Popescu-Predulescu Raluca-Andreea

Preda Dumitru-Daniel

Grupa 637

„Existența tragică

Încercare de sinteză filozofică”

D. D. Roșca

Dumitru D. Roșca s-a născut pe 29 ianuarie 1895 în Săliște, comitatul Sibiu și a murit

pe data de 25 august 1980 la Cluj. A fost un filosof român, membru titular al Academiei
Române. A absolvit liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. Între 1914 şi 1917 a urmat cursurile
Institutului Teologic din Sibiu. Mai apoi, a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie a
Universităţii din Viena. Vrând să ia parte la evenimentul istoric al Unirii Transilvaniei cu
România, s-a întors în ţară, devenind timp de un an (1918) student la Facultatea de Litere şi
Filosofie din Bucureşti. Obţinând o bursă, pleacă la Paris, unde, în 1921, a obţinut licenţa în
filosofie la Sorbona. În teza sa principală, D. D. Roșca a încercat să arate că interpretarea
curentă a lui Taine ca succesor al lui Comte era falsă, deoarece gânditorul francez fusese, de
fapt, influenţat de Hegel. Întors în România, s-a dedicat unei lungi cariere universitare (1929–
1965). A dobândit iniţial o poziţie de asistent la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj.
Începând cu 1937 a devenit profesor și a predat o mare varietate de subiecte: filosofii
presocratici, probleme fundamentale de filosofie, curente de gândire din antichitate,
empirismul englez, romantismul german, filosofia lui Descartes, curente şi sisteme filosofice
ale secolului al XIX-lea, terminologie filosofică, istoria filosofiei în Evul Mediu şi Renaştere,
etc. A tradus o mare parte din opera lui Hegel, însoţind-o de comentarii substanţiale.

Printre operele sale se numără „Istoria filosofiei”, „Prelegeri de estetică”, „Știința

logicii”, „Studii filosofice”, etc.

Lucrarea filosofului român D. D. Roșca debutează cu o remarcă privind oamenii:

pentru cei ce nu învață din propriile greșeli, viața este o “monotonă repetiție”, și continuă cu
o analogie între trăirile necuvântatoarelor și cele ale ființelor umane. Momentul în care are
loc transpunerea experiențelor exterioare în viața de zi cu zi provoacă apariția unor stări de
spirit intense, care duc la sentimente de nesiguranță și îndoială legate de destinul și nevoile
spirituale ale ființei umane. Autorul consideră că aceste trairi conduc la nașterea conștiinței
tragice a existenței și a neliniștii metafizice, ceea ce produce o înaltă tensiune înauntrul
omului, ce caută permanent a se împăca cu veșnica însuficiență pe care o experimentează ca
urmare a condiției sale.

Celebrul filosof german Goethe susținea că „numai insuficientul este creator”.

Această afirmație este analizată de D. D. Roșca în continuarea lucrării, unde susține că
progresul este imposibil fără existența sentimentului lipsei interioare, care duce la nevoia de
cunoaștere și informare și care face posibilă diferențierea binelui de rău. Din punct de vedere
biologic, toate aceste frici sunt justificate de instinctul animalic al ființei umane.

Singura neliniște care diferențiază omul de necuvântătoare este neliniștea metafizică,

ce vine ca o urmare a capacității noastre de a gândi, de a analiza și de a respinge anumite idei,
trăiri și concepte.

Această tulburare macină sufletul ființei umane, producând sentimentul permanent de

îndoială asupra lumii înconjurătoare, ce duce la conștientizarea imposibilității rezolvării
problemei existenței omului.

Textul continuă cu o perspectivă asupra noțiunii de fericire, subliniând importanța

gradului de plenitudine interioară la care anumiți oameni aspiră în vederea atingerii acestui
sentiment superior și este urmat de explicații privind conceptul de sinteză filosofică, a cărei
valoare nu este dată de cantitatea sau de calitatea elementelor utilizatate, ci de perspectiva
spiritual general ilustratată. Acest lucru se reflectă și în domeniul gândirii metafizice, unde
esența experiențelor și a ideilor este denumită dialectică și are la bază noțiunea de
sensibilitate.

Ca ființe umane, căutăm a nu ne lăsa pradă instinctului de conservare și a acumula cât

mai multe cunoștiințe, considerate de D. D Roșca ca fiind un „remediu întăritor de suflet”,
ducând la purificarea spiritului cu ajutorul artei, cunoscut sub numele de „catharsis”.
Autorul pune în lumină o „ieșire de salvare” din starea de nesiguranță provacată de
conștiința tragică, definită ca stil de viață. Filosoful rezumă raportul dintre știință și
metafizică, considerând că esența filosofiei nu stă în cunoaștere, ci într-un „plus” adus
acesteia. Astfel, filosofia este definită ca o încercare de motivare și cunoaștere de natură
sentimentală, ce are ca scop ierarhizarea formelor de existență din punct de vedere al religiei,
artei și științei. Cu toate acestea, niciun fel de cunoaștere, nici chiar cea științifică nu poate
atinge idealul – o altă consecință a condiției ființei umane, incapabilă de a ajunge la adevărul
absolut. Filosofia este o artă care contribuie la bunăstarea sufletească și nu o știință, în ciuda
relației de dependență în care se află cu aceasta. Este evidențiat caracterul tragic al vieții
omenești, ca urmare a realității înconjurătoare. Gândirea omului înaintează de la abastract la
concret, iar marile creații omenești trebuie să fie judecate ca urmare a scopurilor către care
tind. Mai departe, filosoful oferă o scurtă analiză a celor patru capitole curpinse în carte,
cautând să răspundă la întrebări despre cugetarea filosofică, istoria cunoașterii, mijloacele de
îmbogățire a cunoașterii puse în practică de știință și filosofie și imaginea de ansamblu a
existenței.

Partea I, „Experiența obiectivă”, debutează cu capitolul 1 ce poartă numele de „Ideea

cunoașterii integrale”. Ca urmare a examinării faptelor filosofice de la începuturi și până în
prezent, acestea reprezintă o încercare de explicare a realității și a Universului ce diferă prin
conținut, dar nu și prin scop. Scop suprem, imposibil de realizat, la care inteligența
omenească tinde constant.

Thales, cel dintâi filosof, afirmă că „Sub aparențe diverse, totul este apă” – o
formulare simplistă care ajută la exemplificarea esenței filosofiei și care a servit drept model
pentru toate marile genii speculative ce au urmat după acesta.

Opera se continuă cu percepția marelui filosof și om de știință, Decartes, despre

Dumnezeu și al celui numit „prinț al filosofilor”, Hegel, în raport cu idealul suprem al
speculației filosofice. Scopul ultim al cunoașterii este definit ca „stabilirea lanțului deductiv
continuu”, aspirație a inteligenței creatoare de știință și filosofie. Mai apoi, este exemplificată
percepția lui Taine cu privire la ținta supremă a cunoașterii și la imensitatea Universului.

În ceea ce urmează, Kant fărămițează unitatea vie a spiritului și pe cea a realității

exterioare, influențând astfel urmatoarele generații de filosofi. El consideră că deducțiile
științifice sunt fragmente care nu formează un lanț comun și susține că știința conține o parte
de cunoaștere pură, „apriorică” – ceea ce se înțelege azi prin mecanica rațională. Ca urmare a
acestor declarații, Hegel își propune să „curete” știința de tot ce nu este adevăr necesar, prin
lucrările „Logica” și „Naturphilosphie”. Textul se concluzionează cu deosebirea dintre
criticul Kant și dogmaticul Hegel, considerată de masură, nu de natură.

În concluzie, considerăm filosofia a fi necesară, deoarece aduce un aport semnificativ

la evoluția umană. În ciuda faptului că scopul acesteia nu va putea fi niciodată atins, ca
urmare a limitei impuse de condiția ființei umane, filosofia provoacă curiozitate și sete de
cunoaștere, necesară dezvoltării omului. Societatea în care trăim, sufocată de probleme
cotidiene, se cufundă încet, dar sigur, în ignoranță, iar noua generație are datoria de a-și pune
întrebari, de a reflecta și de a-și deschide mintea.