Conflictul

(Articol apărut pe site la 04/12/2015 http://www.lazarev.ru/researchmenu/2461-2015-12-04-07-19-39.html )

Orice interacțiune a omului cu mediul înconjurător – este un conflict. Comunicarea între două persoane
– este un conflict, deoarece în plan extern interesele lor nu vor coincide niciodată: aceste persoane au corpuri diferite
și dorințe diferite. Când noi ne gândim asupra destinului nostru sau ne uităm în oglindă, - tot conflict este. Atunci când
citim în ziar despre ce se întâmplă în lume sau privim la televizor, la fel suntem în stare de conflict. Există și conflictul
omului cu boala.

Fără conflict nu este posibilă dezvoltarea. La apariția situației conflictuale apare diferența de potențial între
dorință versus realitate și în om ia naștere energia necesară pentru depășirea acestui decalaj, pentru extinderea
teritoriului de control și pentru administrarea situației. De aceea evitarea conflictului reprezintă refuzul dezvoltării.

Ideea că fericirea reprezintă absența conflictului rezultă din anumite doctrine religioase imperfecte, din
concepția că raiul este acel loc unde nimeni nu supără pe nimeni, unde curg râuri de lapte și sunt munți de ciocolată.
Dacă vom considera că fericirea=absența conflictului, atunci în esență rezultă că fericirea este moartea. Când noi
încercăm să eliminăm sau să distrugem una dintre părțile adverse , atunci partea care a supraviețuit, fiind lipsită de
conflict, începe să piardă treptat din energie și să moară. Așa moare și o celulă vie în momentul în care este pusă într-
un mediu unde nu este atacată de bacterii și de viruși. Se dovedește că orice organism viu pentru a se menține în
viață are neapărată nevoie de un atac din exterior, să fie în conflict permanent cu mediul înconjurător.

Apare o întrebare firească: cum să ne comportăm corect într-o situație conflictuală (cum să conflictuăm
corect)? (Nota---a conflictua nu exista in limba română, este o adaptare pentru a reda cât mai exact opinia autorului)
Regula de bază a conflictului este dată de Legea de unitate și luptă a contrariilor: orice conflict trebuie să fie
însoțit de o unitate interioară.
Conflictul între două contrarii conduce la intensificarea conflictului și a luptei, dar în același timp conduce la
intensificarea unității acestor contrarii prin creșterea iubirii. Dacă iubirea nu este suficientă, atunci conflictul poate
deveni fatal pentru ambele părți. Cu cât energia interioară este mai mică cu atât există mai puține șanse de
dezvoltare, conciliere și de unificare a contrariilor în altă stare calitativă.

Cu cât omul crede mai mult în Dumnezeu, cu atât mai mult este dezvoltată în el capacitatea de a iubi și de a
dărui, cu atât mai ușor poate rezolva orice fel de conflicte. Compromisul -este sacrificiul reciproc realizat de ambele
părți. Cu cât dorințele noastre sunt mai egoiste, mai legate de corp, cu atât mai agresiv ne vom comporta cu alți
oameni. Când eu am grijă de mine, dar în același timp țin cont și de interesele celor din jur, atunci agresivitatea mea
se va micșora simțitor. Credința în Dumnezeu, ajutându-ne în a simți unitatea cu întreg universul, ne permite să găsim
mijlocul de aur între interesele noastre egoiste și interesele lumii înconjurătoare.

Există trei tipuri de conflicte:

- Conflictul omului cu Dumnezeu;

- Conflictul cu alți oameni;
- Conflictul cu noi înșine.

Rezolvarea corectă a conflictului cu Dumnezeu constă în acceptarea voinței Divine.

Rezolvarea corecta a oricărui conflict implica următoarele:

1) Prezența sentimentului de unitate absolută cu partea opozantă (în situația de față senzația de unitate cu
Dumnezeu și iubirea pentru Dumnezeu);
2) Lipsa protestului față de voința Divină: lipsa urii, a tristeții, a vinovăției, a disprețului , adică păstrarea iubirii, a
smereniei interioare, a înțelegerii că voința Divină este de o inteligență eminamente superioară și benefică ;
3) Transformarea iubirii în energie adică într-o activitate exterioară activă direcționată spre schimbarea situației;

Acceptarea voinței Divine nu înseamnă pasivitate, ci acțiuni active direcționate spre modificarea mediului înconjurător ,
iar primul impuls trebuie să izvorască din iubire și nu din instinctul de autoconservare.

Gradul de duritate a conflictului cu alți oameni depinde de cum se poziționează omul față de sine însăși.

Cel mai dur conflict este atunci când omul se identifică cu corpul său. În această situație nu este prezent sentimentul
unității , conflictul decurge spre distrugerea sau, în cel mai bun caz, la suprimarea dură a celuilalt.

Un nivel superior al conflictului este reprezentat atunci când omul se identifică pe sine însăși ca homo sapiens, adică
este reprezentat de un înveliș gânditor și spiritual și care este mai important ca cel fizic. În plan spiritual deja există
unele puncte de contact și aici deja apare posibilitatea de a se înțelege.

1
Un nivel și mai înalt al conflictului este reprezentat atunci când omul se identifică pe sine însăși cu sufleul său în care
se contopesc contrariile. În această situație agresivitatea este mult mai mică și oamenii găsesc compromisuri. Într-un
astfel de conflict nu este nevoie de suprimare, distrugere sau de păcălire reciprocă, oamenii își spun sincer
problemele și conflictul începe să se stingă (să se rezolve).

Una dintre cele mai importante reguli ale conflictului o reprezintă compasiunea față de celălalt, abilitatea de a te pune
în situația celuilalt și încercarea de a-l înțelege.

Conflictul cu sine însuți este de fapt un conflict cu Dumnezeu care este în interiorul nostru. Acesta este conflictul cu
învelișul omenesc imperfect care se bazează pe instincte, cu vocea conștiinței care, în esență, este vocea lui
Dumnezeu, vocea iubirii din sufletul omului.

Mijloacele pentru rezolvarea conflictelor sunt reprezentate de cele Zece porunci iudaice și cele Nouă Fericiri
creștine.
Primele 4 porunci iudaice reprezintă chemarea la unitate cu oponentul prin trăirea senzației că Dumnezeu este unul.
El dirijează toți oamenii. Următoarele porunci ne vorbesc despre atitudinea corectă față de ceilalți oameni, ne ajută să
ne stăpânim instinctele de autoconservare și de reproducere.
Cele Nouă ferici creștine descriu , în esență, cum trebuie să se comporte omul într-o situație conflictuala.
În orice conflict trebuie pusă înainte iubirea către Dumnezeu, apoi iubirea către inamic și apoi iubirea de sine
(dacă omul pune înainte iubirea de sine atunci omul încetează să mai modeleze comportamentul inamicului). Cu
această schemă dușmanul trece în rândul partenerilor și a celor care ne ajută. O rezolvare corectă a conflictului este
de fapt colaborarea, educarea, modificarea poziției celuilalt și în același timp autoeducarea și modificarea propriilor
poziții.

Pentru a rezolva un conflict este nevoie să fii energic, flexibil și blajin (bun la suflet). Energic- deoarece e nevoie de
energie pentru unificare; flexibil-deoarece este nevoie să ne schimbăm și să acceptăm un alt punct de vedere; blajin-
pentru a simți că unitatea și iubirea trebuie să fie pe primul loc.

Este nevoie să învățăm cum să ne comportăm într-un conflict. Este nevoie să învățăm să ne spunem propriile
pretenții și să nu păstrăm supărarea în suflet.

Trebuie să învățăm cum să argumentăm (contrăm) corect:

- Să ne înțelegem cu celălalt om, nu doar să ne impunem propria opinie;

- Să recunoști că și tu poți greși;
- Să demonstrăm respect față de oponent;
- Să învățăm să-i zâmbim oponentului;
- Să nu înjosim oponentul, să nu ridicăm tonul, să nu jignim;
- Trebuie permanent să arătăm iubire și sentimente plăcute.

Un mod bun care poate să ajute să simți unitatea și iubirea pentru alții este următorul: atunci când comunici cu
cineva, să te gândești că, de fapt, tu comunici cu Dumnezeu.

Dacă noi ne comportăm greșit în conflictele cu oamenii atunci noi ne vom comporta greșit și în conflictul cu boala. Noi
vom urî boala, o vom judeca, vom fi nemulțumiți de destinul nostru- și atunci boala nu va ceda. Trebuie să înțelegem
că boala nu este un dușman ci un ajutor. Ea ne atrage atenția asupra faptului că noi trebuie să ne schimbăm.

Condiția de bază în rezolvarea corectă a oricărui conflict și, implicit, de dezvoltare ulterioară a personalității omului
este acumularea inerției iubirii de către om. A iubirii care nu depinde de nimic.