Evoluția istorică a legislației

Legislația a apărut încă din cele mai vechi timpuri și a evoluat in continuu pînă în zilele noastre.

Civilizația din Mesopotamia.

Câmpia dintre râurile Tigru şi Eufrat, care din antichitate se numeşte Mesopotamia a fost
leagănul celor mai vechi, arhaice civilizaţii umane. Printre aceste civilizaţii se numără şi cea
sumeriană, care datează cu mileniul V î.e.n., evoluînd în condițiile orânduirii gentilice. Spre
finele mileniului IV î.e.n., concomitent cu evoluţia forţelor de producţie, apare diferenţierea
socială, se evidenţiază aristocraţia gentilico-tribală, apar primii robi. În perioada descoperirii
orânduirii gentilice societatea din Mesopotamia era edificată în baza principiilor democraţiei
militare,fiindu-i caracteristice următoarele organe de conducerei: I – consiliul celor bătrâni şi
înţelepţi, din care făceau parte reprezentanţii aristocraţiei gentilice; II – adunarea populară,
membrii căreia erau oamenii liberi din comunitate; III – conducătorii de trib: 6 În sec. XXVIII –
XXVII aceste funcţii erau eligibile, fiind decise de adunarea populară. Începând cu secolul
XXVI î.e.n., în dependenţă de regiune, deţinătorii lor devin conducători ai oraşelor-state. . Către
sec. al XXV-lea căpetenia nu mai este aleasă de Adunarea populară,ci de aristocraţie. Primei
persoane în stat -regelui – i se dă o interpretare divină,concomitent se dezvoltă aparatul de stat în
baza personalului de la curte, rudelor, persoanelor dependente de rege. Un rol important în
constituirea unităţilor de stat şi de administrare l-au jucat templele, după prototipul organizării şi
gestionăriii cărora se conducea şi cu statul în ansamblu. La intersecţia mileniilor IV–III î.e.n. în
regiunea Mesopotamiei se formează un şir întreg de state mici cu o orânduire social-economică
şi politică sclavagistă: Eridu, Ur, Larsa, Lagos, Umma, Şurupak, Kiş, Nippur etc.

Dreptul medieval în Franța.Monarhia stărilor.

Evoluția statului medieval francez. Regatul Franţa a apărut după dezmembrarea Imperiului
Carolingilor a cărei parte occidentală formează viitoarea Franţă. Apariţia ei a exercitat schimbări
esenţiale în dezvoltarea social-economică a regiunilor, care au intrat în componenţa ei. Continuă
dezvoltarea relaţiilor feudale, care în sfîrşit au determinat dezvoltarea statalităţii feudale. Vom
evidenţia trei perioade în statornicirea regatului Francez: 1. Perioada fărîmiţării feudale (sec.IX-
XIII); 2. Perioada monarfiei de castă (sec.XIV-XV); 29 3. Perioada monarhiei absolute
(sec.XVI-XVIII). Prin tratatul de la Verdun (843) lui Carol II cel Pleşuv, rege al francilor (840-
877) şi împărat al Occidentului (875-877), i-a revenit cea mai mare parte a teritoriului de azi al
franţei. Perioada dinastiei Capetingilor, fondatorul căreia a fost Huho I Capet, rege al Franţei
(987-996), a fost o epocă de fărîmiţare feudală, regii avînd doar putere nominală asupra
regatului. În secolul al XII-lea începe perioada reconsituirii unităţii politice a regatului. Regii din
dinastia capeţitiană, Filip al II-lea August rege al Franţei (1180-1223) şi Filip al IV-lea cel
Frumos (1285-1314) au iniţiat procesul de centralizare a Franţei, care se va încheia abia în
sec.XV-lea. Franţa a fost ţara clasică în ceea ce priveşte creşterea autorităţii regale, care, treptat,
a triumfat asupra fărîmiţării feudale. Regii din dinastia capeţienilor îşi întăriră încet şi persevernt,
la început în micul lor domeniu, iar mai tîrziu în celelalte regiuni ale Franţei, slăbind totodată
puterea Plantageneţilor pe continent. Adevăratul întemeietor al unei puternice monarhii în Franţa
a fost Filip al IIlea August, care i-a smuls lui Ion fără de Ţară o mare parte din posesiunile sale
franceze şi le-a anexat domeniului regal. Sub nepotul său, Ludovic al IX-lea Franţa a devenit
unul din cele mai puternice şi influente state din Europa. În Franţa, în procesul de centralizare a
statului s-au corelat acţiunile de unificare teritorială, de eliberare a unor teritorii franceze de sub
suzeranitatea engleză şi de centralizare instituţională. Sub domnia lui Ludovic al XI-lea (1461-
1483) se finalizează, în general, procesul de unificare a Franţei. Pe baza unificării economice
care a legat într-un tot întreg diferitele regiuni ale ţării, a avut loc şi unificarea politică, creîndu-
se astfel premisele pentru formarea statului naţional. Dacă monarhia lui Ludovic al XI-lea nu
poate fi încă considerată o adevărată monarhie absolută, în orice caz se poate afirma că în cadrul
ei existau toate premizele absolutismului. Domnia lui Ludivic XIV (1643-1715) marchează
apogeul absolutismului francez („Statul sunt eu”), Franţa devenind acum prima putere
europeană. La 30 început regalitatea era o instituţie electivă. Treptat principiul este înlociut cu
principiul masculităţii şi primogeniturii. În secolele IX-XI regatul Franţei este, de fapt, un
conglomerat de ducate autonome, ce erau legate formal prin instituţia regalităţii Treptat
regalitatea a luat atribuţiile judiciare,administrative, fiscale, militare uzurpate de marii feudali în
perioada de anarhie feudală. Filip al II-lea August a întărit autoritatea regală şi statul francez,
consolidîndu-şi stăpînirea prin victoria de la Bouvinis (1214). De asemenea a iniţiat o serie de
măsuri administrative, judiciare, financiare. Puterea centrală se întăreşte şi mai mult în timpul lui
Ludovic al IX-lea cel Sfînt (1226-1270). Aceasta printr-o serie de ordonanţe pune bazele
administraţiei centralizate şi unitare. În 1254-1256 emite două ordonanţe prin care se instituie
două funcţii – seneşalul ca reprezentanţi ai puterii centrale. Fiind funcţionari calificaţi, ei erau
remuneraţi pentru serviciu prestat. Prin ordonanţa din 1263 a reglementat politica monetară pe
teritoriul Franţei. De asemenea, a reorganizat justiţia, impunînd procedura scrisă a judecăţii şi
reprezentarea probelor la examinarea cauzelor. Tribunalele regale urmau a examina cauzele
complexe şi grave. În activitatea sa regele era ajutat atît de funcţionari cît şi de membrii familiei
sale. Pe lîngă consiliu, regele consultă şi curtea regală. La mijlocul secolului al XII-lea curtea
regală avea trei mari instituţii importante: - consiliul cel mare; - parlamentul; - curtea de conţi.
Din porunca regelui, au fost convocate în aprilie 1302 primele stări Generale din istoria Franţei.
Era formată din reprezentanţi ai nobilimei, clerului şi 31 orăşenimei. Au contribuit la
centralizarea administraţiei de stat. Spre deosebire de Anglia, în Franţa parlamentul era o
instituţie de reprezentare a tuturor stărilor şi se convoca în sesiuni permanente. Din secolul al
XV-lea s-au constituit şi parlamente regionale.

Dezvoltarea sistemului politic în Franţa în secolul al XX-lea avea loc în condiţiile de polarizare
şi apariţie a forţelor de dreapta şi stînga, a partidelor şi guvernelor care duceau nu numai la
schimbări frecvente în regimul politic, dar şi la reforme profunde în orînduirea de stat. Însă,
necătînd la situaţia complicată în ţară deseori contradictorie. Constituţia din anul 1875 a
continuat să funcţioneze pînă în anul 1940. Ea a determinat organizarea de stat în Franţa în
perioada Republicii a Treia. O trăsătură caracteristică a sistemului politic din Franţa în perioada
dintre cele două războaie mondiale a fost diminuarea rolului parlamentului ca organ care se află
asupra guvernului. În condiţiile de criză guvernamentală cabinetelor erau formate nu atît de
parlament cît şi de diferite organizaţii neparlamentare: partide politice, uniuni de întreprinzători
etc. Demnitarii parlamentului adesea doar executau indicaţiile acestora. Intrarea Franţei în cel de-
al doilea război mondial şi înfrîngerea Armatei Franceze au dus la lichidarea Republicii a reia; o
mare parte a ţării a fost ocupată de către armata Germaniei fasciste. 77 În partea de sud-est s-a
format „Guvernul Vishi” profascist în frunte cu Mareşalul Petin. Acest guvern nu juca un rol de
sinestătător, dar trebuia să neutralizeze flota şi armata franceză care se afla în coloniile franceze.
Zdrobirea Germaniei fasciste de către forţele coaliţiei antifasciste şi eliberarea Franţei de sub
ocupaţie au adus în centrul vieţi politice problema cu privire la viitorul structurii de stat. În
timpul referendumului de la sfîrşitul anului 1945 majoritatea populaţiei s-a exprimat pentru
adoptarea Constituţiei noi, care ulterior trebuia să fie confirmată printr-un plebescit. Primul
proiect de constituţie a fost respins în aprilie anul 1946. Un alt referendum din octombrie 1946 a
confirmat proiectul modificat al constituţiei. În preambulul Constituţiei din 1946 erau confirmate
drepturile şi libertăţile francezilor, proclamate în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din
anul 1789. De asemenea a fost proclamată egalitatea tuturor cetăţenilor, fără deosebiri de sex,
dreptul de a fi angajaţi, dreptul de a organiza sindicate şi greve, de a încheia contracte colective.
A fost declarat ajutorul social copiilor, mamelor, persoanelor în vîrstă. Constituţia prevedea
posibilitatea naţionalizării. Conform Constituţiei Franţa trebuia să prezinte o Republică
Parlamentară. Parlamentul era alcătuit din 2 camere – Adunarea Naţională şi Consiliul Republicii
– camera inferioară. Adunarea Naţională era aleasă pe 5 ani prin vot general şi direct. Adunarea
generală avea dreptul de a adopta legi. Consiliul Republicii era ales de către comune şi
departamente. El avea dreptul să examineze proiectele de legi, adoptate de către Adunarea
Naţională, cu drept de amînare prin vot. Reprezentantul suprem al puterii de stat conform
Constituţiei era Preşedintele. El era ales de către Parlament pe un termen de 7 ani cu drept de a fi
reales însă numai pentru un termen. Funcţiile lui erau limitate doar la reprezentarea Franţei pe
arena internaţională de asemenea şi la darea publicităţii a actelor legislative. Conducerea ţării era
efectuată de Consiliul de miniştri în frunte cu preşedintele. Preşedintele. Consiliul de miniştri şi
membrii guvernului erau desemnaţi de către Preşedinte după ce candidaturile acestora erau
confirmate de către Parlament. Pentru politica sa Guvernul purta răspunderea colectivă în faţa
Adunării Naţionale. Dacă majoritatea absolută a Adunării Naţionale exprima vot de neîncredere
guvernului acesta era demisionat în componenţă deplină. În caz dacă timp de 18 luni vor fi
adoptate două demisiuni ale guvernului era prevăzută posibilitatea alegerilor preliminare în
Adunarea Naţională. Însă adoptarea noii Constituţii n-a dat o stabilitate necesară a sistemului
politic din Franţa. Contradicţiile social-economice, intensificate de prăbuşirea sistemului
colonial, a dus la o destabilizare excesivă a vieţii interne a ţării. În rezultatul indicării a
militarilor de drept din Anglia în aprilie-mai anul 1958 ţara a fost adusă la marginea unui război
civil. În aceste condiţii parlamentul a fost nevoit să transmită întreaga putere de stat generalului
Charles de Gaulle (1958-1969 28 aprilie), care era cel mai cunoscut şi hotărît politician. La 1
ianuarie 1958 Parlamentul îl numeşte pe D. C. Gaulle prim-ministru, fiind însărcinat să
pregătească proiectul unei noi Constituţii, pentru care, în 78 octombrie 1958 a votat la
referendum.79% din populaţie. Astfel, în Franţa a fost constituită Republica a V-a. Conform noii
Constituţii centrul sistemului politic a Franţei a devenit Preşedintele. El era declarat garant al
ordinii existente, comandant suprem al forţelor armatei, conducea guvernul, stabilea componenţa
lui, avea dreptul să dezvolte Adunarea Naţională, avea drept de iniţiativă legislativă, semna
legile, putea organiza referendumuri şi conform articolului 16, introducea starea de urgenţă, în
cazul în care stabilitatea internă era ameninţată. Integritatea teritorială sau independenţa
naţională a Franţei erau în primejdie. Din anul 1962 preşedintele este ales de întreg poporul prin
vot direct Constituţia Franţei a proclamat drepturile şi libertăţile democratice ale cetăţenilor. Prin
esenţa lui, noul regim stabilit era o republică clasic prezidenţială. Locul doi în mecanismul de
stat conform Constituţiei în menţinerea guvernului în frunte cu Prim-ministru, care este
însărcinat, să asigure executarea legilor, să conducă forţele armate şi să promoveze o politică
practică. Guvernul era responsabil în faţa Parlamentului, care îi poate exprima neîncredere.
Parlamentul Republicii era format din două camere: Adunarea naţională aleasă prin vot general
şi direct şi Senatul care asigură reprezentarea tuturor teritoriilor şi este ales prin vot indirect.
Ambele camere sunt practice egale în drepturi. Parlamentul are drepturi să adopte legi în strictă
conformitate cu articolul 34 al Constituţiei în cadrul dreptului civil, finarea de muncă, a
organizării justiţiei şi procedurii judiciare, stabilirea de impozite, a principiilor organizării
aparatului de stat etc. Cutumele, care nu se încadrează în prerogativele parlamentului, sunt
egalate cu actele normative ale guvernului. Regimul politic stabilit de Constituţia din 1958 poate
fi apreciat ca o republică care îmbină forma parlamentară-prezidenţială de guvernare în care
predomină împuternicirile preşedintelui. Acest sistem politic al Republicii a cincea funcţionează
pînă în ziua de azi. Izvoarele dreptului, sistemul de drept Francez creat sub influenţa revoluţiei
franceze la sfîrşitul secolului al XVIII – începutul secolului al XIX în trăsăturile sale de bază,
necătînd la complicitatea structurii sale, modernizarea dreptului, dezvoltarea izvoarelor lui, s-a
păstrat şi către începutul secolului al XX-lea. Pe parcursul primei jumătăţi a secolului XX în
Franţa continua să funcţioneze forme de codificare clasică Napoleoniană a dreptului. Însă după
războiul al doilea mondial viaţa complicată care s-a creat, procesele economice noi, creşterea
culturii de drept şi alţi factori au atras după sine o renovare treptată a codurilor tradiţionale
Napoleoniene. Au fost supuse reformării şi democratizării în primul rînd codurile de procedură
judiciară. În anul 1958 C.P.P. al lui Napoleon a fost înlocuit cu un Cod de Procedură Penală nou.
O tehnică deosebită de reînnoire a legislaţiei Napoleoniană a fost folosită în anii 1971-1973 la
alcătuirea codului de procedură civilă (C.P.P.) nou. El s-a format prin editarea a patru decrete,
care au fost incluse ca părţi de sinestătătoare în Codul 79 de procedură civilă modalitate din anul
1975. În acea sau altă modalitate au fost supuse refacerii şi codurile de drept material (Codul
Civil, Codul muncii şi Codul Penal). În secolul al XX-lea activitatea legislativă a luat o amploare
considerabilă. Aceasta a fost exprimată prin creşterea numărului de legi organice, care
introduceau amendamente în articolele Constituţiei, la fel şi legi curente, adoptate în domeniul ce
ţin de activitatea puterii legislative (drepturile şi libertăţile cetăţenilor, regulamentele de alegeri,
naţionalizarea şi denaţionalizarea întreprinderilor etc.). În ultimul deceniu în Franţa a crescut
considerabil numărul de acte normative, adoptate de organele puterii executive. Un rol important
în dezvoltarea acestui proces l-a jucat Constituţia din anul 1958. Decretele guvernamentale
puteau să schimbe legile, aprobate pînă la intrarea în vigoare a Constituţiei. Guvernul a primit de
la parlament împuternicirea de a edita decrete şi Ordonanţe ce constituiau norme care ce regulă
erau obiectul legislativului. Acestea sunt decretele-legi (din perioada Republicii a treia şi a patra)
şi Ordonanţele (în timpul Republicii a cincea). Bunăoară, guvernul Republicii a patra numai din
anul 1951 pînă în anul 1956 au pus în funcţiune 19 Cadruri originale (de muncă, vamal, familiar
şi ajutor social, rutier, impozitar, ocrotirii sănătăţii publice etc.). Cu toate acestea viaţa singură
cerea îmbinarea reglarea legislativă şi reglementată şi a altor domenii ale vieţii sociale. Astfel au
apărut coduri suplimentare, construcţie şi locuinţe (anul 1978), proprietatea intelectuală (anul
1992), aviaţiei civile şi altele. Dezvoltarea legislaţiei civile şi comerciale în secolul al XX-lea.
Concomitent cu dezvoltarea societăţii au avut loc schimbări esenţiale în Codul Civil Francez. La
sfîrşitul secolului al XX-lea în redacţia iniţială s-au păstrat nu mai mult de jumătate de articole
din Codul civil Francez. Peste 100 de articole au fost pe deplin anulate, aproximativ 900 au fost
modificate într-o nouă redacţie cel mai mult a fost supusă modificării prima carte a Codului civil
Francez unde s-au păstrat circa 10% din textul iniţial. Schimbările de bază în textul Codului civil
au fost înfăptuite în a doua jumătate a secolului XXlea. În prima carte, în corespundere cu o serie
de acte legislative (anii 1938, 1964, 1970, 1975 şi al.) a fost înfăptuită o revedere deplină a
normelor, în ceea ce priveşte relaţiile de familie şi conjugale. Au fost excluse articole, care
întăreau situaţia de supunere, au fost prevăzute articole noi, care reieşeau din recunoaşterea
consecventă a egalităţii ambelor soţi. Vîrsta de căsătorie pentru bărbaţi era stabilită de 18 ani,
pentru femei de 16 ani, însă în corespundere cu amendamentele din Codul Civil Francez
procurorul Republicii „bazîndu-se pe temeiuri serioase” avea dreptul de a permite căsătoria pînă
la atingerea vîrstei menţionate. 80 Schimbări esenţiale au avut loc şi în cartea a treia a Codului,
care exprimă tendinţe de dezvoltare a dreptului civil în secolul al XX-lea; limitarea dreptului de
proprietate, la fel şi libertatea contractelor. În ultimul deceniu schimbări în Codul civil Francez
au loc nu numai prin introducerea noilor concretizări în textul Codului propriu zis, dar şi articole
legislative, care reglementează unele sau alte domenii de relaţii patrimoniale. În Franţa, ca şi în
alte ţări occidentale, scade importanţa proprietăţii private, individuale, creşte rolul proprietăţii
asociate şi de stat. În secolul al XX-lea, mai ales după cel de-al doilea război mondial, în fruntea
statului singur este un proprietar foarte mare, ca investitor de capital, şi ca proprietar. Schimbări
esenţiale au avut loc în Franţa în domeniul dreptului contracţional. În ultimul deceniu în Franţa
de rînd cu contractele civile o răspîndire largă au căpătat şi contractele administrative, unde una
din părţi sunt organele de stat. La o revedere şi mai amănunţită, în secolul al XX-lea, a fost supus
codul de drept comercial Francez. În timpul de faţă în codul Comercial de Drept Francez s-au
păstrat numai 20% din articole iniţiale juristă. Francezii nu fără temei primesc codul comercial
Francez ca o „ruină”. Codul de drept Comercial francez a primit o dezvoltare mai amplă în a
doua jumătate a secolului al XX-lea în legătură cu complicarea mecanismului de reglementare de
drept a vieţii economice. Multe schimbări din legislaţia comercială Franceză au fost efectuate în
legătura cu aderarea la convenţiile internaţionale sub influenţa dreptului Comunităţii Europene.
Dezvoltarea legislaţiei de muncă şi sociale. În esenţa legislaţiei sociale şi cea a muncii ca parte a
sistemului de drept francez a apărut doar în secolul al XX-lea. Un rol important în crearea
legislaţiei iniţiale de reglare a litigiilor de muncă şi a condiţiilor de lucru a fost Codul Muncii
adoptat în 1910. Încă sistemul de drept social şi cel al muncii s-au format în perioada postbelică
şi în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Un reprezentant important în formarea dreptului
muncii şi social contemporan a devenit Constituţia Republicii a IV (1946). Preambulul la această
Constituţie este o adevărată Carte a muncii. Aici era recunoscut nu numai dreptul la muncă (al
muncitorilor), de creare a sindicatelor, al grevei etc., dar era prevăzut un program de stat cu
privire la susţinerea şi protecţia socială a mamelor, copiilor, invalizilor, bătrînilor, şomerilor.
Constituţia de la 1958 nu conţinea regulamente noi cu privire la politica muncii şi cea socială. Ea
însă a păstrat Preambulul Constituţiei din 1946 în calitate de document legislativ în acţiune. Din
acesta erau deduse şi obligaţiunile guvernului Republicii a Cincea în domeniul asigurării sociale
şi a muncii. Un izvor important al dreptului muncii în Franţa este Codul Muncii, care acţionează
în prezenta în redacţia din 1973 cu amendamentele din 1981-1982. 81 Codul prezintă o
încorporare de multiple acte legislative ale muncii adoptate de către parlament şi guvern în
diferite perioade. În Franţa lucrătorii întreprinderilor particulare şi a celor de stat se bucură de
aceleaşi normative legislative ale muncii în mod egal. Însă nu este exclusă emiterea de normative
speciale de reglare a muncii la întreprinderile naţionalizate. În ultimul timp s-au produs
schimbări democratice importante în sfera dreptului social la baza cărora stă codul asigurării
sociale din 1956 cu completările ulterioare. Codul asigurărilor sociale conţine în esenţă două
grupuri de norme, care în ansamblu constituie dreptul social; acestea sunt în primul rînd dreptul
la asigurarea socială, iar în al doilea – dreptul familiei şi a asistenţei sociale. Sistemul de
asigurare socială de stat în Franţa se bazează pe depunerile băneşti ale întreprinzătorilor şi
cotizaţiile lucrătorilor înşişi, de asemenea şi pe mijloacele defalcate de stat. Dezvoltarea
dreptului penal şi procesual în secolul al XX-lea. În prima jumătate a secolului al XX-lea, mai
ales în timpul Republicii a treia a guvernelor nestabile, înfăptuirea reformelor serioase de drept
penal se lovea de greutăţile politice. Schimbări în Codul penal se propuneau în trei probleme
specifice (fraudele din timpul diferitor examene de stat şi concursuri, din Casino, prostituţia,
distrugerea monumentelor istorice etc.). În a doua jumătate a secolului al XX-lea necesitatea
intensificării luptei cu criminalitatea, care lua forme noi (terorism, infracţiuni ecologice),
solicitat schimbări esenţiale în legislaţia penală, care timp de aproape două secole de acţiune a
codului penal Napoleonian s-a învechit esenţial. Condiţii favorabile de înfăptuire a reformelor
radicale de drept penal sau format în timpul Republicii a cincea, cînd formarea statului de drept a
devenit necesară o luptă mai efectivă şi determinată cu criminalitatea. De acum în anii 60- 70 ai
secolului al XX-lea a fost revăzută o parte considerabilă a textului Codului penal din anul 1910
(interzicerea de a se ocupa cu anumite genuri de activitate, confiscarea automobililor etc.). În
anul 1981 în rezultatul luptei îndelungate a forţelor democratice din pedepsele penale a fost
exclusă pedeapsa capitală. Concomitent pentru asigurarea luptei efective cu cele mai periculoase
infracţiuni a fost înfăptuită criminalizarea şi penalizarea terorismului, încălcarea din domeniul
mediului ambiant, securitatea muncii. A fost supus liberalizarii esenţiale sistemul de înfăptuire a
pedepselor (limitarea domeniului de folosire a privaţiunii de libertate, crearea regimului „de
semilibertate”, mai ales la închisoarea pe termen scurt), cînd ţinerea condamnatului la închisoare
se combină cu aflarea lui la domiciliu. În iulie anul 1992 în rezultatul reformării lărgite a
dreptului penal a fost adoptat noul Cod penal Francez, care a fost pus în vigoare în anul 1994
şipe deplin a înlocuit Codul penal din anul 1908. 82 Legislaţia procesului-penal din Franţa în
secolul al XX-lea de asemenea a suferit schimbări esenţiale. În anul 1958 a fost adoptat noul Cod
procesual-penal, care a pus începutul revizuirii întregii codificări Napoleoniene. Codul procesual
penal din anul 1958, la fel şi un şir de legi din anii 1971 şi 1972 au democratizat considerabil
procesul, au intensificat garanţiile individuale de drept ale cetăţenilor, au simplificat procesul
judiciar, au reglementat activitatea organelor de conducere, a judecăţii şi a juraţilor. Un şir de
legi, adoptate de guvernul blocului de stînga în anii 80, au întărit schimbările progresiste în
legislaţia procesual-penală. Bunăoară, legile din anii 1981-1983 au întărit securitatea şi garanţiile
de drept şi de libertate, s-a prevăzut procedura, aplicată în caz de admitere a unei greşeli mari
profesionale a avocatului. Procesul penal include trei trepte: investigarea prealabilă, examinarea
judiciară, executarea sentinţei. La examinarea judiciară participă ambele părţi. Procesul în
judecată are loc în formă orală, publică, competiţională. Sentinţa intră în vigoare odată cu
expirarea termenului oferit pentru recurs.

1. Noţiunea de „stat”

Cuvântul „stat” provine de la latinescul „status”, semnificând ideea de ceva stabil, permanent.

Iniţial, acest cuvânt se folosea, pentru a desemna cetăţile, republicile de tipul celei romane,
despoţii orientale şi alte forme de organizaţii politice societăţii.

Stat – sistem organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi (a unui
popor stabilit pe un anumit teritoriu), deţinând în acest scop atât monopolul creării, cât şi
monopolul aplicării dreptului. Statul este:

–            o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea societăţii;

–            o organizaţie care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;

–            o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunităţi umane;
–            o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate, poate obliga
executarea voinţei generale, aplicând, în caz de necesitate, forţa de constrângere.

Statul este definit prin referire la trei elemente componente: naţiunea (popor), teritoriul şi puterea
publică.[1]

2. Naţiunea ca element constitutiv al statului

a) Naţiunea. Dimensiunea demografică şi psihologică a statului.

Noţiunea de populaţie

Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului. Este

comunitatea indivizilor care se află pe un teritoriu strict determinat al statului şi asupra căreia se
exercită puterea de stat. Un teritoriu fără populaţie nu poate constitui un stat. Din populaţia ţării
fac parte cetăţenii săi, cetăţenii străini şi apatrizii. Dintre aceste trei categorii de persoane numai
cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite de stat.
Ceea ce-i asigură populaţiei distinctibilitatea şi permanenţa este naţiunea. În unele cazuri
populaţia este identificată cu naţiunea. Naţiunea nu trebuie confundată nici cu populaţia, nici cu
statul.

Naţiunea este o comunitate umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct de care ea îşi leagă
trecutul istoric, prezentul şi viitorul.[2] Comunitatea este caracterizată prin unitate etnică, limbă
comună, cultură, obiceiuri, tradiţii, spiritualitatea de neam, factura psihică. Naţiunea este mai
restrânsă ca populaţia. Naţiunea este produsul unui îndelungat proces istoric, având la bază
comunitatea de origine etnică. Sentimentul naţional este cel mai puternic ferment de coeziune a
statului şi permanenţei lui. Elementele naţiunii sânt: rasa, limba, religia, tradiţii istorice,
interesele materiale şi culturale comune, situaţia demografică. Datorită unor circumstanţe, aceste
elemente nu pot fi întrunite întotdeauna.

Naţionalitatea reprezintă atât legătura individuală cu statul cât şi leagă în acelaşi timp indivizii
între ei. Ea reprezintă apartenenţa individului la o naţiune. La început această legătură apare în
virtutea relaţiilor de vasalitate, supuşenie faţă de monarh. În prezent această legătură abstractă
poate apărea odată cu naşterea (relaţiile de rudenie) sau pe parcursul vieţii (reintegrarea,
naturalizarea etc.)[3]

Deseori, colectivitatea umană care stă la baza statului este întâlnită sub denumirea de popor sau
naţiune. În dreptul intern, în marea majoritate a constituţiilor, este utilizată noţiunea de popor.
Astfel, în art.2 din Constituţia Republicii Moldova se consacră că suveranitatea naţională
aparţine poporului Republicii Moldova. Articolul 10 din Constituţie stabileşte că statul are drept
fundament unitatea poporului Republicii Moldova.[4]
Din punct de vedere al coraportului stat-naţiune, statele se pot împărţi în state naţionale şi state
multinaţionale.

Statele naţionale sânt cele în care populaţia majoritară formează o singură naţiune, denumirea
căreia ele şi o poartă. De exemplu Franţa are la bază naţiunea franceză. Majoritatea statelor
europene sânt state naţionale.

Există cazuri când una şi aceeaşi naţiune stă la baza mai multor state. De exemplu naţiunea arabă
este organizată în mai multe state arabe, naţiunea coreeană – în două state coreene.

Statele multinaţionale sânt statele a căror populaţie este formată din mai multe naţionalităţi,
vorbind limbi diferite şi având culturi şi un trecut istoric diferit. De exemplu în Federaţia Rusă pe
lângă naţiunea rusă se încadrează tătarii, ciuvaşii, başkirii etc. În asemenea state coeziunea
naţională este greu de realizat.