Sunteți pe pagina 1din 5

PAJIȘTILE ALPINE

Student: IFRIM (DAMIAN) DANIELA


Anul II

Vegetația este structurată în unități de vegetație, în condiții pedo-


climatice, fiind distribuită urmând gradienții altitudinali, longitudinali și
latitudinali.
În România, datorită poziției geografice, condițiile sunt prielnice pentru 5
regiuni biogeografice: alpină, pontică, panonică și stepică.
Acest lucru duce la structurarea covorului vegetal pe diferite tipuri de vegetație,
foarte diversificat.
Pajiștile alpine sunt caracterizate printr-un strat sărac de sol, solul este
cvasiinexistent, acoperit cu vegetație uni-stratificată (strat ierbos), plantele sunt
de talie mică sau cu tulpină repentă. Ciclul biologic la criptogramele vasculare
dicotiledonate este relativ redus ca durată, florile au un colorit viu pentru a
atrage polenizatorii. Atât forma, dimensiunea habitusului cât și în perioada
redusă a ciclului biologic al plantelor reprezintă adaptări la condițiile alpine,
unde vânturile sunt puternice iar sezonul estival este scurt. Solul prezent în
cantitate redusă este oligotrof. Pentru a compensa această carență de nutrienți
unele plante au dezvoltat un mecanism de suplimentare a nutrienților, devenind
plante carnivore.
Munţii adăpostesc o gamă extrem de bogată de specii. Acest nivel ridicat
al biodiversităţii se explică parţial prin faptul că munţii formează un coridor vital
de răspândire și migraţie între nord și sud și între est și vest. Peste 3 500 de
specii de plante au fost descoperite în acest lanţ muntos, inclusiv 481 de specii
endemice, precum dafinul slovac (Daphne arbuscula).
Aşa după cum reiese din cele de mai sus se poate vorbi despre pajişti
caracteristici:
• zonelor cu precipitaţii puţine şi temperaturi ridicate – pajişti de uscăciune;
• zonelor cu precipitaţii mijlocii şi temperaturi mijlocii – pajişti de terenuri
revene;
• zonelor cu precipitaţii mari cantitativ– pajişti de umezeală.
Tot în funcţie de zonele şi etajele de vegetaţie amintite şi mai precis în
funcţie de aprovizionarea solurilor existente în cadrul fiecărora se poate vorbi
despre pajişti:
• pe soluri cu fertilitate naturală mare;
• pe soluri cu fertilitate naturală mijlocie;
• pe soluri sărace în substanţe nutritive.

Pentru pajiştile din zona montană factorii restrictivi sunt mult mai
numeroşi iar măsurile de ameliorare ale însuşirilor solului sunt mult mai
limitate.
Pe versanţii exteriori, roca de bază predominantă este alcătuită din gresie
și șisturi , pe când în interior se află un lanţ de munţi vulcanici. Întregul lanţ este
puternic influenţat de climatul continental înconjurător, care este răspunzător
pentru variaţiile mari de temperatură dintre iarnă și vară (de la −21 °C la +35
°C).
Urcând spre vârfurile înalte ale munților, pădurea se rărește progresiv, arborii se
pipernicesc, devin tot mai rari, iar spre 1800m dispar cu totul.
Mai sus de etajul pădurilor alpine, se întinde brâul subalpin al jnepenișurilor
(1700-2000/2200m), specia de baza fiind jneapănul (Pinus mugo). In zona
inferioara, cea de contact cu pădurea montana, se afla etajul de subtranziție,
unde molizi in grupe sau izolați încearcă sa crească in pofida condițiilor
neprielnice, devenind tot mai mici si mai chirciți, pentru dispărea apoi cu
desăvârșire.
În locul lor apare brâul verde de arbori pitici și târâtori, care alcătuiesc etajul
inferior sau al jneapănului.
Pinus muga (jneapănul sau jepul)- este un arbust dintre conifere, care crește în
tufișuri dese, cu ramurile strâmbe, ce se ridică până la 3 m. În asociații cu
jnepenii sunt:
Juniperus sibirica (tufișurile de ienupăr pitic)
Rhododendron kotschyi (smirnul sau bujorul de munte)
Vaccinium myrtillus (afinul)
Vaccinium vitisidaea (merișorul de munte)
Bruckentalia spiculifolia (coacăz)
La înălțimi mai mari se întinde etajul alpin superior, cu pajiști și vegetație
de tundră care acoperă suprafețe întinse pe culmile munților. Aici sunt condiții
foarte grele pentru viața plantelor, verile sunt relativ călduroase, dar uscate,
iernile lungi și geroase, cu zăpezi mari, iar vântul suflă puternic. Plantele s-au
adaptat la temperaturi scăzute și la acțiunea vântului prin reducerea înălțimii
tulpinilor, apropiindu-se tot mai mult de solul care se încălzește la soarele din
timpul zilei. Ca rezultat al acestor adaptări, plantele alpine sunt pitice, multe
dintre ele sunt târâtoare, cu întrenoduri scurte și frunzele deseori dispuse în
rozetă la suprafața solului. Unele dintre ele au frunzele acoperite cu ceară sau cu
o pâslă fină de perișori protectori contra gerului. Altele sunt suculente și
îngrămădite mai multe sub forma unor pernițe. Sub acțiunea luminii intense de
pe culmi, plantele au florile viu colorate și de dimensiuni mari comparativ cu
corpul lor pitic.
În etajul alpin superior lipsește complet vegetația lemnoasă mai înaltă. Numai
unele plante lemnoase pitice răzbesc să trăiască, având ramurile subțiri și
târâtoare precum Loiseleuria procumbens și Salix reticulata.
Un grup dintre plantele alpine ne surprind prin modul lor de adaptare și ne
încântă prin armonia formelor și coloritul:
Dryas octopetalas (argințica)
Gentiana kochiana (cupe)
Soldanella pisilla (degetăruții)
Eritrichium nanum (ochiul șarpelui)
Silena acaulis (iarba roșioară)
Saxifraga luteo-viridis (ochii-șoricelului)
Dianthus spiculifolius (barba-ungurului)
Leontopodium alphinum (floarea de colț)
Campanula alpina (clopoțel)
Covorul ierbos al pajiştii este variat fiind alcătuit din numeroase specii de
plante, ce aparţin unor familii botanice diferite. Totalitatea speciilor ierboase ale
covorului vegetal din pajişte dau biodiversitatea acestuia.
Indiferent de poziţia lor geografi că, toate lanţurile muntoase se caracterizează
printr-un climat relativ aspru și rece, altitudini mari și o topografi e adesea
variată, complexă. Pădurile și fâneţele seminaturale acoperă pantele joase, însă,
pe măsură ce altitudinea crește și scade temperatura, copacii devin din ce în ce
mai rari, cedând, în cele din urmă, locul pajiștilor alpine, zonelor pustii și
mlăștinoase și tufărișurilor. În vârf, printre stânci și zăpadă, vegetaţia se reduce
la doar câteva specii de plante foarte adaptate la astfel de condiţii extreme.
Acest lucru duce la structurarea covorului vegetal pe diferite tipuri de vegetație,
foarte diversificat.
Arnica montana(arnica)
Botrychium lunaria(limba cucului)
Campanula abietina (narcise)
Festuca nigrescens iarbă()
Geum montanum (mărțișor)
Hieracium pilosella (vulturică)
Hypericum maculatum (sunătoare)
Viola declinata (toporaș)
 Podoaba munților este haina lor vegetala. Flora cuprinde 1350 de specii,
dintre care 116 endemice. In funcție de altitudine si de condițiile climaterice, se
pot distinge mai multe etaje de vegetație, extrem de diversificata.
Factorul care limitează extinderea pe verticala a speciilor vegetale este
temperatura, fapt ușor observabil in zona silvestra, unde prezenta sau absenta
unor specii de arbori este determinata nu numai de altitudine, ci si de orientarea
culmilor.
Anul floricol carpatin începe la sfârșitul lui februarie - începutul lui
martie, cu :
Tussilago farfara-podbalul,
Galantus nivalis- ghiocelul,
Hepatica transilvanica - crucea-voinicului,
Corydalis cava –brebenei.
Un eveniment deosebit este înflorirea, la sfârșitul lui iunie - începutul lui iulie, a
Rhododendron kotschyi - bujorilor de munte, când mai sus de brâul
jnepenișurilor, coastele muntelui devin roșii, acoperite de minunatul covor al
bujorilor de munte.
In iulie si august, pajiștile, grohotișurile și pereții de stanca sunt
transformați in pânze multicolore, prin înflorirea altor plante:
Campanula napuligera -mici clopoței,
Silene vulgaris – gușa-porumbelului, diferite specii de
Portulaca oleracea - iarba grasa,
Polygala vulgaris –șopârlița,
Phyllanthus niruri - ochiul-șoricelului,
Plantele de munte s-au adaptat la condițiile vitrege ale etajului alpin,
formând rozete si pernite sau folosindu-se de șpalieri.
Sosirea toamnei este anunțată de stelțta (Aster amellus) si de lumânărica
-Verbascum densiflorum. Pe pajistile de munte înfloresc șofranul-de-toamnă și
brândușele-de-toamnă, Colchicum, care încheie multicolorul alai floricol al
toamnei.
Pajiştile alpine pot să sufere în timp degradarea covorului vegetal.
Cauzele degradării sunt:
-naturale determinate de condiţiile staţionale (regim aero-hidric defectuos; pH-
ul acid al solului cauzat de natura rocii parentale şi regimul pluviometric bogat;
orografia terenului – versanţi înclinaţi, ş.a.);
-acţiunea antropo-zoogenă (neglijarea aplicării lucrărilor de suprafaţă pe pajişti;
cosirea cu întârziere a fâneţelor; suprapăşunatul; ).
Rezultatul acestei degradări se soldează pe termen scurt, mediu sau lung cu
efecte nedorite precum rărirea covorului vegetal şi chiar dispariţia speciilor
ierboase valoroase.

Bibliografie

1. https://fundatia-adept.org/wp-content/uploads/2018/05/Specii-plante-
indicatoare-pajisti-HNV-RO-compressed-min.pdf
2. https://sites.google.com/site/turismulro/atractii/vegetatia-si-fauna
3. ANGHEL GH., N. DONIŢĂ, 1980 – Etajarea vegetaţiei lemnoase şi
ierboase în teritoriul carpatic. SCPCP Măgurele – Braşov „10 ANI DE
ACTIVITATE”,
4. Atlas botanic - Editura Didactică și pedagogică, București, 2003
5. https://propark.ro/images/uploads/file/hnv/HNV_Manual_Managementul
_Pajistilor%20-%2004.pdf
6. https://ec.europa.eu/environment/nature//info/pubs/docs/biogeos/Alpine/K
H7809637ROC_002.pdf

S-ar putea să vă placă și