter sinalagmatic şi dă naştere la obligaţii în sarcina

ambelor părţi: predarea bunului vândut şi respectiv, plata preţului.
A. Bunul vândut.
Obiect al vânzării comerciale pot fi: bunuri mobile, corporale sau incorporale, prezente sau viitoare,
determinate sau determinabile.
Bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie în circuitul civil,
b) să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor,
c) să fie determinat sau determinabil,
d) să fie proprietatea vânzătorului.
a) Bunul să se afle în comerţ. Conform art. 1310 C. civ. „toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi
vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”. Principiul este, deci, că orice bun aflat în
comerţ poate fi vândut şi că nu pot fi vândute bunurile ce nu sunt în circuitul civil.
sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de
utilitate publică”.
b) Bunul vândut să existe (sau să poată exista în viitor).
Dacă bunul nu există (nu poate exista), obiectul vânzării este imposibil şi contractul este nul.
Vânzarea bunurilor viitoare nu afectează valabilitatea contractului, ci, eventual, numai executarea
lui. În dreptul comercial majoritatea vânzărilor privesc bunuri ce se vor fabrica în viitor.
c) Bunul să fie determinat (determinabil).

5
 Bunul este determinat când contractul cuprinde elemente ce individualizează bunul (bun cert) sau
arată genul, cantitatea şi calitatea bunului (bun generic).
Este determinabil când contractul prevede elementele de bază cu ajutorul cărora va stabili în viitor
bunul vândut.
d) Bunul să fie proprietatea vânzătorului.
Vânzătorul trebuie să fie proprietar al bunului ce-l vinde pentru că nimeni nu poate transmite ce nu
are (nemo dat quod non habet). Este permis ca vânzătorul să producă sau să procure în viitor bunul
ce-l vinde.
Dacă obiect al contractului este un bun generic ce nu se află la data încheierii contractului în
proprietatea vânzătorului, contractul este valabil deoarece transmiterea proprietăţii pentru aceste
bunuri nu operează decât în momentul individualizării bunurilor. Deci, vânzătorul trebuie să fie
proprietar la data individualizării.
B. Preţul vânzării.
Cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul ce trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie stabilit în bani
b) să fie determinat (determinabil)
c) să fie real.
a) Să fie stabilit în bani. Deşi legea nu cuprinde această cerinţă se admite în mod unanim că preţul se
stabileşte în bani. În caz contrar avem de a face cu un alt tip de contract.
b) Să fie determinat (determinabil).
Determinarea preţului se realizează în momentul încheierii contractului, determinare ce se va
cosemna. Asta presupune că se va indica în contract suma de bani ce trebuie plătită. Codul civil art.
1303 dispune că preţul vânzării trebuie convenit de către părţi în momentul încheierii contractului de
vânzare-cumpărare.
Dacă este determinabil contractul va consemna elementele esenţiale cu ajutorul cărora, ulterior se
va stabili preţul. În acest sens Codul comercial prevede în art. 60: „Vânzarea făcută pe un preţ
nedeterminat în contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unui mod de a-l determină în
urma”.

Capitolul III

6
 3. Efectele contractului
 Precizări: Contractul produce un efect major: transmiterea dreptului de proprietate şi a
riscurilor de la vânzător la cumpărător. De asemenea creează în sarcina ambelor părţi drepturi
şi obligaţii corelative.
3.1 Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor.
Există reglementări în acest sens şi în dreptul civil şi în dreptul comercial. Normele de drept
comercial sunt norme speciale faţă de cele de drept comun. În măsura în care norma specială nu
dispune, se aplică norma generală.
3.2 Normele generale
Art. 1295 C. civ.: „Vânzarea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la
cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului,
deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”, prevede că transmiterea
dreptului de proprietate operează de drept în momentul încheierii contractului. Este o aplicare a
principiului general înscris în art. 971 C. civ. ” în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau
a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, şi
lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.
Deci, dreptul de proprietate translatează prin acordul de voinţă al părţilor cu privire la bunul vândut
şi preţul de încasat. Odată cu dreptul de proprietate se transmit şi riscurile.
Această regulă operează numai dacă contractul este valabil încheiat, vânzătorul este proprietarul
bunului şi bunul este individual determinat.
Există excepţii de la regulă:
a) Dacă obiectul vânzării îl constituie bunuri generice, transmiterea proprietăţii şi a riscurilor are loc
în momentul individualizării lor. Riscurile rămân la vânzător până la individualizare. Cum
individualizarea are loc odată cu predarea, de cele mai multe ori, dreptul de proprietate şi riscurile se
transmit în momentul predării.
b) Dacă obiectul vânzării îl constituie bunuri viitoare, transmisiunea proprietăţii şi riscului se va
produce în momentul în care bunul a căpătat existenţă şi poate fi predat (bunul individual determinat)
sau în momentul individualizării (bunuri generice).
c) Contractele afectate de termen sau condiţie vor transmite, în principiu, proprietatea şi riscurile în
momentul împlinirii termenului sau condiţiei.
3.3 Norme speciale:
Codul comercial prevede reguli speciale cu privire contractele de vânzare-cumpărare comerciale ce
au ca obiect bunurile generice în situaţii speciale.
a) Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor pentru bunurile ce circulă de pe o piaţă pe alta prin
intermediul cărăuşului.
Problema apare deoarece în acest raport juridic intervine un terţ, cărăuşul care preia marfa după
individualizare şi, după un timp afectat transportului, o predă cumpărătorului. Se discută deci, care
este momentul efectiv al individualizării.

7
b) Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor pentru bunurile aparţinând vânzătorului ori procurate de
acesta.
Art. 62 Cod com. prevede:” când mărfurile vândute sunt arătate în contract numai prin câtime, fel şi
calitate, fără nici o altă indicaţiune de natură a desemna un corp cert şi determinat, vânzătorul este
obligat să predea la locul şi timpul stipulat, câtimea, felul şi calitatea cuvenită, chiar dacă mărfurile,
care ar fi fost la dispoziţiunea sa în momentul formării contractului, sau pe care el şi l-ar fi procurat
în urmă în executarea lui ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi fost
împiedicată de vreo cauză oarecare”.
 Avem deci, două ipoteze:
– când vânzătorul a avut mărfurile în momentul facerii contractului: dacă bunurile pier înainte de
predare (individualizare), riscul este suportat de către vânzător;
– când vânzătorul nu are bunurile şi apelează la un terţ pentru a le procura şi, deşi au fost expediate
ele nu au sosit la vânzător: riscul va fi suportat de vânzător dacă bunul piere înainte de a fi predat
cumpărătorului.
c) Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor pentru mărfurile transportate pe apă.
Codul comercial, art. 63, priveşte vânzarea mărfurilor ce se transportă pe apă (când se indică vasul ce
le transportă), ca o vânzare încheiată sub condiţie suspensivă (sosirea vasului în portul de destinaţie).
 Dacă bunurile pier în cursul transportului înainte de împlinirea condiţiei riscul este suportat
de vânzător (dacă se indică vasul de transport). Dacă nu se indică vasul şi nu se stabileşte un
termen în care să fie indicat vasul de vânzător, cumpărătorul poate cere judecătorului fixarea
acestui termen. Dacă vânzătorul nu indică vasul în termenul fixat de contract sau judecător,
cumpărătorul poate cere executarea contractului sau rezoluţiunea lui, cu daune.
 Dacă în timpul transportului, vasul indicat nu poate continua călătoria datorită unor
împrejurări fortuite, mărfurile vor fi transbordate pe un alt vas, care este considerat
substitutul vasului iniţial pentru toate efectele contractului.
 Dacă expiră termenul înainte de ajungerea vasului la destinaţie, cumpărătorul poate să
renunţe la contract sau să prelungească termenul o dată sau de mai multe ori. Când nu s-a
stabilit un termen, legea prezumă că părţile socotesc drept termen, timpul necesar pentru
efectuarea transportului. Dacă vasul nu ajunge la destinaţie în acest interval de timp, instanţa
poate stabili un termen ce nu poate fi mai mare de un an de la plecarea vasului din portul de
încărcare. Dacă termenul expiră şi vasul nu a ajuns la destinaţie, contractul este socotit
rezolvit.
Deci, legea comercială stabileşte condiţia suspensivă şi criteriile după care condiţia se socoteşte
împlinită.

*Dacă marfa este deteriorată în timpul transportului se aplică următoarele reguli:

– dacă marfa a suferit deteriorări esenţiale ce o fac improprie scopului pentru care a fost destinată,
evenimentul duce la rezoluţiunea contractului;

8
– dacă avariile nu au afectat esenţial marfa, cumpărătorul este obligat să o primească în starea în care
se află la sosire, cu o reducere corespunzătoare de preţ.
**Regulile codului comercial privind transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul mărfurilor
transportate pe apăă, pot fi modificate prin introducerea de clauze: c.i.f. sau c.a.f (vânzătorul se
obligă în schimbul unei sume de bani, să încheie un contract pentru transportul mărfii la destinaţie şi
să plătească navlul, să asigure marfa şi să încarce marfa pe navă), sau cu clauza f.o.b (vînzătorul se
obligă, în schimbul unei sume de bani, să aducă marfa la bordul navei în portul de încărcare convenit;
transportul se realizează pe cheltuiala cumpărătorului, inclusiv a clauzelor ce rezultă din uzanţele
vânzării în contractele internaţionale (incoterms, R. A. F. T. D. , alte uzanţe). Aceste uzanţe au
calitatea de a descrie amănunţit momentul transmiterii proprietăţii şi a riscului în cazul transportului
mărfii cu orice mijloc

Capitolul IV

9
4. Obligatiile partilor
4.1 Obligaţiile vânzătorului
Art. 1313 C. civ. prevede următoarele obligaţii ale vânzătorului:
– să predea bunul cumpărătorului;
– să garanteze pe cumpărător pentru bunul dobândit.
Părţile pot conveni şi alte obligaţii.
Prin O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, vânzătorul are obligaţia de informare şi de
securitate. Această reglementare este o preluare a ideii de protecţie a consumatorului aşa cum este
văzută de Directiva C.C.E. din 25.07.1985: vânzătorul de mărfuri trebuie să informeze pe
consumatori corect despre calităţile, caracteristicile şi defectele mărfurilor vândute şi să răspundă
pentru daunele cauzate sănătăţii şi bunurilor consumatorului de către marfa vândută.
Predarea bunului vândut.
Predarea presupune punerea efectivă a bunului la dispoziţia cumpărătorului.
Bunul individual determinat se înmânează în starea în care se află la data încheierii contractului,
Codul civil art. 1324 prevede: „Lucrul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul
vânzării. Din acea zi toate fructele sunt ale cumpărătorului”.
Predarea bunurilor generice presupune transmiterea unor bunuri de calitate mijlocie, potrivit
dispoziţiilor art. 1103 Cod civil: „Dacă datoria este un lucru determinat numai prin specia sa,
debitorul, ca să se libereze, nu este dator a-l da de cea mai bunăspecie, nici însă de cea mai rea”.
Predarea presupune înmânarea şi a accesoriilor (tot ce ţine de folosirea lui normală precum şi sarcina
de conservare a bunului până la predare efectivă)- art. 1325 Cod civil, care prevede: „Obligaţia de a
preda lucrul cuprinde accesoriile sale şi tot ce a fost destinat la uzul său perpetuu”.
Predarea poate fi reală (bunul este pus efectiv la dispoziţia cumpărătorului, a cărăuşului, a
mandatarului), sau simbolică (prin înmânarea de titluri reprezentative sau a altor documente, însemne,
care reprezintă faptic sau juridic bunul). Bunurile se predau însoţite de factură, în care se menţionează
cantitatea, calitatea, preţul, potrivit art. 46 Cod comercial: „Obligaţiunile comerciale şi liberatiunile se
probează….. cu facturi acceptate…”
Predarea se poate face imediat sau la termen. Termenul poate fi esenţial pentru cumpărător ori
pentru ambele părţi sau neesenţial. Caracterul esenţial al termenului trebuie să rezulte expres din
contract. Dacă acest caracter nu este prevăzut, el poate rezulta din unele împrejurări cunoscute
ambelor părţi.
Când termenul este esenţial predarea trebuie să se efectueze în acest termen.
Dacă părţile nu stabilesc termenul se prezumă că predarea se face imediat după realizarea acordului
de voinţă sau la cererea cumpărătorului.
Locul predării este cel stabilit de părţi, potrivit art. 59 Cod com., la „locul arătat prin contract, sau în
locul care ar rezulta din natura operatiunei, ori din intenţiunea părţilor contractante”.

10
 Dacă nu se fac precizări în acest sens, locul predării este cel ce rezultă din natura operaţiei sau din
intenţia părţilor. Dacă locul nu poate fi stabilit astfel, predarea se face la locul unde vânzătorul are
sediul comercial, domiciliul ori reşedinţa în momentul încheierii contractului. Dacă predarea are ca
obiect un bun determinat individual şi acesta se află într-un loc cunoscut de părţi, predarea se face în
acel loc, în momentul încheierii contractului.
Cheltuielile de predare vor fi suportate de vânzător, iar cheltuielile de ridicare a bunului sunt în
sarcina cumpărătorului.
Obligaţia de garanţie.
Această obligaţie are dublu aspect:
– garanţia contra evicţiunii
– garanţia contra viciilor.
1. Garanţia contra evicţiunii.
Art. 1337 C. civ. prevede răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea totală (parţială) şi pentru
sarcinile ce grevează bunul vândut (nedeclarate la încheierea contractului).
Evicţiunea presupune pierderea dreptului de proprietate, în totul sau în parte, ori tulburarea
cumpărătorului în exerciţiul dreptului dobândit datorită valorificării de către un terţ a unui drept
asupra bunului vândut (drept ce exclude sau limitează dreptul primit de cumpărător).
Evicţiunea în dreptul comercial este rar întâlnită deoarece în domeniu se aplică principiul
prescripţiei instantanee prin posesia de bună credinţă asupra bunului mobil.
Cumpărătorul poate fi evins dacă bunul a fost furat sau pierdut, iar adevăratul proprietar l-a
revendicat în 3 ani, potrivit art. 1909 alin. 2 Cod civil: „Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel cărui
s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a
furat, de la cel la care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are”, precum şi
în cazul în care vânzătorul a înstrăinat succesiv bunul la mai mulţi cumpărători. Ceilalţi cumpărători
vor fi evinşi de cel care a cumpărat cu bună credinţă şi a primit posesia.
Regulile evicţiunii civile se aplică şi în materie comercială.
2. Garanţia contra viciilor ascunse.
Există reguli generale prevăzute de codul civil şi reguli speciale instituite de codul comercial.
a) Regulile codului civil. Art. 1352 C. civ. prevede că vânzătorul răspunde numai pentru viciile
ascunse ale bunului vândut nu şi pentru cele aparente.
 Viciile ascunse sunt lipsuri calitative ale bunului care nu pot fi descoperite la predare printr-o
verificare obişnuită şi care fac bunul impropriu întrebuinţării sau micşorează întrebuinţarea.
Vânzătorul garantează pentru vicii numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
– viciul trebuie să fie ascuns. Trebuie să distingem între viciul ascuns şi nerespectarea calităţii
bunului (în cazul viciilor ascunse cumpărătorul primeşte bunul dorit dar afectat de vicii; când nu se
respectă calitatea vânzătorul predă alt obiect şi în acest caz va răspunde pentru nerespectarea
obligaţiei de predare).
– viciul ascuns trebuie să existe în momentul vânzării (chiar dacă efectele apar ulterior). Dacă dreptul
de proprietate se transmite ulterior încheierii contractului vânzătorul răspunde şi pentru viciile
ulterioare până în momentul transmiterii dreptului de proprietate.

11
– viciul ascuns trebuie să fie grav în sensul că face bunul de neîntrebuinţat sau îi diminuează
substanţial utilitatea.
În caz de viciu ascuns, cumpărătorul are trei posibilităţi:
– să ceară înlăturarea viciilor pe cheltuiala vânzătorului (este o modalitate de reparare în natură a
pagubei);
– să ceară rezoluţiunea contractului. Dacă vânzătorul este şi de rea-credinţă, pe lângă celelalte
consecinţe ale rezoluţiunii, el va plăti daune interese.
– să păstreze bunul cerând reducerea preţului. Mărimea reducerii va fi stabilită de expert.
Acţiunea prin care cumpărătorul îşi valorifică posibilităţile se prescrie după cum urmează:
– pentru înlăturarea consecinţelor viciilor care nu au fost ascunse cu viclenie, în 6 luni de la data
descoperirii viciului dar nu mai târziu de 1 an de la predarea bunului. Pentru viciile descoperite după
acest termen cumpărătorul nu mai are dreptul contra vânzătorului.
Părţile pot modifica obligaţia de garantare pentru viciile ascunse, în sensul înlăturării, limitării sau
agravării răspunderii vânzătorului.
b) Regulile codului comercial.
Aceste reguli sunt prevăzute în art. 70 Cod com.
Din acest text deducem următoarele:
– în contractul de vânzare comercială vânzătorul răspunde nu numai pentru viciile ascunse ci şi
pentru viciile aparente (această ultimă răspundere priveşte bunurile ce circulă de pe o piaţă pe alta
prin intermediul cărăuşului). Cumpărătorul poate reclama lipsurile aparente şi când bunurile circulă
pe aceeaşi piaţă dacă nu a preluat personal bunurile de la vânzător. Cumpărătorul trebuie să
înştiinţeze pe vânzător pentru viciile aparente în termen de 2 zile de la primirea bunurilor (termenul
poate fi prelungit, conform legii). După expirarea acestui termen cumpărătorul nu mai poate reclama
viciile aparente. Dacă înştiinţarea vânzătorului cu privire la viciile aparente s-a făcut în termen,
cumpărătorul poate să promoveze acţiuni legate de aceste vicii în termen de 3 ani de la data
constatării lor.
– pentru viciile ascunse legea prevede numai termenul de înştiinţare a vânzătorului despre viciile
constatate (2 zile).
– la cererea vânzătorului sau a cumpărătorului preşedintele instanţei poate dispune constatarea de
către experţi a calităţii şi stării în care se află bunul vândut. De asemenea, se poate dispune
sechestrarea bunului vândut sau depunerea lui într-un depozit public, ori vinderea lui (dacă păstrarea
cauzează mari pagube). Deci, avem norme cu privire la constatarea calităţii şi condiţiile primirii
mărfii vândute. Hotărârea instanţei trebuie comunicată celeilalte părţi, înainte de punerea ei în
aplicare; în caz contrar, dacă viciile mărfii sunt contestate, cumpărătorul va trebui să facă dovada
identităţii şi viciile mărfii cumpărate.
– când mărfurile sunt predate de cărăuş către cumpărător, viciile aparente şi viciile de calitate se
constată conform dispoziţiilor actelor normative ce reglementează contractul de transport.

3. Garantarea calităţii produselor pentru protecţia consumatorilor.

12
 Legea privind Codul consumului nr. 296/2004, stabileşte principiile reglementării raporturilor
juridice dintre comrcianţi şi consumatori.
O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor prevede norme noi în legătură cu calitatea
produselor şi serviciilor vândute. Cadrul nou instituit are ca scop protecţia cumpărătorilor
consumatori de mărfuri şi servicii oferite de comercianţi.
Consumatorii au acces neîngrădit la produse şi servicii, la informaţii despre calitatea acestora şi sunt
protejaţi în interesele lor legitime contra practicilor abuzive. Ei au dreptul de a fi despăgubiţi pentru
pagubele suferite folosind procedurile stabilite de această lege. De asemenea, sunt reglementate
răspunderea comercianţilor pentru calitatea produselor, care îmbracă două forme:
a) răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de garanţie.
– consumatorii au dreptul să ceară remedierea ori înlocuirea gratuită a produselor obţinute prin
cumpărare, dacă se constată că acestea au deficienţe calitative (deficienţe constatate în termenul de
garanţie sau de valabilitate);
– au dreptul la despăgubiri pentru pierderile suferite a deficienţelor constatate în termenul de garanţie
sau de valabilitate;
Termenul de garanţie este timpul stabilit de producător, înăuntrul căruia produsul trebuie să-şi
păstreze caracteristicile de calitate prescrise.
Termenul de valabilitate priveşte produsele ce pot fi utilizate numai o perioadă de timp indicată de
producător. În această perioadă bunul trebuie să-şi păstreze caracteristicile calitative indicate dacă a
fost transportat, manipulat, depozitat şi folosit în condiţii normale.
Cele două termene curg de la data achiziţionării.
Remedierea deficienţelor se face gratuit într-un termen maxim stabilit de organele administrative
pentru produsele de larg consum şi a celor de folosinţă îndelungată, ori în termenul convenit, pentru
celelalte produse.
Consumatorul poate cere şi obţine şi restituirea produselor.
Despăgubirile se acordă după regulile de drept comun dacă părţile nu au convenit altfel.
b) răspunderea pentru calitatea produselor în cadrul duratei medii de utilizare.
După expirarea termenului de garanţie agentul economic răspunde pentru viciile ascunse ce au
apărut în cadrul duratei medii de utilizare a produsului.
Durata medie de utilizare este un interval de timp stabilit prin documente tehnice sau indicat de
producător, ori convenit de părţi în care produsele trebuie să-şi păstreze caracteristicile calitative
prescrise dacă se respectă condiţiile de transport, manipulare, depozitare, exploatare.
Pe durata medie de utilizare cumpărătorul poate cere remedierea ori înlocuirea produselor dacă se
constată vicii ce fac bunul impropriu destinaţiei lui.
Dacă cumpărătorul a suferit o pagubă datorită viciului, poate cere despăgubiri conform contractului
sau dreptului comun.
Remedierea deficienţelor se face într-un termen maxim stabilit ca pentru răspunderea în termenul de
garanţie. În această răspundere termenul curge de la încheierea expertizei tehnice efectuate de un
organism tehnic neutru.

13
 Acţiunile se prescriu în 6 luni pentru viciile ce nu au fost ascunse cu viclenie. Termenul curge la
data descoperirii viciului, dar numai dacă au fost descoperite în durata medie de utilizare a bunului.
Remedierea se face pe cheltuiala vânzătorului care trebuie să asigure repunerea în funcţiune a
bunului.
Reglementarea de bază o constituie OG nr. 21/1992 privind protecţia cumpărătorului, aceasta este
completată prin:
– Legea nr. 240/2004 privind securitatea generală a produselor, care dispune că producătorul
răspunde pentru prejudiciul actual şi pentru cel viitor cauzat de defectul produsului. Persoana
prejudiciată trebuie să facă dovada pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate între defect şi
pagubă, pentru a angaja răspunderea civilă a producătorului. Dreptul la acţiune se prescrie în termen
de 3 ani de la data la care păgubitul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 240/2004, acţiunea pentru repararea pagubei nu poate fi introdusă după
împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus în circulaţie, produsul în cauză.
– Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, care reglementează
obligaţia vânzătorului de a livra consumatorului produsele care sunt în conformitate cu contractul de
vânzare-cumpărare.
4.2 Obligaţiile cumpărătorului
Art. 1361 C. civ. prevede în sarcina cumpărătorului obligaţia de a plăti preţul vânzării. Separat de asta el
trebuie să primească bunul vândut şi, uneori să suporte cheltuielile vânzării.
Plata preţului.
În principiu, se aplică regulile dreptului comun cu privire la această obligaţie.
În contextul economic actual problemele apar în legătură cu diferenţele de valoare ale monedei între
momentul încheierii contractului, al scadenţei şi al plăţii efective. Se pune problema dacă preţul poate fi
reactualizat în caz de inflaţie dacă nu s-au prevăzut clauze în acest sens. S-a susţinut ideea că nu este
posibilă actualizarea preţului deoarece nu se acceptă teoria impreviziunii.Nu se acceptă ideea de
actualizare a preţului nici atunci când se solicită despăgubiri pentru nerespectarea obligaţiei de plată.
Remediul l-ar constitui în această situaţie prevederea în contract de penalităţi sau dobânzi.
Există şi păreri contrare: art. 1084 C. civ. – Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în
genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de carea fost lipsit, afară de excepţiile şi modificările
menţionate în lege – ce îndreptăţeşte pe creditor să ceară repararea pierderii suferite şi a beneficiului
nerealizat, ar justifica o executare echitabilă a prestaţiilor părţilor; deci se poate reevalua preţul în raport
de fluctuaţiile monedei chiar şi în lipsă de clauze exprese. Numai că actualizarea preţului să se facă în
raport de rata inflaţiei nu în raport de cursul leu-dolar.
Plata preţului se face la data indicată în contract. Dacă nu există prevederi exprese, se va efectua în
momentul predării bunului.
Locul la care trebuie făcută plata este precizat în art. 1361 Cod civil, care prevede: „Principala obligaţie
a cumpărătorului este de a plăti preţul la ziua şi la locul determinat prin contract” şi art. 1362 Cod civil:
„Dacă nu s-a determinat nimic în privinţa aceasta prin contract, cumpărătorul este dator a plăti la locul şi
la timpul în care se face predarea lucrului”.
Dacă cumpărătorul este tulburat, sau are cuvânt de a se teme că ar fi tulburat prin vreo acţiune, sau
ipotecară sau de revendicare, el poate suspenda plata preţului până ce vânzătorul va face să înceteze

14
tulburarea sau va da cauţiune, afară numai dacă va fi stipulat că plata să se facă chiar de ar urma
tulburarea.
Codul comercial dispune, în art. 43: ”Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de
drept din ziua când devin exigibile”. Dobânda este datorată de la data scadenţei şi până la plata sumei care
constituie preţul vânzării. Dobânda pentru întârziere în plata preţului este dobânda convenită de părţi prin
contract sau, în lipsă, dobânda legală în materie comercială, în condiţiile OG nr. 9/2000 privind nivelul
dobânzii legale pentru obligaţii băneşti.Prin voinţa părţilor, întârzierea în plata preţului poate fi sanţionată
prin plata unor penalităţi de întârziere.
Preţul trebuie plătit în condiţiile stabilite de părţile contractante.
Cumpărătorul poate face dovada plăţii în condiţiile art. 46 Cod com. Dovada plăţii se poate face numai
prin extrase de cont din care rezultă că s-a efectuat plata prin virament.
Primirea bunului vândut.
Este obligaţia corelativă sarcinii vânzătorului de a preda bunul.
Se face la termenul înscris în contract. Dacă nu există termen, bunul va fi preluat imediat după realizarea
acorului de voinţă sau la cererea vânzătorului.
Locul de preluare se stabileşte conform art. 59 Cod com.
Suportarea cheltuielilor vânzării.
Se aplică prevederile art. 1305 C. civ. conform cărora cheltuielile vânzării sunt în sarcina cumpărătorului
în lipsă de prevedere contrară. Ele nu se confundă cu cheltuielile de predare şi nici cu cele de ridicare a
bunului (care sunt în sarcina cumpărătorului).

15
 Capitolul V

5. Nerespectarea obligaţiilor contractuale

Dacă una din părţi nu-şi îndeplineşte sarcinile asumate, cealaltă parte are următoarele posibilităţi:
a) să invoce excepţia de neexecutare;
b) să ceară rezoluţiunea contractului;
c) să ceară executarea obligaţiei.
a) Excepţia de neexecutare.
Este un mijloc de apărare pentru amândouă părţile contractante.
O parte poate refuza îndeplinirea obligaţiei cât timp cealaltă parte nu şi-a executat obligaţia
corelativă.
Conform art. 1322 C. civ. vânzătorul poate invoca excepţia de a nu preda bunul când cumpărătorul
nu plăteşte preţul şi nu s-a prevăzut un termen pentru plată. Dacă vânzătorul acordă termen de plată
el renunţă la dreptul de a invoca excepţia.
Conform art. 1323 C. civ. vânzătorul nu este obligat să predea bunul vândut chiar dacă părţile au
prevăzut plata la termen, dacă după încheierea contractului împotriva cumpărătorului s-a început
procedura falimentului. Vânzătorul nu poate invoca excepţia nici în acest caz dacă cumpărătorul a
depus garanţie pentru plata preţului la termen.
Şi cumpărătorul poate invoca excepţia când vânzătorul nu a predat bunul (dacă nu s-a prevăzut
predarea la termen).
 
b) Rezoluţiunea contractului.
În domeniu se aplică normele instituite de codul comercial şi codul civil.
Conform codului civil cumpărătorul poate să ceară rezoluţiunea dacă vânzătorul refuză să predea
bunul, nejustificat, culpabil. În acelaşi mod vânzătorul poate cere rezoluţiunea dacă bunul a fost
predat şi cumpărătorul nu achită preţul.
Condiţiile rezoluţiunii sunt constatate de judecător. În vânzarea comercială judecătorul nu poate
acorda termen de graţie.
Părţile pot conveni condiţiile aplicării rezoluţiunii prin clauze numite pacte comisorii.
Rezoluţiunea poate fi cerută după o prealabilă punere în întârziere.
Rezoluţiunea operează totuşi de drept în contractul de vânzare-cumpărare când cumpărătorul nu
preia bunul vândut. Dacă bunurile vândute se pot deteriora uşor şi contractul a prevăzut preluarea la
termen, termen pe care cumpărătorul nu-l respectă, contractul este rezolvit de drept în favoarea
vânzătorului fără punerea în întârziere a cumpărătorului. În acest caz, vânzătorul poate dispune

16
imediat de bunurile în cauză vânzându-le altei persoane. Dacă i s-a produs o pagubă are dreptul la
despăgubiri.
Codul comercial prevede reguli speciale de rezoluţiune a vânzării comerciale.
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a opera rezoluţiunea de drept a contractului, rezultă din
prevederile art. 67 Cod com:
– una dintre părţi să facă oferta de executare a obligaţiei proprii. Oferta de executare poate fi făcută
prin orice mijloc de comunicare.
– oferta de executare să fie făcută înainte de împlinirea termenului convenit pentru executarea
contractului;
– cele două obligaţii să aibă acelaşi termen de executare, în caz contrar rezoluţiunea nu mai poate
opera de drept.
c) Executarea vânzării.
Fiecare parte poate cere executarea silită, în natură a obligaţiei cocontractantului său.
Codul comercial prevede o procedură specială pentru a ajuta pe creditor să obţină bunul cumpărat şi
pe vânzător să predea bunul vândut obţinând preţul.
Această procedură este prevăzută de art. 67 Cod com. şi se numeşte executare coactivă.
Executarea coactivă presupune două ipoteze:
a) dacă vânzătorul nu-şi execută obligaţia de predare a bunului, cumpărătorul poate să procure acel
bun de pe altă piaţă prin intermediul unui agent oficial (procedura este posibilă când vizează bunuri
generice; pentru bunurile individual determinate, cumpărarea coactivă nu este posibilă operând
regulile de executare silită de drept comun).
Cumpărătorul trebuie să-l înştiinţeze pe vânzător de această procedură.
Dacă preţul de achiziţie este mai mare, diferenţa o va suporta vânzătorul.
b) Dacă cumpărătorul nu primeşte bunul, vânzătorul poate să-l depună la o casă de comerţ pe
socoteala şi cheltuiala cumpărătorului sau să-l vândă unui terţ.
 Vânzarea se face prin licitaţie publică.
Dacă vânzarea se face la un preţ mai mic, diferenţa şi cheltuielile vânzării vor fi suportate de
cumpărător. Ele vor fi executate silit (prin echivalent).
Vânzătorul trebuie să înştiinţeze pe cumpărător despre măsură.
Executarea coactivă se face promt, imediat după expirarea termenului.
 
 Răspunderea părţilor pentru nerespectarea obligaţiilor.
Nerespectarea culpabilă a obligaţiilor îndreptăţeşte pe creditor să ceară despăgubiri (care pot îmbrăca
şi forma penalităţilor).

17
 Capitolul VI
6. Vânzările speciale
Aceste vânzări sunt supuse unor reguli speciale, derogatorii de la regulile generale aplicabile oricărei
vânzări.
1. Vânzarea după greutate, număr sau măsură.
Această vânzare are ca obiect bunuri generice ce aparţin vânzătorului. Pentru determinarea bunului
vândut şi, implicit a preţului este necesară individualizarea: prin cântărire, prin numărare sau prin
măsurare.
Contractul se socoteşte încheiat în momentul în care părţile convin asupra bunului şi asupra
preţului, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate.
Totuşi, dreptul de proprietate şi riscurile nu se transmit la cumpărător decât în momentul
individualizării.
Neexecutarea obligaţiei de predare îndreptăţeşte pe cumpărător la executare silită sau la
rezoluţiunea contractului cu despăgubiri. Pentru pieire fortuită vânzătorul nu poate fi obligat la
despăgubiri.
2. Vânzarea cu grămada (în bloc).
Obiectul acestei vânzări îl constituie numai anumite bunuri generice, susceptibile de cântărire,
numărare sau măsurare, dar care sunt individualizate într-un anume fel, iar preţul este determinat
global pentru întreaga cantitate.
Contractul se încheie când părţile convin asupra bunului şi asupra preţului, chiar dacă
individualizarea concretă nu este realizată.
Proprietatea şi riscurile se transmit în momentul încheierii contractului deoarece bunurile sunt
individualizate într-o manieră generală, iar preţul este determinat, global.
3. Vânzarea pe încercate.
Este un contract încheiat sub condiţie suspensivă. Bunul vândut este suspus unei încercări de către
cumpărător, sau expert.
Cumpărătorul poate refuza bunul, dacă în mod obiectiv constată că este necorespunzător. El nu-l
poate refuza că nu-i place (ar fi o condiţie pur potestativă şi contractul ar fi nul).
În caz de litigiu, se poate face expertiză care să indice însuşirile bunului.
Contractul se consideră încheiat în momentul realizării acordului de voinţă. Dă naştere la obligaţii
din momentul îndeplinirii condiţiei suspensive.

4. Vânzarea pe gustate.
Are ca obiect bunuri care se pot gusta la cumpărare.
Vânzarea nu există decât din momentul în care cumpărătorul a gustat şi a declarat că-i convine.

18
 Aprecierea bunului este subiectivă. Cumpărătorul poate renunţa la gustare deoarece regula este în
favoarea sa.
Contractul se socoteşte încheiat în momentul în care cumpărătorul gustă bunul şi-l acceptă.
Momentul transmiterii dreptului de proprietate diferă în raport de natura bunului (individual
determinat sau generic). Riscul se transferă o dată cu proprietatea.
5. Vânzarea cu plata preţului în rate.
Este o vânzare reglementată prin lege specială, H. G. 280/1990.
Contractul se încheie de către unităţi abilitate în acest sens şi cu privire la bunuri indicate înainte. El
presupune plata unui acont la încheierea contractului şi achitarea diferenţei în rate periodice ce se
reţin pe salariul cumpărătorului de către unitatea unde lucrează acesta.
Contractul presupune respectarea tuturor regulilor vânzării comerciale dacă prevederile speciale ale
acestui contract nu le înlătură.
Vânzător poate fi un comerciant care face oferta vânzării în rate.
Mărfurile ce se vând în rate sunt stabilite printr-un nomenclator. Preţul vânzării este un preţ cu
amănuntul.
Interesele vânzătorului sunt protejate prin alte raporturi juridice sau prin obligaţii speciale a
cumpărătorului. :
– existenţa a doi fidejusori care răspund solidar cu cumpărătorul;
– existenţa unui contract de asigurare a bunului cu o societate de asigurare agreată de vânzător;
– interdicţia înstrăinării bunului de către cumpărător înainte de plata integrală (o indisponibilizare a
bunului ca o garanţie preventivă);
– vânzătorul are un privilegiu asupra bunului vândut până la plata integrală a preţului. Dacă bunul
cumpărat este urmărit de un creditor al cumpărătorului vânzătorul poate recupera integral preţul
neachitat din mâna creditorului executant.
– urmărirea pe salariu nu excluse urmărirea silită asupra tuturor activelor patrimoniale ale
cumpărătorului.
– nerespectarea obligaţiilor de a reţine şi depune sumele pe seama vânzătorului, atrage răspunderea
delictuală a patronului salariatului. Plătitorul de despăgubiri se subrogă în drepturile vânzătorului,
inclusiv în acela de a folosi calitatea de titlu executor al contractului.
6. Vânzarea drepturilor litigioase.
Drepturile litigioase pot fi transmise prin cesiune, altora. Creditorul (cedent), are calitatea de
vânzător. Terţul (cesionarul) este cumpărătorul.
Dreptul civil prevede că debitorul cedat poate să se elibereze faţă de cesionar achitându-i preţul
plătit vânzătorului precum şi dobânzile şi cheltuielile făcute de cumpărător. Legiuitorul a instituit
această regulă pentru a proteja pe debitor de efectele acţiunilor speculative ale creditorilor.
Operaţiunea de eliberare a debitorului se numeşte retract litigios.

19
 Bibiliografie:

1. Anton, Gabriela, Teoria impreviziunii în dreptul român şi în dreptul comparat, în

Dreptul, nr. 7/2000
2. Voica Bărbulescu, Efectele contractului comercial de vânzare cumpărare, în
Revista de drept comercial, nr. 1/1991
3. Cantacuzino, M.B., Elementele dreptului civil, Editura „Cartea Românească”,
Bucureşti, 1921
4. Căpăţână, O., Obligaţia vânzătorului comercial de informare a cumpărătorului, în
Revista de drept comercial, nr. 10/1999
5. Căpăţână, O., Babiuc, V., Actualizarea datoriei în contractele comerciale, în
Revista de drept comercial, nr. 7-8/2000
6. Căpăţână, O., Executarea pe socoteala cocontractantului a obligaţiilor părţilor în
vânzarea-cumpărarea comercială, în Revista de drept comercial, nr. 10/1996, nr.
11/1996

20