Testament

Fratelui Leonard

Ma-nvinge primavara cu-al ei zor

De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace, 
Ce simplu-ar fi sa cad lînga-un izvor
Din Capriana, sa visez a pace.

Ce simplu-ar fi, daca n-as fi cum sînt –

Un grav refuz la patimi trecatoare, 
Pentru cei ordinari de pe pamînt
Si dragostea aproape-i o teroare.

Eu sufar astazi pentr-un ordinar

Ce-si salta-o reputatie precara, 
Dar cum iubirea e din cer un dar, 
Ma-nvinge asta verde primavara.

Totul e verde-n fata mea si tot

Impune bucurie, nu durere, 
Iar eu ma duc, precum se duse Lot, 
Sodoma si Gomora-s în putere.

Eu merg pe-un drum ce nu se-arata lent, 

În urma-mi sarea arde orice stare, 
În urma-mi pe-acest drum incandescent
Rasar doar monumente mari de sare.

Ma-nvinge primavara cu-al ei zor

De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace, 
Ce simplu-ar fi sa cad lînga-un izvor
Din Capriana, sa visez a pace.

Ce simplu-ar fi, daca-as trai cumva

Mai altfel, mai supus, mai cu momentul, 
Dar eu nu pot, si toata viata mea
E-o lacrima ce-si curge monumentul.

Si merg, si merg, tot merg în infinit, 

Si sufletul nu-mi las nici într-o gara, 
Merg catre-un frate-al meu cel mai iubit
În cea mai verde-n lume primavara.

Merg catre-un frate-al meu dinspre-un pustiu

De stare, de gîndire, de candoare, 
Merg catre-un mort mai viu ca orice viu
Care ma-asteapta ca pe-o sarbatoare!

Ramîi cu bine, lume, si ramîi

Cu o enorma, groaznica rusine, 
Ca de la ziua ta, din cea dintîi, 
Poetii nu avura loc în tine.

Ramîi si tu, biet traitor sub vremi, 

Ce m-ai tradat dintr-o tocmeala-a pietii, 
Ce primavara, Doamne, de te temi
Ca dai în Dumnezeu, lovind poetii!

Ei, cei mai puri, au fost cei mai blamati, 

Ei, cei raniti, cîntat-au chiar si rana, 
Ah, de-am sa mor, va rog sa ma-ngropati
Sub un stejar, din dor, la Capriana.