Dreptatea

Cum stateam pe o piatra

sub zidurile vechiului templu
am vazut dreptatea, legata la ochi, 
batînd aerul cu mîinile, 
cautîndu-si drum.

Era o zi cu mult soare

raze într-aureau drumul
catre sacrul templu din desert, 
apoi tot razele aratau
drumul suind în cer.

Suflete, miriade de suflete

coborau si urcau întruna
într-un du-te vino armonios, 
în sunete suave, de departe, 
imobilizînd.

Un miros patrunzator de mir

staruia în jurul zidurilor, 
dus de adierile vîntului
pîna spre cîmpul de spini, 
spre legata la ochi.

Orbecaind printre spini, 

cu trupul mustind de rani, 
dreptatea se potrivi mirezmelor, 
pîna ajunse la izvorul lor, 
la templul sacru.

Se lasa istovita si ea
pe o piatra roasa de timp, 
se scufunda-n amintiri, 
pîna soarele se ascunse de noi, 
pîna iesi preotul.

Batrîn, alb, orb si el, 

dar cu o alta vedere, 
se apropie încet-încet de ea, 
îi scoase usor legatoarea, 
îi vazui ochii limpezi.