Fabulă

Acest articol sau această secțiune are

bibliografia incompletă sau inexistentă.
Learn more

Ilustrație de Grandville pentru „Lupul și câinele” de

Jean de La Fontaine

Fabula este o scurtă povestire alegorică,

care aparține genului epic, de obicei în
versuri, în care autorul personifică
animale, plante, fenomene ale naturii și
lucruri care satirizează anumite năravuri,
deprinderi, mentalități sau greșeli cu
scopul de a le îndrepta. Ea are
următoarea structură: povestirea propriu-
zisă (istorioara cu tâlc) și morala
(învățătura). Figura de stil folosită de
obicei este personificarea.Fabula are
două caractere: caracter satiric și
caracter moralizator.

Istoria fabulei

Fabula în Antichitate …
Fabula era deja practicată în
Mesopotamia cu 2000 de ani înaintea
erei noastre. Tablete provenind din
bibliotecile școlare ale epocii expun pe
scurt povestea vulpii lăudăroase, a
câinelui nepriceput („Câinele fierarului,
neputând să răstoarne nicovala, a vărsat
găleata cu apă.”), de musca încrezută („O
muscă care s-a așezat pe spatele unui
elefant, îl întrebă dacă putea s-o ducă în
spate sau dacă ar trebui să-și ia zborul”).
Multe din aceste texte arată o evidentă
afinitate spre proverbe și au o
construcție antitetică („Nu vorbești
despre ceea ce găsești; dar despre ce ai
pierdut zici la toată lumea”). Totuși,
acestea nu au niciodată o morală
explicită.

Fabula în Grecia …

Prima fabulă cunoscută este

„Privighetoarea și eretele”, pe care o
povestește Hesiod, în jurul secolului VIII
î.Hr., în „Munci și zile”. Este vorba de o
biată privighetoare prinsă în ghearele
unui erete (sau șoim) care, în plus, îi face
morală. Această fabulă are rolul de a ne
face să medităm asupra noțiunii de
dreptate, cu ajutorul unui raționament
antitetic în care personajul principal
exploatează excesiv poziția de forță.
Fabula va lua amploare mai ales cu
ajutorul lui Esop, care a trăit în secolul VI
î.Hr. și care e considerat „părintele
fabulei”.

În perioada clasicilor, Socrate însuși ar fi

pus în versuri fabule de Esop, cât timp a
fost închis înainte de a muri. Ar fi explicat
abordarea fabulelor astfel: „Poetul
trebuie să ia ca material miturile. [...] De
aceea am ales miturile la îndemâna mea,
aceste fabule de Esop pe care le știam
pe de rost, și pe care le-am luat din
întâmplare.”

Demetrios din Falera publică prima

antologie de fabule atestată istoric.
Această antologie, pierdută, a dat
naștere la numeroase versiuni. Una din
ele a fost păstrată sub forma unui
ansamblu de manuscrise datând
probabil din secolul I, și numită
Augustana. La această colecție se face
de fapt referire când se menționează
astăzi „fabulele lui Esop”.

Din Grecia, fabula ajunge la Roma.

Horațiu propune o adaptare remarcabilă
a „Șobolanului de oraș și șobolanul de
câmp” (Satire, II, 6), pe care unii critici o
consideră superioară versiunii lui Jean de
La Fontaine. El va fi urmat de Fedru care
va face din fabulă un gen literar poetic.

Fabula era la modă în lumea greco-

romană. În secolul IV, poetul roman
Avianus ne lasă patruzeci de fabule, din
care majoritatea sunt adaptări din Fedru,
dar multe nu sunt atestate în nici o altă
parte și sunt foarte bine construite.

Fabula în Evul Mediu …

Fabula va continua să se transmită pe

parcursul întregului Evului Mediu prin
intermediul autorilor de colecții ce
semănau a pseudonime: Romulus,
Syntipas, pseudo-Dosithea. Dar calitatea
literară este sacrificată în numele
moralei.

Tematica fabulei se va diversifica în mod

considerabil datorită colecției Roman de
Renart, ce adună povestiri scrise de
clerici anonimi din secolul XII. În aceste
istorisiri inspirate din Ysengrinus, operă
latină a poetului famand Nivard, lupta
vulpii împotriva lupului servește ca
pretext pentru o satiră redutabilă a
societății feudale și a inechităților sale.
Fabula cedează aici locul unei comedii
animale unde totul se întrepătrunde.

În secolul XII, Marie de France publică o

culegere de 63 de fabule.

Influența indiano-arabă …

Fabula a cunoscut de asemenea un

succes remarcabil în India, prin
intermediul antologiei Pañchatantra.
Redactată inițial în sanscrită, între 300
î.Hr. și 570, această antologie de fabule
va cunoaște numeroase modificări. Una
din versiunile derivate se numește
Hitopadesa sau „Îndrumarea utilă“. Găsim
aici animalele întâlnite în mai toate
fabulele: măgarul, leul, maimuța, șarpele
ș.a.m.d, singura diferență fiind șacalul ce
joacă aici rolul vulpii. Aceasta va
influența Occidentul în sensul unui
progres complex. Mai întâi circulând în
Persia și tradusă în arabă, de către Ibn al-
Muqaffa' cu titlul Kalîla wa Dimna (Kalila
și Dimna), va fi apoi tradusă în ebraică,
apoi în latină, purtând titlul Directorium
humanae vitae (1280). Moș Poussines o
va traduce la rândul său în 1666 sub titlul
de Specimen sapientiae Indorum veterum.
O versiune persană va fi tradusă în
franceză la 1644, purtând titlul de Cărțile
luminilor sau Purtarea regilor, alcătuită de
înțeleptul Pilpay Indien, tradusă în
franceză de David Sahid, din Ispahan,
capitala Persiei (numele traducătorului
este de fapt un pseudonim al lui Gilbert
Gaulmin). Aceste opere vor sta la baza
unor fabule de La Fontaine, și anume
„Vaca de lapte și căldarea de lapte” și
„Țestoasa și cele două lebede”. Sub titlul
„Kalila și Dimna sau Poveștile lui Bidpai”,
va cunoaște o versiune și în limba
română datorată lui George Grigore
(Editura Polirom, 2010).
După La Fontaine …

Succesul ieșit din comun al fabulelor lui

La Fontaine va inspira multă lume în
scrierea acestora: de la seniori la clerici,
neuitând magistrații, preoții sau
vânzătorii, toți își încearcă norocul în
scrierea fabulelor. Iezuitul Desbillons,
profesor, va scrie 560 de fabule. Un
anume Boisard publică o culegere ce
cuprinde 1001 fabule. Fabula intră în
cartea recordurilor. Chiar și Napoleon
Bonaparte, viitorul împărat, va compune
una, primită destul de bine la vremea ei.

Toți acești autori au căzut într-o justă

uitare. Un singure nume a supraviețuit în
mod durabil alături de cel al lui La
Fontaine, și acesta este Jean-Pierre
Claris, cavaler de Florian (1755-1794).
Culegerea sa numără 100 de fabule.
Acestea sunt orientate fie către o morală
politică, fie către o morală particulară.
Acesta se inspiră uneori din englezul
John Gay sau din spaniolul Iriarte. În
secolul al XIX-lea, fabula nu va mai fi
practicată. Totuși, în Rusia Ivan
Andreievici Krilov are un talent înnăscut
în scrierea acestui fel de povestire.

Fabula în genul epic …

Cuvântul fabulă provine din lat. "fabula"

cu sensul de povestire. În sens larg,
termenul denumește nucleul faptelor din
care este constituită acțiunea unei opere
literare, iar în sens restrâns reprezintă
specia genului epic în versuri sau în
proză în care sunt povestite diferite
întâmplări puse pe seama animalelor, a
păsărilor, a plantelor sau ale unor obiecte
personificate. Acestea sunt imaginate în
situații omenești, iar faptele narate
constituie o alegorie.

Fiind o operă epică, în fabulă,

sentimentele și atitudinea scriitorului
sunt exprimate indirect, prin intermediul
acțiunii și al personajelor.Ca orice fabulă
se întâlnește o primă parte narativă
alegorică, în care sunt relatate
întâmplările, dar, narațiunii, ca mod de
expunere predominant, i se adaugă și
dialogul, care imprimă o anumită
vioiciune și naturalețe întregii acțiuni.
Totodată, acest mod de expunere,
precum și unele scurte secvențe
descriptive au menirea de a evidenția
trăsăturile specifice ale personajelor.

Acest fapt - reliefarea însușirilor

personajelor - este esențial în fabulă,
întrucât autorul își propune să critice
anumite defecte omenești întruchipate
de personaje. Astfel, se realizează și o
altă trăsătură a fabulei - caracterul ei
satiric și moralizator - căci scriitorii
urmăresc ca, printr-o atitudine critică, să
îndrepte anumite trăsături de caracter
negative, să transmită unele învățăminte.

Așa se explică faptul că fabula conține și

o a doua parte, mult mai redusă decât
cea narativă, numită morală, care este
așezată, de obicei, la sfârșit și conține o
concluzie formulată concis și clar.
Uneori, morala poate lipsi din fabulă, dar
în această situație, ea se desprinde cu
ușurință din narațiune.

Cele două părți ale fabulei - narațiunea

alegorică și morală - se află într-o strânsă
legătură, căci morala, pe care se pune
accentul, este o concluzie a întregului
discurs, iar narațiunea este veșmântul
care o pune în relief. Claritatea moralei
depinde, în foarte mare măsură, de
claritatea firului epic, de măiestria cu
care autorul știe să întruchipeze prin
personajele sale anumite tipuri umane.

Animalele, păsările, plantele, obiectele

din fabulă (într-un cuvânt - personajele
fabulei) reprezintă o anumită trăsătură de
caracter în deplină concordanță cu
concepția pe care fabulistul o are despre
fiecare dintre ele. Astfel, trăsătura
reprezentată de iepure este teama, cea
prezentată de vulpe este șiretenia; lupul
este lacom, leul este puternic și abuziv, la
fel ca elefantul, boul este prostănac, dar
și arogant etc.
Din cele arătate anterior, se poate
conchide că fabula este o operă epică în
versuri sau în proză, în care sunt
povestite întâmplări puse pe seama
animalelor, a păsărilor, a plantelor, a
obiectelor și care are caracter satiric și
moralizator, criticând anumite defecte
omenești.

Categoria estetică utilizată în fabulă este

comicul, care se întâlnește într-o
diversitate de forme - umor, satiră, ironie -
având ca scop provocarea bunei
dispoziții și a hazului, dar și o atitudine
critică față de cei doi ipocriți, lacomi,
proști, infatuați etc.
În ceea ce privește versificația, fabula nu
respectă regulile stricte ale poeziei
clasice, luându-și o mare libertate
referitor la ritm, rimă, măsură, strofe,
narațiunea fiind, de cele mai multe ori,
continuă.

Ca specie literară, fabula s-a dezvoltat în

Orient încă din secolul al VII-lea î.Hr. și a
fost pusă în circulație de culegerile
indiene "Panciatantra" și Hiptopadesa
compuse în sanscrită de Bidpay și
traduse în arabă, dar creatorul ei este
considerat grecul Esop (care, se zice,a
fost un sclav eliberat pentru vorbele sale
de duh).
Schema narativă
Fabula clasică are o structură dualistă.
Începând cu titlul găsim în ea o opoziție
între două personaje ale căror poziții
subiective sunt dezaxate, unul se situeză
pe o poziție superioară și îl domină pe cel
inferior. Grație unui eveniment narativ
neprevăzut poziția celor două personaje
se va răsturna. Această schemă a fost
definită de C. Vandendorpe drept „o
dublă inversare” (Să învățăm să citim
fabulele, Montréal, 1989). Această
schemă, care se întâlnește în zeci de
fabule, blochează situația de
comprehensiune și eliberează o morală
extrem de clară. Hegel spunea că fabula
„este ca o enigmă care va fi întotdeauna
acompaniată de soluția sa”. (Estetica, II).

Vezi și
Creaturi fictive din legende și fabule

Legături externe
Colecție de fabule

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Fabulă&oldid=13406809

Ultima modificare efectuată acum 10 zile de către NGC 54.

Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 3.0 ,

exceptând cazurile în care se specifică altfel.