Prima cădere a Ierusalimului

Un articol de:  Diac. conf. dr. Alexandru Mihăilă -  16 Mar, 2009

16 martie constituie data formală pentru prima cădere a Ierusalimului din anul 597 î.Hr. Cronologia
biblică rămâne, în general, deschisă discuţiilor, fapt datorat, pe de o parte, sistemului de datare relativă
a evenimentelor în Sfânta Scriptură (se precizează în al câtelea an de domnie al unui rege se petrece un
eveniment), iar pe de altă parte, sistemelor diferite de calculare a anilor de domnie.

În Mesopotamia, primul an de domnie se socotea cel din anul următor urcării pe tron, începând de primăvara,
adică din luna nisan (martie-aprilie), când se serba anul nou, pe când în Iuda, anul nou începea toamna, adică
în luna tişri (septembrie-octombrie). De asemenea, în Iuda se folosea şi o altă modalitate de calculare a anilor
de domnie, în care chiar anul urcării pe tron, şi nu următorul, era considerat primul de domnie. Neprecizarea
sistemului de datare folosit de cronicarii biblici a dat, astfel, naştere diferitelor ipoteze.
Puncte de sprijin vin însă din relaţionarea cu date extra-biblice. De exemplu, publicarea în 1956 a două cronici
neo-babiloniene deţinute de British Museum a facilitat stabilirea unor date foarte importante din istoria biblică.
Într-una dintre cronici (B.M. 21946), care conţine informaţii despre moartea lui Nabopolassar şi primii ani de
domnie ai fiului său, Nabucodonosor al II-lea, adică din perioada 608-594 a regilor Babilonului, se spune pe
revers, rândurile 11-13, că „în anul al şaptelea, în luna kislev (decembrie), regele Akkadului (Nabucodonosor
al II-lea) şi-a adunat trupele, a mărşăluit în Hatti (Siro-Palestina) şi şi-a aşezat taberele în faţa oraşului lui
Iehud (Ierusalimul, capitala regatului Iuda). În luna adar, ziua a doua (# 16 martie), a luat oraşul şi l-a prins pe
rege. Şi-a pus un rege după inima sa. A adunat un tribut substanţial şi s-a întors în Babilon“ (cf. Jean-Jacques
Glassner, Mesopotamian Chronicles, Brill, Leiden/Boston, 2005, p. 231). Trebuie mai întâi precizat că această
corelare a calendarului antic babilonian, care oferă data de 2 adar, cu calendarul actual, 16 martie, nu este
lipsită de probleme. Ea se bazează pe cronologia întocmită de doi cercetători, Parker şi Dubberstein, în 1942.
Anul 598: Babilonienii asediază cetatea Ierusalimului
Totuşi, după IV Regi 24, 12, Ierusalimul este cucerit nu în anul al şaptelea al lui Nabucodonosor al II-lea, ca în
cronica babiloniană, ci într-al optulea, fapt ce atestă diferenţa de calculare a anilor de domnie, de care am
pomenit. Ieremia 52, 28 reţine însă anul al şaptelea, iar II Paralipomena 36, 10 spune doar „la trecerea dintre
ani“, respectând aici calendarul babilonian, în care anul nou cade primăvara (Biblia sinodală traduce „după
trecerea unui an“).
Într-adevăr, după perioada de independenţă din timpul piosului rege Iosia, în urma uciderii acestuia de către
faraonul Neco al II-lea în lupta de la Meghiddo din 609, regatul Iuda cade sub suzeranitatea egipteană. Neco îl
instalează rege pe Ioiachim, fiul lui Iosia, dar în urma victoriei babilonienilor conduşi de Nabucodonosor
asupra egiptenilor din 605, la Carchemiş şi Hamat (în Siria), Siro-Palestina intră sub suzeranitate babiloniană,
iar în 603 regele Ioiachim îi plăteşte lui Nabucodonosor tribut. Aceasta corespunde cu ceea ce Sf. Scriptură
precizează, că Ioiachim a fost vasalul babilonienilor timp de 3 ani (IV Regi 24, 1). Însă, în 601, lucrurile
păreau să se schimbe, în urma bătăliei nedecise purtate la graniţa egipteană între egipteni şi babilonieni, când
aceştia din urmă dădeau semne de slăbiciune. Atunci, regele Ioiachim se revoltă împotriva lui Nabucodonosor.
Răspunsul babilonian va veni abia peste 3 ani, fiind descris în cronica babiloniană, dar mai înainte
Nabucodonosor îşi pregăteşte terenul, permiţând unor bande babiloniene (caldeene), edomite, moabite şi
amonite să devasteze teritoriul lui Iuda (IV Regi 24, 2 - se preferă citirea Edom, şi nu Aram, deci participă nu
sirieni, cum apar în Biblia sinodală, ci edomiţi). În decembrie 598, babilonienii înaintează spre Ierusalim şi
asediază cetatea.
Moartea regelui Ioiachim
Înainte sau chiar în timpul asediului, regele Ioiachim moare. După II Paral 36, 6, Ioiachim a fost dus în exil
„legat în cătuşe de fier“, iar după II Paral 36, 8, varianta mai lungă a Septuagintei, a fost în cele din urmă
îngropat la un loc cu părinţii săi în Ganoza, „grădina lui Uza“, unde au fost îngropaţi Manase (IV Regi 21, 18)
şi Amon (v. 26). Plecând de la Ieremia 22, 18-19, unde se spune că „nu-l vor plânge“, „va fi îngropat ca un
asin“, „îl vor târî şi-l vor arunca departe, peste porţile Ierusalimului“, unii cercetători cred că Ioiachim a fost,
de fapt, asasinat de proprii ofiţerii, care se temeau de replica babilonienilor. Iosif Flaviu menţionează tradiţia
după care chiar regele Nabucodonosor a poruncit ca Ioiachim să fie ucis, iar trupul lui să fie aruncat lângă
zidurile cetăţii fără înmormântarea cuvenită (Antichităţi, 10, 6, 3).
Exilarea în Babilon
În locul său este pus rege fiul său Iehonia (numit şi Ioiachin), în vârstă de 18 ani. Acesta domneşte doar 3 luni
(sau 3 luni şi 10 zile după II Paral 36, 9). Când ofiţerii babilonieni s-au apropiat pentru asedierea cetăţii,
Iehonia probabil mai spera ajutorul egiptean. Dar, după cum precizează Sf. Scriptură, „regele Egiptului n-a mai
ieşit din ţara sa“ (IV Regi 24, 7). Când însuşi Nabucodonosor a venit la asediu (v. 10), regele Iehonia i s-a
predat, împreună cu regina mamă, Nehuşta, nobilii, ofiţerii şi eunucii săi.
Toţi aceştia, precum şi femeile din haremul lui Iehonia, sunt duşi în exil în Babilon. Tocmai ca să preîntâmpine
viitoare revolte, toţi nobilii, militarii („oamenii viteji“), dar şi meşteşugarii care puteau asigura infrastructura
necesară organizării unei revolte, precum dulgherii şi fierarii, au urmat calea exilului. După IV Regi 24, 14, au
fost exilaţi în total 10.000 de oameni, dintre care, după v. 16, sunt 7.000 de militari şi 1.000 de meşteşugari
(dulgheri şi fierari), încât în Ierusalim au rămas doar oamenii săraci (v. 14). Interesant că Ieremia oferă un
număr mult mai mic: 3.023 (Ieremia 52, 28). Unii consideră, de aceea, că aici ar putea fi vorba de un val de
exilaţi din provincie, care precede capturarea Ierusalimului din 597. Tot acum au fost luate tezaurul palatului
regal şi al Templului, adică vasele de aur făcute de Solomon (v. 13), fiind lăsate în urmă doar obiectele mai
puţin valoroase (cei doi stâlpi de aramă, baia de aramă şi alte vase - cf. Ieremia 27, 19-20).
„Căutaţi binele ţării în care v-am dus robi“
După cum precizează şi cronica babiloniană, Iehonia este înlocuit cu un rege agreat de Nabucodonosor. Este
pus unchiul lui Iehonia, Sedechia, un alt fiu al marelui rege Iosia. Acesta va fi, de altfel, ultimul rege davidic.
O consecinţă politică pe care unii cercetători o extrag din textul din Ieremia 13, 18-19 este restrângerea
teritorială. Acum se pare că Neghevul, partea sudică a regatului Iuda, este luată de sub stăpânirea iudaică, aşa
cum o să rămână şi în epoca persană când nu va aparţine de provincia Iehud.
Din acest prim val de deportaţi fac parte profeţii Iezechiel (Iezechiel 1, 1-2) şi Daniel, împreună cu cei trei
tineri (Daniel 1). Iezechiel se pare că aştepta reîntoarcerea regelui Iehonia/Ioiachin pe tronul din Ierusalim,
pentru că îşi datează profeţiile, în continuare, după anii de domnie ai acestuia, deşi Ioiachin se afla în
captivitate în Babilon. De remarcat că Biblia sinodală transcrie numele acestuia ca Ioiachim, sub influenţa
Septuagintei.
Celor exilaţi cu regele Iehonia, profetul Ieremia le trimite o scrisoare, foarte importantă pentru teologia biblică,
pentru că fundamentează diaspora (Ieremia 29): „Zidiţi case şi trăiţi! Faceţi grădini şi mâncaţi roadele lor!
Luaţi femei şi naşteţi fii şi fiice! Fiilor voştri luaţi-le soţii, iar pe fiicele voastre măritaţi-le, ca să nască fii şi
fiice, şi să nu vă împuţinaţi acolo, ci înmulţiţi-vă! Căutaţi binele ţării în care v-am dus robi şi rugaţi-vă
Domnului pentru ea, că de propăşirea ei atârnă şi fericirea voastră! (…) Când vi se vor împlini în Babilon
şaptezeci de ani, atunci vă voi cerceta şi voi împlini cuvântul Meu cel bun pentru voi, ca să vă întoarceţi în
locul acesta“ (v. 4-7, 10).
Dar Iehonia nu s-a mai întors. În 592 este menţionat pe patru tăbliţe de lut, în care sunt descrise raţiile de ulei
de susan pe care „Iauchinu regele din Iaudu“ le primea de la masa regelui Babilonului, împreună cu cei cinci
fii ai lui. După II Regi 25, 27-30, în 561 Iehonia/Ioiachin este graţiat de regele babilonian Amel-Marduk (în
Biblie, Evil-Merodach), care îl întreţine la curte până la sfârşitul vieţii. De precizat că şi aici Biblia sinodală,
influenţată de transliterarea din Septuaginta, îl prezintă ca fiind Ioiachim. Este ultimul eveniment pe care îl
consemnează cartea IV Regi, încheindu-se astfel aşa-numita Istorie deuteronomistă.
Activitatea profetului Ieremia
Această primă deportare masivă din 597 ar fi trebuit să demonstreze suficient puterea babilonienilor şi
determinarea lor de a se institui ca stăpâni în Siro-Palestina, în locul rămas liber după căderea Imperiului neo-
asirian. Profetul Ieremia le recomandă compatrioţilor supunerea necondiţionată, fapt pentru care a fost aruncat
în închisoare şi a fost considerat trădător.
Totuşi, rezistenţa Ierusalimului din 701 în faţa asediului asirian condus chiar de regele Senaherib fusese
interpretată ca o garanţie a ajutorului lui Dumnezeu, în baza prezenţei Templului între zidurile cetăţii. Se
ajunsese la concluzia exagerată că Dumnezeu Îşi va păzi templul Său indiferent de oştirile care vor încercui
Ierusalimul şi, mai ales, indiferent de starea morală a poporului. Profetul Ieremia va combate această
mentalitate. În 609, chiar la începutul domniei lui Ioiachim, profetul Ieremia anunţase, într-o predică
extraordinară ţinută chiar în curtea Templului, că Dumnezeu Îşi poate părăsi chiar propriul sanctuar, ajuns o
„peşteră de tâlhari“, din cauza nedreptăţilor (cf. Ieremia 7 şi 26). Profetul chiar oferă exemplul sanctuarului din
Şilo, distrus probabil de filisteni în sec. al XI-lea î.Hr., şi cazul regatului nordic, cu capitala la Samaria, cucerit
de asirieni în 722. „Vă voi lepăda de la faţa Mea, cum am lepădat pe toţi fraţii voştri, pe toată seminţia lui
Efraim“ (Ieremia 7, 15).
Această primă cădere a Ierusalimului o prefaţează pe cea de-a doua, din 587/586. Atunci, însă, cetatea nu a mai
fost predată de bunăvoie, ci a fost cucerită şi dărâmată. Templul nu a mai fost doar jefuit, ci distrus. Începe un
episod dificil din viaţa Israelului, exilul babilonian, care va însemna totuşi una dintre cele mai prolifice
perioade pentru teologie.

 

 
