Reorganizarea și lichidarea întreprinderilor .

Drepturile creditorilor

Reorganizarea întreprinderii poate fi efectuată prin fuziune, asociere, divizare,

separare, transformare.

Fuziunea întreprinderilor.
Fuziunea întreprinderii poate avea loc prin contopire şi absorbţie.
Reorganizarea prin contopire se realizează în cazul în care două sau mai multe
persoane juridice, care îşi încetează existenţa se unesc pentru a constitui o persoană
juridică nouă.
Reorganizarea prin absorbţie se realizează în cazul în care o persoană juridică
existentă înglobează una sau mai multe persoane juridice care îşi încetează
existenţa.
La fuziunea întreprinderilor, toate drepturile patrimoniale şi obligaţiile fiecăreia
din ele trec, potrivit actului de transfer, la întreprinderea înfiinţată în urma fuziunii.
La asocierea unei întreprinderi cu alta, la cea din urmă trec, în conformitate cu
actul de transfer, toate drepturile patrimoniale şi obligaţiile întreprinderii asociate.

Divizarea întreprinderii.
Reorganizarea prin divizare se realizează prin împărţirea întregului patrimoniu al
unei persoane juridice care îşi încetează activitatea între două sau mai multe
persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă.
La divizarea întreprinderii, la întreprinderile înfiinţate în urma divizării trec,
potrivit actului (bilanţului) divizării, drepturile patrimoniale şi obligaţiile
întreprinderii reorganizate.

Separarea întreprinderii.
Reorganizarea prin separare se realizează în cazul în care o parte din patrimoniul
persoanei juridice se desprinde şi se transmite către una sau mai multe persoane
juridice existente sau care iau astfel fiinţă.
La separarea din întreprindere a unei sau a cîtorva întreprinderi, la fiecare din
acestea trec, potrivit actului (bilanţului) divizării, părţile respective din repturile
patrimoniale şi obligaţiile întreprinderii reorganizate.
Transformarea întreprinderii.
Transformarea formei juridice a unei persoane juridice implică modificarea actului
de constituire în condiţiile legii, fără a avea ca efect dizolvarea, lichidarea şi
radierea acesteia.
La transformarea întreprinderii în întreprindere cu altă formă juridică de
organizare, la întreprinderea recent înfiinţată trec toate drepturile patrimoniale şi
obligaţiile întreprinderii transformate.

Procedura de reorganizare a întreprinderii.

Reorganizarea întreprinderii se efectuează la decizia fondatorilor (asociaţilor) ei.
În cazurile stabilite de lege, reorganizarea întreprinderii prin divizare sau separare
se efectuează prin hotărîre a autorităţilor administraţiei publice autorizate sau prin
hotărîre a instanţei de judecată.
În unele cazuri, reorganizarea întreprinderii prin fuziune, asociere sau transformare
se efectuează numai cu acordul autorităţilor administraţiei publice autorizate.
Actul de transfer sau bilanţul divizării va cuprinde prevederi referitoare la
succesiunea de drept asupra tuturor obligaţiilor întreprinderii reorganizate faţă de
toţi creditorii şi debitorii ei, inclusiv obligaţiile contestate de părţi.
Actul de transfer sau bilanţul divizării se aprobă de către persoana (organul) care a
luat decizia de reorganizare a întreprinderii şi se prezintă împreună cu documentele
de constituire pentru înregistrarea de stat a întreprinderii recent înfiinţate sau
pentru modificarea documentelor de constituire ale întreprinderii existente.
Neprezentarea împreună cu documentele de constituire, respectiv a actului de
transfer sau bilanţului divizării, precum şi lipsa în aceste documente a dispoziţiei
cu privire la succesiunea de drept asupra obligaţiilor întreprinderii reorganizate
atrag după sine refuzul înregistrării de stat a întreprinderii recent înfiinţate.
Întreprinderea se consideră reorganizată, cu excepţia cazurilor de reorganizare prin
asociere, din momentul înregistrării de stat a întreprinderii recent înfiinţate.
La reorganizarea întreprinderii prin asociere la ea a altei întreprinderi, prima se
consideră reorganizată din momentul înscrierii în Registrul de stat al
întreprinderilor a datelor cu privire la încetarea activităţii întreprinderii asociate.

Înregistrarea începerii procedurii de reorganizare.

Persoana juridică supusă reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul
înregistrării de stat despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data adoptării
hotărîrii respective. Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de stat a
începerii procedurii de reorganizare.
Pentru consemnarea în Registrul de stat a începerii procedurii de reorganizare, la
organul înregistrării de stat se prezintă hotărîrea de reorganizare, adoptată de
organul competent al persoanei juridice sau de instanţa de judecată. Înregistrarea
începerii procedurii reorganizării se face la oficiul teritorial al Camerei care a
efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice reorganizate.
Registratorul adoptă decizia cu privire la înregistrarea începerii procedurii de
reorganizare a persoanei juridice şi înscrie în Registrul de stat menţiunea “în
reorganizare”.
Concomitent cu eliberarea deciziei privind începerea procedurii de reorganizare,
solicitantului se eliberează extras din Registrul de stat pentru publicarea avizelor în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi originalul certificatului de înregistrare
cu menţiunea „în reorganizare”.

Înregistrarea reorganizării.
După expirarea a 3 luni de la ultima publicare a avizului privind reorganizarea,
organul competent al persoanei juridice supuse reorganizării sau create în urma
reorganizării depune la organul înregistrării de stat următoarele documente:
a. cererea de înregistrare a reorganizării, conform modelului aprobat de organul
înregistrării de stat;
b. proiectul contractului de fuziune sau proiectul dezmembrării, după caz;
c. hotărîrea de reorganizare, adoptată de organul competent al fiecărei persoane
juridice participante la reorganizare;
d. actele de constituire ale persoanei juridice participante la reorganizare;
e. actele de constituire ale persoanei juridice nou-create;
f. documentul ce confirmă acceptarea de către creditori a garanţiilor oferite sau ce
confirmă plata datoriilor, după caz;
g. autorizaţia de fuziune, după caz;
h. actul de transmitere sau bilanţul de repartiţie, după caz;
i. copia avizelor de reorganizare a persoanei juridice;
j. documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare.

Procedura de lichidare
Procedura lichidării este instituită în favoarea asociaţilor. Ea cuprinde următoarele
operaţiuni principale:
 înlocuirea organelor de administrare curentă şi predarea gestiunii;
 informarea creditorilor;
 elaborarea proiectului de lichidare;
 lichidarea activului şi pasivului ;
 radierea societăţii comerciale din Registrul de Stat.
Ca rezultat al dizolvării societăţii, administratorii trebuie să fie înlocuiţi prin
lichidatori sau pot fi numite persoane terţe în calitate de lichidatori. Numirea
lichidatorilor se face de către adunarea generală sau de către instanţa de judecată
printr-o hotărâre. Hotărârea dată urmează a fi depusă la Camera Înregistrării de
Stat. Apoi se trece la preluarea de către lichidatori a administraţiei. Predarea
gestiunii se efectuează prin actul de predare-primire şi se realizează în temeiul
inventarului şi bilanţului. Documentele date trebuie să constate situaţia exactă a
activului, precum şi a pasivului societăţii. Îndată după intrarea în funcţie
lichidatorii împreună cu administratorii au datoria să întocmească inventarul şi
bilanţul societăţii, pe care le semnează. Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să
păstreze patrimoniul, registrele şi actele societăţii. Ei trebuie să ţină un registru cu
toate operaţiunile lichidării în ordinea lor cronologică, cum ar fi satisfacerea
cerinţelor creditorilor, împărţirea activelor; să facă tranzacţii în numele societăţii,
să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii.
Informarea creditorilor
După desemnarea înregistrării sale, lichidatorul este obligat să publice în
Monitorul Oficial, în două ediţii consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei
juridice. Obligaţia dată contribuie la apărarea drepturilor creditorilor. De
asemenea, lichidatorul este obligat în mod personal să informeze toţi creditorii
cunoscuţi din actele contabile ale debitorului, precum şi cei ale căror acţiuni în
judecată nu au fost soluţionate. Exemplu de creditori ar putea fi: organele fiscale,
Casa Naţională a Asigurărilor Sociale, băncile pentru creditele acordate, precum şi
alţi creditori. Termenul de înaintare a creanţelor este 6 luni de zile de la data
ultimei publicaţii a avizului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Termenul
dat poate fi prelungit prin hotărâre de lichidare. Creditorii care au înaintat pretenţii
faţă de lichidatori şi pretenţiile lor au fost respinse, sunt în drept, în termen de 30
zile de la data informării lor despre respingere, să se adreseze cu o cerere în
instanţa de judecată. Dacă termenul de 30 zile a fost depăşit creditorii decad din
drepturile lor şi creanţa se stinge.
Elaborarea proiectului de lichidare
Lichidatorul, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a
creanţelor, este obligat să întocmească un proiect al bilanţului de lichidare, care să
reflecte valoarea de bilanţ şi valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele,
datoriile persoanei juridice recunoscute de lichidator şi datoriile care se află pe rol
în instanţa judecătorească .Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre
aprobare organului sau instanţei care a desemnat lichidatorul. Dacă din proiectul de
lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de active, lichidatorul este obligat să
declare starea de insolvabilitate. Însă, cu acordul tuturor creditorilor, lichidatorul
poate continua procedura de lichidare fără a intenta acţiunea de insolvabilitate care,
de regulă, este mai costisitore şi de o durată îndelungată.
Lichidarea activului şi pasivului
Lichidarea activului societăţii desemnează totalitatea operaţiunilor având ca
obiect transformarea în bani a bunurilor societăţii – a bunurilor mobile şi imobile,
corporale şi incorporale şi încasarea creanţelor societăţii. Sunt supuse operaţiunilor
de lichidare atât bunurile aduse ca aport în natură la momentul constituirii
societăţii, cât şi cele dobândite ulterior acestui moment. Transformarea în bani a
bunurilor societăţii se va realiza ca urmare a vânzării lor. În cazul în care actul de
constituire prevede că unele bunuri, transmise societăţii ca aport la formarea sau la
majorarea capitalului ei social, urmează să fie restituite asociatului care a făcut
contribuţia, bunurile vor fi vândute numai atunci când există alte bunuri şi
societatea nu a satisfăcut cerinţele tuturor creditorilor săi. Dacă, după satisfacerea
creanţelor, rămân bunuri, ele vor fi împărţite între asociaţi.
Lichidarea pasivă a societăţii cuprinde plata datoriilor societăţii către creditorii
săi. Această operaţiune se îndeplineşte de lichidatori în condiţiile prevăzute de
lege. Plata creditorilor sociali se face la scadenţă şi integral, lichidarea societăţii
neavând ca efect decăderea din beneficiul termenului.
Dacă plata nu a fost făcută la timp, creditorul trebuie despăgubit atât pentru
prejudiciul efectiv, cât şi pentru venitul ratat. Satisfacerea cerinţelor creditorilor de
către societatea care se lichidează se face în locul stabilit de lege, şi anume: la
domiciliul sau sediul creditorului la momentul apariţiei obligaţiei – în cazul
obligaţiei pecuniare; la locul aflării bunului în momentul apariţiei obligaţiei – în
cazul obligaţiilor de predare a unui bun individual determinat; la locul unde
debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de obligaţie, iar în lipsa acestuia – la locul
unde debitorul îşi are domiciliu sau sediul – în cazul unor alte obligaţii.
După ce au fost satisfăcute cerinţele creditorilor societăţii ce se lichidează şi-au
mai rămas active, lichidatorul elaborează un proiect de împărţire a activelor şi-l
prezintă adunării generale a asociaţilor sau instanţei de judecată care a desemnat
lichidatorul. Adunarea generală, potrivit art. 86, Cod civil al R.M., este în drept să
revină asupra hotărârii de lichidare, dacă patrimoniul încă nu a fost împărţit între
asociaţi. În acest caz, adunarea poate să decidă continuarea activităţii societăţii
existente sau reorganizarea ei cu votul majorităţii. Conform art. 96, Cod civil al
R.M., activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate, care au rămas după
satisfacerea pretenţiilor creditorilor, sunt transmise de lichidator participanţilor
proporţional participării lor la capitalul social.
Activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite
decât după 12 luni de la data ultimei publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din
momentul aprobării bilanţului lichidării şi a planului repartizării activelor, dacă
aceste documente nu au fost contestate în instanţa de judecată sau dacă cererea de
contestare a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Mărimea activelor rămase şi principiile de repartizare a lor sunt reflectate în
raportul lichidatorului. După aprobarea planului de repartiţie şi expirarea
termenului stabilit de la data aprobării, lichidatorul trece la realizarea lui. Luând în
considerare voinţa participanţilor, lichidatorul planifică împărţirea activelor în
natură sau le lichidează (le vinde, transformând bunurile în bani şi împarte
banii. Dacă activele se împart în natură, repartizarea lor se face după
următoarele reguli:
 Bunurile se împart proporţional dreptului fiecărui participant;
 Bunurile se atribuie unui sau mai multor participanţi, de la care se reţine
suma ce depăşeşte valoarea bunului;
 Dacă nu pot fi împărţite în natură, bunurile se vând şi se împart banii.
Transmiterea bunurilor, precum şi a banilor se efectuează sub semnătura privată,
dacă în actul de constituire nu este prevăzută o altă modalitate.

Dreptul creditorilor

Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorilor acestora sunt prevazute in

principiu la art. 1718-1720 C. civ. Ppotrivit carora oricine este obligat personal
este tinut sa-si indeplineasca indatoririle “cu toate  bunurile sale mobile si
immobile prezente si viitoare”. Bunurile debitorului constituie astfel o garantie
comuna pentru creditorii sai, iar pretul lor se imparte intre acestia proportional cu
valoarea creantelor respective, cu exceptia cazului in care intre creditori exista
“cause legitime de preferinta”, exceptii care se refera la privilegii si ipoteci”

          Din cuprinsul acestor dispozitii rezulta ca spre deosebire de creditorii

privilegiati si de cei ipotecari, creditorii chirografari nu beneficiaza de un drept de
preferinta intre ei sau, astfel spus, de o garantie particulara pentru ipoteza in care
debitorii lor nu si-au indeplinit obligatiile contractuale.

          In doctrina se arata, de regula, ca ne aflam in prezenta unui “drept de gaj

general” al creditorului chirografar asupra patrimoniului debitorului sau. Aceasta
exprimare isi are explicatia si in influenta exercitata de dreptul civil francez. Este
vorba de diferenta de redactare dintre art. 1719 C.civ. roman si 2093 C. civ.
Francez intrucat, in textul celui din urma, se arata ca bunurile debitorului constituie
“gajul comun al creditorilor sai” pe cand in textul art. 1719 C.civ. roman nu apare
termenul de “gaj” ci se precizeaza ca: Bunurile unui debitor servesc spre asigurarea
comuna a creditorilor sai”.
          Folosirea termenului de gaj in textul francez si in doctrina nu este corecta,
deoarece favorizeaza unele confuzii. In adevar, nu este vorba nici de gajul (sau
amanetul) reglementat la art. 1685 C. civ. Roma (art. 2073 C.civ. francez) care
priveste un drept real de garantie asupra unui bun mobil, ci de dreptul creditorilor
chirografari, fara vreo preferinta intre ei, asupra intregului patrimoniu al debitorilor
acestora.

          Sspre deosebire de drepturile reale, acest fapt al creditorilor chirografari nu

reprezinta o garantie suficienta, deoarece orice micsorare a patrimoniului
debitorilor il afecteaza. In acest inteles, creditorul poate urmari oricare dintre
bunurile debitorului care se afla in acel moment in patrimoniul acestuia, indiferent
daca in momentul nasterii obligatiei acel bun nu era intrat in patrimoniul
debitorului, dupa cum nu va putea urmari un bun care desi in momentul nasterii
obligatiei era in acel patrimoniu a fost instrainat pana in momentul urmaririi. Altfel
spus, data nasterii creantei si cuprinsul debitorului nu prezinta relevanta juridica
sub aspectul bunurilor care pot fi urmarite de creditor deoarece el nu poate urmari
decat bunurile care se afla in patrimoniul debitorului in momentul urmaririi
acestora.

Pentru a preveni situatiile care ii defavorizeaza, creditorii chirografari pot interveni

pe mai multe cai si anume, fie sa ceara luarea unor masuri conservatorii cu privire
la patrimoniul debitorului, fie sa ceara executarea silita a bunurilor debitorului in
conditiilee prevazute de procedura civila, fie, in sfarsit sa introduca uncle actiuni
— actiunea oblica denumita si actiune indirecta sau subrogatorie — daca debitorul
nu-si valorifica el insusi uncle drepturi, actiunea pauliana — denumita si
revocatorie — daca debitorul incheie acte juridice in frauda creditorilor sai
chirografari, precum si, in uncle cazuri, o actiune directa ori o actiune in declararea
simulatiei.

In cadrul masurilor conservatorii pe care le poate lua creditorul, pentru

preintampinarea instrainarii bununilor de catre debitor sau a evita consecintele
insolvabilitatii acestuia — daca, de pilda, acel debitor a fost urmarit mai inainte de
un alt creditor si in acest fel activul sau a fost consumat in intregime — poate cere
ca anumite bunuri ale debitorului sa fie puse sub sechestru asigurator — cand
exista tendinta de ascundere ori de instrainare a acelor bunuri — sau sa se
efectueze inscriptia ori transcriptia unui imobil cand debitorul dobanditor al unor
bunuri nu se ocupa de realizarea acestor operatii. Dc asemenea, creditorul poate
interveni in procesele de partaj ale debitorului sau in cazurile precizate la art. 585
C. civ.

Problemele care se pun in legätura cu executarea silita a debitorului nu vor fi

analizate aici, deoarece intereseaza procedura civila.

Ne vom opri insa asupra actiuniior care vor fi introduse de creditorii chirografari

In situatia in care debitorii acestora se dezintereseazä de valorificarea drepturilor

lor sau recurg la frauda ori inselaciune.

§ 2. Actiunea oblica (indirecta sau subrogatorie)

La art. 974 C. civ. se aratà: ,,Creditorii pot exercita toate dreptunile si actiunile
debitoruiui lor, afara de acelea care Ii sunt exclusiv personale”.

Din cuprinsul textului rezulta ca nu este vorba de o actiune proprie a creditorului,

deoarece acesta exercitä o actiune care apartine debitoruiui, in numelc acestuia din
urma, dar, desi exercita o asemenea actiune in locul debitorului sau, creditorul are
in vedere un interes propriu. Acest interes se explica in ipoteza in care in
patnimoniul debitorului se afla si drepturi ori actiuni care urmeaza sä fie exercitate
impotriva unor terti pentru intrarea sau reintrarea in patrimoniul acestuia a ,,unui
element nou, care, atunci cand va fi realizat ca bun corporal, prin efectul actiunii
exercitate, va fi susceptibil de a fi urmärit direct de creditori” (4, p. 494). Dcci,
daca din neglijenta, din nepäsare, din nepricepere ori din rea-vointa debitorul nu
exercita actiunile care ar avea ca efect intregirea elementelor patrimoniului sau,
legea conferä creditorilor dreptul de a se substitui debitorului respectiv pentru a
pune in miscare actiunea care apare acestuia din urmà. Astfel se intelege de ce o
asemenea actiune este denumitä oblicà sau indirectä — creditorul actionand
datoritä dreptului debitorului sàu — dar si subrogatorie tinand seama de faptul cà
prin initiativa sa creditorul se comportä ca si cum ar fi subrogat debitorului.

In ceea cc priveste natura juridicä a acestei actiuni putem spune ca este vorba de
oactiune cu caracter mixt, deoarece implicà atat ideea de conservare a
patrimoniului cat si un inceput de executare.

Acest caracter este relevat, intr-un anumit fel, de Matei Cantacuzino in urmätoarea
redactare: ,,Exercitiul acestei actiuni de càtre creditori e mai mult decat un act de
conservare si totodat mai putin decat o urmarire: e un exerciiu auxiliar al dreptului
de gaj menit a face posibilä o urmàrire ulterioara” (4, p. 450).

0 problema care se poate pune este aceea a masurii in care acordarea, prin lege, a
acestei actiuni, ar constitui o imixtiune a creditorului in gestiunea patrimoniului
debitorului sau, altfel spus, daca prevederile art. 974 C. civ. sunt susceptibile de o
interpretare largä on restransà. Este vorba, prin urmare, de o apreciere a
echilibrului cc trebuie sà existe intre libertatea de ac a debitorului — de exercitare
a unor optiuni, de sesizare a unor ocazii favorabile sau nefavorabile etc. — acesta
neputand fi dependent de creditoni säi, pe de o parte, si ocrotirea intereselor
creditorilor, pe de alta parte.

Preocuparea doctrinei a fost aceea de a determina, in lumina acestui echilibru,

conditiile in care poate fi exercitatä ac oblicä si sfera de aplicare a dreptului la
aceasta actiune. Dc asemenea, jurisprudenta a incercat sa stabileasca limitele
interventiei creditorului in afacerile debitorului sau astfel incat sa nu se depaseasca
masurile care se impun, in mod necesar, pentru apararea dreptunilor sale.