Pentru a ne trezi avem nevoie de un semnal de alarmă, iar eu am primit semnalul în 1986.

Participam
la un triatlon din Palm Springs, California. Eram la partea de ciclism, tocmai ce înotasem 1,5 km. Se
aşteptau la 500 de participanţi, dar au venit 1.000 de persoane, aşa că ne-au împărţit în două grupuri.
Mă aflam în faţa mesei unde se făceau înregistrările şi vorbeam cu o femeie care-mi scria numărul pe
picior şi pe braţ pentru cursă. Am întrebat-o în care grup sunt şi mi-a răspuns că în primul. Am
întrebat când încep şi mi-a spus că peste 15-20 de minute. Eram puţin stresat şi nu am auzit pocnetul
de la start. S-a uitat la mine şi mi-a spus: "Cred că începeţi deja." Aşadar, am pornit şi am alergat 400
m în jurul lacului, mi-am pus bicicleta deoparte şi am alergat. Nu ştiu dacă aţi participat la un concurs
de înot, dar dacă începeţi în spate şi încercaţi să recuperaţi, veţi fi loviţi, veţi înota peste alţi oameni,
e un haos. Eu am început în urmă şi încercam să recuperez, aşa că am înotat puţin pe lângă grup.
Când am ieşit din apă şi am ajuns la partea de ciclism, eram pregătit, fiindcă era punctul meu forte.
Mi-am luat bicicleta şi m-am gândit să recuperez cât pot de mult. Deja parcursesem 7,5 km din cursă
şi pedalam tare de la început şi am ajuns la un viraj ca să o iau pe alt drum. Un ciclist era acolo, iar doi
erau aici. Ocolesc ciclistul ăsta şi pe colţ stătea un poliţist. Stătea pe vine şi îmi arăta ce să fac. Îmi
arăta că pot să virez, mă încuraja să virez, dar trebuia să virez pe lângă cei doi ciclişti din colţ.
Problema e că era cu spatele la trafic. Când am virat, un Ford Bronco cu o viteză de 80 km/h mă
catapultează de pe bicicletă. Am zburat puţin şi am aterizat pe spate. Când aterizezi pe spate, în zona
posteriorului vertebrele individuale se comprimă. Am aterizat cu o forţă uimitoare şi femeia în vârstă
de 83 de ani care conducea maşina avea reflexe foarte lente. Când privesc în sus, văd bara de
protecţie din crom şi mă ţin de bară şi sunt târât puţin pe carosabil. Se opreşte şi mă rostogolesc
puţin vreo 20 de metri. Stăteam acolo şi simţeam cum mi se strânge sângele pe spate şi mi-am dat
seama că nu e o simplă luxaţie şi că s-a întâmplat ceva. M-au dus de urgenţă la spital, am trecut prin
12 ore de teste şi a doua zi când m-am trezit, cearşafurile erau lipite de corpul meu, fiindcă pe partea
stângă a corpului aveam o mare rană. Au venit cu sticlele şi au început să împroaşte cearşafurile şi să
le dezlipească de pe mine. Au făcut asta timp de o oră, o oră şi jumătate, apoi, intră chirurgul
ortoped. Îmi arată radiografia coloanei mele. Am văzut că atunci când am aterizat, am comprimat o
parte dintre vertebre şi mi-am rupt a opta, a noua, a zecea, a 11-a, şi a 12-a vertebră toracică şi prima
vertebră lombară. M-am gândit... Nu-i chiar atât de rău. Când mi-au arătat RMN-ul şi tomografia,
canalul celei de-a opta vertebre toracice era sfărâmat în proporţie de peste 60%. Era ca o clătită,
adică, era foarte plată. Volumul acelei mase trebuie să ajungă undeva, iar în cazul meu ajunsese în
măduva spinării. Canalul neuronal prin care trece măduva spinării era sfărâmat ca un covrig. Ştiam ce
urma să-mi spună. "Ai fracturi multiple ale coloanei în zona toracică," "a opta vertebră toracică e
sfărâmată în proporţie de peste 60%," "ai fragmente osoase în măduva spinării" "şi canalul neuronal
comprimă măduva." "Recomand o operaţie pentru montarea unei tije Harrington." Iată ce înseamnă
această operaţie. Taie părţile din spate ale vertebrei şi iau nişte tije din oţel inoxidabil şi le
înşurubează în diferite segmente ale coloanei. Şi când le înşurubează, acolo unde şuruburile pătrund
în os, acţionează ca un levier şi ridică coloana de pe măduva spinării. Înţelegeţi ? Şi fiindcă-mi
fracturasem atâtea vertebre, voiau să monteze tija de la baza gâtului, la baza coloanei. Apoi, iau
fragmente osoase de pe şold şi le pun deasupra şi eşti ca nou. Dacă aş fi văzut radiografiile şi era
vorba de un pacient pe care-l îngrijeam eu, cred că i-aş fi spus să facă operaţia. Dar era vorba de mine
! Şi nu prea-mi venea să fiu de acord. A plecat şi eu am rămas acolo o zi gândindu-mă să mai cer o
părere. Chirurgul apare din nou a doua zi şi spune că am nevoie de operaţie şi nu am altă alternativă.
L-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă nu o vreau. Mi-a spus că în 27 de ani n-a văzut pe nimeni care să
refuze şi nu ştie. Mi-a zis că poate în Europa oamenii refuză, dar tija e soluţia pentru mine. Aveam
multe probleme neurologice atunci şi aveam dureri mari. Desigur, eram puritan pe atunci şi nu
acceptam medicamente. Am decis să mă transfer din Palm Springs în San Diego, Californie, unde
locuiesc. Voiam să merg la cel mai bun spital din San Diego, spitalul Scripps. Am ajuns la Scripps, m-au
dus în salon şi apare directorul care mă aştepta. E genul de om la care v-aţi trimite mama. Are părul
grizonat, mustaţă, cravată, halat alb, stetoscopul la gât. Vine la mine şi îmi spune că am fracturi
multiple la nivelul coloanei toracice, măduva spinării e sub presiune, un canal neuronal e sfărâmat,
trebuie să te operăm şi să-ţi punem tija Harrington. A fost foarte direct. Apoi, m-a şocat. Dacă ai fi fiul
meu, ai fi pe masa de operaţie chiar acum. Am vrut să spun da, fiindcă mi s-a părut foarte competent.
I-am spus că vreau să mă mai gândesc şi mi-a spus că nu e timp de gândire. Mi-a spus că oasele rupte
deja încep să se vindece. Corpul începe să aşeze bucăţi de calciu, iar vertebrele se vor vindeca în
poziţia în care se află acum. Mi-a spus că am 48 de ore ca să iau decizia, altfel, va trebui să mă
deschidă atât în faţă, cât şi în spate, dar e o operaţie periculoasă şi pot deceda, noapte bună. Şi a
plecat. Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu ştiu din experienţă că nehotărârea e cea mai mare tortură.
Puneam în balanţă faptele şi nişte simple posibilităţi. Cântăream cunoscutul şi necunoscutul. Şi m-am
gândit că nu pot să aleg să mă operez. Am păstrat filmele şi le-am tot privit şi toţi prietenii erau
adunaţi în jurul patului meu. Erau doctori, chiropracticieni, fizicieni, terapeuţi, naturopaţi, toţi
prietenii cu care interacţionam erau în jurul patului meu. Şi ştii că ai probleme în viaţă când trebuie
să iei o decizie şi prietenii te bat pe umăr şi spun: "Ştim că vei lua decizia corectă." Asta înseamnă:
"Mă bucur că nu sunt în locul tău." Şi vedeam disconfortul pe feţele lor. Vedeam că se simt nelalocul
lor şi voiau să se întoarcă la vieţile lor obişnuite. Toţi m-au bătut pe umăr şi au plecat pe rând. Colegul
meu de cameră a rămas. În acea noapte am stat de vorbă şi am tot decis. Voiam să mai cer o părere.
Pe uşă intră un ortoped masiv, probabil avea 1,90 m şi 140-150 kg. Era uriaş. Îmi citeşte radiografia şi
spune... "Nu trebuie să punem tije de 30 cm, putem pune tije de 20 cm Le lăsăm acolo timp de un an,
apoi le scoatem şi punem tije de 15 cm. L-am întrebat... Nu credeţi că o să-mi limiteze mişcările în
zona toracică ? Se uită la mine şi zice, poftim ? Zona toracică nu se mişcă. L-am privit şi m-am gândit:
"Poate la tine nu se mişcă." Sigur aveam mai multă mişcare decât avea el. Aveam un studio unde
predam yoga în San Diego, predam arte marţiale, aveam un program bun pentru pacienţi numit "Din
nou în acţiune". Îi învăţam pe oameni cum să fie foarte flexibili. Puteam să mă aplec şi să-mi ating
gleznele pe atunci. Dintr-o dată, l-am privit şi mi-am zis că tipul e un bun tâmplar. E un bun mecanic şi
nu pot să semnez pe linia punctată. Mi-am dat seama că ştiu mai multe decât el dintr-un alt punct de
vedere şi am vrut să mă externez. Atunci, a intrat în cameră al treilea doctor, gândindu-mă că m-am
lovit la cap şi sufeream de stres posttraumatic, fiindcă nimeni nu mai făcuse asta. Urla la mine, iar
tatăl meu italian i-a spus: "Hei, lasă-l în pace." Şi chirurgul a plecat. Mi-am zis că am nevoie de un
plan. Aşadar, am mers acasă la nişte prieteni dragi şi am început să mă gândesc ce urmează să fac. Un
singur gând îmi trecea prin minte. Forţa care a creat trupul, vindecă trupul.

Forţa care a creat trupul, vindecă trupul. Şi am început să mă gândesc că această forţă, această
conştiinţă care mi-a dat viaţă, care organizează toate aceste funcţii metabolice, care-mi face inima să
bată şi îmi digeră mâncarea, e o conştiinţă. Iar conştiinţa înseamnă atenţie. Şi probabil e atentă la
mine. M-am gândit la două lucruri. Îmi voi dedica timpul şi energia să contactez această forţă. Nu
plec nicăieri, nu fac nimic, nu mă întâlnesc cu nimeni. Stau cu faţa în jos. Mi-am spus că voi crea un
plan, o schiţă, un design şi voi reconstrui fiecare vertebră din coloana mea. Şi după ce termin treaba,
voi transmite această creaţie către forţa supremă. Şi îi voi permite să facă ce ştie ea mai bine. Apoi,
mi-am spus că niciun gând nu se va strecura pe lângă atenţia mea, fără să vreau eu. Pare simplu, nu ?
Dar aţi observat că atunci când sunteţi stresaţi, vă concentraţi asupra a ceea ce nu vreţi să se
întâmple ? E din cauza acelui cocktail de chimicale care derivă din hormonii de stres. Ne pregătim
pentru ce-i mai rău. În fiecare zi, dacă această forţă ar fi o prezenţă, o conştiinţă şi ar fi atentă la
mine, dacă aş începe să-mi reconstitui coloana şi m-aş gândi că voi avea dizabilităţi toată viaţa, mi-am
pierdut atenţia. Şi dacă încep să-mi reconstitui coloana şi încep să mă gândesc dacă să-mi vând casa,
cabinetul, am pierdut momentul prezent, nu ? Şi nu cream un semnal clar, fiindcă nu eram prezent
acolo. Înţelegeţi ? La asta mă gândeam pe atunci. La fel ca cineva din viaţa voastră cu care aveţi o
relaţie, vă daţi seama când sunt acolo şi când nu, fiindcă sunt atenţi, aşa e ? M-am gândit că e vorba
despre o conştiinţă prezentă şi trebuie să creez un model foarte specific. Dacă nu mai sunt atent, o s-
o iau de la capăt. Timp de şase săptămâni, am trecut prin iad. Nu puteam să-mi oblig mintea să facă
ce-mi doream. Începeam foarte motivat şi imediat după aceea, ajungeam altundeva. Şi deveneam
conştient că alunec în subconştient. Mă opream şi începeam din nou. Mă supăram foarte tare, eram
frustrat, eram nerăbdător. Nu voiam să văd pe nimeni, nu voiam să vorbesc cu nimeni. Voiam să
realizez contactul. Apropiaţii mei erau îngrijoraţi, fiindcă nu voiam să socializez. Nu voiam să fiu
compătimit, nu voiam chestiile astea. Voiam să ştiu dacă forţa există. Mă urmăriţi ? Timp de şase
săptămâni, am încercat să-mi refac coloana şi îmi lua trei ore, uneori mai mult, fiindcă mă opream şi
o luam de la capăt. Şi când mă enervam foarte tare, atenţia şi concentrarea se înrăutăţeau. Mă
opream, mă relaxam şi o luam de la capăt. La finalul celor şase săptămâni, am parcurs întregul
proces. Şi când am terminat, m-am simţit de parcă aş fi înscris la tenis. S-a întâmplat ceva, ceva s-a
aliniat. Dintr-o dată, totul s-a simplificat. Ceea ce făceam în trei ore, reuşeam să fac în 45 de minute,
fiindcă activam noi circuite în creier, şi insistam să fiu prezent şi să fiu atent. Atenţia mea s-a
îmbunătăţit, la fel şi concentrarea. Acela a fost momentul când corpul meu a început să se schimbe.
Am început să observ că nu mai am dureri atât de mari. Am observat că încep să-mi simt picioarele.
Puteam să-mi mişc degetele. Am observat că produceam o schimbare la exterior. Şi când am început
să observ schimbarea de la exterior, schimbări nesemnificative, mi-am dat seama că am descoperit
ceva. Am început să fiu atent la ceea ce făceam, dar să fac asta cu mai multă pasiune şi entuziasm,
mai multă poftă, fiindcă ştiam că pot contacta forţa. Acum, aveam timp liber, fiindcă înainte îmi lua
trei ore. Ce puteam face ? Am început să mă gândesc la lucrurile din viaţă pe care le luam de-a gata.
Locuiam pe plaja din San Diego. Aveam un cabinet în La Jolla. Şi nu mai priveam apusul, fiindcă eram
prea ocupat şi tot ce-mi doream era să ies afară şi să privesc apusul. Nu ştiam ce fac pe atunci, dar
selectam noi potenţialuri din câmpul cuantic. Am început să accept la nivel emoţional acea
experienţă, într-atât încât corpul care controlează subconştientul, începuse să creadă că trăieşte acel
viitor în momentul prezent. Transmiteam noi semnale unor noi gene. Am început să mă gândesc la
duş. Voiam să fac duş singur. Şi nu mi-am dat seama, dar mă gândeam la asta. Îmi imaginam
experienţa. Simţeam apa şi picioarele sub duş. Acceptam emoţional căldura pe care o simţeam pe
corp. Am trecut prin fiecare experienţă şi am acceptat-o la nivel emoţional, iar corpul meu, care
controlează subconştientul trăia în acel viitor, în momentul prezent. Şi transmiteam noi semnale unor
noi gene, mă urmăriţi ? Voiam să mă aşez la masă şi să iau prânzul sau cina cu prietenii şi juram să nu
mai iau de-a gata experienţa. Şi parcurgeam scenariul, după care acceptam emoţia produsă. După
zece săptămâni, m-am trezit într-o dimineaţă şi ştiam că pot să merg. M-am trezit, m-am ridicat şi am
păşit în dormitorul prietenului meu la ora şase dimineaţa şi l-am atins pe cap. El şi soţia lui dormeau
şi i-am spus: "David, azi plec acasă." "Ce faci ?" "Ţi-am spus că plec." Aşadar au venit şi mi-au pus
ghipsul pe care trebuia să-l port de la bărbie până la şolduri timp de şase luni-un an. Am pus ghipsul
timp de cinci minute, l-am dat jos şi m-am întors acasă. Şi am păşit din nou în viaţa mea. Două
săptămâni mai târziu, mi-am primit pacienţii, iar o săptămână mai târziu, am început să mă antrenez.
Şi mi-am promis ceva în acele nopţi nedormite. Nu puteam să dorm, fiindcă nu făceam nimic. Şi în
momentele intime când mă îndoiam că această forţă există, i-am promis ceva. Şi am spus asta iar şi
iar: "Dacă voi putea să merg din nou, îmi voi petrece viaţa studiind" "legătura dintre minte-trup şi
impactul gândurilor asupra materiei." Şi asta fac din 1986. Când eşti iniţiat în viaţă de un astfel de
eveniment, şi aduci schimbări radicale modului tău de a fi, când te întorci la viaţă, există momente
când nu te mai regăseşti în relaţiile cu prietenii. Nu mai aveam de ce să mă plâng. Eram fericit şi
mulţumit de viaţa mea. Dacă jucam golf cu prietenii şi ratam o lovitură ziceam: "Ce zi frumoasă !" Nu
voiam... Nu-mi venea să mă plâng de nimic. Îmi iubeam viaţa. Şi nu mai relaţionam cu ceilalţi la fel,
fiindcă traversasem râul. Aşadar, am vândut totul în San Diego şi m-am mutat în Cascadia. Am
început să-mi pun întrebări mai importante: cine sunt ? De ce sunt aici ? Care e scopul vieţii ? Ce se
întâmplă când murim ? E posibil să existe o forţă supremă dincolo de noi ? Care e aceasta ? Şi am
început să studiez şi să devin spiritual. Am început să studiez fizica cuantică, neuroştiinţa,
neuroplasticitatea şi epigenetica. Toate aceste ştiinţe luau în calcul posibilităţile. M-am preocupat de
cunoaştere. Citeam, studiam şi reflectam. După un timp, am început să mă gândesc, dacă şi altcineva
s-a mai vindecat spontan în urma unei afecţiuni. Am început să caut persoane care se tratau
convenţional sau neconvenţional şi fuseseră diagnosticate cu o boală gravă, iar starea lor nu se
schimbase sau se înrăutăţea. Voiam să ştiu ce au făcut ca să se însănătoşească. Am călătorit în 17 ţări
şi am discutat cu sute de oameni care se vindecaseră. Şi voiam să ştiu care era cauza din spatele
efectului. Fiindcă gândurile jucau un rol deosebit în asta, m-am întors şi am studiat neuroştiinţa.
Voiam să înţeleg ce este mintea. Atunci am început să scriu prima carte: "Antrenează-ţi creierul". Şi
unul dintre producătorii şi regizorii şi scenaristul filmului "What the bleep" m-a contactat şi mi-a
spus: "Ţi-am văzut cursul. Vreau să-ţi iau interviu pentru un film." M-a întrebat: "Vrei să vezi scenariul
?" Mi-a trimis scenariul, l-am citit, am tăiat totul cu roşu. "Nu e bine să spui asta, nu e ştiinţă, nu, nu."
Şi i-am lăsat tot felul de notiţe şi l-am trimis înapoi. M-am gândit că va avea ce face un timp. După o
săptămână, îl primesc iar. Ştiţi că înainte foloseam poşta, nu ? Am deschis plicul, l-am citit şi iar am
tăiat cu roşu. Şi am făcut asta de vreo trei-patru ori şi mi-am dat seama că e serios. În ziua în care am
filmat pentru "What the bleep", turnasem beton la fermă de dimineaţă şi după amiază eram citat la
Curtea Supremă pentru un pacient, eram martorul expert. Când m-am întors acasă, echipa de filmare
venise deja şi toată lumea era pregătită. Şi am vorbit mai mult cu echipa de filmare decât cu tipul
care punea întrebările, fiindcă ei aveau întrebări mai bune. Aşadar, am vorbit cu tipii ăştia timp de
şase-opt ore şi am uitat experienţa. După ceva timp, m-au sunat producătorii şi regizorii şi mi-au spus
că voi fi vedetă. Le tot spuneam că nu vreau, iar ei îmi repetau că voi fi vedetă. Aşadar, filmul a fost
lansat şi a devenit o senzaţie peste noapte. Mergeam în Sioux City în fiecare weekend unde vorbeam,
ca echipă, despre aceste principii şi concepte. Dar am fost foarte atent la două dintre întrebări. Aşa
cum v-am spus ieri, toţi voiau să ştie cum fac asta. Şi a doua întrebare era... Dacă personalitatea
creează o realitate personală şi pentru a crea o nouă realitate personală trebuie să-ţi schimbi
personalitatea, de ce e atât de greu să te schimbi ?

Vreau să vă arăt o parte din cercetările făcute pentru voi ca să vedeţi cât sunteţi de puternici. Am
adus instrumente sofisticate din Rusia cu care am măsurat energia din cameră. Şi am măsurat
câmpurile energetice din jurul corpurilor oamenilor. Am măsurat sistemul nervos vegetativ şi cum
acei centri energetici se aliniază şi vreau să vedeţi cercetările. Stingem lumina. Conceptul se numeşte
de la informare la transformare. Le oferim oamenilor informaţiile, iar ei le asimilează. Îi împingem
către experienţă şi va urma transformarea. Dacă măsurăm transformarea când îşi deschid inimile,
dintr-o dată avem mai multe informaţii pe care să le transmitem şi putem apropia distanţa dintre
cunoaştere şi experienţă. Ştiţi că aceleaşi gânduri duc către aceleaşi alegeri care duc către aceleaşi
comportamente. Aceleaşi comportamente creează aceleaşi experienţe, iar aceleaşi experienţe
produc aceleaşi sentimente şi emoţii. Şi aceleaşi sentimente stimulează aceleaşi gânduri, iar biologia
voastră nu se schimbă. Dar noile gânduri duc la noi alegeri care creează noi comportamente care duc
la noi experienţe, care dau naştere noilor sentimente şi emoţii care ar trebui să inspire noi gânduri,
iar asta se numeşte evoluţie. Aşadar, undele funcţionează coerent, ordonat, sau incoerent,
dezordonat. Un exemplu bun e un laser. Când laserul trimite un semnal, fasciculele sunt foarte
ordonate. Şi fiindcă sunt ordonate, semnalul este foarte clar. Acesta e un laser. Dacă priviţi lumina
din cameră, aceasta vine din tavan, se numeşte lumină incandescendă şi fasciculele de lumină emise
sunt foarte incoerente. Dacă trăim sub influenţa hormonilor de stres şi atenţia noastră ajunge către
toate aceste lucruri care au o reţea neurologică ataşată de ele, şeful, slujba, durerea, Facebookul,
Twitterul, telefonul mobil, etc. Şi dacă sunteţi atenţi la toate aceste lucruri şi hormonii de stres vă fac
să încercaţi să controlaţi aceste lucruri, diferitele compartimente ale creierului nu mai comunică între
ele şi creaţi o semnătură incoerentă pe o encefalogramă. Când nu vă mai concentraţi pe materie şi
obiecte, fiindcă atunci când sunteţi stresaţi, vă concentraţi doar pe obiecte, ei bine, când încetaţi să
faceţi asta, diferite compartimente ale creierului care nu mai comunicau unele cu celelalte încep să
se sincronizeze. Aşa cum spuneam azi, ce sincronizează creierul, conectează creierul. Dintr-o dată,
diferitele compartimente ale creierului funcţionează ca o comunitate mai mare şi vă simţiţi mult mai
spontan. Începeţi să vă iubiţi viaţa şi să aveţi încredere în univers. Vă simţiţi coerent. Există diferite
tipuri de unde cerebrale. Vi le amintiţi. Beta e frecvenţa rapidă. Neocortexul asimilează multe
informaţii. Pe măsură ce încetinim undele, asimilăm mai puţine informaţii din mediul extern. Auzim
lucrurile din mediul extern, dar nu mai suntem atenţi la ele şi neocortexul încetineşte. Pe frecvenţa
theta, puteţi vedea un ritm şi mai lent. Iar frecvenţa delta e pentru somn. Iar aceasta e frecvenţa
gamma, supraconştiinţa. Adică undele beta nu sunt bune ? Greşit. Trebuie să le folosim când suntem
atenţi în jurul nostru. Când începem să ne imaginăm sau învăţăm, trecem la undele alfa, ca lumea
interioară să devină mai reală decât cea exterioară şi facem asta toată ziua. Creierul ia pauză câteva
momente, face lumea interioară mult mai reală şi începeţi să organizaţi reţele pe baza modelelor,
imaginilor, amintirilor şi viselor pe care le creaţi. Coerenţa înseamnă ordine, iar incoerenţa înseamnă
boală. În meseria noastră spunem că toate bolile înseamnă reducerea frecvenţelor şi un mesaj
incoerent. Dacă veţi compara o semnătură coerentă cu una incoerentă, dacă veţi continua să creaţi
coerenţă, va alunga incoerenţa în cele din urmă, iar asta se numeşte vindecare. Ştim că emoţiile
elevate, precum iubirea, recunoştinţa, bucuria, au o frecvenţă mai rapidă decât emoţiile frecvenţelor
joase precum furia, ura, critica, teama, ruşinea, vina sau competitivitatea. Acestea sunt emoţii cu
frecvenţe joase. Şi cu cât e mai joasă frecvenţa, cu atât vă simţiţi mai mult ca materia şi mai puţin ca
energia. Cu cât e mai elevată emoţia, cu atât vă umpleţi de energie. Dacă avem 350-430 de oameni
într-o încăpere şi toţi îşi deschid inimile şi transmit o nouă semnătură şi îşi iubesc viaţa, ar trebui să
contribuie la cantitatea de energie din cameră. Şi ar trebui să putem măsura asta, fiindcă aceasta
există. Am adus un instrument sofisticat din Rusia. E de la catedra de fizică a universităţii din Sankt
Petersburg. Acest instrument se numeşte sputnik şi măsoară energia din cameră. Iată prima zi a
primului workshop pentru avansaţi. Asta s-a întâmplat a treia zi. I-am întrebat pe cercetători dacă au
văzut o schimbare de energie atât de mare în trei zile şi mi-au spus că niciodată. Acesta e al doilea
eveniment din Denver, Colorado, tot un workshop pentru avansaţi. Am început cu 0,5. Ce v-am spus
că se întâmplă a doua zi ? Energia scade. Aici se termină evenimentul, iar aici avem seara şi
dimineaţa. Puteţi vedea că energia a scăzut, fiindcă atrăgeau energie din câmp. Atrăgeau energia din
realitatea trăită pe baza trecutului, atrăgeau energie din cameră. Asta e a treia zi. Priviţi ce se
întâmplă. Uitaţi cum scade. Urcă din nou şi mai scade puţin. Aici se termină a treia zi. Aceasta e
ultima zi. Începem aici, erau la apogeu, fiindcă erau odihniţi. Dintr-o dată, scade şi creşte din nou. Iar
acesta e momentul când au apărut vorbitorii. Iată unde am început şi unde am terminat. Vedeţi
diferenţa ? Acesta e evenimentul din Cancun. Aici e miercuri seara. Aici e joi, prima zi. Priviţi vineri şi
sâmbătă. Diferenţa e uriaşă.

V-aţi familiarizat deja cu circuitul gândurilor şi sentimentelor. Dacă gândurile sunt limbajul creierului,
iar sentimentele sunt limbajul corpului, ceea ce gândiţi şi simţiţi creează o stare de spirit şi
transmiteţi acea semnătură electromagnetică în jurul corpului. Vă gândiţi că şeful nu e corect şi
activaţi o reţea de neuroni. Sunt prost plătit, activaţi o altă reţea de neuroni. Acestea sunt vocile din
mintea voastră. Nu sunt apreciat, muncesc prea mult. Şi când activaţi mai multe reţele în tandem,
produceţi o anumită minte, fiindcă mintea e creierul în acţiune. După ce neuronii lucrează în tandem,
se formează o reprezentare internă şi sunteţi atenţi la ea. Credeţi că imaginea din minte e reală. Când
gândul devine experienţa, creierul produce un hormon. Amigdala primeşte semnale, le transmite
hipotalamului care activează glanda pituitară şi transmiteţi un semnal neurochimic în corp, iar acel
semnal ajunge la glandele suprarenale. Când glandele suprarenale sunt activate, produceţi hormoni
corelaţi cu furia şi vă simţiţi furioşi. Când vă simţiţi furioşi, transmite o semnătură în câmp şi îi cereţi
forţei supreme motive de supărare. Dar să vi le aducă într-un mod care să vă surprindă să nu vă
îndoiţi că vin de la ea. Când vă simţiţi aşa, gândurile corespund sentimentelor. Şi veţi accepta şi veţi
crede acele gânduri de parcă sunte adevărate, fiindcă se aliniază perfect cu ceea ce simţiţi. Când se
întâmplă asta, creaţi o reprezentare internă sau o hologramă în creier, iar acea hologramă devine
imaginea care credeţi că vă reprezintă. Dintr-o dată, neurotransmiţătorii din creier care activează
neuronii încep să creeze neuropeptide în hipotalamus. Apoi, hipotalamusul produce aceste
neuropeptide care încep să transmită semnale corpului prin care activaţi hormonii, al treilea tip de
liant. De la neurotransmiţători, la neuropeptide, la hormoni. Şi acum, pompaţi adrenalină şi vă simţiţi
şi mai furioşi. Efectul hormonilor durează 90 de secunde, două minute. Există în jur de 1.300 de
hormoni diferiţi şi oamenii pot începe ciclul care se perpetuează la infinit. De fiecare dată când fac
asta, îşi dezechilibrează corpul prin gânduri. Oamenii fac asta ani de-a rândul. Continuând să facă
asta, epuizează acel al treilea centru. Acesta e liantul. Cuvântul "liant" înseamnă legătură. Există trei
tipuri de substanţe chimice care creează legături între receptori: neurotransmiţătorii care fac
legătura între hormoni, de regulă în neocortex. Neurotransmiţătorii influenţează neuropeptidele, iar
neuropeptidele influenţează centrii hormonali. Veţi afla mai multe despre asta mâine după
binecuvântarea centrilor energetici. Fiecare dintre aceşti centri hormonali primeşte peptide de la
creier. Dacă primii trei centri sunt legaţi de supravieţuire, sexualitate, acestea două vin la pachet,
fiindcă aşa creăm urmaşi. Digestia are legătură cu supravieţuirea, fiindcă aşa ne hrănim. Dar dacă
suprautilizăm aceşti centri, încep să se dezechilibreze. Am început să măsurăm centrii energetici ai
corpului. Aici e cineva care şi-a binecuvântat centrii energetici aşa cum veţi învăţa mâine şi iată ce se
întâmplă mai târziu. Am măsurat alinierea sistemelor hormonale şi am măsurat magnitudinea sau
mărimea centrilor energetici. Avem probleme cu adevărul aici. Trei zile mai târziu, câţi dintre voi
observă diferenţa ? I-am întrebat pe cercetători cum au reuşit asta. Mi-au spus că nu putem face asta
cu ajutorul conştientului. Conştientul se uneşte cu sistemul nervos vegetativ. Îşi programează
sistemul nervos vegetativ. Nu-i rău deloc, nu ? Priviţi. A făcut asta cu ajutorul unei singure meditaţii.
Citim de la stânga la dreapta, fiindcă ruşii fac asta uneori. A şasea chakra nici măcar nu e pe ecran, e
undeva aici. Asta e înainte, asta e după. Vedeţi diferenţa ? Asta e înainte, asta e după. Vedeţi
diferenţa ? Alinierea şi mărimea. Asta e înainte, asta e după. Aţi înţeles ? Înainte, după. Astea sunt
din Cancun. Priviţi mărimea acesteia. Priviţi schimbarea ! Acum citim de la stânga la dreapta iar. E o
singură meditaţie. Am măsurt energia din jurul corpului. După câteva zile, vedeţi că e mai multă
energie în jurul corpului ? E mai multă energie şi mai puţină materie. O altă persoană. Priviţi energia
din jurul corpului după câteva zile, vedeţi ? Sistemul ăsta grozav e folosit în Rusia când oamenii
urmează să se opereze pentru o boală gravă. Şi dacă nu văd suficientă energie în jurul corpului, nu
operează, fiindcă ştiu că persoana nu se va putea vindeca. L-am întrebat pe cercetător, cât durează
până vede astfel de schimbări ? Mi-a spus că trebuie să postească, să scape de stres, să devină
vegetarieni. Trebuie să bea multă apă, să doarmă mult câteva zile şi apar şi schimbările, deoarece
corpul lor se reface, se regenerează. A fost impresionat că am realizat asta în câteva zile. Priviţi:
înainte, după. Priviţi energia din jurul corpului. Mai multă energie, mai puţină materie. Aţi înţeles ?
Înainte, după. Vedeţi diferenţa ? Priviţi energia din jurul corpului. Vedeţi cum se amplifică ? Sunt mai
multe unde şi mai puţine particule, mai multă energie şi mai puţină materie. Am început să măsurăm
undele cerebrale. Cursanţii au purtat aceste căşti. Imaginaţi-vă problema de logistică în
monitorizarea a 450 de persoane sau 430 de persoane în cadrul unui test. Sunt experţi. Un curs rapid
în neuroştiinţă. Sunteţi pregătiţi ? Când vedeţi un creier roşu, asta înseamnă prea multă energie în
creier, da ? O linie roşie subţire înseamnă o deviere de la normalitate. Dacă vedeţi o linie mai groasă,
înseamnă două devieri, iar dacă linia e foarte groasă, acelea sunt trei devieri. Dacă privim creierul
aşa, putem spune că e activ, supra-stimulat. E surescitat. E ca şi când schimbă toate canalele în
acelaşi timp. Dacă vedeţi mult albastru în creier, aceasta e hipoactivitatea. Cu cât e mai groasă linia
albastră, cu atât e mai departe de normalitate. Persoana asta nu are prea multă energie în creier.
Diferite compartimente ale creierului nu comunică, fiindcă nu există energie. Deci albastru înseamnă
minim, iar roşu înseamnă maxim. Priviţi această persoană. E cineva care a venit la eveniment. Acesta
e lobul frontal şi acesta e restul creierului. Dacă lobul frontal e albastru, ce înseamnă asta ? E oprit,
nu ? Lobul frontal e şeful, directorul, conducătorul. Dacă lobul frontal e oprit, şeful e plecat să ia
masa. Şi dacă şeful e plecat, restul angajaţilor îşi fac de cap. Aşa arată anxietatea, fiindcă această
persoană nu are lobul frontal care controlează restul creierului, da ? După trei zile, dacă nu există
roşu sau albastru, totul e normal. Această persoană are un creier normal şi ce frumos arată dubla-
coordonare aici. Emisferele sunt sincronizate, ordonate, anxietatea a dispărut. Aici avem o persoană
cu boala Parkinson. Parkinson e o deficienţă de dopamină în creier. Când apare o deficienţă de
dopamină, neuronii motori nu pot comunica unul cu celălalt şi aşa apare paralizia spastică.
Persoanele cu Parkinson au un tremur involuntar, tremur motor, imposibilitate de a apuca ceva,
probleme cu mersul, mers şovăitor sau târât. Persoana aceasta a venit la eveniment şi după trei zile
de meditaţie aproape că avea un creier normal, iar tremurul s-a diminuat semnificativ cu 90%. Mai
facem un test numit encefalografie cantitativă. Sunteţi genii, da ? E foarte simplu. Zonele cu albastru
închis sunt trei devieri sub limită, zonele roşu închis sunt trei devieri pese limită. Roşul reprezintă
multă energie în creier, iar albastrul înseamnă că creierul e hipoactiv. Verdele e normal. Dacă vedeţi
ceva galben sau portocaliu, înclinaţi spre roşu. Dacă vedeţi bleu, albastru deschis, înclinaţi spre
albastru închis. Aţi înţeles, da ? Ce culoare e normală ? Verde. Aici avem un hertz, doi, trei, patru,
cinci hertzi. Măsurăm diferite tipuri de unde cerebrale la diferite ore. Aici avem unde delta, theta,
alfa şi beta. Mă urmăriţi ? Aceasta e persoana care avea Parkinson înainte de meditaţie. Când
ajungem la undele alfa şi undele beta, vedeţi că nu există suficientă energie pe frecvenţa alfa şi berta,
ceea ce înseamnă că nu învaţă prea mult, nu poate fi atentă, are probleme cu limbajul, nu-şi poate
controla corpul, fiindcă nu există energie în creier pentru asta, înţelegeţi ? După câteva zile de
meditaţie, ce vedeţi ? Vedeţi verdele ? Aici jos vedeţi anxietatea. Iar acest sentiment debutează chiar
înainte să înceapă tremurul. Mă urmăriţi ? Am rugat-o să continue să mediteze şi am vrut să o
scanăm în continuare. Acesta e creierul ei în mai, după evenimentul din februarie. Vedeţi că verdele
arată şi mai bine aici ? Anxietatea scade. Pe trei iunie, mama ei a murit, iar sora ei a făcut un accident
vascular săptămâna următoare. N-a mai făcut meditaţia, n-am mai acceptat efectul placebo. Nu şi-a
mai schimbat starea de spirit, iar stresul i-a făcut creierul să revină la vechile obiceiuri. Vedeţi
anxietatea de acolo ? Şi tremurul s-a întors. Nu mai are acelaşi creier pe care l-a avut la început.
Vedem că nu e la fel de mult albastru ca la început, dar anxietatea şi vigilenţa i-au readus tremurul.
Ştiţi ce i-am spus ? Nu-ţi face griji. Uită totul. Tocmai ţi-ai schimbat viaţa. Reapucă-te de meditaţii,
acceptă o nouă stare de spirit. A început să facă meditaţiile din nou şi vedeţi că roşul se reduce.
Priviţi cât verde ! Vedeţi diferenţa ? Se întoarce în iulie şi iată un creier normal. Şi peste 95% din
tremur a dispărut. Doamna asta nu mai are Parkinson. Şi s-a vindecat cu ajutorul gândului.
Acestea aparţin unui bărbat care a zburat prin parbrizul maşinii. Fiul lui conducea şi maşina a
derapat. S-au răsturnat, fiul a murit pe loc, iar el a zburat prin parbriz. S-a lovit la cap, iar acesta e un
traumatism cranio-cerebral. Ce vedeţi ? Creierul e hipoactiv, nu există energie. Diferite
compartimente ale creierului nu comunică între ele şi are aceleaşi probleme ca un bolnav de
Parkinson. Are dificultăţi de învăţare, dificultăţi de vorbire, nu se poate concentra şi nu-şi poate
controla corpul. După trei zile de meditaţie, ce vedeţi ? Mai puţin albastru, nu ? Acesta e creierul lui
pe electroencefalogramă. Priviţi cât albastru e în alfa şi beta. Asta înseamnă că nu se poate
concentra, nu e atent la lucrurile din jur, iar creierul lui e hipoactiv. După câteva zile de meditaţie,
observaţi cât verde ? Vreau să ştiţi că această persoană, la finalul workshopului pentru avansaţi, s-a
ridicat din scaunul cu rotile. Am fost impresionat de el şi vreau să ştiţi că nu hormonii i-au schimbat
corpul, ci energia. Şi energia e epifenomenul care a făcut conexiunile cu măduva spinării. După
eveniment, a făcut rafting cu familia lui pe râul Idaho. Acum, stă singur la masă. Tremurul involuntar
s-a atenuat. Uneori, după leziuni la măduva spinării poate apărea paralizia spastică. A fost redusă
semnificativ. Împinge greutăţi cu picioarele acum. Se târăşte şi s-a mai ridicat de câteva ori. Credeţi
că e fericit ? Când l-am cunoscut, nu-şi putea controla vezica, nu-şi putea controla scaunul şi nu-şi
putea mişca braţele. Acum, face exerciţii cu braţele şi îşi controlează aparatul excretor. Duce o viaţă
mai bună. Acesta e directorul unei companii din Phoenix, Arizona. E avocat. E mamă. Acestea sunt
gândurile intruzive. Vede multe imagini în mintea ei şi vorbeşte despre acestea. Şi când vorbiţi despre
ele, apar şi mai multe imagini. Iar ea crease o cantitate foarte mare de anxietate. Acesta e creierul ei
la finalul evenimentului. - Mai vedeţi roşu ? - Nu. Acesta e creierul ei când am început evenimentul.
După trei zile, priviţi cum a dispărut roşul. Anxietatea s-a redus. Priviţi electroencefalograma acum.
Iată creierul ei în aprilie. I-am spus să continue să mediteze. Mai vedeţi o urmă de roşu ? Arată
normal, nu ? Acestea sunt unde beta înalte. Au 20-30 de hertzi. Iar tot ce e roşu înseamnă foarte
multe unde beta înalte. - Mă urmăriţi ? - Da. Acesta e creierul ei pe 23 februarie. Ce e verde ? Priviţi
creierul ei pe opt aprilie. Credeţi că s-a schimbat ? E un grafic normal al frecvenţei cerebrale. Nu
intraţi în panică. E un grafic cu activitatea undelor cerebrale. Acesta e lobul frontal, acesta e lobul
parietal iar aceasta e lobul occipital. Iar această persoană activează în unde beta, vedeţi ? Şi fiecare
dintre aceste linii reprezintă unul dintre electrozii de pe casca purtată de cursanţi. Aceasta e o femeie
care avea fibrom uterin. Am ales-o neintenţionat. I-am spus: "Tu. Vino şi ia loc aici." Era prima
meditaţie a workshopului pentru avansaţi din Denver. Când am ales, era înspăimântată. Făcuse nişte
ochi mari şi i-am spus: "Haide, vino şi ia loc." Nu ştiam că are fibrom uterin. Şi nu ştiam că atunci când
menstrua pierdea doi litri de sânge. La workshopul pentru avansaţi, după ce terminăm meditaţia, ne
întindem întotdeauna ca sistemul nervos vegetativ să se recalibreze. Începuse să menstrueze cu o
seară înainte şi se temea că, dacă se întinde, va murdări covorul. Şi purta ceea ce trebuie ca să
prevină asta, dar s-a gândit că va păta covorul. Privim testul ei, facem asta doar de câteva minute şi,
dintr-o dată vedem asta în lobul ei frontal şi nu e normal. Vedeţi aplitudinea ? E în unde theta. Dintr-
o dată, vedem asta. Lobul ei frontal se află pe frecvenţa theta. Cu alte cuvinte, corpul ei a adormit, iar
ea e conştientă şi trează. Visează într-o stare de conştientă. Mă urmăriţi ? Priviţi creierul ei aici. Vi se
pare normal ? Nu. Asta e normal. Observaţi schimbarea ? După această experienţă, n-a mai avut
menstre atât de abundente şi fibroamele uterine s-au micşorat dramatic. Cu toţii ştim că nu se
micşorează. Toţi cursanţii care fac exerciţii, fiecare dintre ei... Am văzut acelaşi albastru în unde delta
de un hertz, iar asta e legătura noastră cu conştiinţa colectivă. Atunci iau legătura cu câmpul. Ştim că
se întâmpla la nesfârşit. Priviţi: în theta, are foarte multă energie, ceea ce înseamnă că trupul
doarme, dar orice se întâmplă în lobul frontal, creează o imagine în mintea ei care e atât de reală,
încât crede că e adevărată, da ? Priviţi cât roşu aici. Are multă energie. Încearcă să înţeleagă şi să
organizeze experienţa. Priviţi toată această energie care ajunge în creierul ei. Înţelegeţi ? M-am
reîntâlnit cu ea în Austrin, Texas şi s-a angajat, a slăbit 17 kg, mi-a spus că lucrează cu băieţi frumoşi şi
îşi iubeşte viaţa. Aici... Avem o doamnă minunată din Olanda. Nu vă lăsaţi derutaţi de albastru. E
prima zi a evenimentului. E diferenţa de fus orar. Acesta e creierul ei în timpul meditaţiei. Se
descurcă binişor, iar la finalul meditaţiei vedem asta. Vă pot spune că asta e multă energie în creier.
Unii dintre voi vor întreba: "De unde ştim că nu e anxietate ?" Fiindcă fiţi atenţi la amplitudinea
energiei din creierul ei. E de zece ori peste normă. Şi priviţi cât de coerentă e această energie.
Încearcă să înţeleagă experienţa. E momentul când transformă amintirile în amintiri pe termen lung.
Se întâmplă în hipocamp. Pentru cei care nu ştiu, hipocampul e aici. Şi hipocampul transmite un
semnal amigdalei şi începeţi să produceţi emoţii asociate amintirii. Acesta e creierul ei în februarie,
iar acesta e creierul ei în iulie. Acelaşi tipar. Are o cantitate uriaşă de energie în creier şi nivelul de
oxitocină era de 228 de ori peste normă. Îşi iubeşte viaţa. Priviţi-o în unde beta înalte. E multă
energie în creier. Vă amintiţi cum arăta activitatea cerebrală normală ? Această persoană trăieşte o
experienţă Kundalini. Întregul ei creier procesează o cantitate uriaşă de energie. Ştiţi ce mi-a spus
doamna asta ? "Încă o experienţă ca asta şi n-am nevoie de un soţ." Creierul ei are orgasm. Aici e pe
frecvenţa delta. Asta se întâmplă în lobul frontal. Are multe experienţe vizuale. Cu alte cuvinte, vede
imagini în creier. Creierul ei procesează o serie de imagini. Şi priviţi cum, în câteva minute, o cantitate
mare de energie începe să apară. Energia se mişcă în creier. Vedeţi roşul ? Urmăriţi la final. La fel ca
un orgasm, se întâmplă în valuri. Asta se întâmplă când Kundalini începe să se mişte. Iată ! Are o zi
bună. Aţi înţeles ? Aceasta e o persoană pe care am scanat-o recent. Vedeţi o schimbare în undele
alfa. De multe ori observăm schimbări ca aceasta. Priviţi această amplitudine. Uitaţi-vă şi aici. E
psihoterapeut. E a doua generaţie de supravieţuitori ai Holocaustului. A îndurat multă durere şi
suferinţă în viaţa lui. N-a depăşit-o niciodată. Experienţa lui internă depăşea orice experienţă externă.
Într-o secundă, a simţit că această energie îl consumă şi a iertat întreaga rasă umană, aşa s-a
exprimat, şi s-a lăsat cuprins de această frecvenţă. Şi nu mai e la fel ca înainte.

Aceasta e o analiză timp-frecvenţă. Nu trebuie să reţineţi denumirea. Când vedem amplitudini de

energie în creier care sunt foarte mari, căutăm alte metode de măsurare. Începem să măsurăm
energia în funcţie de timp şi frecvenţă. Acest tip de energie evoluează în timp şi spunem că media
acestei evoluţii e undeva între 10-60 de microvolţi de energie la pătrat. Asta e o undă cerebrală
normală. Şi 10-60 de microvolţi de energie în creier reprezintă normalul. Fiţi atenţi. Când creierul
activează o reţea neuronală, pentru ca neuronii să depolarizeze se produce o schimbare electrică
pentru care e nevoie de 40 de milivolţi la pătrat. Deci între 10-60 e media normală, fiindcă 40 e, de
regulă, mijlocul. Deci 10-60 sunt limitele normale pentru energia din creier. Iată un tip care a început
meditaţia de două secunde Vi se pare normal ? Apare un eveniment intern şi priviţi toată această
coerenţă, priviţi ce unde ordonate emite. Ştim că se va întâmpla ceva. După două secunde, am
măsurat 86 de microvolţi de energie la pătrat. Părăseşte sfera normalului. După 40 de secunde, apare
un alt eveniment intern, iar acel eveniment intern i se pare real. Şi priviţi ce coerenţă minunată.
Acum se află la 3.185 de microvolţi de energie la pătrat şi puteţi vedea asta pe ecran. Apoi, ajunge
din nou la aceste amplitudini ridicate, un alt eveniment, iar creierul nu mai revine la normal. Intră pe
frecvenţa gamma, ceea ce înseamnă că e supraconştient. Creierul lui se recalibrează. Scade la 276
microvolţi de energie la pătrat, apoi, creşte din nou şi atinge un nou nivel ridicat, iar creierul iese din
grafice pe anumite zone şi se recalibrează. Măsurăm asta, se întoarce la 3.000 microvolţi de energie
la pătrat. Urmează un alt eveniment la fel ca ultimul. Iar acest eveniment intern e mai real decât
lumea exterioară. Creierul lui urmăreşte acest eveniment şi ajunge la 2.216 microvolţi. O luăm de la
capăt, apare din nou frecvenţa gamma şi energia scade din nou, iar creierul se recalibrează. Şi o luăm
de la capăt. Atinge o energie elevată. Energia creşte din nou şi se recalibrează. Creierul lui atinge din
nou 2.000 microvolţi de energie la pătrat. Cum măsurăm asta ? Are magnitudinea unei furtuni de
zăpadă. Trăieşte o experienţă internă şi senzorială deplină fără simţurile lui. Nu el face asta cu
creierul lui, ci i se întâmplă. Înţelegeţi ? Nu veţi vedea niciodată astfel de unde cerebrale la
măsurătorile obişnuite. El avea o zi bună. Priviţi câtă coerenţă ! Aceasta e o modulaţie liniară. E
organizată şi grozavă. Nu uitaţi, 10-50 microvolţi de energie la pătrat e o cantitate normală. Priviţi-o
pe doamna asta. De multe ori vedem o oscilaţie în această zonă a creierului. Îi spunem "atracţii
viitoare". Când o vedem, ştim că va urma ceva uimitor. Activitatea cerebrală se amplifică după 3
minute şi 27 de secunde. După şase minute şi 23 de secunde, vedem tiparele coerente. După şase
minute şi 44 de secunde, apare evenimentul interior şi undele cerebrale se schimbă. Observaţi aceste
amplitudini ? După şase minute şi 50 de secunde, vedeţi cum se acumulează. Da ? Dacă am măsura
totul, ajunge la 1.181 microvolţi de energie la pătrat. Suntem la şase minute şi 55 de secunde. Priviţi
amplitudinea aceasta. Credeţi că e mare ? Trăieşte un eveniment interior. Dacă măsurăm, e la
149.000 de microvolţi de energie la pătrat în creier. După şapte minute şi patru secunde, undele îşi
măresc frecvenţa La şapte minute şi nouă secunde trăieşte un moment profund. Acum a atins
583.000 de microvolţi de energie la pătrat în creier. Care e limita normală ? De la zece la 60. După
şapte minute şi 33 de secunde, măsurăm din nou. Sistemul nervos trebuie să se recalibreze. Scade la
283.866 de microvolţi de energie la pătrat. Ce e asta ? Nu uitaţi cum arată undele normale. Am
măsurat că s-a reîntors la jumătate de milion de microvolţi de energie la pătrat. După nouă minute şi
cinci secunde, trece printr-un alt eveniment interior. Şi acum atinge 658.000 de microvolţi de energie
la pătrat. E de 26.000 de ori peste limita normală. Dar încă trăieşte experienţa şi atinge un milion de
microvolţi de energie la pătrat. Această femeie... Vă spun povestea ei rapid. Logodnicul ei era asasin
plătit, ca în forţele de elită din armata SUA. Un tip din Puerto Rico. Făcea parte din forţele de elită şi
omorâse foarte mulţi oameni şi suferea de stres posttraumatic. În ultimele zile în armată, alerga prin
deşert şi un proiectil a aterizat lângă el şi l-a aruncat cam 30 m în aer. Şi a avut multe probleme cu
partea stângă a corpului. Nu putea să-şi ridice mâna. Citiseră ce-a de-a doua carte scrisă de mine şi
locuiau la vreo 15 km de biroul meu. Au venit la mine şi am început să lucrez cu el. Acum, şi-a
recuperat complet funcţiile pe partea stângă a corpului. Şi îi merge bine. Ea a venit la un workshop
progresiv organizat în Los Angeles şi la un workshop pentru avansaţi. E în mijlocul meditaţiei şi
începem să observăm aceste amplitudini în creierul ei. După meditaţie, mă întorc în cameră, iar ea
plângea de bucurie. Am întrebat-o ce s-a întâmplat. Mi-a spus: "N-o să-ţi vină să crezi." I-am spus:
"Încearcă-mă." Mi-a spus: "Vreau să ştii că toţi oamenii" "pe care i-a ucis logodnicul meu au apărut în
timpul meditaţiei" "şi erau confuzi, unii nu ştiau că au murit." "Unii nu ştiau unde să se ducă, iar eu i-
am ajutat." Unul câte unul. "Când am terminat, mi-am întors spatele o clipă," "şi erau zeci de fiinţe
care-mi cereau ajutorul." Am sunat-o acum câteva zile ca să văd ce mai face şi mi-a spus că se mută
din Washington în Colorado. Asta a fost duminica trecută. Venea la biroul nostru, la clinică, pentru
tratament înainte să plece. Eram la muncă în acea zi şi i-am spus că vreau să-i arăt ceva, dar vreau să
o întreb şi câte ceva. Aceasta e doamna care, acum, îi vede mereu, cu ochii deschişi. De ce îi vede
mereu ? Fiindcă a avut o experienţă atât de profundă, încât intensitatea şi energia acelei experienţe
i-au schimbat creierul şi i-au condiţionat corpul la nivel emoţional. Acum percepe ceea ce oricum
există dintotdeauna, dar nu avea abilităţile necesare ca să perceapă asta. Mă urmăriţi ? Şi e artistă, a
picatat ceva pentru mine şi mi-a trimis pe iPhone cum sunt acele fiinţe şi cum arată. Profund. Iată
unde a început. La 1.000 de microvolţi, apoi, a atins 115. Mai târziu, a atins 149, apoi 583. E multă
energie pe care creierul o procesează. Sistemul nervos ia o pauză şi se recalibrează, apoi călătoreşte
de la jumătate de milion la la 658.000, apoi la un milion de microvolţi de energie în creierul ei. De
unde ştiu că a fost o experienţă calmantă şi minunată ? Ştim că atunci când trecem printr-o
experienţă interioară care devine mai reală decât orice experienţă trecută, acea experienţă poartă o
amplitudine de energie mai mare decât programele din creierul nostru şi decât convingerile noastre
emoţionale. Acesta e momentul când biologia noastră se schimbă, fiindcă experienţa îmbogăţeşte
circuitele şi produce noi emoţii. Şi dacă avem un milion de microvolţi de energie la pătrat şi suntem
profund mişcaţi de experienţă, vom trece din trecut în prezent. Vă amintiţi de doamna care avea
cancer şi soţul ei s-a sinucis. A fost o experienţă profundă, nu ? Aici a început ca persoană normală
după acea experienţă. Experienţa organizează circuitele neurologice şi transmite semnale emoţionale
şi hormonale corpului. În mare parte din timp, trăia în trecut. Nu mai e aceeaşi persoană. Aşadar,
convingerile despre noi şi vieţile noastre sunt create din experienţele trecute. Gândurile, la nivel
neurologic şi sentimentele, la nivel hormonal, pe care le acceptăm în biologia amintirilor trecute
devin, în cele din urmă, starea noastră de spirit. Cum ne schimbăm după un astfel de eveniment ?
Dacă evenimentul interior are o amplitudine mai mare decât experienţa trecută şi în momentul când
se întâmplă, când experienţa internă depăşeşte experienţa trecută, sunteţi schimbaţi la nivel
biologic, atunci, trecutul nu mai există. Înţelegeţi ? Am avut persoane care s-au schimbat după o
singură meditaţie şi când trecutul nu mai există, boala sau afecţiunea lor se schimbă, mai exact, devin
cu totul alte persoane.

Ştim că acea persoană avea o experienţă minunată, fiindcă măsuram coerenţa inimii. Atunci când am
măsurat-o, aceasta e inima ei în meditaţie, aceasta e iubirea, recunoştinţa, se întoarce la iubire.
Fiecare dintre pătrăţele reprezintă cinci secunde. Timp de o oră, se află într-o stare de beatitudine, o
oră şi 15-20 de minute, apoi, meditaţia a continuat pe o perioadă mai lungă de timp şi, timp de o oră
simte din nou iubirea, priviţi. Iubeşte experienţa, nu e stresată sau anxioasă, nu e frustrată sau
nerăbdătoare, inima e complet coerentă. Simte foarte multă iubire în timpul experienţei. Şi cu o
cantitate mare de energie şi o inimă perfect autonomă, e absorbită de moment şi îşi programează
sistemul nervos vegetativ. Priviţi această persoană. Vi se pare că e coerentă ? Aici puteţi vedea o
coerenţă superbă. Cinci, zece, 15, 20, 25, 30, 35, 40, 45. Cincizeci şi cinci de minute de coerenţă.
Începe următoarea meditaţie, în jur de 45-50 de minute de coerenţă. Asta e ziua următoare. Priviţi
coerenţa ! Oare devine o deprindere ? Vedeţi cât e de ordonat ? Am vorbit cu ea şi am întrebat-o ce
face. Asta e seara, după terminarea evenimentului. Mi-a spus că s-a întors în cameră, s-a aşezat pe
pat şi a fost curprinsă de un sentiment de iubire faţă de sine şi faţă de viaţă. Timp de o oră, inima ei e
perfect coerentă. Vedeţi ? Are o scăpare, se întoarce la coerenţă şi ce urmează ? Adoarme. Nu-i rău
să încheiaţi ziua aşa. Cred că toţi suntem conectaţi de un câmp invizibil şi dacă ne deschidem inimile
şi începem să simţim recunoştinţă, dacă mai mulţi dintre noi am face asta, ar trebui să vedem
aceleaşi efecte şi la alţii. Am rugat pe cineva să atingă recunoştinţa într-o anumită meditaţie, la un
anumit moment al zilei, la o anumită oră şi o altă persoană a activat aceeaşi stare emoţională în
acelaşi timp, în aceeaşi zi, în timpul aceleiaşi meditaţii. Iată o altă persoană din cadrul aceleiaşi
meditaţii care simte recunoştinţa în acelaşi timp. Iată o altă persoană a cărui inimă a atins coerenţa
automat în acelaşi timp, în aceeaşi zi, în aceeaşi meditaţie. Iată o altă persoană în cadrul aceleiaşi
meditaţii, la aceeaşi oră, atinge coerenţa inimii. Iată o persoană cu o inimă bolnavă. Priviţi ce se
întâmplă. A reuşit să-şi regleze ritmul cardiac ? Priviţi aici ! E o altă persoană cu probleme cardiace.
Priviţi ce se întâmplă când îşi deschide inima. O altă persoană, foarte puţin, dar vizibil. Îşi schimbă
starea. Înţelegeţi ? Şi dacă tot exersăm, ar trebui să devină o deprindere, nu ?