CURS BANCAR

DEFINIŢIE

Dreptul bancar este ramura de drept ce cuprinde normele juridice care reglementeazǎ
activitǎţile, respectiv operaţiunile bancare şi comercianţii care sǎvârşesc aceste operaţiuni –
societǎţile comerciale bancare.
Dreptul bancar intrǎ în categoria ramurilor de drept privat bazându-ne pe caracterul
acestora, în sensul cǎ în materie bancarǎ ca şi în cea comercialǎ subiectele se aflǎ într-un raport
de egalitate( ca orice comerciant) cu precizarea cǎ acest raport dobândeşte valenţe specifice în
condiţiile în care banca centralǎ a statului exercitǎ asupra activitǎţilor bancare o activitate de
autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţialǎ conform art.2 lit.b din Legea 312/ 2004
privind Statutul BNR.

Corelaţia dreptului bancar cu alte ramuri de drept

Putem analiza aceastǎ legǎturǎ prin prisma a douǎ categorii de relaţii sociale:
A. Corelaţia dreptului bancar cu dreptul comercial
Dreptul bancar se aflǎ într-o relaţie specialǎ cu dreptul comercial ca ramurǎ din care s-au
desprins la un moment dat normele dreptului bancar. Aşa cum dreptul civil este dreptul comun
faţǎ de dreptul comercial, dreptul comercial este dreptul comun pentru dreptul bancar:
a) normele cu caracter general se regǎsesc în conţinutul dreptului comercial;
b) subiectele dreptului bancar se aflǎ în raporturi patrimoniale bazate pe egalitatea juridicǎ a
pǎrţilor;
c) societǎţile comerciale bancare reprezintǎ o categorie de comercianţi cu un statut aparte ce
îmbracǎ una din formele juridice legale şi anume societatea pe acţiuni;
d) normele dreptului bancar se completeazǎ cu dispoziţiile dreptului comercial şi ale legilor
comerciale speciale;
Astfel aşa cum dreptul comercial este un drept special faţǎ de dreptul civil, dreptul bancar are
caracterul unei ramuri de drept speciale faţǎ de dreptul comercial.
e) in timp ce subiectele de drept comercial sunt reprezentate de toate categoriile de
comercianti, dreptul bancar, studiaza numai modul de construire, functionare a soc.com.
bancare

B. Corelaţia dreptului bancar cu alte ramuri de drept

1) cu dreptul procesual civil
Norme cu caracter de drept material sunt cuprinse în legi speciale aplicabile si domeniului
bancar: legea cambiei şi biletului la ordin, legea cecului. Faţǎ de normele Codului procesual
civil acestea au un caracter derogatoriu: astfel acţiunile cu caracter bancar sunt supuse
normelor procesuale cuprinse în Codul comercial român, iar în absenţǎ, normelor Codului
procesual civil. La acestea se adaugǎ normele speciale ale Bǎncii Naţionale a României sau
cele cuprinse în Legea privind activitatea bancarǎ referitoare la contractele bancare ce au titlu
executoriu.
2) cu dreptul comerţului internaţional
Ambele ramuri reglementeazǎ raporturi patrimoniale. Elementul de extraneitate ce
caracterizeazǎ raporturile de dreptul comerţului internaţional este prezent şi în domeniul
relaţiilor bancare în contextul reglementǎrilor legale privind constituirea filialelor, sucursalelor,
reprezentanţelor bǎncilor strǎine în România sau ale bǎncilor româneşti în alte state.
Reglementǎrile dreptului comerţului internaţional au rolul de norme generale în raport cu
normele dreptului bancar.
Exemplu: Legea privind activitǎţile bancare prevede în art.21, 22 cǎ instituţiile de credit strǎine
pot desfǎşura activitǎţi în România prin sucursalele sale ale cǎror înfiinţare şi funcţionare sunt
supuse autoritǎţii BNR.
Instituţiile de credit strǎine au obligaţia sǎ notifice BNR deschiderea de reprezentanţe în
România în conformitate cu reglementǎrile date de aceasta.
În plus BNR, conform art.3 din Statut colaboreazǎ cu autoritǎţile din strǎinǎtate pentru
furnizarea de informaţii, adoptarea de mǎsuri corespunzǎtoare pentru îndeplinirea
angajamentelor rezultate din acorduri, tratate, convenţii la care România este parte.
Element de extraneitate este un criteriu conform cǎruia nu ne aflǎm într-un raport juridic intern
ci în unul internaţional( extern) cum ar fi marfa, cǎlǎtorii, bagajele ce tranziteazǎ cel puţin o
frontierǎ sau subiectele cu domiciliu sau sediu aflate în state diferite.

3) cu dreptul administrativ
Chiar dacǎ activitatea comercialǎ are un caracter privat statul intervine pentru asigurarea bunei
desfǎşurǎri a acesteia. Astfel ia mǎsuri pentru crearea şi reglementarea unor instituţii necesare
desfǎşurǎrii activitǎţii comerciale şi implicit bancare cum ar fi: Bursele de valori, Camerele de
Comerţ şi industrie, Registrul Comerţului, Registrul bancar etc.
Implicarea Bǎncii Naţionale în domeniul autorizǎrii, reglementǎrii şi supravegherii
prudenţiale(ca bancǎ a statului) în calitate de instituţie publicǎ independentǎ cu atribuţii
administrative este un argument în plus cu privire la corelaţia cadrului legal al desfǎşurǎrii
activitǎţii bancare cu autoritǎţile administrative( Banca Naţionalǎ a renunţat la funcţiile sale
comerciale începând cu 1991 revenind iniţial autoritate administrativǎ autonomǎ, iar
actualmente instituţie publicǎ independentǎ).

4) cu dreptul financiar
Reglementǎrile financiar – fiscale au o importanţǎ deosebitǎ pentru desfǎşurarea activitǎţii
bancare. Respectarea lor este obligatorie pentru comercianţii bancari, în caz contrar fiind
posibilǎ aplicarea de sancţiuni. Pe de altǎ parte specificul obiectului de activitate al
comerciantului bancar a determinat legiuitorul sǎ adopte reglementǎri speciale cu caracter
financiar – bancar aplicabile exclusiv domeniului bancar: contituirea provizioanelor de risc,
reglementǎri privind limitarea riscului, constituirea rezervelor obligatorii.

5) cu dreptul penal
Rolul deosebit al comerciantului bancar in rândul comercianţilor a impus apariţia
reglementǎrilor cu caracter special şi în acest domeniu. Pe lângǎ cele cu caracter general:
sancţionarea faptelor privind constituirea şi funcţionarea societǎţilor comerciale, nerespectarea
dispoziţiilor privind Legea Registrului Comerţului, ale Legii concurenţei; vom întâlni şi norme
speciale referitoare la interzicerea atragerii de depozite si acordarea de credite, utilizarea
denumirii de bancǎ, desfǎşurarea de activitǎţi în România de cǎtre instituţii de credit strǎine
fǎrǎ autorizarea BNR, deschiderea de conturi bancare sub nume fictive, spǎlarea de bani etc.
Toate fiind infracţiuni speciale prevǎzute de Legea privind activitatea bancarǎ în capitolul I
secţiunea 3.

Reglementari cu caracter general:

- sanctionarea faptelor privind constituirea si functionarea societatilor comerciale.
- nerespectarea dispozitiilor privind legea registrului comertului, legea concurentei, legea
privind combaterea concurentei.

Reglementari cu caracter special:

- interzicerea utilizarii denumirii de banca
- desfasurarea de activitati in Romania de catre institutii de credit straine fara autorizarea BNR
- interzicerea atragerii de depozite si a acordarii de credite fara autorizarea BNR.
Acestea sunt infracriuni speciale cuprinse in capitolul I sectiunea III interdictii din Legea
privind activitatea bancara.

MONEDA SI BǍNCILE - APARIŢIA MONEDEI

Prin intermediul monedei se face orice platǎ indiferent de calitatea de subiect de drept şi
indiferent de categoria de mǎrfuri, servicii sau lucrǎri executate( toate formele de moneda – de
la cea materialǎ panǎ la cea electronicǎ). Apariţia monedei a fost studiatǎ de-a lungul timpului
existând opinii diferite în funcţie de perioada studiatǎ, de gradul de informare al autorilor sau
poziţia în societate. Apariţia monedei e legatǎ în unanimitate de producţia de mǎrfuri apǎrutǎ în
perioada destrǎmǎrii comunei primitive. Dezvoltarea producţiei de mǎrfuri a determinat
necesitatea apariţiei schimbului prin intermediul cǎruia se puteau obţine mǎrfurile de care
oamenii aveau nevoie.
Dezvoltarea forţelor de producţie şi perfecţionarea schimbului au dus la separarea spontanǎ a
unei mǎrfi speciale cu caracter de echivalent general şi instrument de schimb.
Prima formǎ de schimb a fost trocul; era un schimb direct ce nu necesita moneda. Se
schimbau bunuri contra bunuri, marfǎ contra marfǎ. Atragerea în sfera schimbului a unei
cantitǎţi tot mai mare de mǎrfuri a dus la separarea spontanǎ a monedei ca marfǎ cu care
producǎtorii îşi procurau cele necesare.
Ca proces îndelungat apariţia monedei este marcat de faptul cǎ rol de echivalent general nu l-a
îndeplinit aceeaşi marfǎ şi marfa nu a pǎstrat acest rol timp îndelungat, este cazul animalelor
care au rol de echivalent general pentru prima datǎ.
Condiţii pentru ca o marfǎ sǎ aibǎ rol de echivalent general:
1. sǎ fie general acceptatǎ;
2. sǎ fie relativ rarǎ;
3. sǎ nu fie consumabilǎ şi sǎ nu se altereze în timp;
4. sǎ fie divizibilǎ;
5. sǎ poatǎ fi tezaurizatǎ;
6. sǎ aibǎ valoare de întrebuinţare cât mai micǎ;
 De la marfa iniţialǎ – animalele – s-au trecut la metale, apoi la metalele preţioase( aurul,
însǎ abia la sfârşitul secolului al IX – lea a cucerit rolul de instrument monetar universal).
Instrumentele monetare au circulat iniţial sub formǎ de lingouri şi apoi de monedǎ. Primele
monede de aur au fost bǎtute în Libia în timpul regelui Cresus, 560 – 565 î.e.n. Primele
monede au fost create în China sub forma bancnotelor de hârtie în secolul al X – lea e.n.
Primele bǎnci au fost înfiinţate în Europa: banca din Amsterdam 1609 şi cea din Hamburg
1619.
Denumirea de monedǎ provine de la numele zeiţei romane Moneta cǎreia i se închinase un
templu, iar statul roman instaleazǎ aici primele ateliere de batere a semnelor monetare.
Termenul de bani provine de la monedele de argint bǎtute de Bani sau conducǎtorii români sau
slavoni din Valahia.
Odata cu momentul in care statul a preluat puterea suverana, vorbim si de aparitia monedei. O
prima opinie, considera ca banii au aparut odata cu schimbul intr-un anumit tip de comunitate
umana. Moneda a fost o a 3 a marfa care mijlocea, intermedia schimbul. In comuna primitiva
nu se vorbeste de moneda. In economiile evoluate apare un etalon de valoar, un instrument de
evaluare a bunurilor, moneda etalon de schimb este prima forma de moneda. O alta opinie
considera ca e mijloc de diferentiere social. Se considera astfel ca aparitia e determinata de
cauze sociale si nu economice datorita diferentierii sociale a membrilor comunitatii. Indivizii
se diferentiau intre ei prin bratari, inele, cochilii, ca insemne ale rangului social, a.i. podoaba
reprezinta o insigna aristocrabila de la care s-a ajuns la moneda comerciala.
O alta opinie considera ca moneda are o origine religioasa, a.i. animalele aduse ca ofranda
divinitatii pentru a se putea primi ceva in schimb, reprezinta o prima operatiune comerciala.
Mai tarziu animalele au devenit un simbol si au fost reprezentate pe pamant, lemn, piatra,
metal, reproducerile fiind utilizate de preoti pentru achizitionarea de bunuri.
O alta ipoteza e cea potrivit careia omul pentru a supravietui si-a constituit rezerve, avere,
bunurile ce alcatuiesc averea devin instrument monetar pentru plata unor despagubiri sau
recompense, iar din avere se desprinde metalul pretios, deci bunurile din patrimoniu devin
mijloace de plata.
O alta ipoteza e cea social economica considerata cea mai complexa, conform careia monedele
au aparut datorita a 2 factori:
1. dezvoltarea productiei, muncii, a obiectului muncii si a mijloacelor de munca, precum si
odata cu aparitia diviziunii muncii, desprinderea mestesugurilor de agricultori.
2. schimbul- moneda aparand in procesul dezvoltarii productiei de marfuri ca marfa speciala.
 TEORII PRIVIND APARIŢIA MONEDEI

Momentul apariţiei monedei este legat de perioada în care statul ca putere politicǎ suveranǎ
preia controlul şi confecţioneazǎ monede( secolul VIII – VII î.e.n.) dupǎ majoritatea opiniilor.
1. Prima teorie se referǎ la monedǎ ca mijlocitor al schimbului
La început moneda a funcţionat ca cea de-a treia marfǎ intercalatǎ în actul de schimb. Ea a fost
adoptatǎ prin consens general expres sau tacit de un anumit tip de comunitate umanǎ.
Apariţia acestei noi etape în evoluţia monedei s-a datorat dificultǎţilor în schimburile datorate
diversificǎrii mǎrfurilor. Istoria economicǎ reţine douǎ etape despǎrţite de momentul monedǎ:
a) economia primitivǎ
b) economia evoluatǎ caracterizatǎ prin apariţiei monedei – aici omenirea a avut nevoie de un
instrument de evaluare a bunurilor ce se numeşte etalon de valoare.
Moneda etalon e preexistentǎ monedei etalon de schimb.

2. Teoria ce se referǎ la monedǎ ca un mijloc de diferenţiere socialǎ

Apariţia monedei ar fi determinatǎ de cauze sociale şi nu economice, iar diferenţierea socialǎ a
membrilor societǎţii era datǎ de mijloacele prin care un membru se individualiza.
Aceste însemne determinau rangul social reprezentând o “insignǎ aristocraticǎ, iar de la aceste
însemne sociale ce serveau la împodobire s-a ajuns la moneda comercialǎ.

3. Teoria ce susţinea cǎ moneda ar avea origine religioasǎ

Conform descrierilor antice( ale lui Homer) animalul din turmǎ ar fi servit ca mǎsurǎ a valorii
celorlalte bunuri. Animalele au reprezentat o ofrandǎ adusǎ divinitǎţii pentru a primi ceva în
schimb. Actul sacrificiului ar fi reprezentat o operaţiune comercialǎ.
Mai târziu animalul a fost înlocuit cu un simbol sacrificând doar imaginea acestuia reprodusǎ
pe pǎmânt, pe piatrǎ, lemn, metal. Deţinǎtorii acestor reproduceri – preoţii – le-au utilizat
pentru a achiziţiona bunuri.

4. Ipoteza patrimonialǎ
Instinctul de conservare a determinat omul sǎ-şi facǎ reserve, sǎ-şi constituie o avere. Bunurile
din avere devin instrumente monetare pentru plata unor despǎgubiri sau recompense. S-a fǎcut
o selecţie astfel încât nu toate bunurile au fost folosite ca instrumente de schimb sau evaluare ci
numai cele din metal preţios; astfel bunurile din patrimoniu devin unitate de cont şi mijloace de
platǎ.
5. Ipoteza social – economicǎ este cea mai completǎ, conform cǎreia apariţia
monedei a fost determinatǎ de doi factori:
1) producţia alcǎtuitǎ din muncǎ, obiectul muncii şi mijloacele de muncǎ, producţie
determinatǎ de diviziunea socialǎ a muncii: producţia de mǎrfuri fiind determinatǎ de
desprinderea de agricultori a meşteşugarilor şi a negustorilor de meşteşugari;
2) schimbul – moneda a apǎrut în procesul dezvoltǎrii producţiei de mǎrfuri ca marfǎ specialǎ
 FUNCŢIILE BǍNCILOR

Acestea se referǎ la evoluţia şi exercitarea funcţiilor bancare.

I. Evoluţia funcţiilor bǎncilor
1. Funcţii evidente – acestea au evoluat în douǎ etape:
a) de la funcţia de agent de schimb la bancher care acordǎ credit;
b) de la funcţia de bancher la funcţia de financiar care îşi asumǎ un rol esenţial în iniţierea şi
finanţarea afacerilor;

2. Funcţiile implicite care au evoluat în douǎ etape:

a) de la funcţia de organizator la funcţia de compensator
Banca aflatǎ la intersecţia circuitului monetar este un punct de trecere obligatoriu pentru toate
plǎţile dintre comercianţi; ea compenseazǎ în spaţiu activele monetare şi în timp ofertele şi
cererile de fonduri.
b) de la funcţia de compensator la funcţia de creator
Banca creeazǎ monedǎ adiţionalǎ oferind celor care solicitǎ mai mult decât ar putea sǎ ofere ca
urmare a depozitelor existente şi de asemenea creeazǎ afaceri care stimuleazǎ direct activitatea
economicǎ.

II. Exercitarea funcţiilor bǎncilor

1. Funcţia compensatoare în spaţiu
Bǎncile compenseazǎ creanţe prin organizarea plǎţilor între comercianţi prin transfer de
fonduri şi prin viramente între conturi. Bǎncile colecteazǎ resurse în depozite bancare fie sub
forma depozitelor la vedere( când titularul poate efectua retragerea fǎrǎ preaviz) sau prin
depozite la termen când depozitele sunt blocate pe o duratǎ determinatǎ.

Din depozitele la vedere banca executǎ transferul de fonduri prin:

a) mijloace tradiţionale: cecuri, cambii, bilete la ordin şi viramente
b) tehnici moderne: carduri bancare sau transfer electronic de fonduri
În domeniul relaţiilor economice internaţionale banca efectueazǎ operaţiuni de schimb valutar
sau transfer de fonduri cu platǎ imediatǎ ori cu platǎ la termen.

2. Funcţia compensatoare în timp

Banca finanţeazǎ atât producǎtorii cât şi consumatorii. Unii comercianţi produc mai mult decât
consumǎ rezultând astfel un surplus evidenţiat în capacitatea de finanţare. Alţi comercianţi
produc mai puţin decât consumǎ evidenţiindu-se astfel o cerere de finanţare. Astfel banca îşi
exercitǎ vocaţia compensatoare în timp. Decalajele între venituri şi cheltuieli pot apǎrea la
douǎ nivele:
a) la caseria comerciantului între încasǎrile zilnice şi plǎţile lunare sau în bugetul familial,
banca le compenseazǎ în timp
b) la nivelul ciclului de producţie sau distribuţie al unui comerciant: la sfârşitul unei
perioade( 12 luni) care cuprinde mai multe cicluri capacitatea de finanţare se echilibreazǎ cu
cererile de finanţare, dar pe parcursul perioadei compensarea este misiunea bǎncilor.
Pe plan internaţional naţiunile sunt într-o situaţie asemǎnǎtoare comercianţilor interni, unele
degajǎ capacitate de finanţare, altele exprimǎ nevoi de finanţare. Totuşi existǎ o mai mare
 stabilitate decât pe plan intern deoarece faţǎ de comercianţi chiar şi naţiunile care consumǎ mai
mult au dreptul la supravieţuire, se genereazǎ astfel un flux constant de la cei care economisesc
la cei care au nevoie de finanţare. Bǎncile sunt vectorii principali ai acestui flux.
Pe plan internaţional bǎncile finanţeazǎ exportul de tehnologie – este un export de capital si
finanţeazǎ exportul de bunuri de consum astfel încât bǎncile ţǎrilor dezvoltate susţin consumul
ţǎrilor mai puţin dezvoltate.

3. Funcţia de creaţie monetarǎ

Fiecǎrei economii naţionale îi corespunde la un moment dat un stoc monetar nǎscut din creaţia
monetarǎ a bǎncilor, iar factorii creatori sunt creditele cum ar fi: creditul prin scont, creditul de
campanie sau facilitǎţile de caserie.
Puterea creatoare a bǎncilor are urmǎtoarele limite:
a) naturale sau fizice – posibilitǎţile de creditare sunt reduse dacǎ existǎ mai multe operaţiuni
de retragere de fonduri; de aceea bǎncile apeleazǎ în aceastǎ situaţie la o bancǎ centralǎ care
este bancǎ de emisiune, iar aceasta îşi exercitǎ funcţia creatoare. În plus bǎncile au obligaţia
permanentǎ de a deţine rezerve bǎneşti în conturile pe care trebuie sǎ le deschidǎ la banca
centralǎ.
b) artificiale impuse de politica monetarǎ exercitatǎ prin banca centralǎ a statului prin
instrumente cum ar fi: taxa de rescont, rezervele minime obligatorii impuse bǎncilor.
taxa de rescont – reprezintǎ dobânda cu care BNR împrumutǎ, refinanţeazǎ bǎncile comerciale

4. Funcţia de creaţie economicǎ

Se manifestǎ pe plan financiar şi tehnic în urmǎtoarele forme:
Pe plan financiar bǎncile participǎ la capitalul social al societǎţilor economice. Bǎncile acordǎ
împrumuturi în favoarea societǎţilor comerciale la care bǎncile participǎ în calitate de asociat
sau acţionar. Bǎncile acordǎ credite bancare
societǎţilor comerciale.
Pe plan tehnic bǎncile au rolul de consilier financiar al comercianţilor în cǎutare de resurse de
finanţare sau de mijloace de investire a resurselor. Bǎncile acordǎ asistenţǎ societǎţilor
comerciale în vederea majorǎrii capitalului social prin subscripţie publicǎ sau prin emisiune de
obligaţiuni; bǎncile pun la dispoziţie o reţea de ghişee( sucursale) şi garanteazǎ subscrierea
acţiunilor şi obligaţiunilor.

Taxa de rescont = taxa cu care banca centrala imprumuta bancile comerciale.

Bancile au de asemenea o functie de creatie economica manifestata pe plan financiar sau pe plan
tehnic in urmatoarele forme:

• pe plan financiar:
- participa la capitalalul social al unei societati comerciale
-acorda imrumuturi in favoarea societatilor comerciale la care participa ca asociat sau actionar.
- acorda credite bancare.

• pe plan tehnic:
- bancile au rol de consilier financiar al comerciantilor in cautare de resurse de finantare ori de
mijloace de investire a resurselor
-bancile acorda asistenta soc.com. in vederea majorarii capitalului societatii prin subscriptie publica
sau prin emisiune de obligatiuni
- bancile garanteaza subscrierea de actiuni si obligatiuni si pun la dispozitie o retea de sucursale.

BǍNCILE DE EMISIUNE

Au apǎrut în secolul al VII – VIII- lea când toate ţǎrile europene admit legitimitatea
dobânzii şi introduc banul de hârtie.
1. Prima bancǎ de emisiune a fost Banca Veneţiei( 1637) ce fǎcea depozite pe termen şi elibera
certificate de depozit.
2. Cea de-a doua bancǎ este cea de la Amsterdam( 1609) ce elibera certificate negociabile şi
percepea dobândǎ şi comision. Având neajunsuri în funcţionare un comeciant suedez fondeazǎ
la Stockholm în 1656 o nouǎ bancǎ ce elibera certificate de depozit, fǎrǎ dobândǎ, dar
certificatele puteau fi rǎscumpǎrate la valoarea nominalǎ în numerar.
Deci acestea au reprezentat adevǎrate bancnote şi sunt considerate primele bancnote de
circulaţie din lume.
3. Cea de-a treia bancǎ este Banca Angliei( 1694) sub formǎ de societate pe acţiuni constituitǎ
prin subscripţie publicǎ capitalul fiind împrumutat statului.
Se dezvoltǎ trei categorii de bǎnci:
a) bǎncile londoneze ca bǎnci de depozite;
b) bǎnci regionale sau provinciale care emit bilete de bancǎ numai în regiunea
lor;
c) bǎnci comerciale care efectueazǎ plǎţi între comercianţi
4. Banca SUA( 1791) are dreptul de a bate monedǎ şi de a emite bilete.
5. În Franţa dupǎ eşecul banilor de hârtie generalul Bonaparte fondeazǎ la 1800 Banca Franţei
sub formǎ de societate anonimǎ cu un capital de 30000 de franci vechi; aceasta a avut monopol
asupra emiterii biletelor de bancǎ.

PERIOADA MODERNǍ

În secolul al IX – lea dupǎ exemplul Angliei toate ţǎrile îşi fixeazǎ valoarea monedei în
metal preţios. Apar trei ipostaze ale mondei:
a) moneda metalicǎ
b) moneda fiduciarǎ – bancnotele
c) moneda scripticǎ – efectele de comerţ: warantele şi conosamentele

Evolutia institutiilor bancare a avut loc in 4 directii:

1) dezvoltarea instituţiilor bancare de emisiune – au monopol al emisiunii monetare pe plan
naţional;
2) multiplicarea caselor bancare – bǎnci private – au efectuat mari operaţiuni determinând
internaţionalizarea afacerilor
Bǎncile private s-au bazat pe notorietatea şi averea personalǎ a fondatorilor şi s-au constituit
sub forma societǎţilor de persoane. Internaţionalizarea a însemnat de exemplu extinderea
bǎncilor Rottshield de la Londra la Paris, Viena, Neapole, Frankfurt.
3) constituirea bǎncilor comerciale ca societǎţi pe acţiuni subscrise public
Acestea efectuau operaţiuni comerciale curente( şi nu cu caracter excepţional ca în cazul
bǎncilor private), efectuau plǎţi între comercianţi şi depozite rǎspândindu-se pe tot
mapamondul.
4) Dezvoltarea instituţiilor parabancare ce acoperǎ nevoi specifice pentru clientela popularǎ,
bǎncile fiind rezervate claselor dominante.

Sunt trei categorii de instituţii parabancare:

a) casele de economii ce efectueazǎ operaţiuni de depozit, plasamente fǎrǎ risc şi cu dobândǎ
modestǎ( CEC);
b) casele de economii pentru construcţii ce efectueazǎ operaţiuni de finanţare pentru
construcţii şi cumpǎrǎri de locuinţe;
c) cooperativele de credit funcţionând în reţele teritoriale – membrii cumpǎrǎ pǎrţi sociale,
iar beneficiile sunt reinvestite urmând ca diferenţa sǎ se restituie membrilor. Sunt cunoscute ca
“bǎnci populare”.
În legislaţia româneascǎ CEC-ul a devenit societate bancarǎ pe acţiuni prin Legea
66/1996, statul român fiind acţionar unic, iar cooperativele de credit au fost reorganizate prin
Legea 109/1996.

IZVOARELE DREPTULUI BANCAR

Recunoscutǎ ca ramurǎ de drept autonomǎ, dreptul bancar reglementeazǎ raporturile

juridice din domeniul bancar, dintre comerciantul bancar( banca) şi clienţii sǎi persoane fizice
şi juridice.
Comerţul de bancǎ este reglementat de Codul comercial român, care în art. 3 pct.11
prevede cǎ: “legea considerǎ ca fapte de comerţ…operaţiunile de bancǎ”. Desprinsǎ din ramura
dreptului comercial, dreptul bancar conţine norme proprii de reglementare generate de obiectul
specific de activitate a comerţului bancar, norme cuprinse în izvoarele dreptului bancar.
Izvoare:
1. Constituţia României: existenţa economiei de piaţǎ, a mecanismului cerere – ofertǎ şi a
proprietǎţii private;
2. Codul comercial român – art. 3 pct. 11 – comerţul de bancǎ;
3. Legi comerciale generale: Legea 31/ 1990 – Legea societǎţilor comerciale; Legea 26/ 1990 –
Legea Registrului Comerţului; Legea 82/ 1991 – Legea contabilitǎţii; Legile concurenţei:
Legea 11/1991, Legea 21/1996;
4. Legi comerciale speciale: Legea 58/ 1998 – Legea privind activitatea bancarǎ; Legea 312/
2004 – Statutul BNR; Legea 278/ 2004 privind falimentul instituţiilor de credit;
5. Normele BNR ce se referǎ la autorizarea bǎncilor – Legea 10/ 2004; sau norma privind
modificǎri în instituţiile bǎncilor Legea 11/2004 sau norma privind Legea nr. 11/2003;

SCURT ISTORIC PRIVIND APARIŢIA BǍNCILOR

Bǎncile au evoluat din Antichitate pânǎ în Epoca Modernǎ.

I. Cele mai vechi edificii bancare s-au pǎstrat din Antichitate din anii 3400 – 3200. În templul
din Uruc în Mesopotamia – prima formǎ de bancǎ – s-au descoperit primele table de
contabilitate. În templele din Sumer(Babilon) s-au descoperit urme ce atestǎ folosirea poliţei ca
document care consemna recunoaşterea unei datorii. Rǎspândirea monedei a determinat
dezvoltarea comerţului de bancǎ: practicarea dobânzii, folosirea scrisorilor de schimb şi
apariţia bǎncilor de stat sau private. La Roma, bancherii privaţi s-au instalat în forum cu o
bancǎ, o masǎ de unde efectuau diverse operaţiuni( banca s-a numit uneori trapezǎ, iar
bancherii trapezişti). Practicau cǎmǎtoria, dar numai datoritǎ dezvoltǎrii comerţului cu
popoarele mediteraneene. Dobânda era limitatǎ la Roma, dar liberalizatǎ în provincii(avea un
cuantum de aproximativ 50%).

II. Evul Mediu. Religia creştinǎ interzicea dobânda, dar preoţii practicau dobânda sub altǎ
formǎ, percepând-o într-o marjǎ de 6 – 12% pe baza noţiunii de beneficiu nerealizat si
deaspagubiri. Rolul de bancher îl aveau mǎnǎstirile care pretind participarea la beneficii sau
despǎgubiri pentru a eluda preceptele religioase. În secolul al XII – lea are loc vânzarea pe
credit, iar împrumuturile încep sa fie garantate prin gaj. Dobânda era în perioada aceasta de 30
– 40%; se definitiveazǎ terminologia: bancǎ, bancrutǎ( Italia – Genova).
Bancǎ – masa scoasǎ în piaţǎ pe care zarafii( cǎmǎtarii) împrumutau banii.
Bancrutǎ = bancarotta – spargerea bǎncii, distrugerea mesei în caz de faliment al zarafului
respectiv.

III. Renaştere.
Aici apar bǎncile publice în Italia şi bǎncile private în Franţa, Germania şi Anglia. În anul 1532
apar bursele Anvers( Belgia) ce semnificǎ despǎrţirea activitǎţii bancare de cea bursierǎ.
Zarafii sunt în numǎr limitat deoarece vor fi autorizaţi, erau persoane care cunoşteau valoarea
monedelor aflate în circulaţie şi care s-au transformat în bancheri.

IV. Epoca Modernǎ

În aceastǎ perioadǎ apar bǎncile de emisiune ce monopolizeazǎ emisiunea biletelor de bancǎ pe
plan naţional. Se dezvoltǎ bǎncile private( “case bancare”) – reţeaua bǎncilor “Rotshield”; se
vorbeşte de bǎnci comerciale care colecteazǎ depozite şi finanţeazǎ interprinderi; apar casele
de economii, cooperativele de credit pentru clasele populare.

V. Ţǎrile Române
Prima bancǎ romaneascǎ a fost “Banca Albina” la Sibiu dupǎ modelul reuniunilor de credit
sǎseşti. O altǎ bancǎ ce a fost înfiinţatǎ în 1874 este Marmoroschr Blank. În 1919 se înfiinţeazǎ
CEC, în 1880 BNR, iar în 1920 se înfiinţeazǎ bǎncile populare. Prima lege bancarǎ a fost datǎ
pe 8 mai 1935, iar în 1948 rǎmân ca bǎnci: BNR, CEC, Banca de Investiţii, Banca pentru
Agriculturǎ( BAIA), Banca pentru Comerţ Exterior( BRCE).

FUNCŢII NOI

1. Internaţionalizarea operaţiunilor bancare

Bǎncile au oferit o deschidere externǎ, bazatǎ pe cooperarea economicǎ internaţionalǎ.
Practicile bǎncilor din diverse ţǎri se influenţeazǎ reciproc şi se extind de la o ţarǎ la alta( este
cazul leasingului, al fectorincului).
2. Intensificarea colaborǎrii bǎnci – burse
Se rǎspândesc valori mobiliare cotate la bursǎ( acţiunile) şi apar noi pieţe pentru aceste valori.
Deci creştea implicarea reţelei bancare în gestionarea acestor valori.
3. Apar aspecte noi privind informatizarea tehnicilor bancare
În SUA, în 1920 apar primele cǎrţi de credit pentru anume clienţi care plǎteau ulterior. Dupǎ
1950 se constituie societǎţi financiare specializate, cum ar fi Diner’s Club şi American Expres,
care au lansat cardurile multifuncţionale, acestea au apǎrut în Franţa dupǎ 1967 numite Carte
bleue.
4. Apariţia automatelor(atm-uri)
Acestea sunt distribuitoare automate de bancnote şi ghişee automate, deoarece pot face şi
operaţiuni de viramente, de transmitere de ordine la bursǎ.
5. Apariţia bǎncilor la domiciliu în Franţa( sistemul Minitel) bazate pe un terminal
instalat la domiciliul clientului. Acestea efectuau plǎţi fǎrǎ deplasare.
6. Apariţia cǎrţilor de credit cu microprocesor încorporat, numite şi cǎrţi de memorie
reprezentând diversificarea cǎrţilor care devin mai ieftine dacǎ se utilizeazǎ pe plan naţional şi
se scumpesc dacǎ sunt folosite p plan internaţional( cardul Bǎncile Visa din Franţa).
Caracteristici: simplitate şi cost redus
Avantajele pentru bǎnci ale acestor mijloace informatizate se reflectǎ în prelucrarea
informatizatǎ ce este mai ieftinǎ, banca incaseazǎ o taxǎ de abonament de la clientul titular de
carte şi un comision de la comerciant.
Banca la domiciliu se adreseazǎ exclusiv persoanelor fizice si societǎţilor comerciale cu
un numǎr redus de operaţiuni bancare.
Aparatul Minitel se închriazǎ ca un telefon obişnuit fiind legat la ordinatorul bǎncii.
Banca din Rotshild oferǎ programe informatice speciale numite rezor şi terminalul de buzunar
numit banca box. Societé Generale – a doua - bancǎ a Franţei oferǎ programul numit
Progestel, cuprinzând modele de analizǎ a bilanţului, analize comparative, etc.

SOCIETATEA COMERCIALA BANCARǍ

Societatea comercialǎ pe acţiuni are un obiect specific de activitate: atragerea de fonduri

de la persoanele fizice şi juridice sub formǎ de depozite şi acordarea de credite. Pe lângǎ aceste
activitǎţi principale banca efectueazǎ anumite servicii: operaţiuni accesorii şi conexe.
Elementul care reliefeazǎ pregnant o bancǎ de altǎ grupare comercialǎ, cu caracter de
comercialitate este obiectul de activitate. Statutul sǎu juridic este diferenţiat faţǎ de celelalte
categorii de societǎţi comerciale şi prin controlul exercitat din partea BNR asupra constituirii şi
funcţionǎrii sale.
Elementele caracteristice societǎţilor comerciale bancare
1. Trǎsǎturi generale:
a) numǎrul minim de asociaţi, numiţi şi acţionari( minim 2);
b) capitalul social este divizat în acţiuni;
c) rǎspunderea asociaţilor acţionari pentru obligaţiile societǎţii este limitatǎ;
2. Trǎsǎturi speciale:

A. Trǎsǎturi care evidenţiazǎ elementele esenţiale ale contractului de societate:

a) obiectul de activitate: societǎţile comerciale bancare fac parte din categoria societǎţilor de
credit care au activitatea principalǎ atragerea de fonduri şi acordarea de credite;
b) aportul asociaţilor este exclusiv în numerar fiind interzise aporturile în naturǎ permise în
cazul altor societǎţi pe acţiuni;
c) capitalul social are un nivel minim prevǎzut de lege( 720 mil. lei vechi);
d) forma juridicǎ este exclusiv societate pe acţiuni impusǎ imperativ prin lege , iar începând
din 1998, forma juridicǎ este impusǎ unor anumite categorii( puţine) de societǎţi cum ar fi
societatea de asigurare;

B. Trǎsǎturi care rezultǎ din specificul activitǎţilor bancare:

a) structura organizatoricǎ, conducǎtorii, administratorii se stabilesc prin statute proprii;
b) societǎţile comerciale bancare îşi asumǎ obligaţii numai prin semnǎturile a cel puţin doi
conducǎtori bancari cu funcţiile stabilite prin statute proprii
c) societǎţii comerciale bancare i se interzice sǎ incheie contracte care le-ar asigura poziţii
dominante pe piaţǎ;
d) activitatea societǎţilor comerciale bancare este supusǎ reglementǎrilor BNR pentru aplicarea
politicii monetare, de credit, valutare, de plǎţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de
supraveghere;
e) toate societǎţile comerciale bancare sunt obligate sǎ deschidǎ conturi curente la BNR şi sǎ
menţinǎ rezerve minime obligatorii;
f) societǎţile comerciale bancare nu pot participa la constituirea unei societǎţi comerciale decât
cu maximum 20% din capitalul acesteia. Fac excepţie casele de schimb valutar şi activitatea de
asigurǎri.
g) limitarea riscurilor prin constituirea de rezerve minime obligatorii, limitarea împrumuturilor
şi a participǎrii la activitatea unui comerciant cu maximum 20%;
h) garantarea solvabilitǎţii;
i) constituirea de fonduri specifice: Fondul de garantare al depozitelor societǎţilor
bancare(FGDSB);

CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE BANCARE

Izvoare:
1. Legea 31/1990 a Societǎţii Comerciale
2. Legea 26/1990
3. Legea 58/1998
4. Statutul BNR
5. Falimentul instituţiilor de credit
5. Normele BNR – Legea 10/2004 privind autorizarea bǎncilor
Actele constitutive ale societǎţii comerciale bancare:
Contractul de societate
Statutul societǎţii comerciale bancare

CONTRACTUL DE SOCIETATE

Se caracterizeazǎ prin:
1. Acţionarii societǎţii comerciale bancare şi acţionarii semnificativi ai societǎţii comerciale
bancare; aceştia sunt obligaţi sǎ acţioneze astfel încât sǎ asigure o gestiune prudentǎ şi
sǎnǎtoasǎ a bǎncii şi o supraveghere eficientǎ.
Sunt incompatibili:
– cei nominalizaţi pe lista anexǎ din OUG nr. 159/2001 privind prevenirea şi combaterea
utilizǎrii sistemului financiar bancar în scopul finanţǎrii actelor de terorism;
– cei care sunt incapabili şi cei condamnaţi penal pentru mǎrturie mincinoasǎ, delapidare,
spǎlare de bani, fals, evaziune fiscalǎ, etc.
– persoanele juridice care au acţionari sau administratori aflaţi pe listele de mai sus;
Acţionarii semnificativi sunt definiţi în Legea 27/2004 privind piaţa de capital. Ei sunt
persoane fizice, juridice sau grupul de persoane care acţioneazǎ în mod concentrat şi care
deţine direct sau indirect o participaţie de 10% din capitalul social al unei societǎţii comerciale
bancare sau chiar drept de vot ori o participaţie ce permite exercitarea unei influenţe
semnificative asupra luǎrii hotǎrârilor în Adunarea Generalǎ.
Acţionarii semnificativi trebuie sǎ obţinǎ ca şi acţionarii aprobarea prealabilǎ a BNR, sǎ
dispunǎ de o situaţie financiarǎ sǎ le permitǎ onorarea lor patrimonialǎ şi susţinerea financiarǎ
a bǎncii în cazul în care situaţia acesteia se deterioreazǎ, sǎ aibǎ o reputaţie de naturǎ a
desfǎşura o activitate în sistemul bancar, sǎ nu fi fǎcut obiectul unei anchete, sǎ se afle în
funcţiune de cel puţin 3 ani(persoana juridicǎ) şi sǎ fi inregistrat un activ net pozitiv pe ultimii
3 ani, sǎ nu fi fost condamnat pentru evaziune fiscalǎ.