Sociologie Juridica REPAGINAT

Dr.
Paraschiv PEŢU
SOCIOLOGIE JURIDICĂ
(suport de curs)
Editura Moroşan
Bucureşti, 2014
Editură acreditată CNCS – Consiliul Naţional
al Cercetării Ştiinţifice
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PEŢU, PARASCHIV
SOCIOLOGIE JURIDICĂ (suport de curs) / Dr. Paraschiv PEŢU –
Bucureşti: Editura Moroşan, 2014
ISBN: 978-606-626-023-7
ISBN: 978-606-626-023-7
Editor: Vasile Moroşan
Editura Edit Moroşan

Telefon: 0723 889 627
Copyright 2014 ©
Tipărit la CORMINA TEXT SRL

Mobil: 0744 490 807
e-mail: cormina_text@yahoo.com
SOCIOLOGIE JURIDICĂ 3
CUPRINS
ÎN LOC DE PREFAŢĂ ...................................................................................... 7

CURSUL I:
EVOLUŢIA, DEFINIŢIA, CONCEPTUL, OBIECTUL ŞI SFERA
SOCIOLOGIEI JURIDICE. RAPORTUL SOCIOLOGIEI JURIDICE CU
SOCIOLOGIA GENERALĂ............................................................................. 9
1. Sociologia - evoluţie, concept, obiect ......................................................... 9
2. Sfera (domeniul) sociologiei .................................................................... 11
3. Relaţia sociologiei cu alte ştiinţe .............................................................. 12
4. Originea şi evoluţia sociologiei juridice .................................................... 14
5. Obiectul, sfera (domeniul) şi definiţia sociologiei juridice.......................... 16
6. Raporturile sociologiei juridice cu sociologia generală .............................. 17
7. Întemeietorii sociologiei juridice .............................................................. 20
CURSUL II:
METODELE ŞI FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI JURIDICE ................................ 26
1. Metodele sociologiei juridice ................................................................... 26
2. Funcţiile sociologiei juridice .................................................................... 28
3. Crearea dreptului .................................................................................... 30
4. Principiile (cerinţele) legiferării ............................................................... 33
5. Aculturaţia juridică ................................................................................. 36
CURSUL III:
DREPTUL – ELEMENT AL ECHILIBRULUI SOCIAL. SOCIETATEA
UMANA ŞI ACTIVITATEA NORMATIVĂ ................................................... 42
1. Societatea umană şi activitatea normativă ................................................. 42
2. Comunităţi, grupuri şi instituţii sociale ..................................................... 45
3. Sisteme politice, autorităţi şi funcţii publice .............................................. 51
CURSUL IV:
DREPTUL – ELEMENT AL ECHILIBRULUI SOCIAL. SISTEMUL
NORMELOR SOCIALE ŞI DREPTUL ........................................................... 58
1. Consideraţii generale privind sistemul normelor sociale şi dreptul .............. 58
2. Responsabilitate socială şi răspundere juridică .......................................... 62
CURSUL V:
DREPTUL - ELEMENT AL ECHILIBRULUI SOCIAL. NORMAREA
SOCIALĂ ŞI SANCŢIUNEA ......................................................................... 68
1. Generalităţi privind normarea socială şi sancţiunea.................................... 68
2. Ordine socială, norme şi sancţiuni sociale ................................................. 70
4 Dr. Paraschiv PEŢU
3. Clasificarea sancţiunilor sociale ............................................................... 72

4. Ordinea juridică, norme şi sancţiuni juridice ............................................. 74
CURSUL VI: ................................................................................................. 79
DREPTUL – ELEMENT AL ECHILIBRULUI SOCIAL.
SOCIETATEA ŞI FENOMENUL JURIDIC .................................................... 79
1. Consideraţii generale privind societatea şi fenomenul juridic ..................... 79
2. Fenomene juridice primare şi fenomene juridice secundare ........................ 81
3. Fenomene juridice de putere şi fenomene juridice de subputere ...................... 83
4. Fenomene-instituţii şi fenomene-caz ........................................................ 84
5. Fenomene contencioase şi fenomene necontencioase ................................. 86
CURSUL VII: ................................................................................................ 89
DREPTUL – INSTRUMENT AL CONTROLULUI SOCIAL ........................... 89
1. Definiţia controlului social ...................................................................... 89
2. Orientări sociologice contemporane ......................................................... 90
CURSUL VIII: ............................................................................................... 98
DREPTUL – INSTRUMENT AL CONTROLULUI SOCIAL.
CONTROLUL SOCIAL EXERCITAT PRIN DREPT ...................................... 98
1. Generalităţi privind controlul social exercitat prin drept ............................. 98
2. Status social şi rol social ........................................................................ 100
3. Socializare şi integrare socială ............................................................... 102
CURSUL IX:
DREPTUL – INSTRUMENT AL CONTROLULUI SOCIAL
FORMELE, MIJLOACELE ŞI AGENŢII CONTROLULUI SOCIAL ............. 110
1. Formele controlului social ..................................................................... 110
2. Mijloacele controlului social .................................................................. 113
3. Agenţii controlului social....................................................................... 114
4. Funcţii şi disfuncţii ale dreptului ............................................................ 115
CURSUL X:
DREPTUL ŞI JUSTIŢIA SOCIALĂ.............................................................. 121
1. Realizarea justiţiei sociale...................................................................... 121
2. Tipuri sau modalităţi de realizare a justiţiei în societate ........................... 122
3. Concepţii ale gânditorilor vremii referitoare la realizarea justiţiei
în societate ........................................................................................... 123
4. Scopul fundamental al dreptului ............................................................. 125
CURSUL XI:
DREPTUL ŞI JUSTIŢIA SOCIALĂ.
GARANTAREA LEGALITĂŢII ŞI LEGITIMITĂŢII JUSTIŢIEI SOCIALE...... 131
1. Definirea noţiunii de legalitate ............................................................... 131
2. Legitimitatea justiţiei sociale ................................................................. 132

CURSUL XII:
DISTORSIUNILE DREPTULUI ŞI ALE JUSTIŢIEI ..................................... 137
1. Despre noţiunea de nondrept şi principalele sale forme de manifestare ..... 137
2. Rolurile pe care trebuie să le îndeplinească indivizii, conform normelor şi
regulilor de drept, în conformitate cu statutul lor social ............................ 139
3. Distorsiuni ale dreptului ........................................................................ 140
4. Distorsiuni ale justiţiei........................................................................... 140
CURSUL XIII:
DREPTUL ŞI JUSTIŢIA SOCIALĂ. DEVIANŢA SOCIALĂ
ŞI DELINCVENŢA...................................................................................... 146
1.Delimitări conceptuale privind noţiunile de devianţă socială
şi de delincvenţă .................................................................................... 146
2. Delincvenţa juvenilă.............................................................................. 147
3. Orientări şi teorii sociologice privind delincvenţa .................................... 151
CURSUL XIV:
METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ ÎN
DOMENIUL DREPTULUI ........................................................................... 157
1. Consideraţii generale privind metodele şi tehnicile de cercetare socio-
logică în domeniul dreptului ................................................................... 157
2. Metodologia / cadrul cercetării sociologice ....................................... 162
3. Etapele investigaţiei sociologice............................................................. 168
4. Metodele de obţinere a datelor asupra fenomenelor investigate ....................... 169
5. Scopurile investigaţiei sociologice ......................................................... 181
6. Importanţa aplicării metodelor sociologice în studiul fenomenului
juridic ................................................................................................... 182
ÎN LOC DE PREFAŢĂ
Concepută ca un ansamblu de elemente produse de natura şi de

societatea din noi, viaţa este expresia valorilor şi utilităţilor pentru care
individul şi, în general, colectivitatea umană, trebuie să lupte pentru a le
dobândi, dând vieţii de zi cu zi, fiecărei etape biologice, ca şi sociogrupului
din care face parte, echilibrul necesar înaintării în credinţa şi speranţa de
mai bine.
Realizarea acestui criteriu al tranziţiei noastre prin viaţă este
condiţionată de îndeplinirea, din partea tuturor factorilor care intervin în
existenţa individului, a unor premise ce se pot integra în conturarea
personalităţii fiecărui om, singura în măsură să valorizeze utilităţile din
punctul de vedere al celui ce gândeşte şi anticipează formele sub care
doreşte să se manifeste bucuria de a trăi în viaţă.
Un prim grup de premise se leagă de natura din noi, şi se referă la
starea de sănătate fizică şi psihică indispensabilă pentru a ne putea bucura,
în mod normal, de plăcerile vieţii.
Este adevărat că plăcerile sunt muritoare, iar virtuţile sunt veşnice,
dar, tot aşa de adevărat, pentru individ, este faptul că foarte puţini sunt aceia
care dau plăcerea de a trăi astăzi pe promisiunile de a trăi mult mai bine în
viitor. Viaţa demonstrează că, cu cât acest viitor este mai îndepărtat, cu atât
individul pierde din plăcerile ce i se cuvin pentru perioada respectivă de
viaţă, perioadă ce are, pentru fiecare din noi, caracter ireversibil, şi
specificitatea ei în ceea ce priveşte plăcerea de a trăi.
Pentru a avea o stare de sănătate fizică şi psihică normală este
imperios necesar să fie satisfăcute trebuinţele de viaţă, la nivel de individ, în
toate etapele biologice şi sociale pe care acesta le parcurge, prin asigurarea
hranei necesare, a îmbrăcămintei şi a încălţămintei, a locuinţei, a bunurilor
spiritual-umane care întreţin şi reproduc viaţa.
Un al doilea grup de premise este legat de principiul fundamental al
filosofiei lui Socrate „cunoaşte-te pe tine însuţi”, pentru a putea într-adevăr
să gândeşti, din interiorul vieţii personale,aspiraţiile, năzuinţele şi dorinţele
care se aşează la temelia vieţii, în cunoştinţă de cauză. A te cunoaşte pe tine

însuţi înseamnă a înţelege pasiunile şi virtuţile, optimismul şi pesimismul,
încordările şi relaxările de zi cu zi, credinţa şi speranţa de mai bine,
capacitatea de autodepăşire şi dificultăţile ei, dorinţa de a face bine şi rău,
unde începe libertatea de acţiune şi unde sunt limitele ei, unde se poate şi
unde nu se poate, ce înseamnă să fii om şi când omenia este lăsată în afara
normalului vieţii, slăbiciunile şi forţele puterii de a acţiona.
Un al treilea grup de premise, ce creează echilibrul necesar
înaintării, îşi are rădăcinile în investiţia în educaţia şi pregătirea ficărei
generaţii, astfel încât să putem să asimilăm tot ceea ce este necesar
tranziţiei noastre prin viaţă, asigurându-ne bucuria de a trăi, specifică
fiecăruia dintre noi şi fiecărei etape pe care o avem de parcurs.
Prin investiţia în educaţia şi pregătirea omului pentru viaţa ce
urmează, se creează o punte între trecut, prezent şi viitor, se pun bazele
viitorului nostru comun mai bun, aducând cu noi experienţa omenească,
unică, cu părţile ei pozitive şi negative, dar şi cu dorinţa de a minimiza
eroarea acţiunii noastre, străduindu-ne să-i determinăm pe cei cărora le dăm
viaţă să facă ceea ce n-am făcut noi, dar azi ne dăm seama că era foarte bine
dacă făceam, pentru că am vrea să le dăm urmaşilor mintea noastră cea de
pe urmă. Uităm, însă, că mintea cea de pe urmă nu poate fi dată omului
înainte, deoarece timpul tranziţiei fiecăruia dintre noi prin viaţă este
ireversibil şi, deci, modul în care am folosit fiecare clipă a lui este singurul
lucru care contează. Ştiinţa de carte şi experienţa de viaţă trebuie transmise
– de la o generaţie la alta – pentru că, întotdeauna, omul învaţă atât din
lucrurile bune, pozitive, cât şi din lucrurile negative, din erorile care s-au
produs, din fiecare se învaţă la fel, atât ceea ce trebuie întreprins, cât şi ceea
ce nu trebuie întreprins. Prin investitie în educaţie şi pregătire, omul capătă
hrana necesară sufletului şi puterea de a cunoaşte limitele libertăţii.
Conf. univ. Dr. Cornel TRANDAFIR

CURSUL I:
SOCIOLOGIEI JURIDICE. RAPORTUL SOCIOLOGIEI
JURIDICE CU SOCIOLOGIA GENERALĂ
Cuprins:
1. Sociologia - evoluţie, concept, obiect
2. Sfera (domeniul) sociologiei
3. Relaţia sociologiei cu alte ştiinţe
4. Originea şi evoluţia sociologiei juridice
5. Obiectul, sfera (domeniul) şi definiţia sociologiei juridice
6. Raporturile sociologiei juridice cu sociologia generală
7. Întemeietorii sociologiei juridice
Obiective urmărite
- Cunoaşterea şi înţelegerea exactă a obiectului de studiu al sociologiei
ca ştiinţă despre societate şi corelaţia acesteia cu sociologia juridică;
- Prezentarea succintă şi sistematică a ideilor existente în literatura de
specialitate cu privire la particularităţile socialului, ca domeniu al existenţei
umane, precum şi analizarea sistemului social global, cu subsistemele sale şi
relaţiile ce se stabilesc între acestea;
- Deprinderea studenţilor să înţeleagă fenomenele, procesele şi eveni-
mentele sociale contemporane manifestate în domeniul juridic, ce carac-
terizează atât societăţile dezvoltate ale lumii, cât şi societatea românească.
Astăzi, cercetarea ştiinţifică cuprinde domenii tot mai largi şi mai

variate, în raport cu cercul tot mai vast al preocupărilor şi acţiunilor omeneşti.
Problema studierii societăţii omeneşti, a vieţii sociale în ansamblu, în unitatea
şi diversitatea sa, este firesc să se situeze şi ea pe primul plan al cercetării
ştiinţifice. Ştiinţa care studiază acest domeniu este sociologia.
Sociologia analizează ansamblul, totalitatea relaţiilor sociale, a acţiu-
nilor şi raporturilor dintre indivizi şi dintre indivizi şi grupuri, precum şi
ansamblul faptelor, fenomenelor, proceselor sociale.
Sociologia, numită uneori generală (sau teoretică), încearcă să
rezolve pe căi preponderent raţionale, logico-educative, problemele puse
minţii omeneşti de către societate şi diferitele ei sectoare de activitate.
Actul de naştere1 al sociologiei – prin care această ştiinţă socială va

primi un nume specific, rămas definitiv – este „semnat” de către Auguste
Comte (1798-1857), filosof şi sociolog francez, în anul 1839, în volumul IV
din „Cours de philosophie positive”.
Au urmat după aceea numeroase încercări de definire a sociologiei2,
astfel:
- Emile Durkheim a conferit sociologiei statutul de „ştiinţă a faptelor
sociale”;
- Max Weber considera sociologia ca fiind „ştiinţa care studiază
acţiunea socială”;
- George Gurwitch afirma că sociologia este „ştiinţa fenomenelor
sociale totale, care are ca obiect studiul global al relaţiilor sociale,
societatea ca integralitate de raporturi”;
- Pentru Dimitrie Gusti, „sociologia este ştiinţa realităţilor sociale”;
- În viziunea unui alt sociolog român, Petre Andrei, „sociologia
studiază în mod obiectiv, în primul rând, existenţa socială sub
aspectul ei static-structural şi apoi sub aspectul dinamic-funcţional
al ei, arătând fazele şi tipurile sociale realizate”;
- Traian Herseni a susţiut că „sociologia este ştiinţa societăţilor
omeneşti, este o disciplină ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, al
fenomenelor de comunicare umană, de convieţuire socială”.
Din punct de vedere etimologic, termenul de sociologie provine din
îmbinarea a două cuvinte: unul de origine latină „socius”(asociat, social sau
societate, comunitate umană) şi altul de origine greacă „logos” (ştiinţă,
cuvânt, teorie, idee).
Scopul ştiinţei despre societate este de a obţine generalizări asupra
unui comportament omenesc pe baza unor evidenţe empirice, adunate în
mod impersonal şi obiectiv. Prin urmare, cunoaşterea sociologică este un
proces, o căutare neîntreruptă de adevăruri, o aproximare sau apropiere de
acel „ideal de cunoaştere” care rămâne mereu de neatins. Acest lucru rezultă
cu uşurinţă din analiza critică a etapei existente, pentru a stabili ce este
valabil, vrednic de continuat, şi ce este nevalabil, care trebuie abandonat.
Existenţa divergenţelor sugerează numai o apropiere şi nu o atingere a
idealului cunoaşterii în plan social.
1
C. Trandafir, D. Trandafir, Dreptul şi societatea. Sociologie juridică, Editura Sitech,
Craiova, 2009 şi Editura EuroAcademia, Buzău, 2011, p.33.
2
C. Bordeianu, Sociologia dreptului. Suport de curs, Universitatea „Petre Andrei” Iaşi, p. 2.
Sociologia, deci, reprezintă un studiu al societăţii ca întreg, ca tota-

litate, ca realitate complexă structurată pe o multitudine de niveluri, cău-
tând totodată să lămurească şi rolul fiecărui element din structura socială
dată. Numai sociologia îşi asumă ca obiect de studiu societatea ca societate,
devenind astfel ştiinţa societăţii.
Din studiul moştenirii sociologice şi din cunoaşterea modului cum
sociologii studiază realităţile sociale s-a constatat că anumite procese, instituţii
şi fenomene sociale (familia, stratificarea socială, raporturile dintre com-
ponentele societăţii, mecanismele de funcţionare a societăţii) nu au fost obiect
al unei anumite discipline decât din momentul constituirii sociologiei ca ştiinţă.
Domeniul sociologiei este realitatea socială în procesualitatea devenirii şi
stabilităţii ei. În mod concret, obiectul sociologiei îl constituie studiul colecti-
vităţilor umane şi al relaţiilor interumane din cadrul acestora, precum şi
examinarea comportamentului uman în grupuri şi comunităţi umane.
Obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de o mare

complexitate şi diversitate. Studiul acestor teme s-a diferenţiat şi s-a aprofundat,
conturându-se un sistem de discipline sociologice, de domenii de specializare
sau de aplicaţie, care s-a extins treptat, ajungându-se până la aproape 100 astfel
de discipline3 (sociologia culturii, sociologia politică, sociologia electorală,
sociologia statului, sociologia cotidianului, sociologia civilizaţiilor, sociologia
economică, sociologia cunoaşterii, sociologia familiei, sociologia devianţei,
sociologia comunităţilor, sociologia morală, sociologia juridică sau a dreptului,
sociologia limbii, sociologia artei, sociologia literaturii, sociologia educaţiei,
sociologia medicinei, sociologia instituţiilor sociale, sociologia instituţiilor
judiciare, sociologia muncii, sociologia industrială, sociologia rurală, sociologia
urbană, sociologia religiei, sociologia mass-media, sociologia vârstelor,
sociologia loisirului sau a timpului liber etc.).
Sociologia generală şi disciplinele sociologice abordează problemele
sociale în temeiul unei paradigme, al unui ansamblu de concepte, propoziţii,
metode şi tehnici de cercetare, instituite ca un model de investigaţie (unii
autori preferă să folosească în locul termenului paradigmă pe acela de
schemă conceptuală, perspectivă sau teorie).
3
C. Bordeianu, op. cit., p. 2-3; A se vedea şi Dicţionar de sociologie, Editura Univers
Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009.
De regulă, orice doctrină sociologică tinde spre conturarea unei para-

digme de analiză a sociologiei sau a unui domeniu sociologic, iar studiul
unei teme se întreprinde având la bază paradigma curentului sociologic în
care se include demersul ştiinţific al chestiunii cercetate.
Potrivit părintelui sociologiei, Auguste Comte, sociologia studiază
societatea sub două aspecte: static (analiza structurii instituţiilor societăţii –
familia, biserica, statul, comunităţile etc.) şi dinamic (studiul istoric al evo-
luţiei intelectuale a omenirii).
Studiul societăţii constituie obiectul şi al altor ştiinţe, cum
sunt: istoria, psihologia, dreptul, economia politică, dar în cazul
sociologiei acesta este structurat pe componentele sale (aşa cum le-a indicat
în mare parte şi A. Comte), – respectiv: grupurile sociale, organizaţiile,
statusul, rolul social şi comunitatea –, dar şi fenomenele şi procesele care iau
naştere şi se desăşoară în cadrul societăţii – fenomenele sociale, relaţiile
sociale şi procesele sociale (cum sunt, de exemplu: procesul de socializare,
devianţa şi delincvenţa, controlul social, organizarea familială, educaţia,
religia etc.).
Înţelegerea specificului sociologiei, ca ştiinţă, rezultă şi din studiul

relaţiilor acestei discipline cu alte ştiinţe. Cercetând un domeniu al realităţii,
cel social, sociologia se întâlneşte, inevitabil, cu alte ştiinţe. Ştiinţele despre
societate şi om se împart în 3 mari grupuri4:
- ştiinţele sociale (antropologia, economia, psihologia socială, istoria,
sociologia);
- disciplinele umaniste (filozofia, teologia, literatura, muzica şi arta);
- ştiinţele comportamentului (sociologia, antropologia, psihologia, aspecte
comportamentale ale biologiei, economiei, geografiei, dreptului, psihia-
triei, ştiinţelor politice).
Aşadar, sociologia este inclusă în două grupuri de ştiinţe: sociale şi
ale comportamentului, demonstrându-se, pe de o parte, complexitatea
obiectului ei de studiu şi, pe de altă parte, existenţa unor moduri diferite în
care poate fi abordată problematica socială.
Sociologia comunică, practic, cu toate ştiinţele, deoarece socialul –
obiectul ei de cunoaştere – cuprinde elemente ce sunt studiate din toate
perspectivele ştiinţei. Este evident că viziunea sociologiei este parţială, fiecare
4
A. Mihu, Introducere în sociologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 26.
ştiinţă delimitându-şi obiectul la segmente ale realului, pentru exemplificare

aducându-se argumente şi din ştiinţe conexe, graniţele dintre ştiinţele socio-
umane fiind fluide5.
Circumscrierea sociologiei de alte ştiinţe socio-umane se reflectă în
obiectul de studiu şi în problematica specifică celorlalte ştiinţe.
Sociologia studiază realitatea socială dincolo de aspectele ei particulare.
Finalitatea sociologiei stă în cunoaşterea, explicarea şi înţelegerea ştiinţifică a
structurii şi funcţionării societăţii globale. În acelaşi timp, ea caută răspuns la o
chestiune esenţială, respectiv relaţia dintre individ şi societate sub toate
aspectele. Pentru delimitarea domeniului sociologiei, apreciem că este oportună
analiza raporturilor sociologiei cu celelalte ştiinţe socio-umane.
Psihologia este ştiinţa care studiază comportamentul individual şi
personalitatea prin proprietăţi ca: atitudini, nevoi, sentimente, precum şi prin
procese cum sunt: învăţare, percepţie etc. În acest domeniu se distinge o ştiinţă
particulară, psihologia socială, strâns asociată cu sociologia. Psihologia socială
este cunoaşterea ştiinţifică a interacţiunii comportamentelor şi proceselor
psihice umane. Ea studiază modul cum are loc interacţiunea comportamentelor
individuale şi de grup, ca şi stările şi procesele psihice colective, personalitatea
sub raportul condiţionării socio-culturale. Sociologia, spre deosebire de
psihologie, se ocupă de cunoaşterea relaţiilor sociale, a structurilor, interac-
ţiunilor şi organizării din societate. Psihologia studiază psihicul individului, iar
sociologia abordează colectivităţile sociale.
Antropologia este ştiinţa despre om ca individ, grup şi specie, văzut
din perspectivă biologică şi socială. Antropologia fizică analizează teme
referitoare la originea omului. Apropiată de sociologie este antropologia
culturală, aceasta fiind preocupată de studiul comportamentului uman în
contextul normelor şi valorilor dintr-o societate concretă. Sociologia se
centrează pe cunoaşterea societăţilor contemporane, pe când antropologia
culturală are ca obiect culturile arhaice. În discursul antropologiei culturale
se includ teme referitoare la contextele de existenţă a tradiţiilor, la civilizaţia
modernă în relaţie cu valori tradiţionale.
Antropologia socială studiază structurile sociale ale unei societăţi
tradiţionale, iar sociologia abordează aceeaşi problematică în societăţile
actuale. Antropologia are ca obiect societatea, la fel ca şi sociologia, fiind
considerată sora acesteia, între ele existând mici diferenţe.
Ştiinţele economice studiază producerea, distribuirea şi consumul
bunurilor şi serviciilor. Temele predilecte sunt: munca, banii, finanţele, afa-
5
C. Bordeianu, op cit., p. 3-4.
cerile, relaţiile economice internaţionale etc. Spre deosebire de sociologie,

aceste ştiinţe acordă mică atenţie interacţiunii dintre oameni în activitatea
economică, sau structurilor sociale din sfera economică. Pentru sociologie,
economia este locul de producere a unor relaţii sociale, de afirmare a
omului ca forţă de muncă în anumite contexte sociale. Evoluţia gândirii
sociologice a condus la constituirea unei sociologii de ramură, sociologia
economică, orientată către analiza sociologică a vieţii economice.
Ştiinţele politice studiază ideile despre organizarea politică a societăţii,
modurile de guvernare, comportamentul politic, structurile de putere,
mişcările politice, comportamentul electoral, participarea politică. Sociologia
include multe dintre aceste subiecte, analizate însă ca realităţi sociale, între
sociologie şi ştiinţele politice deosebirile fiind mici, baza ştiinţelor politice
fiind dată, indiscutabil, de sociologie.
Bazele sociologiei juridice au fost puse la sfârşitul secolului al XIX-

lea. Ea îşi află sorgintea în ideile antichităţii greco-romane despre societate.
De la gânditorii acestor timpuri – Herodot, Plutarh, Aristotel, Platon – şi
până la fondatorii noii sociologii ştiinţifice – Durkheim, Ehrlich şi Weber
– ideile de factură sociologico-juridică s-au afirmat, explicit sau implicit, în
întreaga gândire ştiinţifică despre societate. Prin ideile pe care le-au avansat,
prin cercetările întreprinse, ei au făcut ceea ce Georges Gurvitch numea
„sociologie juridică spontană”, aducându-şi contribuţia la clarificarea unor
probleme ale „sociologiei juridice metodice” precum geneza dreptului,
raporturile dintre realitatea socială a dreptului şi alte fenomene sociale,
tipologia juridică a grupurilor etc6.
Cercetându-se rădăcinile sociologiei juridice, specialiştii afirmă că se
poate coborî pe scara timpului pâna la presocratici sau la sofişti, care puneau
în evidenţă rolul forţei şi al interesului la crearea dreptului, la Heraclit din
Efes care, aplicând în domeniul dreptului dialectica sa naivă, referitoare la
operaţia contrariilor, afirma faptul că, în cadrul societăţii, injustiţia pune în
evidenţă justiţia.
Dintre gânditorii care s-au afirmat pe tărâmul ideilor de natură
sociologico-juridică, de-a lungul unei mari perioade de timp, G. Gurvitch
consideră că „Aristotel, în antichitate (385-322 î. H.), şi Montesquieu, în
6
R. Pound, Sociologie du droit, în Sociologie du XX-eme Siecle, vol. I, Paris, Presses
Universitaires de France, 1947, p. 324.
timpurile moderne (1689-1755), s-au apropiat cel mai mult, prin lucrările
lor, de sociologia juridică metodică”7.
În concepţia Stagiritului8 (Aristotel) nu există grup particular real
fără ca în sânul său să nu se afirme „Filia ” şi dreptul. La nivelul fiecărui
grup particular există tot atâtea specii de drept câte tipuri de „Filia”, de
sociabilitate sau solidaritate socială se manifestă. Acest lucru se întâmplă
deoarece dreptul este strâns legat de „Filia”, de sociabilitate, de raporturile
de apropiere între oameni, de relaţiile bazate pe dragoste, pe plăcere sau pe
interes. Atâta timp cât solidaritatea socială se fundamentează pe dragoste şi
realizează „Binele”, ea reprezintă „o solidaritate ideală”, o „Filia perfectă”,
care se opune „solidarităţii de fapt”.
Charles de Montesquieu9, pe baza unor observaţii empirice consec-
vente, a reuşit să descrie, cu lux de amănunte, experienţele juridice în cele
mai diferite sfere ale civilizaţiei umane, ceea ce i-a permis să constate un
lucru esenţial – faptul că dreptul „este ceea ce este şi nu ceea ce trebuie să
fie”. G. Gurvitch afirmă că, în concepţia lui Montesquieu, dreptul se
prezintă ca alcătuire de legi pe care le defineşte ca „raporturi necesare care
derivă din natura lucrurilor”. Acest drept este „stabilit de legislator”
dinainte, de undeva de sus, în formule concise şi rigide; el se reduce la legi,
la ceea ce este edictat de către stat. Victimă a orientării sale etatiste,
Montesquieu „nu a întrevăzut una dintre problemele cele mai importante ale
sociologiei juridice: aceea a realităţii vii a dreptului, a dreptului spontan şi a
dreptului suplu, faţă de care dreptul organizat şi dreptul stabilit dinainte se
află întotdeauna în urmă” 10.
Montesquieu, analizând dreptul din perspectiva raporturilor sale cu
realitatea înconjurătoare, pune în evidenţă rolul însemnat pe care îl au
factorii sociali (forma de guvernământ, religia, comerţul, moravurile etc.),
condiţiile demografice (numărul de locuitori, naţionalităţile) şi condiţiile
geografice (aşezarea geografică, forma de relief, solul, clima etc.) în
procesul complex de determinare a legilor.
7
G. Gurvitch, Eelments de sociologie juridique, Paris, Aubier, Edition Montaigne, 1940,
p. 24-25.
8
Aristotel (385-322 î. H.), numit Stagiritul, după oraşul său natal Stagira din Halkidikes,
strălucit discipol al lui Platon, s-a afirmat ca unul dintre cei mai de seamă savanţi şi filosofi
ai antichităţii. Gândirea sa de factură sociologico-juridică se află cristalizată în lucrările sale
fundamentale „Etica nicomahică” şi „Politica”.
9
Montesquieu (1689-1755), scriitor, jurist şi filosof luminist francez, prin celebra sa
lucrare ”De l’esprit des lois”, a reuşit să se situeze printre cei mai de seamă precursori ai
sociologiei dreptului.
10
G. Gurvitch, op. cit., p. 156.
Din punctul de vedere al sociologiei juridice, obiectul de cercetare

este alcătuit din totalitatea aspectelor care compun fenomenul juridic
(modul în care acesta se constituie, modalităţile de manifestare, precum şi
interacţiunile cu alte sfere sociale, structura fenomenului juridic etc.).
Sociologia juridică, de asemenea, analizează problematica evaluărilor
legislative, limitele reglementării de tip normativ-juridic, cauzele şi, respectiv,
consecinţele încălcării dreptului, atitudinea faţă de lege etc.
Ca domenii principale studiate de sociologia juridică, esenţiale
pentru stabilirea obiectului său de studiu, menţionăm: pluralismul juridic,
valoarea juridică şi valorizarea prin drept, raportul dintre răspunderea
juridică şi responsabilitate etc.
Dreptul: - statuează asupra comportamentelor sociale, el fiind mode-
ratorul principal al societăţii şi, în această calitate, poate impune un raport
just între tradiţii şi tendinţe novatoare;
- este întotdeauna fondat pe recunoaşterea colectivă, fără de care nu s-ar
putea stabili acea corespondenţă între obligaţiile unora şi pretenţiile
altora;
- impune valori juridice şi dirijează toate acele componente ce sunt
definitorii pentru organizarea societăţii11.
Pe parcursul timpului, s-a încercat definirea sociologiei juridice,
reuşindu-se surprinderea unor laturi, a unor segmente ale obiectului, speci-
ficului, problematicii acesteia, fără ca vreuna dintre definiţiile date să
satisfacă în integralitate cercetătorii acestei discipline, astfel:
- Eugen Ehrlich – conform căruia sociologia juridică urmăreşte sco-
puri esenţial cognoscibile şi nu practice12;
- Henri L. A. Hart13 – disciplina care studiază dreptul din punct de
vedere extern;
- Adam Podgorecki14 – compară sociologia juridică cu ingineria socială
a dreptului concepută ca bază a politicii legislative în care se include:
descrierea situaţiilor de fapt care urmează a deveni juridice, analiza
judecăţilor de valoare cu privire la determinarea situaţiei de fapt care
trebuie schimbată, determinarea efectelor primare şi secundare pe care
diferitele legi ar putea să le producă în contextul social;
11
N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Editura Universităţii din
Bucureşti, 1999, p. 36.
12
E. Ehrlich, Fundamental Principles of the Sociology of Law, Munchen, Leipzig, 1913, p.2.
13
H.L.A. Hart, Le concept de droit, Bruxelles, 1976, p. 144.
14
A. Podgorecki, Sociologia prawa, Warszawa, 1962.
- Georges Gurvitch – defineşte sociologia juridică drept o ştiinţă a

realităţilor juridice observabile în conduitele colective efective
(organizaţii, practici, cutume) şi în baza morfologică a societăţii
(structuri spaţiale, densitatea demografică a instituţiilor juridice)15;
- Jean Carbonnier – afirmă că sociologia juridică este disciplina care
studiază fenomenele juridice primare şi secundare16;
- Henri Levy-Bruhl – o defineşte ca ştiinţa surselor şi factorilor de
configuraţie şi evoluţie ai dreptului17.
Faţă de cele dezbătute, apreciem că sociologia juridică este ştiinţa
care evaluează, prin metode specifice, modul în care reglementarea prin
norme juridice corectează comportamentul individului în societate, precum
şi nevoia colectivităţilor umane de a se subordona unor reguli general valabile.
Sociologia juridică18 reprezintă acea parte din sociologia spiritului
uman care studiază în întregimea sa realitatea socială a dreptului şi care
ţine seama de varietatea infinită a experienţelor tuturor societăţilor şi
tuturor grupurilor, descriind conţinutul concret al fiecărui tip de experienţă
şi relevând realitatea dreptului pe care schemele şi simbolurile mai mult o
ascund decât o explică.
Dacă sociologia studiază realitatea socială în ansamblul său, rela-ţiile

juridice din societate, statul şi dreptul, conceptele juridice, normele juridice,
politice, suprastructura juridică şi politică sunt studiate de ştiinţele juridice.
Relaţiile dintre stat şi drept rezultă din faptul că dreptul a apărut
odată cu statul, odată cu apariţia proprietăţii private.
Dreptul este sistemul normelor stabilite sau recunoscute de stat, în
scopul reglementării relaţiilor sociale a căror respectare obligatorie este
garantată de forţa coercitivă a statului.
Analizate din perspectivă istorică, raporturile sociologiei cu ştiinţa
dreptului, departe de a fi simple „succesiuni cronologice” (cum considera
fondatorul sociologiei Auguste Comte19) au cunoscut o întrepătrundere continuă,
15
G. Gurvitch, op. cit., p. 24-25.
16
J. Carbonnier, Sociologie juridique, Paris, Libraire Armand Colin, 1972, p. 16-17.
17
H. Levy-Bruhl, Sociologie du droit (4-eme edition), Paris, PUF, 1971, p.28.
18
C. Dariescu, Sociologie juridică, suport de curs, Universitatea „Al. Ioan Cuza” Iaşi,
2008, p. 20.
19
Auguste Comte (1798-1857), filosof şi sociolog francez, întemeietorul pozitivismului, unul
dintre fondatorii sociologiei. Filosofia sa „pozitivă” („Curs de filosofie pozitivă” – 6 vol., 1830-
în cadrul unor schimburi şi împrumuturi teoretico-conceptuale şi metodologice şi

a unor interferenţe şi interacţiuni ale domeniilor lor de cercetare.
Evidenţiind strânsa legătură dintre sociologie şi drept, juriştii au afirmat
că: „puţină sociologie te îndepărtează de drept, iar multă sociologie te readuce
la el”20, la care sociologii au adăugat că: „puţin drept te îndepărtează de
sociologie, iar mult drept te readuce la ea”21. Totuşi, la o analiză sumară,
sociologia şi ştiinţa dreptului, având domenii de studiu şi metode proprii de
cercetare, ca şi finalităţi diferite, nu par să aibă afinităţi evidente22.
Ştiinţa dreptului, urmărind cunoaşterea pozitivă a faptelor şi instituţiilor
juridice, analizează normele, regulile şi sistemele juridice, relaţiile şi raporturile
juridice, subiecţii de drept, obligaţiile, atribuţiile şi competenţele acestora. Ca
modalitate (tehnică) de reglementare socială, destinată să organizeze şi să
protejeze societatea de excese, totodată, dreptul este o „artă” ce include
ansamblul de mijloace pe care le utilizează instanţele specializate de control
care elaborează sau aplică legislaţia într-o societate.
Aşa cum am amintit, sociologia analizează ansamblul, totalitatea
relaţiilor sociale, a acţiunilor şi raporturilor dintre indivizi şi dintre indivizi
şi grupuri, precum şi ansamblul faptelor, fenomenelor, proceselor sociale.
Dar tot asupra relaţiilor şi raporturilor sociale, a faptelor şi fenomenelor
sociale acţionează şi dreptul care, prin ansamblul său de norme şi reguli,
realizează reglementarea şi ordonarea acestora pe baze normative. Dreptul,
ca disciplină normativă, examinează şi aplică numai acele fapte, relaţii şi
acţiuni sociale care produc efecte juridice şi pe baza cărora iau naştere
drepturile şi obligaţiile indivizilor.
Sociologia porneşte de la analiza acţiunilor sociale ale indivizilor,
încercând să descifreze şi să explice semnificaţiile acestor relaţii, în timp ce
dreptul, deşi îşi începe analiza tot cu acţiunile indivizilor, studiază
„persoanele acţiunilor respective, subiectele de drept”.23
1842, „Sistem de politică pozitivă” – 4 vol., 1852-1854) încerca să se întemeieze exclusiv pe

datele ştiinţelor exacte, combătând gândirea speculativă. Eliminarea noţiunii de materie şi
negarea cognoscibilităţii lucrurilor i-au conferit însă un caracter agnostic. A considerat că
gândirea umană parcurge trei stadii de dezvoltare: teologic, metafizic şi pozitiv (apud
C. Trandafir, D. Trandafir, op. cit., p. 29).
20
Afirmaţia aparţine lui Maurice Haurion, cunoscut teoretician al dreptului public şi al
teoriei instituţiei juridice, La science sociale traditionelle, Paris, 1986.
21
G. Gurvitch, op. cit., p. 24-25.
22
C. Trandafir, D. Trandafir, op. cit., p. 30.
23
M. Djuvara, Drept şi sociologie, în Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială XIV, 1936,
p. 790 (apud C. Trandafir, D. Trandafir, op. cit., p. 30).
Sociologia dreptului, ca ramură a sociologiei generale, are în raport cu

aceasta acelaşi statut pe care-l au sociologia moralei, sociologia religiei,
sociologia cunoaşterii etc. Deşi ramură a sociologiei, ea se prezintă ca o
disciplină unitară, autonomă, cu un anumit grad de independenţă. Faţă de
sociologie, care studiază realitatea integrală, sociologia juridică are ca obiect
de studiu numai un segment al acesteia – domeniul fenomenelor juridice.
Deşi cele două discipline au o vocaţie egală de a sesiza fenomenele
sociale ca totalităţi, fiecare însă le cercetează dintr-o perspectivă proprie:
sociologia din perspectiva socialului, în general a socialului nonjuridic, iar
sociologia dreptului din perspectiva juridicului, a socialului juridic.
Un set de concepte cu care operează sociologia juridică (control
social, constrângere socială, aculturaţie, statut social şi rol social etc.), nu
sunt decât concepte ale sociologiei generale asupra cărora ea a pus un accent
de drept, şi chiar un număr de noţiuni care par să corespundă în exclusivitate
fenomenelor juridice.
Metodele sociologiei juridice nu sunt decât adaptări la domeniul dreptului
ale unor metode deja puse la punct, în principal, de sociologia generală.
Sociologia generală, în schimb, recunoaşte mai greu serviciile pe
care i le-a adus sau ar putea să i le aducă sociologia juridică. În lucrările
sale, „De la division du travail social” şi „Les regles de la methode socio-
logique”, Emile Durkheim îi sfătuia pe sociologi să studieze cu atenţie
regulile de drept, în care el vedea un indicator relevant al faptelor sociale.
Dar, din păcate, sfatul a fost adesea uitat, paradoxal, uneori chiar şi de cei
care s-au afirmat pe tărâmul sociologiei dreptului.
Se poate afirma că sociologia juridică este o disciplină de aceeaşi
natură cu sociologia generală şi reprezintă una dintre cele mai importante
ramuri ale acesteia24.
Există două orientări25 privind poziţia sociologiei juridice în raport
cu sistemul ştiinţelor juridice:
1. Orientarea care integrează sociologia dreptului în sistemul
ştiinţelor juridice:
- s-a pornit de la premisa că plasarea acesteia în afara sistemului ar
echivala cu desprinderea de obiectul ei de studiu;
- în plus, s-a considerat că, având statutul de ramură a ştiinţelor
juridice, ar viza o sferă mai largă de cuprindere decât în calitatea de
ramură a sociologiei;
24
D.S. Luminosu, V. Popa, Sociologie juridică, Editura Helicon, Timişoara, 1995, p. 81.
25
-integrarea sociologiei dreptului în sistemul ştiinţelor juridice s-ar

datora existenţei unei teorii generale a dreptului, căreia aceasta ar
trebui să i se subordoneze;
2. Orientarea care aşează sociologia juridică în afara sistemului
ştiinţelor juridice:
(predominantă în rândul specialiştilor)
- consideră că sociologia dreptului reprezintă o disciplină de-sine-
stătătoare, care nu face parte din sistemul ştiinţelor juridice, ci din
acela al disciplinelor sociologice. Ea este, aşa cum am văzut, o
ramură a sociologiei, o disciplină specializată în cercetare, din
perspectiva acestei ştiinţe, a unor fenomene sociale particulare, a
Sociologia juridică se caracterizează26 prin acea separare radicală,
proprie ştiinţelor experimentale, dintre cercetător şi obiectul investigaţiilor
sale. În aceste condiţii, sociologia dreptului vede fenomenele juridice în
exterioritatea acestora, în manifestările lor externe, în raporturile pe care le
au cu alte fenomene juridice, cu cele morale, politice, economice etc., cu
sistemul social global. Juriştii vor realiza cunoaşterea aceloraşi fenomene de
drept pe cale deductivă, speculativă, realizând diferite interpretări, argu-
mente, judecăţi de valoare etc., pe care sociologii le vor cunoaşte pe cale
inductivă, factuală, prin descrieri etnografice, analize statistice, anchete
sociale, sondaje de opinie, interviuri etc.
Sociologia juridică trebuie privită ca o ştiinţă autonomă şi uni-
tară, atât ca o disciplină care realizează prezentarea ordonată şi coerentă a
generalizărilor teoretice (dimensiunea teoretică a acesteia), cât şi ca o ştiinţă
puternic orientată spre cercetarea empirică a fenomenului juridic (dimen-
siunea ei practică, empirică)27.
- Eugen Ehrlich (1862-1922), austriac, jurist de marcă şi profesor

de drept roman la Universitatea din Cernăuţi, este considerat de mulţi
specialişti drept veritabilul fondator al sociologiei dreptului şi aceasta nu
numai din cauza titlului lucrării sale fundamentale, „Grundlegund der
Soziologie des Rechts” (Baza sociologiei dreptului), prima monografie ce
conţine în titlu sintagma „sociologia dreptului”, ci, în primul rând, datorită
26
D.S. Luminosu,V. Popa, op. cit., p. 84.
27
S. Popescu, Sociologie juridică, Fascicola I, UNEX-A-Z SRL, Bucureşti, 1991, p. 15.
valoroaselor sale contribuţii în acest domeniu. De altfel, creaţia sa

sociologico-juridică o regăsim nu numai în această monografie, ci şi în
importante lucrări ca: „Beitrage zur Theorie des Rechtsquellen” (Contribuţie
la teoria izvoarelor dreptului), 1902, şi „Die Juristiche Logik” (Logica
juridică), 1919. În 1960, Georges Gurvitch scria că „Sociologia dreptului
cea mai interesantă şi cea mai ştiinţific elaborată până în prezent este
lucrarea unui jurist austriac, Eugen Ehrlich”.
Una din cele mai valoroase contribuţii ale lui E. Ehrlich vizează
orientarea sa spre realitatea socială a dreptului, prin susţinerea tezei potrivit
căreia „centrul de gravitate al dreptului în epoca noastră, ca şi în toate
celelalte timpuri, nu trebuie să fie căutat nici în lege, nici în jurisprudenţă
sau în doctrină, nici mai general, într-un sistem de reguli, ci în societatea
însăşi”.
- Georges Gurvitch (1894-1965), om de ştiinţă format la şcoala
rusă, care şi-a găsit adevărata patrie în Franţa, este considerat unul din cei
mai de seamă sociologi ai dreptului. În perioada interbelică el a pus bazele
unei sociologii juridice cu tentă filosofică, promovând un „empirism radical,
pe bază de intuiţie”. Potrivit concepţiei sale, realitatea este dată prin
experienţele vaste inspirate din intuiţii colective şi individuale. Pe această
bază teoretică el defineşte sociologia dreptului ca „parte a sociologiei
spiritului care studiază realitatea socială deplină a dreptului”, plecând de la
expresiile sale sensibile şi exterior observabile în conduite colective efective
(organizaţii cristalizate, practici cutumiare şi tradiţii sau comportamente
novatoare) şi în baza morfologică (structurile spaţiale şi densitatea
demografică a instituţiilor juridice). El s-a format ca autor al unui număr
însemnat de lucrări şi studii de sociologie juridică, dintre care amintim:
„L’idee du droit social” (1932), „Le temps present et l’idee du droit social”
(1932), „Elements de sociologie juridique” (1940), „Sociologie of Law”
(1942), New York, „Problemes de sociologie du droit”, în „Traite de
sociologie” (1960), publicat sub conducerea sa.
- Emile Durkheim (1858-1917), filosof şi sociolog francez, înte-
meietorul „Şcolii franceze de sociologie”, a fost unul dintre fondatorii cei
mai de seamă ai sociologiei juridice. Opunându-se teoriilor biologist-
organiciste şi psihologiste ale timpului său, sociologul francez al „turnantei
secolului al XIX-lea”, cum îl numea Raymond Aron, a încercat să facă din
sociologie o „ştiinţă pozitivă a faptelor sociale”, ceea ce l-a determinat să
considere fenomenele sociale ca „fapte” sau „lucruri”.
În concepţia sa, faptele sociale pot fi recunoscute după două criterii
obiective: „exterioritatea” (existenţa lor în afara individului particular) şi
„constrângerea” (acţiunea lor coercitivă asupra individului pentru a-l

socializa). Utilizând drept criteriu al socialului „constrângerea”, trăsătură
proprie, de obicei, dreptului însuşi, „teoria faptului social”, formulată de
E. Durkheim, ca de altfel întreaga sa sociologie, are o tendinţă „juridizantă”.
În teza sa de doctorat „De la division du travail social” (Diviziunea
muncii sociale) şi în studiul său „Deux lois de l’evolution penale” (Două
legi ale evoluţiei penale), el aşează sociologia juridică într-un loc precis,
alături de sociologia religiei şi alte ramuri ale sociologei.
Prin descoperirea sa fundamentală referitoare la caracterul specific al
faptului social, care nu putea fi redus la elementele individuale, Durkheim,
care nu era jurist, ci un filosof, a avut meritul de a recunoaşte şi de a
surprinde natura eminamente socială a dreptului.
*
* *
- Jean Carbonnier, profesor de drept civil şi decan al Facultăţii de
Drept din Poitier şi apoi profesor de drept civil şi sociologie juridică la
Facultatea de Drept din Paris, ocupă un loc deosebit în sociologia juridică
postbelică. Este considerat unul dintre marii maeştri ai gândirii juridice
contemporane şi ai gândirii în general: civilist, sociolog, legiuitor, istoric, de
asemenea psiholog şi om de ştiinţă, cu un spirit universal, lui Jean
Carbonnier nici un domeniu al gândirii nu îi e străin. Domină gândirea
juridică franceză în special în dreptul civil după dispariţia lui Rippert28.
Reprezentant tipic al sociologiei de catedră, s-a aplecat, cu succes, asupra
tinerei discipline la care a aderat cu entuziasm. Pe baza unor studii
aprofundate, profesorul parizian a elaborat o lucrare de referinţă în domeniu,
intitulată „Sociologie juridique”, monografie pe care a publicat-o într-o
primă ediţie în anul 1972, la Paris. În această valoroasă lucrare vom
identifica concepţia sociologico-juridică a lui J. Carbonnier, concepţie
grefată pe o remarcabilă sinteză pe care autorul a realizat-o cu privire la
problematica sociologiei dreptului. În concepţia sa, sociologia juridică
trebuie înţeleasă în aceeaşi manieră în care juriştii înţeleg dreptul penal, în
cadrul căruia ei disting „dreptul penal general” şi „dreptul penal special”. La
fel ca aceştia, sociologii dreptului trebuie să facă distincţie între cele două
părţi ale disciplinei lor, „sociologia juridică generală” şi „sociologia juridică
specială”. Alături de sociologia juridică generală – scria J. Carbonnier – care
expune prin mari teorii noţiuni fundamentale ale materiei, poate fi
28
I.Pinzaru.ro – Noţiunea de non-drept.
concepută o sociologie juridică specială, care va transpune aceste noţiuni în

diverse domenii ale dreptului. Ceea ce va da tot atâtea sociologii juridice
particulare: a familiei, a proprietăţii, a contractului.
Bibliografie obligatorie
- J. Carbonnier – „Sociologie juridique”, Presses Universitaires de

France, Paris, 1978.
- G. Gurwitch – „Elements de sociologie juridique”, Paris, Aubier,
Edition Montaigne, 1940.
- C. Trandafir, D. Trandafir – „Dreptul şi societatea. Sociologie
juridică”, Editura Sitech, Craiova, 2009 şi Editura EuroAcademia,
Buzău, 2011.
- C. Bordeianu – „Sociologia dreptului. Suport de curs”, Universitatea
„Petre Andrei”Iaşi, 2009.
- A. Mihu – „Introducere în Sociologie”, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1992.
- N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia – „Sociologie juridică”, Editura
Universităţii din Bucureşti, 1999.
- C. Dariescu – „Sociologie juridică, suport de curs”, Universitatea
„Al. I. Cuza” Iaşi, 2008.
- D. S. Luminosu, V. Popa – „Sociologie juridică”, Editura Helicon,
Timişoara, 1995.
- I. Vlăduţ – „Introducere în sociologia juridică”, ediţia a III-a, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
- Dicţionar de sociologie, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic
Gold, Bucureşti, 2009.
Întrebări recapitulative
1. Ce puteţi menţiona despre evoluţia, conceptul şi obiectul socio-

logiei?
2. Care este sfera (domeniul) sociologiei?
3. Ce puteţi menţiona despre relaţia sociologiei cu alte ştiinţe?
4. Precizaţi câteva elemente despre originea şi evoluţia sociologiei
juridice.
5. Care sunt obiectul de studiu, sfera (domeniul) şi definiţia socio-
logiei juridice?
CURSUL I:
SOCIOLOGIEI JURIDICE. RAPORTUL SOCIOLOGIEI
JURIDICE CU SOCIOLOGIA GENERALĂ
Cuprins:
Obiective urmărite
- Cunoaşterea şi înţelegerea exactă a obiectului de studiu al sociologiei
ca ştiinţă despre societate şi corelaţia acesteia cu sociologia juridică;
- Prezentarea succintă şi sistematică a ideilor existente în literatura de
specialitate cu privire la particularităţile socialului, ca domeniu al existenţei
umane, precum şi analizarea sistemului social global, cu subsistemele sale şi
relaţiile ce se stabilesc între acestea;
- Deprinderea studenţilor să înţeleagă fenomenele, procesele şi eveni-
mentele sociale contemporane manifestate în domeniul juridic, ce carac-
terizează atât societăţile dezvoltate ale lumii, cât şi societatea românească.
Astăzi, cercetarea ştiinţifică cuprinde domenii tot mai largi şi mai

variate, în raport cu cercul tot mai vast al preocupărilor şi acţiunilor omeneşti.
Problema studierii societăţii omeneşti, a vieţii sociale în ansamblu, în unitatea
şi diversitatea sa, este firesc să se situeze şi ea pe primul plan al cercetării
ştiinţifice. Ştiinţa care studiază acest domeniu este sociologia.
Sociologia analizează ansamblul, totalitatea relaţiilor sociale, a acţiu-
nilor şi raporturilor dintre indivizi şi dintre indivizi şi grupuri, precum şi
ansamblul faptelor, fenomenelor, proceselor sociale.
Sociologia, numită uneori generală (sau teoretică), încearcă să
rezolve pe căi preponderent raţionale, logico-educative, problemele puse
minţii omeneşti de către societate şi diferitele ei sectoare de activitate.
- ştiinţele comportamentului (sociologia, antropologia, psihologia,

aspecte comportamentale ale biologiei, economiei, geografiei,
dreptului, psihiatriei, ştiinţelor politice).
Aşadar, sociologia este inclusă în două grupuri de ştiinţe: sociale şi
ale comportamentului, demonstrându-se, pe de o parte, complexitatea
obiectului ei de studiu şi, pe de altă parte, existenţa unor moduri diferite în
care poate fi abordată problematica socială.
- Analizate din perspectivă istorică, raporturile sociologiei cu ştiinţa
dreptului, departe de a fi simple „succesiuni cronologice” (cum considera
fondatorul sociologiei Auguste Comte) au cunoscut o întrepătrundere
continuă, în cadrul unor schimburi şi împrumuturi teoretico-conceptuale şi
metodologice şi a unor interferenţe şi interacţiuni ale domeniilor lor de
cercetare.
Evidenţiind strânsa legătură dintre sociologie şi drept, juriştii au
afirmat că: „puţină sociologie te îndepărtează de drept, iar multă sociologie
te readuce la el”, la care sociologii au adăugat că: „puţin drept te
îndepărtează de sociologie, iar mult drept te readuce la ea”.
CURSUL II:
METODELE ŞI FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI JURIDICE
Cuprins:
1. Metodele sociologiei juridice
2. Funcţiile sociologiei juridice
3. Crearea dreptului
4. Principiile (cerinţele) legiferării
5. Aculturaţia juridică
Obiective urmărite
- Evidenţierea faptului că metodele de cercetare folosite în sociologia
juridică sunt o adaptare la specificul realităţii sociale a dreptului a metodelor
ştiinţelor sociale în general şi ale sociologiei în particular;
- Educarea studenţilor în conformitate cu noţiunile, teoriile şi orien-
tările teoretice prin care se realizează investigarea complexă a faptelor,
fenomenelor şi instituţiilor juridice şi formarea deprinderilor necesare
condiţiei profesionale a viitorilor specialişti în domeniul dreptului;
- Inducerea ideii că există vechi şi bogate tradiţii teoretice şi practice
ale sociologiei juridice româneşti, un preţios stimulent în evoluţia actuală a
cercetărilor juridico-sociologice;
- Sublinierea necesităţii transpunerii relaţiilor interumane din planul
social în planul normativ în cadrul procesului de creare a dreptului;
- Însuşirea principiilor legiferării având ca temei juridic legea privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative;
- Relevarea specificităţii perioadei actuale în cadrul procesului de
interacţiune a sistemelor juridice naţionale cu marile sisteme juridice europene.
1. Metodele sociologiei juridice
Sociologia juridică, fiind de fapt o sociologie specializată, constituie

rezultatul aplicării metodelor de cercetare sociologică la un segment
important al vieţii sociale, realitatea juridică.
Ţinând seama de aspectul susmenţionat, în abordarea problematicii
definirii sociologiei juridice, a stabilirii obiectului său de studiu, a scopului
şi funcţiilor sale, este firesc să pornim de la general la particular, adică de la
ştiinţa „mamă”, sociologia generală, la ştiinţa „fiică”, sociologia juridică,
pentru a o identifica pe aceasta din urmă în contextul ştiinţelor sociale şi de

a-i fixa specificul propriu.
Pentru ca o preocupare umană să fie numită ştiinţă, ea trebuie să
îndeplinească cel puţin trei cerinţe29, şi anume:
- să aibă obiect de cercetare;
- să folosească metode proprii de investigare a obiectului cercetat;
- să emită judecăţi, teorii de valoare care sunt verificate prin metodele
sale de cercetare.
Sociologia juridică face apel, în primul rând, la metodele ştiinţelor

sociale, precum:
- metoda logică
- metoda tipologică
- metoda comparativă
- metoda istorică
- metoda statistică
- metoda teleologică
- metoda modelării.
În al doilea rând, ea face apel la metodele sociologiei generale:

- observaţia sociologică
- analiza de conţinut
- ancheta
- sondajul de opinie
- scalarea atitudinilor
- studiul de caz
- experimentul sociologic etc.
Utilizarea metodelor ştiinţelor sociale şi a metodelor sociologiei
generale este însă numai o condiţie necesară30, dar nu şi suficientă pentru
cercetarea sociologică a fenomenelor juridice. De aceea, se impune a fi
relevată şi condiţia de suficienţă care trebuie îndeplinită, condiţie care nu
este alta decât adaptarea metodelor ştiinţelor sociale, în general, a meto-
delor sociologiei, în particular, la specificul realităţii sociale a dreptului.
Metodele sale nu sunt, în cea mai mare parte (metoda istorico-comparativă,
statistică, a sondajului), decât adaptări ale acelora care deja au fost puse la
punct în alte domenii sociologice.
29
D. Nicolae, Curs de sociologie juridică, Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi, 2007, p. 5.
30
C. Trandafir, D. Trandafir, op. cit., p. 39-40.
Astfel, în investigarea fenomenelor juridice, sociologia dreptului va

utiliza un set de metode de adaptare, precum:
- experimentul legislativ sau juridic
- analiza sociologică a jurisprudenţei
- monografia juridică
- sondajul de opinie legislativă etc.
Ca ştiinţă derivată din sociologia generală, sociologia juridică
foloseşte metodele de cercetare ale ştiinţei mamă, care au fost adaptate la
specificul obiectului său de cercetare – realitatea juridică.
În acelaşi timp, fiind ştiinţă de hotar între sociologie şi drept, este
firesc ca metodele de investigare să fie influenţate de ştiinţa dreptului.
Astfel, în activitatea concretă de cercetare se folosesc metode socio-
logice cum sunt: observaţia, ancheta, interpretarea (analiza), comparaţia,
monografia juridică, precum şi metoda tipologică, metoda statistică şi metoda
logică.
În privinţa metodei tipologice şi a reconstituirilor, ele sunt preluate
din ştiinţa dreptului, exemplificând ca tipologii: tipul familiei, tipul de
conduită etc., sau de reconstituiri ca: reconstituirea unor tipuri de relaţii de
familie dispărute.
Rene Descartes aprecia: „...Prin metodă înţeleg reguli sigure şi uşoare,
graţie cărora cine le va fi observat cu exactitate nu va lua niciodată ceva fals
drept adevărat şi va ajunge, cruţându-şi puterile minţii şi mărindu-şi progresiv
ştiinţa, la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de care va fi capabil”31.
Specialiştii atrag atenţia că reuşita cercetărilor sociologice va
depinde atât de metoda folosită, cât mai ales de pregătirea şi interesul
cercetătorului, de cultura sa generală şi de concepţia lui de viaţă. De
asemenea, în procesul de investigare a realităţii sociale, trebuie să se aibă în
vedere că există dimensiuni politice şi etice32 (în organizarea procesului de
cercetare socială) de care cercetătorii sociologi trebuie să ţină seama.
2. Funcţiile sociologiei juridice
Funcţiile sociologiei juridice vizează atât domeniul teoretic, cât şi cel

practic. Sociologia juridică trebuie să stabilească, în mod indubitabil,
contactul dreptului cu realitatea socială. Acest contact poate fi realizat
numai prin cunoaşterea modului în care fenomenele juridice se manifestă în
31
R. Descartes, Reguli utile şi clare..., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.16.
32
D. Nicolae, op. cit., p. 6.
viaţa socială, prin explicarea, înţelegerea, analiza critică şi chiar prin refor-
marea realităţii sociale a dreptului.
Prin funcţie (în privinţa sociologiei, în general, şi a celei juridice, în
special) înţelegem ce probleme trebuie să rezolve aceste ştiinţe, care sunt
aspectele de ordin general şi particular pe care ele să le lămurească şi
finalitatea investigării obiectelor cercetate.
Sociologia juridică îndeplineşte următoarele funcţii33: cognitivă,
explicativă, critică şi practică.
Funcţia cognitivă – este funcţia de documentare, de informare care,
în timp, a dus la transformarea unor instituţii ale dreptului, pe baza
cunoaşterii ştiinţifice realizate de specialişti, prin metode fundamentate
ştiinţific şi cu instrumente adecvate. Demersul cognitiv trebuie început prin
constatarea, înregistrarea şi descrierea fenomenelor juridice.
În literatura de specialitate mai este denumită şi funcţia descriptivă,
având în vedere că aceasta se face prin descrierea realităţii sociale, implicit a
celei juridice, a componentelor acestora. Cele mai uzitate concepte specifice
acestei funcţii sunt: comunitate, grup social, macro şi microsocial, socia-
lizare, devianţă, resocializare, fenomene şi procese sociale etc.
Funcţia explicativă – cunoaşterea fenomenului juridic va fi deplină
numai atunci când explicaţia va lua forma unei legi ştiinţifice, a unei legi
cauzale care ne oferă explicaţia cauzelor şi mecanismelor după care s-a
produs un fenomen.
Sociologia juridică poate să formuleze şi legi de echilibru care,
făcând abstracţie de devenirea istorică a fenomenelor juridice, le surprind pe
acestea într-un moment al duratei lor, al evoluţiei pe care ele o cunosc.
Obiectul acestor legi nu-l reprezintă raporturile de succesiune, ci acelea de
simultaneitate, de interdependenţă dintre fenomenele juridice, fie dintre
două sau mai multe instituţii, fie dintre elementele aceleiaşi instituţii.
Concepte utilizate: cauză, efect, factori favorizanţi, factori defavo-
rizanţi etc.
Funcţia critică – dreptul şi-a organizat propriul său mecanism de
critică sau mecanism intern de contestare reprezentat de căile de recurs.
Dreptul are nevoie şi de o critică exercitată din afara sistemului care să
poată releva rolul intrigilor şi presiunilor particulare care se manifestă în
procesul legislativ din partea unor structuri sociale nestatale – grupuri de
interes economice, grupuri de presiune ş.a. Prin funcţia sa critică, sociologia
33
J. Carbonnier, Sociologie juridique, Presses Universitaires de France, Paris, 1978,
p. 335-419.
juridică ajută dreptul să-şi cunoască propriul său mod de manifestare în

societate, să se schimbe, să se transforme pentru a fi în concordanţă cu
realităţile dinamice şi complexe ale vieţii sociale.
Potrivit acestei funcţii, sociologia, analizând realitatea socială
prezentă, stabileşte cum trebuie să fie cea viitoare, folosind concepte ca:
model normativ, analiză, utilitate socială, disfuncţionalitate socială etc.
Funcţia practică – sociologia juridică îşi manifestă această funcţie cu
caracter aplicativ atât în sfera jurisprudenţei, cât şi în acţiunea de legiferare.
Ambele domenii au ca element de finalitate şi eficienţă luarea deciziei.
În literatura de specialitate, această funcţie se mai numeşte şi
practic-operaţională, derivând din cea critică şi constând în indicarea
soluţiilor ce se impun pentru înlăturarea disfuncţionalităţilor de ordin social
identificate în urma investigării realităţii sociale. Dintre conceptele utilizate:
variabile de soluţii sociale, ipoteza etc.
Tot în literatura de specialitate este evidenţiată şi funcţia predictivă34
(de prezicere, de prevedere) a modului în care se va prefigura realitatea
socială pentru timpurile ce vor veni. Concepte utilizate: viitor, prognoză,
anticipare, previziune etc.
3. Crearea dreptului
Transpunerea relaţiilor interumane, din planul social în planul

normativ, este condiţionată de cunoaşterea laborioasă, sistematică şi
profundă a fenomenelor sociale, deoarece numai prin reflectarea cu ajutorul
noţiunilor şi conceptelor – construcţii logico-sintetice, prin metode consa-
crate ale ştiinţelor faptului social – dreptul reuşeşte să fie o expresie
specifică a realităţii sociale.
După etapa cognitivă, produsul social receptat este supus „modelării
normative cu caracter juridic”, „care este, deopotrivă, o activitate de
cunoaştere (ştiinţifică), cât şi una de apreciere, opţiune şi decizie (axiologică
şi praxiologică)”35.
Ilustrul jurist român Nicolae Titulescu (1882-1941) - om politic şi
diplomat, strălucit orator, academician profesor universitar la Iaşi şi la
Bucureşti şi preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale –,
referindu-se la tehnica legislativă, afirma că „o trăsătură caracteristică a
tehnicii legislative constă în caracterul şi rolul ei creator, ea fiind chemată să
34
35
ofere legiuitorului soluţii de adaptare a reglementărilor şi instituţiilor

juridice la necesităţile sociale noi, în vederea satisfacerii mai depline a
intereselor sociale practice şi a favorizării progresului juridic”.
Conţinutul noţiunii de tehnică juridică este deosebit de complex şi
cuprinde:
- momentul receptării de către legiuitor a comandamentului social;
- aprecierea selectivă a acestuia;
- elaborarea normei (tehnica legislativă);
- momentul realizării (transpunerii în viaţă) normei de drept cons-
truite de legiuitor (tehnica realizării şi interpretării dreptului).
Tehnica juridică se defineşte prin ansamblul mijloacelor, proce-
deelor, artificiilor prin care necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială
capătă formă juridică (se exprimă în conţinutul normei de drept) şi se
realizează apoi în procesul convieţuirii umane36.
În procesul de creare a dreptului, au o mare importanţă:
- cunoaşterea ştiinţifică, teoria juridică (rol fundamental);
- procedeele tehnice;
- artificiile;
- modalităţile practice de construcţie normativă.
Prin intermediul acestora, cerinţele vieţii sociale îmbracă forma
specifică a reglementărilor legale.
Conceptul de tehnică legislativă este mai larg decât conceptul de
legiferare (care are atât un sens larg, desemnând adoptarea tuturor actelor
normative, cât şi un sens restrâns, prin care se înţelege procesul combinat
prin care legea, stricto sensu, este creată şi votată de către parlament). Pe
scurt, legiferarea se referă la activităţi37.
Tehnica legislativă cuprinde, de asemenea:
- formele prin care politica legislativă este exprimată de legiuitor
(legile, hotărârile guvernului sau ordinele şi instrucţiuile miniştrilor);
- metodele de exprimare a acestei politici în formele selectate (cum ar
fi normele permisive faţă de normele imperative).
Componentele tehnicii legislative (trei categorii de procedee38): a)
procedee privind cunoaşterea politicii legislative; b) procedee privind
selectarea normelor juridice adecvate; c) procedee privind adoptarea formală
a actului normativ respectiv.
36
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 226.
37
38
D. Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1992, p. 95.
a) Procedee privind cunoaştera politicii legislative, care, la

rândul ei, presupune:
- identificarea scopurilor politicilor legislative. În cazul unei legi, spre
exemplu, aceste scopuri sunt definite de legiuitor cu mult înainte de
a fi redactate în preambulul legii respective sau în expunerea de
motive prin care proiectul acestei legi a fost supus spre dezbatere
parlamentului.
Definirea acestor scopuri poate fi:
o imediată – are loc ori de câte ori organul care a adoptat actul
normativ respectiv este, de asemenea, autorul proiectului său;
o mediată – este un proces mult mai complex, deoarece două
sau mai multe organe pot participa la această definire,
exemplul tipic fiind acela al unui proiect de lege.
Politica legislativă cuprinde totalitatea strategiilor şi scopurilor unui
legiuitor, precum şi instrumentele conceptuale de realizare a acestora.
Politica legislativă este inclusă, alături de politica socială, economică şi
culturală, în programul politic general al legiuitorului, finalitatea ei fiind
aceea de a răspunde voinţei generale a naţiunii, a comunităţii pe care o
slujeşte.
b) Procedee privind selectarea normelor juridice adecvate.
În această selecţie, elementul principal îl constituie interesul pe care
statul îl are în relaţiile sociale reglementate, iar interesul se reflectă nu
numai în volumul dar şi în natura reglementării juridice a relaţiilor sociale
(exemplu: gradul de pericol social al relaţiei reglementate, aşa cum este el
perceput de legiuitor, va determina încadrarea ei ca infracţiune, în Codul
penal, sau ca delict, în Codul civil). Se poate determina, în general, în acelşi
fel ca şi scopul actului normativ respectiv.
Natura relaţiilor sociale determină, în ultimă instanţă, nu imediat,
împărţirea oricărui sistem de drept atât în cele două mari diviziuni ale
acestuia – dreptul public şi dreptul privat– cât şi în ramurile sale.
În reglementarea oricărei relaţii sociale – de stabilit ce forţă juridică
ar trebui să se dea normei respective şi, în funcţie de aceasta, care anume
organ va edicta sau sancţiona norma juridică respectivă.
Forţa juridică a unei norme este direct proporţională cu competenţa
organului care a edictat-o sau sancţionat-o.
Prin scopul şi conţinutul său, fiecare normă trebuie să adreseze
3 probleme:
o Stabilirea condiţiilor a căror existenţă va atrage aplicarea normei
juridice respective;
o Descrierea conduitei participanţilor la relaţia socială reglementată

de norma juridică;
o Prescrierea consecinţelor pentru acel participant la relaţia socială
reglementată de norma care va fi avut o conduită diferită de aceea
care este descrisă (chiar şi în normele eliptice) în însăşi norma
juridică.
Aceste 3 probleme sunt adresate în structura (sau construcţia interioară) a
normei, respectiv în: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei juridice.
Ipoteza trebuie să determine:
o Subiectele de drept cărora norma juridică li se aplică;
o Condiţiile în care acele subiecte de drept cad sub incidenţa normei
juridice respective. Determinarea trebuie să fie făcută cu precizie!
Dispoziţia configurează conţinutul raportului social care este regle-
mentat de norma juridică respectivă.
Mai ales în cazul normelor prohibitive, este mult de dorit dispoziţia
absolut-determinată, întrucât lasă cel mai puţin loc la interpretare.
Sancţiunea trebuie să prescrie, cu claritate şi în mod complet, con-
secinţele violării dispoziţiei la care ea se referă (ideală ar fi cea determinată).
c) Procedee privind adoptarea formală a actului normativ respectiv.
4. Principiile (cerinţele) legiferării
a) principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a

normelor juridice;
b) principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica
dreptului;
c) principiul corelării sistemului actelor normative;
d) principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace şi elabo-
rarea normativă.
a) Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a

normelor juridice
Legiuitorul nu ajunge niciodată întâmplător la definirea propoziţiei
normative (a normei), ci prin practică şi raţionament (prin ceea ce s-a
chemat „progressio a singularibus ad universale”).
- necesitatea asigurării corespondenţei între fapt şi drept.
- altfel, mai tâziu, confruntare cu fenomenul „de revoltă a faptelor
împotriva dreptului”.
Etapele fundamentării ştiinţifice a unui proiect legislativ39:

- descrierea detaliată a situaţiilor de fapt ce urmează să fie
transformate în situaţii de drept;
- analiza motivaţiilor şi determinărilor care impun reglementarea
domeniului respectiv;
- determinarea (anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei regle-
mentări legale;
- evaluarea costului social al adoptării şi punerii în aplicare a
reglementării juridice respective;
- stabilirea oportunităţii adoptării unui act normativ;
- La aceste cerinţe (principii), unii autori40 mai adaugă: a) inventa-
rierea legislaţiei existente în materie şi sesizarea imperfecţiunilor
sale; b) cercetarea comparativă a legislaţiei din alte state.
Toate aceste operaţiuni presupun un demers ştiinţific de natură
interdisciplinară41, la care participă datele oferite de sociologie, economie,
cibernetică, informatică, psihologie etc., demers care este menit să conducă
la fundamentarea unor prognoze legislative pe termene scurte, medii sau
lungi şi să reducă posibilitatea unei acţiuni legislative conjuncturale, lipsită
de o bază de analiză corespunzătoare.
În Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative – Legea nr. 24/200042 – este prevăzut faptul că situaţiile
pe care le cuprinde proiectul unui act normativ trebuie să fie temeinic
fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a
statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interna-
ţionale, precum şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia
comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte.
b) Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica

dreptului
Rolul regulii de drept este acela de a ordona raporturile sociale, de a
le garanta securitatea şi siguranţa juridică, de a calma posibilele conflicte,
conferind sentimentul de linişte şi relativă stabilitate.
39
40
I. Humă, Introducere în studiul dreptului, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 111.
41
I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All,
42
Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, modificată şi completată prin Legea nr.
29/2011 (M. Of. nr. 182 din 15 martie 2011).
Pentru atingerea acestui scop, este necesar ca regula de conduită să se

încorporeze în patrimoniul psihologic al individului şi al grupurilor sociale.
Dreptul are o parte statică – reprezentată de tradiţie, de ansamblul
normelor şi instituţiilor juridice reglementate în urmă cu mult timp, care îi
conferă nota de originalitate, de stabilitate, de personalitate, de forţă în
ultimă analiză –, şi o parte dinamică – reprezentată de totalitatea actelor
normative prin care sunt reglementate domenii noi; altfel spus, este răs-
punsul pe care dreptul îl oferă la presiunile sociale, la solicitările justificate
ale societăţii.
Arta legiuitorului constă tocmai în puterea de a realiza, menţine şi
consolida echilibrul între cele două părţi43.
În raporturile pe care le are cu politica, dreptul caută să apere şi să
asigure unitatea dintre realitatea socială şi norma juridică, dintre fapte şi
valoare, fiind considerat conservator, rigid. În realitate, dreptul are menirea
de a domoli elanul politicianist insuficient fundamentat şi argumentat44.
c) Principiul corelării sistemului actelor normative

Acest principiu vizează faptul că actul normativ ce urmează să fie
elaborat nu se va adăuga, pur şi simplu, unei colecţii de norme juridice45,
deoarece noţiunea de sistem de drept implică faptul că normele juridice
dintr-un stat formează un sistem unitar în cadrul căruia sunt instituite
relaţii de ierarhie, compatibilitate, corelare, interdependenţă.
Unitatea şi coeziunea internă a sistemului de drept nu trebuie
afectată prin modificările şi abrogările de norme.
În momentul edictării unei legi se impune ca actele juridice cu forţă
inferioară legii şi care vin în contradicţie cu prevederile ei să fie abrogate
expres, pentru a se evita conflictele de reglementări şi paralelismele.
Referindu-se la modalităţile prin care o lege iese din vigoare, P.C.
Vlahide opinează că „strict juridic, o lege nu poate fi abrogată tacit, prin
desuetudine, tocmai pentru că ea este un act al puterii suverane, care trebuie
să-şi manifeste voinţa de a face să înceteze forţa ei obligatorie”46.
Prin respectarea principiului corelării reglementărilor juridice se asigură
o mai bună aplicare a dreptului, eliminarea lacunelor legislative, a normelor
căzute în desuetudine, a suprapunerilor şi a contradicţiilor în reglementări.
43
C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 197.
44
45
I. Ceterchi, op. cit., p. 85.
46
P.C. Vlahide, Repetiţia principiilor de drept, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 28.
d) Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace şi elaborarea

normativă
Acest principiu subliniază faptul că normele juridice, pentru a fi
respectate, trebuie, în primul rând, receptate, ceea ce, implicit, solicită
folosirea unui anumit stil şi limbaj specific actelor normative, caracterizat
prin conciziune, claritate, accesibilitate, rigurozitate.
Nici un sistem de drept nu admite scuza necunoaşterii legilor,
întrucât acestea au fost făcute publice într-un limbaj clar, natural, într-un stil
potrivit destinatarilor.
Pentru a se face foarte bine înţeles, legiuitorul trebuie să procedeze
aşa cum foarte plastic se exprima Ihering „legiuitorul trebuie să gândească
ca un filosof şi să se exprime ca un ţăran”.
Conceptele, categoriile şi noţiunile pe care le conţin normele juridice
vor avea valoare (vor fi operaţionale) atât timp cât ele exprimă necesităţi
reale sociale, trebuind a fi modificate, reformulate, în condiţiile în care ele
vor înceta să corespundă acestor necesităţi.
5. Aculturaţia juridică
Comunicarea integrală se manifestă într-o multitudine de forme, una

dintre ele fiind şi aculturaţia. Noţiunea a fost definită în mai multe feluri:
- Potrivit Memorandumului lui R. Redfield, R. Linton şi M.J.
Herskovits, publicat în „American Anthropologist” din 1936, aculturaţia
este ansamblul modificărilor intervenite în tiparele culturale (patterns of
culture) originare, când grupuri de indivizi cu culturi diferite intră în contact
permanent47.
- proces de modificare culturală în care un contact mai mult sau mai
puţin continuu între două sau mai multe grupuri culturale distincte are drept
rezultat preluarea de către un grup a elementelor de cultură ale celuilalt grup
sau ale celorlalte grupuri. Totodată, termenul de aculturaţie indică starea ce
rezultă din această modificare48.
- proces psiho-social, lent şi selectiv, de preluare parţială sau
integrală, de către un individ sau un grup de indivizi, a unei alte culturi; are
loc, de obicei, fie în rândurile emigranţilor, fie cu ocazia unor contacte noi,
dintre două culturi vecine. În acest din urmă caz, după un timp, ambele
47
Dicţionar de sociologie, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti,
2009, p. 12.
48
Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 23.
culturi sunt afectate prin aculturaţie selectivă, reciprocă, şi poate lua naştere
o nouă cultură49.
Conceptul de aculturaţie desemnează procesul de interacţiune a
două culturi sau tipuri de cultură, precum şi modificările care se produc ca
urmare a comunicării dintre ele. Aculturaţia reprezintă mai mult decât un
simplu „contact” cultural; aculturaţia presupune interacţiunea dintre cele
două culturi, întrepătrunderea acestora şi efectul lor sintetic, nu o simplă
„întâlnire”, „atingere” a celor două entităţi culturale50.
Istoria dreptului este plină de exemple cu privire la acest proces:
- Legile lui Solon, prin care renumitul om de stat atenian a reformat
Constituţia Atenei, împărţind populaţia statului după avere în patru
mari clase sociale;
- Mai târziu, în Roma antică, receptarea regulilor juridice străine, mai
cu seamă a celor greceşti, a fost, de asemenea, destul de intensă.
Astfel, „Constituţia lui Caracalla” este rezultat al unui amplu proces
de aculturaţie juridică. Prin Constituţia sa, Caracalla a instituit un
regim autoritar de o rară cruzime. În anul 212 e.n., el a acordat
cetăţenia romană tuturor oamenilor din imperiu;
- La sfârşitul sec. al XI-lea, în Germania şi Grecia, dreptul roman s-a
aplicat direct până în secolul nostru, iar în Franţa acesta a fost
amendat şi completat prin cutumele locale;
- În epoca modernă, cazurile de aculturaţie juridică s-au înmulţit, un
exemplu fiind şi recepţia dreptului francez în Principatele Române;
- O situaţie deosebită o prezintă preluarea codurilor elveţiene în
sistemul juridic al Turciei moderne, în anul 1926;
- În prezent, cazurile de aculturaţie juridică se derulează în ţările
europene în care tranziţia spre un regim politic democratic şi
economie de piaţă este însoţită de renunţarea, într-o oarecare măsură,
la sistemele juridice incompatibile cu standardele juridice prezente.
Preluarea unor norme, instituţii sau chiar a unor sisteme juridice în
întregime nu reprezintă altceva decât rezultatul procesului de comunicare
dintre sistemele de drept.
Aculturaţia juridică este procesul de interacţiune a două sisteme
juridice naţionale sau mari sisteme juridice, precum şi modificările care se
produc în cadrul acestora51.
49
Dicţionar de pedagogie socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 17.
50
51
I. Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a III-a, Editura Lumina Lex,
Aculturaţia juridică se poate produce atunci când două sisteme de

drept naţionale se află în contact permanent, fără ca unul să exercite asupra
celuilalt o dominaţie militară, politică, economică sau religioasă. În acest
proces, fiecare sistem împrumută liber, unul de la celălalt, elemente de drept
pentru a şi le integra. Când soluţiile juridice autohtone se dovedesc nesatis-
făcătoare, aculturaţia juridică vizează şi o schimbare la nivelul conştiinţei
juridice, la nivelul ideilor, concepţiilor şi teoriilor juridice, al sentimentelor
şi voliţiunilor cu privire la drept, şansele unui „transplant” juridic pe un alt
sistem de drept fiind cu atât mai mari cu cât vor fi mai profunde mutaţiile
favorabile produse la nivelul conştiinţei juridice a indivizilor şi grupurilor
sociale, la nivelul conştiinţei juridice a societăţii în întregul ei52.
Formele aculturaţiei juridice53:

Jean Carbonnier face distincţie între:
- aculturaţia juridică organizată – care reprezintă rezultatul actelor
conştiente, planificate ale autorităţii publice, în vederea perfec-
ţionării, modernizării şi eficientizării unui sistem juridic, şi
- aculturaţia juridică spontană – care este rodul acţiunii agenţilor
privaţi şi se poate întâmpla mai ales pe calea contractului, ce poate fi
un instrument eficient al aculturaţiei juridice în condiţiile existenţei
unor legi permisive în această materie. De regulă, agenţii privaţi
creează un climat de influenţă favorabil penetrării elementelor de
drept străine.
Michel Alliot distinge următoarele trei tipuri ale aculturaţiei juridice:
- aculturaţia specifică societăţilor ce trec de la mit la lege;
- aculturaţia caracteristică societăţilor care abandonează instituţiile lor
juridice tradiţionale pentru un drept pe care îl consideră preferabil
tuturor celorlalte;
- aculturaţia juridică ce se manifestă în societăţile care aleg între mai
multe ideologii şi diversele sisteme juridice care le realizează.
După amploarea schimbărilor produse, aculturaţia juridică distinge:
recepţia, fuziunea, împrumutul şi respingerea.
Efectul direct al aculturaţiei juridice se regăseşte în modificările care
se produc la nivelul sistemului de drept care preia (într-o măsură mai mare
sau mai mică) elemente juridice străine. Indirect, apar efecte şi asupra
corpului social, asupra grupurilor umane şi indivizilor.
52
53
I. Vlăduţ, op. cit., p. 55.
- E. Durkheim – „Regulile metodei sociologice”, Editura Polirom,

Iaşi, 2002.
- D. Banciu – „Sociologie juridică”, ditura Hyperion XXI, Bucureşti,
1995.
- C. Belu – „Sociologie juridică”, Editura Vertical, Craiova, 1994.
- C. Trandafir, D. Trandafir – „Dreptul şi societatea. Sociologie juridică”,
Editura Sitech, Craiova, 2009 şi Editura EuroAcademia, Buzău, 2011.
- D. Nicolae – „Curs de sociologie juridică”, Universitatea „Dunărea de
Jos” Galaţi, 2007.
- S. Chelcea – „Un secol de psihosociologie”, Editura INI, Bucureşti,
1998.
1992.
- „Al. I. Cuza” Iaşi, 2008.
Timişoara, 1995.
1. Enumeraţi metodele de cercetare ale sociologiei juridice şi relevaţi

raportul acestora cu metodele sociologiei generale.
2. Arătaţi importanţa ştiinţifică a funcţiilor sociologiei juridice. Care
sunt acestea?
3. Definiţi tehnica juridică.
4. Enumeraţi procedeele tehnicii legislative şi comentaţi utilitatea acestora.
5. Care sunt principiile (cerinţele) legiferării?
6. Care sunt etapele fundamentării ştiinţifice a unui proiect legislativ?

7. Care este finalitatea interacţiunii a două sisteme juridice naţionale?
8. Enumeraţi formele aculturaţiei juridice.
Teme pentru referate
1. Sociologia şi dreptul.
2. Categorii de procedee care compun tehnica juridică.
3. Despre principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi
statica dreptului.
4. Aculturaţia juridică.
Cuvinte-cheie şi concepte importante

- În investigarea fenomenelor juridice, sociologia dreptului va utiliza un
set de metode de adaptare, precum:
• experimentul legislativ sau juridic;
• analiza sociologică a jurisprudenţei;
• monografia juridică;
• sondajul de opinie legislativă etc.
Ca ştiinţă derivată din sociologia generală, sociologia juridică foloseşte
metodele de cercetare ale ştiinţei mamă, care au fost adaptate la specificul
obiectului său de cercetare – realitatea juridică.
În acelaşi timp, fiind ştiinţă de hotar între sociologie şi drept, este firesc
ca metodele de investigare să fie influenţate de ştiinţa dreptului.
Astfel, în activitatea concretă de cercetare se folosesc metode sociologice
cum sunt: observaţia, ancheta, interpretarea (analiza), comparaţia, monografia
juridică, precum şi metoda tipologică, metoda statistică şi metoda logică.
În privinţa metodei tipologice şi a reconstituirilor, ele sunt preluate din ştiinţa
dreptului, exemplificând ca tipologii: tipul familiei, tipul de conduită etc., sau de
reconstituiri ca: reconstituirea unor tipuri de relaţii de familie dispărute.
Rene Descartes aprecia: „ ... Prin metodă înţeleg reguli sigure şi uşoare,
graţie cărora cine le va fi observat cu exactitate nu va lua niciodată ceva fals
drept adevărat şi va ajunge, cruţându-şi puterile minţii şi mărindu-şi progresiv
ştiinţa, la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de care va fi capabil”.
- Funcţiile sociologiei juridice:
• funcţia cognitivă – este funcţia de documentare; demersul
cognitiv trebuie început prin constatarea, înregistrarea şi des-
crierea fenomenelor juridice;
• funcţia explicativă – cunoaşterea fenomenului juridic va fi deplină

numai atunci când explicaţia va lua forma unei legi cauzale care
oferă relaţia dintre cauze şi mecanisme în baza cărora s-a produs
un fenomen;
• funcţia critică – ajută dreptul să-şi recunoască propriul său mod
de manifestare în societate, să se schimbe, să se transforme în
concordanţă cu realităţile vieţii sociale;
• funcţia practică – se manifestă atât în sfera jurisprudenţei, cât şi
în acţiunea de legiferare având ca finalitate luarea deciziei.
- Tehnica juridică reprezintă ansamblul mijloacelor, procedeelor,
artificiilor prin care necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă
formă juridică (se exprimă în conţinutul normei de drept) şi se realizează
apoi în procesul convieţuirii umane.
- Politica legislativă cuprinde totalitatea strategiilor şi scopurilor unui
legiuitor, precum şi instrumentele conceptuale de realizare a acestora.
- Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor
juridice cuprinde:
• descrierea detaliată a situaţiilor de fapt ce urmează să fie transfor-
mate în situaţii de drept;
• analiza motivaţiilor şi determinărilor care impun reglementarea
domeniului respectiv;
• determinarea (anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei regle-
mentări legale;
• evaluarea costului social al adoptării şi punerii în aplicare a
reglementării juridice respective;
• stabilirea oportunităţii adoptării unui act normativ.
- Principiul corelării actelor normative – noţiunea de sistem de drept
implică faptul că normele juridice dintr-un stat formează un complex unitar
în cadrul căruia sunt instituite relaţii de ierarhie, de compatibilitate, de
corelare, de interdependenţă.
- Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace şi elaborarea normativă
- normele juridice, pentru a fi respectate, trebuie, în primul rând, receptate,
ceea ce, implicit, solicită folosirea unui anumit stil şi limbaj specific actelor
normative, caracterizat prin conciziune, claritate, accesibilitate, rigurozitate.
- Aculturaţia juridică este procesul de interacţiune a două sisteme de
drept naţional, precum şi modificările care se produc ca urmare a
comunicării dintre ele, fără ca unul să exercite asupra celuilalt o dominaţie
militară, politică, economică sau religioasă.
CURSUL III:
SOCIETATEA UMANA ŞI ACTIVITATEA NORMATIVĂ54
Cuprins:
1. Societatea umană şi activitatea normativă
2. Comunităţi, grupuri şi instituţii sociale
3. Sisteme politice, autorităţi şi funcţii publice
Obiective urmărite
- Însuşirea modalităţilor de socializare şi culturalizare a noii generaţii
în societate în cadrul procesului interacţiunii umane;
- Cunoaşterea faptului că relaţiile sociale se caracterizează prin
desfăşurarea raporturilor juridice în strictă conformitate cu prescripţiile
dreptului;
- Conştientizarea studenţilor că raporturile interumane nu ar fi posibile
fără existenţa unui minim de reglementare a unei diversităţi de norme.
- Însuşirea unor noţiuni despre comunitate, grupuri şi instituţii
sociale, despre rolul şi statusul social, despre unele categorii de grupuri;
- Însuşirea unor noţiuni despre instituţiile sociale şi despre clasifi-
carea acestora, după diferite criterii;
- Cunoaşterea unor noţiuni despre sistemele politice, despre autori-
tăţile şi funcţiile publice.
1. Societatea umană şi activitatea normativă
Societatea reprezintă mai mult decât suma indivizilor componenţi,

întrucât la populaţia ce compune o anumită societate se adaugă reţeaua de
relaţii interpersonale, structurile, organizaţiile, sistemele şi, nu în ultimul
rând, operele de civilizaţie sau de cultură (materială, socială şi spirituală).
Societatea umană este un sistem dinamic cu autoreglare, supus unor procese
specifice de structurare, destructurare şi restructurare, al cărui mod de
existenţă nu constă doar în menţinerea unei anumite stări, ci în capacitatea
de a trece prin stări diverse, de a fi în transformare; un întreg articulat, cu
54
toate elementele în mişcare şi interacţiune, fapt ce conferă întregului proces

social caracterul unui proces evolutiv.
Procesul de socializare sau de culturalizare a noi generaţii este
realizabil numai în societate. Societatea modelează indivizii umani, iar
aceştia ajung să modeleze societatea modelatoare.
În cadrul societăţii umane, acţiunile indivizilor se derulează într-un
mod organizat, după anumite reguli sociale, au un caracter normat. „În
ultimă instanţă – parcurgând medieri complexe, adeseori foarte delicate,
aproape evanescente (estompate) – caracterul organizat al convieţuirii
impune şi activităţii umane un caracter normat”55.
Acţiunile individului şi relaţiile lui generează societatea, iar relaţiile
sociale instituţionalizate, obiectivate, devin forţe modelatoare ale deter-
minaţiilor calitative ale indivizilor.
Evoluţia raporturilor dintre drept şi justiţie, a interferenţelor şi
conexiunilor lor reciproce a preocupat deopotrivă pe jurişti şi sociologi atât
în termenii organizării şi funcţionării pe baze legale şi legitime a instituţiilor
şi organizaţiilor sociale, cât şi în cei ai realizării dreptăţii, echităţii şi justiţiei
în societate.
Premisă: dreptul reprezintă nucleul principal, garantul ordinii
sociale şi normative şi al respectării drepturilor şi libertăţilor indivizilor.
Prin urmare, stabilitatea şi funcţionalitatea unei societăţi depind în
mare măsură de:
- stabilitatea normativă, în primul rând legislativă;
- aplicarea uniformă şi constantă a regulilor şi prescripţiilor juridice
la nivelul instituţiilor, grupurilor sociale şi indivizilor.
Aceste elemente reprezintă doar premisa necesară, nu şi suficientă,
pentru realizarea justiţiei sociale, întrucât, la un moment dat, deşi norma
poate să fie dreaptă sau corectă dpdv juridico-legislativ, ea poate genera
inechităţi şi nedreptăţi datorate modului său de aplicare de către instanţele
sau „agenţii” dreptului (în primul rând judecătorii).
Demonstrând că dreptul este un produs al societăţii pe o anumită
treaptă de dezvoltare, sociologia dreptului a dezvăluit şi adevăratul
fundament ontologic al dreptului – relaţiile sociale – stabilind legătura reală
între istoria dezvoltării dreptului şi istoria modurilor de producţie. Omul
acţionează întotdeauna într-un cadru social şi natural bine determinat. În
acest mediu, dreptul reprezintă un factor care programează libertatea de
55
P. Apostol, Norma etică şi activitatea normată, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 68.
acţiune a omului, fixând în reguli constituite pe calea statală etaloane de

comportament. Corespunzător legilor obiective ale dezvoltării sociale,
dreptul apără şi interesele societăţii, dar şi libertatea „absolută” de
manifestare socială a omului, statornicindu-i anumite praguri, un anumit
plafon al conduitei.
Omul acţionează într-o ambianţă socială, iar acţiunile sale sunt
evaluate şi valorizate (inclusiv pe calea normativităţii juridice) în raport de
rezonanţa socială a acţiunii, şi nu numai
de cea intimă, personală.
Relevând rolul dreptului de garant al ordinii sociale şi normative, alţi
autori, între care şi M. Djuvara, au considerat că dreptul nu este, de regulă,
echivalent cu justiţia, întrucât justiţia se caracterizează printr-o serie de
elemente raţionale (cum ar fi: egalitatea părţilor, natura raţională şi logică
a justiţiei, ideea de echitate şi proporţionalitate în distribuirea justiţiei) şi
de fapt (concretizare în stabilirea legilor, aplicarea lor uniformă)56. În
consecinţă, dreptul nu poate realiza în totalitate aceste elemente raţionale şi
de fapt ale justiţiei sociale, ceea ce conduce la relativitatea criteriilor în
funcţie de care sunt definite noţiunile de justiţie şi dreptate în diferite
sisteme normative.
Reglementarea juridică, având drept obiect conduita oamenilor,
orientarea acesteia în diversele relaţii sociale (convenabile şi utile unei
anumite clase sociale sau unor anumite grupuri sociale), se structurează în
directă legătură cu poziţia individului într-un sistem social istoriceşte
constituit, cu interesul unor structuri politice în privinţa recunoaşterii unei
anumite poziţii a acestuia, sau a unui anumit statut.
Considerând factorul uman ca fiind zona centrală de interes pentru
reglementare juridică (sau, mai nou, factor de configurare a dreptului57)
avem în vedere faptul că omul nu acţionează ca sistem izolat, ci totdeauna
ca individ aflat într-o anumită societate. Relaţiile umane sunt relaţii
intrasociale, ele generează o serie de raporturi între diverşi indivizi, într-un
cadru social dat.
Normarea activităţilor membrilor societăţii se realizează prin elabo-
rarea unui ansamblu de reguli, prescripţii, constrângeri, obligaţii, drepturi şi
îndatoriri de natură morală, religioasă, juridică, economică, politică, estetică
56
D. Ciobanu, op. cit., p. 7-8.
57
A. Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei,
etc., care reglementează conduita şi comportamentele individuale şi de grup

în cadrul sistemului social.
Diferite categorii de norme instituite la nivelul societăţii dau naştere
unor tipuri specifice de ordini sociale (în cadrul aceleiaşi societăţi funcţio-
nează o ordine economică, una morală, alta juridică etc., distincte, între
care există o deplină compatibilitate, funcţionând simultan, fără a se exclude
una pe alta). Sinteza, rezultanta lor, nu reprezintă altceva decât ceea ce noi
numim, generic, ordine socială.
Societatea umană, ca realitate sui-generis (unică în felul său, originală),
nu poate fi concepută în absenţa unei ordini care să-i asigure conservarea entităţii
sale. În acest cadru mai larg al ordinii sociale, orice societate umană „elaborează
o ordine juridică”58. Prin ordine juridică (sau ordine de drept) se înţelege o stare
a relaţiilor sociale care se caracterizează prin desfăşurarea raporturilor juridice
în strictă conformitate cu prescripţiile dreptului59.
Prin urmare, normele sociale indică, prin conţinutul comanda-
mentelor lor, anumite acţiuni ce trebuie întreprinse de subiecţi în mod
obligatoriu; ele joacă rolul de forţe organizatoare ale acţiunilor umane.
Diversitatea relaţiilor sociale determină existenţa unei multitudini de
norme sociale, precum şi existenţa unor forme variate de reglementare a
conduitei umane. Variatele forme de reglementare a activităţii sociale există
într-un sistem.
2. Comunităţi, grupuri şi instituţii sociale
2.1. Comunitatea60
Comunitatea reprezintă unitatea de organizare socială în care

indivizii au conştiinţa identităţii şi apartenenţei comune (exprimată prin
relaţii sociale continue) şi în care sunt solidari unii cu alţii, întrucât au
interese şi nevoi comune.
Comunitatea se diferenţiază în funcţie de următoarele dimensiuni:
o dimensiunea geografică;
o dimensiunea comportamentală;
o dimensiunea identitară.
58
R. Pinto, M. Gravitz, Methodes des sciences sociales, 3-eme edition, Paris, Dalloz, p. 78.
59
Dicţionar politic, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 412.
60
C. Dariescu, op. cit., p. 21-22.
Comunitatea teritorială reprezintă colectivitatea care fiinţează în

contextul relaţiilor de vecinătate şi de interacţiune între membri, pe un
teritoriu socotit al lor şi care le determină identitatea.
Colectivitatea teritorială este constituită din persoane care aparţin
diverselor clase sau grupuri sociale.
Comunităţile teritoriale sunt:
o cătunul;
o satul;
o cartierul;
o oraşul.
În mod tradiţional, comunităţile teritoriale sunt satul şi oraşul.

Comunităţile rurale tradiţionale se caracterizează prin:
a) coeziune, stabilitate;
b) relaţii de vecinătate şi relaţii sociale directe, bine structurate, care
duc la o puternică intercunoaştere;
c) control social foarte riguros exercitat de către colectivitate;
d) similitudine de activităţi, preocupări şi conduite.
Comunităţile urbane se caracterizează prin:

a) preponderenţa relaţiilor sociale indirecte (funcţionale) şi res-
trângerea celor de vecinătate şi personale;
b) scăderea controlului social tradiţional;
c) viaţă tensionată din cauza ritmului trepidant al activităţii. Din
cauza acestei vieţi trepidante apar fenomene de inadaptare şi
marginalizare socială, creşterea incidenţei bolilor psihice, a
sinuciderilor şi a comportamentelor antisociale.
Aceste comunităţi rurale şi urbane, pe lângă caracterele de mai sus,
prezintă particularităţi în funcţie de o serie de factori geografici, istorici,
culturali şi naţionali.
În România, se păstrează distincţia rural/urban; un argument în acest
sens este reprezentat de ponderile populaţiei urbane şi rurale şi de dinamica
acestora. În 2001, populaţia rurală reprezenta 47,2 % din totalul populaţiei
(în uşoară creştere faţă de 1992, când procentul era de 45,6 %). Judeţele cu
gradul cel mai mare de urbanizare: Hunedoara (75 % populaţie urbană),
Braşov (72 %), Constanţa (70 %), Sibiu (68 %), Cluj (67 %). Ponderi mai
mici ale populaţiei urbane: Giurgiu (29,7 %), Dâmboviţa (31,3 %),
Teleorman (33,8 %), Suceava (35,7 %).
2.2. Grupuri sociale61
Sociologia studiază grupuri şi nu indivizi. Grupurile sociale sunt

structuri înrădăcinate în istorie.
Diverse definiţii ale grupurilor sociale:
1. Două sau mai multe persoane care împart cu alte persoane
aceleaşi norme faţă de anumite situaţii şi ale căror roluri sociale
sunt strâns îmbinate şi sincronizate (Newcomb).
2. Pluralitatea de persoane ce interacţionează reciproc într-un
cadru dat (W.J. Sprot).
3. Un anumit număr de persoane legate printr-un sistem de relaţii
reglementate de către instituţii, persoane ce posedă anumite
valori comune şi care se deosebesc de alte colectivităţi printr-un
principiu specific (Szczepanski).
Elemente structurale şi funcţionale ale noţiunii de grup social:

o număr minim de indivizi;
o norme şi valori comune suficient de stabile;
o fixarea status-urilor şi distribuţia locurilor între membrii
grupului.
Rolul social reprezintă aşteptările celorlalţi faţă de modul cum

individul îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin în raport cu statusul social.
Statusul social reprezintă aşteptările legitime ale unui individ
privind comportamentele celorlalţi membri ai grupului faţă de el. Statusul
social este un element care indică drepturile şi obligaţiile individului.
Aspectele semnificative ale componenţei şi funcţionării grupurilor,
puse în lumină de analiza sociologică, sunt:
a) membrii grupului;
b) organizarea formală sau informală specifică, ceea ce presupune:
o norme, valori, principii ce definesc identitatea grupului;
o instituţii care reglează relaţiile reciproce sau cele cu alte
grupuri (mai ales, în cazul grupurilor sociale cu orga-
nizare formală);
c) elemente materiale (embleme).
Omul aparţine întotdeauna unui grup social.
61
Deşi componenţa grupului se schimbă (prin părăsire pe cale naturală

sau ca urmare a unor motive şi opţiuni sociale, morale, politice, religioase,
culturale), grupul continuă să existe, păstrându-şi durabilitatea.
Conform lui Ch. Cooley, în funcţie de caracterul relaţiilor dintre
indivizi, grupurile sunt de două feluri:
o grupuri primare – relaţiile interindividuale sunt directe,
nemijlocite (tete a tete, faţă către faţă);
o grupuri secundare – relaţiile dintre indivizi sunt indirecte, ei
nu se cunosc personal, dar activitatea lor interferează pe
unele planuri.
În grupurile primare există relaţii bazate pe afecţiune, cooperare, pe
unitatea intereselor, motivelor şi acţiunilor. Grupul primar orientează
comportamentul indivizilor şi le influenţează dezvoltarea şi modul în care
percep lumea.
Exemple de grupuri primare:
a) familia (întâiul grup primar);
b) grupul de joacă al copiilor (caracterizat prin spontaneitate,
cooperare şi care dezvoltă ambiţia şi onoarea);
c) grupurile de vecinătate (foarte importante pentru viaţa
socială, afectivă şi culturală a comunităţii rurale tradiţionale);
d) comunităţi de bătrâni (predomină relaţiile personale de
apropiere, înţelegere şi afecţiune).
Grupurile secundare sunt definite prin relaţii reci, impersonale,
formale, lipsite de afecţiune şi intimitate. Relaţiile personale din aceste
grupuri sunt roluri bazate pe principii şi reguli de organizare şi funcţionare.
Comunicarea se face prin mediere, conform unei ierarhii statuate în
regulamentele de funcţionare. În consecinţă, în interiorul acestor grupuri se
manifestă coeziunea rezultată din diviziunea sarcinilor de grup.
Exemple de grupuri secundare: asociaţiile profesionale, instituţiile
publice, marile organizaţii sau corporaţii.
Există şi grupuri de referinţă şi grupuri de apartenenţă.
Grupul de referinţă reprezintă unitatea socială utilizată pentru
evaluarea şi modelarea atitudinilor, trăirilor şi acţiunilor individului. Acest
grup justifică comportamentele contradictorii.
Grupurile de referinţă exercită o fascinaţie atât de puternică asupra
persoanelor străine încât acestea din urmă preiau modelele de interacţiune
socială specifice grupurilor în cauză, sperând să fie considerate membre.
Exemplu: aristocraţia a fost multă vreme îndelung imitată de burghezie.
Grupul de apartenenţă este acel grup căruia o persoană îi aparţine

prin fapte şi vocabular. Această apartenenţă poate fi voluntară şi involuntară
(grupul familial).
De regulă, grupul de apartenenţă este diferit de grupul de referinţă.
În grupuri se exercită, prin mecanisme specifice, presiuni asupra
indivizilor pentru ca aceştia să respecte regulile grupului.
Grupurile exercită presiuni sociale şi în exterior, fie prin simpla
prezenţă, fie prin mecanisme specifice, cum ar fi grupul de presiune.
Grupul de presiune (lobby) reprezintă o organizaţie care promo-
vează cauze economice, morale sau altele, prin utilizarea de agenţi plătiţi
(lobby-şti) pentru a influenţa legislatorul şi funcţionarii publici, prin
susţinerea candidaţilor numiţi de partidele politice sau prin organizarea
de campanii educaţionale ori de propagandă în rândurile publicului.
2.3. Instituţii sociale62
Instituţiile sociale reprezintă acel tip de organizare al unui domeniu

al socialului ca mod de rezolvare a problemelor şi de atingere a scopurilor
esenţiale ale acestuia.
(latinescul institutio = aşezământ, întemeiere, înfiinţare).
Accepţiuni ale noţiunii de instituţie socială:
1. Grup de persoane solicitate să rezolve probleme impor-
tante pentru întreaga colectivitate, care îndeplinesc, astfel,
funcţii publice (primăria, prefectura, ministerul, poliţia,
armata);
2. Forma organizaţională a unui ansamblu de acţiuni exer-
citate de membri ai grupului, în numele grupului;
3. Ansamblu de tehnici şi de mijloace de acţiune ce permite
unor membri ai grupului să exercite funcţii publice, având
drept scop satisfacerea nevoilor şi reglementarea acţiu-
nilor întregului grup;
4. Rolurile sociale deosebit de importante pentru întreaga
viaţă a grupului (rolul social al primarului, al membrilor
consiliului local, al pompierului etc.).
62
Clasificarea instituţiilor
Instituţiile se pot clasifica după mai multe criterii:

a) În funcţie de modul de constituire:
o Instituţii formale (primăria);
o Instituţii neformale, neoficiale.
Instituţiile formale sunt organizate după norme generale, respectate

de toţi membrii societăţii, fie că sunt de acord cu ele sau nu. De exemplu:
instituţia preşedinţiei, ministerele etc.
Instituţiile neformale (neoficiale) funcţionează în temeiul unor legi

stabilite de toţi componenţii lor.
b) În funcţie de conţinutul şi caracterul funcţiei îndeplinite:

o Instituţiile economice (instituţii care se ocupă cu producerea
bunurilor, prestări de servicii, reglementează circulaţia
banilor, organizarea diviziunii muncii, circulaţia bunurilor).
o Instituţiile politice (se ocupă cu cucerirea, exercitarea
şi menţinerea puterii politice). De exemplu: Guvernul,
Parlamentul.
o Instituţiile educative (se ocupă cu socializarea şi educarea
tinerilor, precum şi cu elaborarea unor modele de edu-
caţie).
o Instituţiile culturale (se preocupă de transmiterea şi
dezvoltarea moştenirii culturale, de conservarea patrimo-
niului cultural, de susţinerea activităţii creatoare, precum
şi de educaţia artistică a publicului).
o Instituţiile sociale (ajută persoanele aflate în dificultate
sau organizează activităţi cu diferite categorii ale populaţiei).
o Instituţiile religioase (organizează raporturile omului cu
divinitatea, cu ceilalţi credincioşi şi cu ierarhii bisericii
respective).
În general, fiecare instituţie îndeplineşte mai multe funcţii, nu doar
una. Uneori, mai multe instituţii îndeplinesc aceeaşi funcţie (Exemple:
serviciile secrete şi armata).
Instituţiile reprezintă sistemul fundamental de coeziune socială. Ele
trebuie să alcătuiască un sistem unitar, lipsit de contradicţii şi conflicte.
Tensiunile nerezolvate dintr-o instituţie duc la distrugerea acelei instituţii.
3. Sisteme politice, autorităţi şi funcţii publice
3.1. Statul63
Statul reprezintă puterea suverană exercitată de un anumit grup

asupra unei comunităţi umane ce locuieşte pe un anumit teritoriu.
Puterea înseamnă capacitatea unui individ sau a unui grup de a
obţine un anumit comportament de la un individ sau de la un grup de
indivizi.
Suveranitatea puterii de stat înseamnă:
a) supremaţia puterii grupului dominant în interiorul teritoriului şi
al comunităţii dominate (ceea ce presupune monopolul asupra
mijloacelor de constrângere);
b) independenţa puterii grupului dominant faţă de puterea altor
grupuri din afara teritoriului dominat (ceea ce presupune
posibilitatea grupului dominant de a aplica orice mijloc de
constrângere fără să ceară aprobare altui grup de pe un alt
teritoriu).
Forţa de constrângere este temelia statului, căci numai aşa se poate
exercita puterea asupra unui teritoriu şi a unei populaţii. Această forţă
trebuie recunoscută drept legitimă, adică dominaţii să considere că e bine
să i se supună.
Pentru organizarea vieţii sociale a comunităţii dominate, conform
regulilor pe care le elaborează, statul îşi constituie organisme de control a
acţiunilor individuale şi de grup. Aceste organisme reprimă orice activitate
care ar perturba bunul mers al statului.
O problemă esenţială a existenţei statului o reprezintă relaţia dintre
stat şi cetăţean. Idealul în acest domeniu îl constituie statul de drept.
Statul de drept este statul în care legile asigură cadrul de funcţio-
nare al întregului sistem de organizare socială, reglementând atât cucerirea
non-violentă şi exercitarea puterii de stat, cât şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor în raport cu statul.
Statul de drept nu poate exista dacă puterea legislativă nu este
separată de cea executivă şi de cea judecătorească. Aceste trei puteri trebuie
să coopereze, dar să se şi controleze reciproc.
63
C. Dariescu, op. cit., p. 27.
3.2. Sisteme politice64
Raporturile dintre stat şi cetăţeni sunt influenţate de sistemul politic pe

care se fundamentează statul respectiv. Există două sisteme politice actuale:
a) democraţia;
b) totalitarismul.
a) Democraţia – membrii societăţii aleg organele puterii de stat.

Puterea de stat se cucereşte pe baza regulilor constituţionale, prin
votul poporului care decide ce formaţiune poate conduce.
O democraţie stabilă trebuie să îndeplinească trei condiţii:
o Pluralismul politic (mai multe grupuri să prezinte diverse
viziuni de conducere a statului).
o Competiţia pentru accederea la putere.
o Consensul membrilor societăţii cu privire la modul de
constituire a unui guvernământ legitim.
Între stat şi individ se interpun o mulţime de formaţiuni (biserici,
partide, O.N.G.-uri etc.). Acestea sunt gata să-i ofere individului prilejul de
a-şi exprima părerile sale.
În România, după 1989, s-a instaurat un regim democratic, prin
intermediul Constituţiei din 1991. Revizuirea actului fundamental, prin
Legea nr. 429/2003, încearcă să consolideze democraţia, prin consacrarea în
alineatele (4) şi (5) ale art. 1 din Constituţie, atât a principiului separaţiei
puterilor în stat, cât şi a principiului supremaţiei legii. Aceasta nu înseamnă
că România a devenit un stat de drept model. Mai sunt multe probleme de
rezolvat în manieră democratică.
b) Totalitarismul – grupul care preia puterea de stat face acest

lucru prin forţă. Acest grup doreşte să exercite puterea contra
intereselor majorităţii membrilor societăţii, deşi, oficial, susţine
contrariul.
Grupul care deţine puterea de stat are un control absolut asupra
tuturor sectoarelor societăţii şi asupra tuturor aspectelor vieţii sociale,
inclusiv asupra vieţii de familie. Orice formă de organizare reprezintă o
prelungire a statului. Libertatea individuală nu există.
64
Trăsăturile statului totalitar:

o partid unic;
o ideologie obligatorie (unică, universală şi exclusivistă);
o controlul total (opoziţia este exclusă şi nu se acceptă
principiul separaţiei puterilor în stat).
Totalitarismul încearcă realizarea unor proiecte grandioase de
reconstrucţie socială şi materială. Se propovăduieşte ideea caracterului
etern şi sacru al statului şi al partidului.
Totalitarismul se impune acolo unde democraţia prost înţeleasă
produce dezastre economice şi sociale. Dar, totalitarismul nu dăinuie, ci este
la un moment dat înlăturat de democraţie.
3.3. Autorităţile publice65
Autorităţile publice sunt forme organizaţionale alcătuite din depu-

taţi sau funcţionari prin intermediul cărora se înfăptuieşte puterea de stat.
Pentru realizarea funcţiilor statului şi pentru atingerea scopurilor
propuse în constituţie, aceste forme organizaţionale iau decizii cu caracter
obligatoriu, care pot fi duse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.
Există două sensuri ale cuvântului „autoritate”:
- un sens mai larg: orice organ al statului;
- alt sens restrâns: doar acele organe ale statului care
nu sunt subordonate altora. Exemplu: Parlamentul,
Guvernul etc.
În România, celor trei puteri în stat le corespund următoarele
autorităţi:
a) puterea legislativă: Parlamentul bicameral (Camera Deputaţilor
şi Senatul);
b) puterea executivă: Guvernul cu organele administraţiei publice
centrale şi locale, Preşedintele şi Curtea de Conturi, care este o
autoritate cu atribuţii de control privind finanţele publice;
c) puterea judecătorească: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu
instanţele judecătoreşti din subordine, Ministerul Public şi
parchetele subordonate, care apără, în activitatea judiciară, atât
ordinea de drept, cât şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi, în
sfârşit, Consiliul Superior al Magistraturii, care este garantul
independenţei Justiţiei.
65
Curtea Constituţională este autoritatea publică care garantează

supremaţia Constituţiei, prin controlul constituţionalităţii actelor normative.
Deşi se susţine, în general, că justiţia constituţională se situează între cele
trei puteri, există şi autori care o includ în rândul organelor care exercită
puterea judecătorească.
3.4. Funcţiile publice66
Funcţiile publice reprezintă totalitatea funcţiilor prin care se

realizează suveranitatea statului.
Altfel spus, funcţia publică desemnează gruparea de atribuţii,
stabilite potrivit legii, din interiorul unui serviciu public, înfiinţat în scopul
satisfacerii continue şi permanente a unor interese generale ale societăţii.
Funcţionarul public este acea persoană fizică, care, cu respectarea
condiţiilor cerute de lege, a fost învestit, prin numire sau alegere, într-o funcţie
publică, pentru a desfăşura, contra unui salariu, o activitate continuă.
Pe timpul cât deţine funcţia publică, persoana respectivă are anumite
drepturi şi îi revin anumite obligaţii.
- E. Durkheim – „Regulile metodei sociologice”, Editura Polirom, Iaşi,

2002.
- A. Naschitz – „Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului”,
Editura Academiei, Bucureşti, 1971.
1995.
Buzău, 2011.
1998.
66

1992.
- N. Popa – „prelegeri de sociologie juridică”, Universitatea Bucureşti,
1977.
Timişoara, 1995.
- P. Apostol – „Normă etică şi activitate normată”, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968.
- D. Ciobanu – „Introducere în studiul dreptului”, Editura Hyperion
XXI, Bucureşti, 1992.
- I. Dogaru – „Elemente de teorie generală a dreptului”, Editura
Oltenia, Craiova, 1994.
1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de societate umană?

2. Ce reprezintă ordinea de drept (ordinea juridică)?
3. Definiţi noţiunea de comunitate şi trăsăturile caracteristice ale
comunităţilor rurale şi ale celor urbane.
4. Definiţi noţiunile de grup social, de rol şi de status social.
5. Definiţi noţiunile de instituţie socială, stat, stat de drept şi putere.
6. Ce reprezintă autorităţile publice şi funcţiile publice?
1.Raporturile individ-societate.
2.Despre normarea activităţilor membrilor societăţii.
3. Despre sistemul politic democratic şi despre cel totalitar.
- Societatea umană = reprezintă nu numai suma indivizilor care o

alcătuiesc, ci şi reţeaua de relaţii interpersonale, structurile, organi-
zaţiile, sistemele şi operele de civilizaţie şi de cultură (materială,
socială şi spirituală).
- Acţiune umană = asigură funcţionalitatea şi dinamica ansamblului
social şi se desfăşoară într-un mod organizat, după anumite reguli
sociale, având un caracter normat.
- Raportul individ-societate = acţiunile individului şi relaţiil lui
generează societatea, iar relaţiile sociale instituţionalizate, obiec-
tivate, devin forţe modelatoare ale determinaţiilor calitative ale
indivizilor.
- Normarea activităţilor membrilor societăţii = se realizează prin
elaborarea unui ansamblu de reguli, prescripţii, constrângeri,
obligaţii, drepturi şi îndatoriri de natură morală, religioasă,
economică, politică, estetică etc., care reglementează conduita şi
comportamentele individuale şi de grup în cadrul sistemului social.
- Ordine juridică (ordine de drept) = o stare a relaţiilor sociale care
se caracterizează prin desfăşurarea raporturilor juridice în strictă
conformitate cu prescripţiile dreptului.
- Comunitatea reprezintă unitatea de organizare socială în care
indivizii au conştiinţa identităţii şi apartenenţei comune (exprimată
prin relaţii sociale continue) şi în care sunt solidari unii cu alţii,
întrucât au interese şi nevoi comune.
- Grup social = un anumit număr de persoane legate printr-un sistem
de relaţii reglementate de către instituţii, persoane ce posedă
anumite valori comune şi care se deosebesc de alte colectivităţi
printr-un principiu specific.
- Rolul social reprezintă aşteptările celorlalţi faţă de modul cum
individul îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin în raport cu statusul
social.
- Statusul social reprezintă aşteptările legitime ale unui individ
privind comportamentele celorlalţi membri ai grupului faţă de el
(este un element care indică drepturile şi obligaţiile individului).
- Instituţiile sociale reprezintă acel tip de organizare al unui domeniu
al socialului ca mod de rezolvare a problemelor şi de atingere a
scopurilor esenţiale ale acestuia.
- Statul reprezintă puterea suverană exercitată de un anumit grup

asupra unei comunităţi umane ce locuieşte pe un anumit teritoriu.
- Statul de drept este statul în care legile asigură cadrul de
funcţionare al întregului sistem de organizare socială, reglementând
atât cucerirea non-violentă şi exercitarea puterii de stat, cât şi
drepturile şi libertăţile cetăţenilor în raport cu statul.
- Puterea înseamnă capacitatea unui individ sau a unui grup de a
obţine un anumit comportament de la un individ sau de la un grup
de indivizi.
- Autorităţile publice sunt forme organizaţionale alcătuite din
deputaţi sau funcţionari prin intermediul cărora se înfăptuieşte
puterea de stat. Pentru realizarea funcţiilor statului şi pentru
atingerea scopurilor propuse în constituţie, aceste forme
organizaţionale iau decizii cu caracter obligatoriu, care pot fi duse la
îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.
- Funcţiile publice reprezintă totalitatea funcţiilor prin care se
realizează suveranitatea statului. Altfel spus, funcţia publică
desemnează gruparea de atribuţii, stabilite potrivit legii, din
interiorul unui serviciu public, înfiinţat în scopul satisfacerii
continue şi permanente a unor interese generale ale societăţii.
CURSUL IV:
SISTEMUL NORMELOR SOCIALE ŞI DREPTUL67
Cuprins:
1. Consideraţii generale privind sistemul normelor sociale şi dreptul
2. Responsabilitate socială şi răspundere juridică
Obiective urmărite
- Sublinierea faptului că normele sociale contribuie la raţionalizarea
vieţii sociale, asigurând sistemul de drepturi, obligaţii şi interdicţii ce
materializează diferite scopuri, interese şi idealuri sociale;
- Înţelegerea exactă a raportului dintre fenomenul juridic şi societate.
1. Consideraţii generale privind sistemul normelor sociale şi

dreptul
Trăind în cadrul societăţii, individul se confruntă cu un mare număr

de norme sociale care reglementează cele mai diferite segmente ale rapor-
turilor sale cu ceilalţi membri ai colectivităţii. Multitudinea şi varietatea
normelor sociale îşi află sorgintea, cu siguranţă, în marea diversitate a
raporturilor interumane pe care acestea le reglementează.
Norma socială conţine reguli adresate conduitei indivizilor,
descriind şi detaliind modalităţile în care valorile trebuie concretizate în
comportamente legitime şi acceptate de societate.
Convieţuirea socială, ansamblul raporturilor interumane nu pot
exista fără un minim de reglementare, a unei diversităţi de norme. Această
diversitate alcătuieşte sistemul normelor sociale.
Sistemul normelor sociale este alcătuit din mai multe subsisteme –
ansamblul normelor de morală, de drept, de obicei, al normelor politice, al
normelor şi preceptelor religioase etc. Aceste subsisteme formează
unitatea sistemului general al normelor sociale, unitate ce există şi se
menţine ca urmare a diversităţii acestor norme, diversitate constatabilă atât
pe planul conţinutului lor, al formei lor specifice, cât şi pe planul moda-
lităţilor diferite de realizare.
67
Dreptul reprezintă ansamblul normelor juridice edictate sau sanc-

ţionate de stat prin organul legiuitor, aflate în vigoare la un moment dat
într-o societate.
Dreptul şi morala reprezintă două părţi importante ale suprastruc-
turii. Ele se ală într-o strânsă legătură. Istoric privind, normele dreptului
s-au desprins treptat din normele de morală şi din obiceiurile societăţii
prestatale. Atât dreptul cât şi morala au o existenţă în timp, sunt categorii
istorice. Apariţia, existenţa şi evoluţia lor s-au aflat în strânsă legătură cu
nevoile schimbătoare ale societăţii, cu situaţia economică generală.
Interesul sociologic pentru studierea legăturilor dintre drept şi
morală este determinat de faptul că dreptul nu poate fi cunoscut cores-
punzător numai prin sublinierea dimensiunilor sale pozitive, ci prin
fundamentarea legitimităţii sale pozitive, a statutului său moral.
Obiceiul reprezintă o normă socială, poate cea mai veche, născută
spontan, în urma unei îndelungate acţiuni a oamenilor. Obiceiurile se mai
numesc moravuri, datini sau reguli obişnuielnice, întrucât au apărut numai
datorită repetării de către oameni a unor procedee în situaţii similare încât
au devenit obişnuinţe care s-au păstrat deoarece au convenit comunităţii la
un moment dat.
Apariţia obiceiului a fost favorizată nu doar de repetabilitate, ci şi
de stabilitatea unor fenomene sociale, întrucât uzul îndelungat era
condiţionat cel puţin de o relativă stabilitate socială. Aşa se face că obiceiul
a constituit „miezul” reglementărilor vieţii de familie, relaţiilor de rudenie,
schimburilor de produse etc., în societăţile primitive, în antichitate, în
sclavagism şi în feudalism, adică în unele societăţi în care forţele de
producţie şi relaţiile sociale în general au cunoscut o dezvoltare lentă.
Obiceiul juridic (cutuma) s-a născut prin transformarea unor obiceiuri
deja operante la nivelul vieţii sociale în norme de drept, prin sancţionarea lor
de către stat, dându-le astfel valoare şi semnificaţie juridică.
Din marele număr de obiceiuri ce există la un moment dat, statul
desprinde anumite obiceiuri, cărora le dă valoare şi semnificaţie juridică,
transformându-le, prin sancţionare, în norme de drept.
Condiţii68 necesare pentru ca un obicei să devină obicei juridic:
o existenţa unui uz îndelungat, a unei „practici vechi şi necon-
testabile”69;
68
N. Popa, Prelegeri de sociologie juridică, Universitatea Bucureşti, 1977, p. 109.
69
M. Djuvara, Drept şi sociologie, în Omagiu profesorului D. Gusti, Arhiva pentru Ştiinţă
şi Reformă Socială, Anul XIV, 1936, II, p. 15 (citat de N. Popa).
o conţinutul său (al regulii de conduită) să poată fi determinat, să

fie precizabil;
o să prezinte interes pentru legiuitor, sau, cum s-a sintetizat în
formula latinească cunoscută: „longa diuturna inveterata
consuetudo opinio juris sive necesitatis” (Imposibilitatea de a
contrazice hotărârile irevocabile anterioare. Principiul securităţii
raporturilor juridice ca element esenţial a preeminenţei drep-
tului. Dacă normele juridice nu sunt rodul imaginaţiei unor
persoane, ci sunt rezultatul experienţei acumulate de o societate
aflată într-un anumit stadiu de dezvoltare, atunci şi hotărârile
judecătoreşti care transpun normele juridice în cazuri concrete
trbuie să valorifice jurisprudenţa anterioară).
Morala reprezintă un ansamblu de concepţii, percepte, idei, reguli,
cu privire la ceea ce se consideră a fi bine sau rău, corect sau incorect, just
sau injust, permis sau nepermis.
Morala provine din „vocea interioară” a fiecăruia (Imm. Kant), dar nu
rămâne la stadiul de gând sau vorbă, ci conturează un model comportamental,
dirijează o acţiune umană spre bine, drept, corect, just şi astfel îşi caută o
materializare în raportul dintre individ şi societate. Având la dispoziţie mai
multe variante comportamentale, individul o va filtra prin „etica subiectivă” pe
cea mai valoroasă din punct de vedere moral şi astfel, într-o deplină libertate, va
stabili cu societatea ce l-a integrat un raport naţional.
Aşadar, normele de morală sunt reguli care călăuzesc conduita
oamenilor, spre a fi conformă cu ceea ce societatea sancţionează (pozitiv) cu
bine, corect, just, drept, permis.
Aceste reguli se interiorizează în procesul socializării individului şi
devin o datorie intimă, un imbold intern spre adoptarea unui comportament
moral. Normele de morală sunt o creaţie a întregii societăţi, dacă aceasta n-a
ajuns încă la scindarea în clase sociale cu interese opuse, sau sunt o creaţie a
acestor clase sociale.
Normele de morală indică oamenilor nu doar conduita pe care este bine
s-o adopte, ci şi consecinţele nerespectării acestor norme, adică sancţiuni morale.
Este edificatoare gruparea sancţiunilor morale în70:
o exterioare subiectului, prezentându-se ca o reacţie a mediului
social determinată de fapta imorală: dispreţul sau desconsi-
derarea, marginalizarea (manifestându-se astfel oprobriul
public), constrângerea fizică etc.;
70
C. Belu, Sociologie juridică, Editura Vertical, Craiova, 1994, p. 75.
o interioare subiectului, ca un reflex al înţelegerii imoralităţii

faptei, chiar de către autorul faptei inorale: mustrări de cuget,
păreri de rău, regrete sincere, scrupule de conştiinţă.
Dacă respectarea normelor de drept este asigurată prin forţa
coercitivă a statului, nu înseamnă că sancţiunilr morale sunt lipsite de
eficienţă, însă o astfel de eficienţă este dependentă de structura morală, de
profilul caracterial al celui sancţionat moral.
Răspunderea morală se întemeiază pe faptul că un membru al unei
societăţi trebuie să răspundă în faţa acesteia pentru toate actele şi faptele
sale, atunci când prin ele încalcă ordinea socială dată.
Toate regulile cuprinse în sistemul normelor sociale servesc acelaşi
scop – o normală şi bună convieţuire socială. În acest context, se admite
existenţa unei categorii de norme, care nu poate fi încadrată nici la obicei,
nici la morală, nici la normele juridice, rămânând astfel consacrată sub
denumirea de norme de convieţuire socială (normele de bună-cuviinţă,
normele protocolare, normele de politeţe, precum şi regulile de curtoazie la
care recurg oamenii în diferite contexte sociale71 ).
Normele juridice sunt o parte integrantă de mare însemnătate a
normelor sociale, care având ca scop asigurarea ordinii sociale se adresează
neapărat conduitei umane.
Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general,
impersonal şi obligatoriu, conformă cu voinţa electoratului înfăţişată de
organul legislativ, ce are ca scop asigurarea ordinii sociale şi care poate fi
adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului72.
Ansamblul tuturor normelor juridice edictate sau sancţionate de stat
prin organul legiuitor, aflate în vigoare la un moment dat într-o societate
formează dreptul (în sens obiectiv).
Reglementând diferite domenii ale realităţii sociale, prin impunerea
unor reguli de conduită obligatorii, însoţite de constrângere organizată,
normele juridice prezintă anumite trăsături specifice, care le diferenţiază
de cele nejuridice, diferenţe ce constau în73:
o modul de elaborare şi aplicare;
o acţiunea lor în timp şi spaţiu;
o formă şi structură;
71
I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All,
72
I. Dogaru, Elemente de teoria generală a dreptului, Editura Oltenia, Craiova, 1994, p. 144.
73
D. Banciu, Sociologie juridică, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1995, p. 87-88.
o eficienţă şi validitate. Normele nejuridice nu sunt însoţite de

sancţiuni organizate, nerespectarea sau încălcarea lor
atrăgând alte forme de control social (de regulă din partea
grupurilor şi colectivităţilor sociale).
Evidenţiind aceste diferenţe, unii autori consideră că, spre deosebire

de normele nejuridice, cele juridice se caracterizează prin încă două
elemente, şi anume:
o neutralitatea – regulile de drept nu se raportează direct la
sistemul de valori sociale, ci indirect, prin intervenţia facto-
rului legislativ, dobândind astfel un caracter normativ şi
coercitiv;
o globalitatea – normele juridice au o vocaţie universală, fiind
opozabile, în principiu, „erga omnes”, tuturor indivizilor şi
grupurilor dintr-o societate.
2. Responsabilitate socială şi răspundere juridică
2.1. Precizări terminologice74 privind responsabilitatea şi răspun-

derea socială
Responsabilitatea socială (ca raport social voit) înseamnă:

1. Grija pentru succesul sau riscul, rezultatele şi eficienţa, con-
secinţele şi valoarea activităţii pe care agentul o desfăşoară sau o conduce,
în beneficiul colectivităţii din care face parte şi care este afectată de rezul-
tatele acestei acţiuni.
2. Alegerea liberă de către individ a acţiunilor sale în cunoştinţă de
cauză, a obiectivelor şi mijloacelor utilizate pentru atingerea lor, precum şi
acceptarea deliberată a acţiunilor altor persoane, cu care individul se simte
solidar.
Răspunderea socială este un raport social impus, care poate fi
înţeles prin prezentarea deosebirilor existente între răspunderea socială şi
responsabilitatea socială.
Deosebiri răspundere socială – responsabilitate socială:
a) Se întemeiază pe factorii exteriori diferiţi şi pe factori interiori
(subiectivi) diferiţi.
Răspunderea – supunerea individului.
74
Responsabilitatea – alegerea din partea individului şi angaja-

mentul acestuia.
b) Natura celor două fenomene este diferită.
Răspunderea este preponderent normativă (mai ales juridică).
Responsabilitatea este preponderent valorică (normele sociale sunt
considerate de individ ca valori acceptate, pe baza cărora el îşi proiectează
acţiunile libere).
c) Modul de desfăşurare a raporturilor individ – societate diferă.
Răspunderea presupune o prezenţă activă a societăţii, expresie a
unor cerinţe pe care societatea le impune agentului.
Responsabilitatea presupune prezenţa umană liberă, neconstrânsă
de societate. Individul îşiexprimă voinţa.
d) Se raportează la structuri sociale şi la obiective diferite.
Răspunderea se raportează la orice individ.
Responsabilitatea nu este atributul fiecărui individ (depinzând de
capacitatea intelectuală, de alegere şi de socializare).
e) Funcţiile sociale sunt diferite.
Răspunderea vizează păstrarea sistemului social.
Responsabilitatea are ca funcţie îmbunătăţirea sistemului social.
f) Căile şi mijloacele prin care societatea stimulează şi asigură
funcţionarea acestor fenomene sunt diferite. Există un sistem de sancţiuni
care asigură păstrarea ordinii sociale.
Răspunderea funcţionează prin sancţiuni.
Responsabilitatea funcţionează prin procesul de socializare.
Eficienţa transmiterii valorilor şi normelor sociale, măsurată prin
gradul de interiorizare a acestora, asigură sporirea gradului de respon-
sabilitate al individului.
Din cele de mai sus, concluzionăm că:
Răspunderea socială reprezintă acea instituţie prin care societatea
îl obligă pe individul care a încălcat anumite norme sociale să suporte
sancţiunile sociale ataşate regulilor încălcate.
Paul Fauconnet, în lucrarea „La responsabilite” (1928), consideră
răspunderea drept un produs social. Ea izvorăşte din normele sociale
existente.
Răspunderea infractorului pentru fapta comisă reprezintă instru-
mentul prin care societatea se disculpă în faţa colectivităţii pentru
imperfecţiunile normelor pe care le promovează, imperfecţiuni care, în
ultimă instanţă, l-au împins pe răufăcător să săvârşească crima.
Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale.
2.2. Răspunderea juridică75
Răspunderea juridică reprezintă complexul de drepturi şi obligaţii

ce se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul
de realizare a constrângerii de stat, constrângere concretizată prin
aplicarea sancţiunii juridice.
Răspunderea juridică are 4 forme principale:
A. Răspunderea penală;
B. Răspunderea contravenţională;
C. Răspunderea civilă;
D. Răspunderea disciplinară.
A. Răspunderea penală este consecinţa încălcării dispoziţiei normei
juridice penale. Răspunderea penală apare din momentul
săvârşirii infracţiunii (faptă care prezintă pericol social,
prevăzută de legea penală şi săvârşită cu vinovăţie).
„Răspunderea penală reprezintă raportul juridic penal de constrân-
gere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat, pe de o parte, şi
infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează
dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a-l trage la răspundere pe
infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită
şi de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a
răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea
restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii”.
B. Răspunderea contravenţională este specifică dreptului administrativ
şi apare atunci când este săvârşită, cu vinovăţie, o faptă contravenţională, prin
acţiune sau inacţiune, ce reprezintă abatere administrativă, pe care legea şi alte
acte normative adoptate de organele puterii executive le denumesc contravenţii.
C. Răspunderea disciplinară este specifică dreptului muncii.
Răspunderea disciplinară este instituţia juridică prin intermediul
căreia se sancţionează faptele de încălcare, cu vinovăţie, de către orice
salariat, indiferent de funcţia sau postul pe care îl ocupă, a normelor legale,
a regulamentului intern, a contractului individual sau colectiv de muncă ori
a ordinelor legale ale conducătorilor ierarhici.
Conform art. 263 din Codul muncii, aceste fapte se numesc „abateri
disciplinare”. Ele au un grad mai redus de pericol social decât contravenţiile
şi infracţiunile.
Răspunderea penală şi cea disciplinară sunt strict personale, spre
deosebire de cea civilă.
75
D. Răspunderea civilă (patrimonială) este o formă a răspunderii

juridice care constă într-un raport de obligaţii, în temeiul căruia o
persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia, prin fapta sa,
ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răs-
punzătoare.
Răspunderea civilă este de două feluri:
- Delictuală;
- Contractuală.
Condiţii pentru angajarea răspunderii civile:

a) Fapta ilicită (încălcarea unui contract sau un alt fapt păgubitor);
b) Vinovăţia făptuitorului;
c) Prejudiciul;
d) Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
e) Capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.
Marea majoritate a acţiunilor umane generează o formă de răs-

pundere juridică.

- D. Banciu – „Sociologie juridică”, Editura Hyperion XXI, Bucureşti,
1995.
Buzău, 2011.
1992.
- N. Popa – „Prelegeri de sociologie juridică”, Universitatea
Bucureşti, 1977.
Timişoara, 1995.

Bucureşti, 1968.
- I. Ceterchi, I. Craiovan - „Introducere în teoria generală a dreptului”,
Editura All, Bucureşti, 1996.
1. Definiţi noţiunile de normă socială şi de sistem al normelor sociale.

2. Ce este dreptul?
3. Obiceiul şi obiceiul juridic (cutuma). Definiţia şi condiţiile de
existenţă.
4. Definiţi noţiunea de morală.
5. Definiţi noţiunile de răspundere socială şi răspundere juridică.
1. Rolul dreptului în cadrul societăţii. Nevoia de legiferare a reali-

tăţilor sociale.
2. Deosebirile dintre răspunderea socială şi responsabilitatea socială.
3. Principalele forme ale răspunderii juridice.
- Norma socială conţine reguli adresate conduitei indivizilor, des-

criind şi detaliind modalităţile în care valorile trebuie concretizate în
- Sistemul normelor sociale este alcătuit din ansamblul normelor de
morală, de drept, de obicei, al normelor politice, al normelor şi
preceptelor religioase etc. care formează unitatea sistemului
general al normelor sociale.
- Dreptul = ansamblul normelor juridice edictate sau sancţionate de
stat prin organul legiuitor, aflate în vigoare la un moment dat într-o
societate.
- Obiceiul = reprezintă o normă socială, poate cea mai veche, născută
spontan, în urma unei îndelungate acţiuni a oamenilor.
- Obiceiul juridic (cutuma) s-a născut prin transformarea unor
obiceiuri deja operante la nivelul vieţii sociale în norme de drept,
prin sancţionarea lor de către stat, dându-le astfel valoare şi

semnificaţie juridică.
- Norma morală reprezintă un ansamblu de concepţii, percepte, idei,
reguli, cu privire la ceea ce se consideră a fi bine sau rău, corect
sau incorect, just sau injust, permis sau nepermis. Ele indică
oamenilor nu doar conduita pe care este bine s-o adopte, ci şi
consecinţele nerespectării acestor norme, adică sancţiuni morale.
- Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general,
impersonal şi obligatoriu, conformă cu voinţa electoratului înfăţişată
de organul legislativ, ce are ca scop asigurarea ordinii sociale şi care
poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa coercitivă a
statului.
- Responsabilitatea socială (ca raport social voit) înseamnă:
1. Grija pentru succesul sau riscul, rezultatele şi eficienţa,
consecinţele şi valoarea activităţii pe care agentul o desfăşoară sau o
conduce, în beneficiul colectivităţii din care face parte şi care este afectată
de rezultatele acestei acţiuni.
2. Alegerea liberă de către individ a acţiunilor sale în cunoştinţă de
cauză, a obiectivelor şi mijloacelor utilizate pentru atingerea lor, precum şi
acceptarea deliberată a acţiunilor altor persoane, cu care individul se simte
solidar.
- Răspunderea socială este un raport social impus, care poate fi

înţeles prin prezentarea deosebirilor existente între răspunderea
socială şi responsabilitatea socială.
- Răspunderea juridică reprezintă complexul de drepturi şi obligaţii
ce se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie
cadrul de realizare a constrângerii de stat, constrângere concre-
tizată prin aplicarea sancţiunii juridice.
CURSUL V:
DREPTUL - ELEMENT AL ECHILIBRULUI SOCIAL.
NORMAREA SOCIALĂ ŞI SANCŢIUNEA76
Cuprins:
1. Generalităţi privind normarea socială şi sancţiunea
2. Ordine socială, norme şi sancţiuni sociale
3. Clasificarea sancţiunilor sociale
4. Ordinea juridică, norme şi sancţiuni juridice
Obiective urmărite
- Conştientizarea studenţilor că raporturile interumane nu sunt posibile
fără existenţa unui minim de reglementare a unei diversităţi de norme;
- Sublinierea faptului că normele sociale contribuie la raţionalizarea
vieţii sociale, asigurând sistemul de drepturi, obligaţii şi interdicţii ce
materializează diferite scopuri, interese şi idealuri sociale.
1. Generalităţi privind normarea socială şi sancţiunea
Orice activitate umană colectivă presupune un cadru organizat, o

ordine socială şi, nu în ultimul rând, atingerea unui scop. Toate acestea sunt
posibile datorită existenţei unor norme sau reguli de comportament prin care
se asigură convergenţă acţiunilor individuale.
Orice societate îşi întemeiază structura şi funcţionalitatea pe baza
unui model etic, normativ şi cultural, constituit dintr-un ansamlu de valori,
norme, reguli, îndatoriri, cutume şi uzanţe, care asigură atât stabilitatea şi
continuitatea societăţii, cât şi evitarea tensiunilor, disfuncţiilor şi conflictelor
dintre indivizii şi grupurile sociale ce o alcătuiesc.
Normele sociale îndeplinesc funcţia de forţe organizatoare ale
acţiunilor umane. Ele contribuie la raţionalizarea vieţii sociale, asigurând
sistemul de drepturi, obligaţii şi interdicţii ce materializează diferitele
scopuri, interese şi idealuri sociale.
Normele sociale conţin reguli adresate conduitei indivizilor, des-
criind şi detaliind modalităţile în care valorile trebuie concretizate în
76
Tendinţa comportamentului uman de a fi în concordanţă cu regulile

prescrise ale grupului sau ale societăţii, cu aşteptările acestora, se numeşte
conformitate77.
Conformitatea nu trebuie confundată cu conformismul „concept ce
exprimă o trăsătură de personalitate reprobabilă adesea din punct de vedere
etic, constând în evitarea afirmării unei idei, opinii şi atitudini proprii în
raport cu un fapt, o problemă, un eveniment oarecare”78.
Deseori, normele sociale sunt nesocotite, încălcate, violate de către unii
membri ai grupurilor şi colectivităţilor umane, ai societăţii. În aceste condiţii,
apare un fenomen opus conformităţii, nonconformitatea, pe care o putem
defini ca lipsa de adeziune la normele şi valorile grupului şi ca încălcare a
modelelor de comportament instituite. După R.K.Merton, formele de
comportament caracterizat printr-o distanţare semnificativă de la normele
sociale stabilite pentru statusul social, în limbaj sociologic, poartă numele de
devianţă.79 Un comportament deviant, deci, este un comportament care
transgresează normele sociale recunoscute şi violează aşteptările grupului,
intrând în conflict cu modelele de conduită acceptate social.
Evaziunea din grup, din societate, reprezintă un fenomen de
dimensiuni mult mai mari decât ne-am putea închipui; ea oferă individului
posibilitatea de a se elibera de o serie de conflicte, de o anumită presiune a
grupului, a societăţii, prin abdicarea de la normele şi valorile acestora80.
Astfel, am putea considera evaziunea ca o formă uşoară a devianţei sociale.
În cazul în care care comportamentul deviant manifest pune în
pericol valorile de bază ale societăţii respective (viaţa oamenilor, libertăţile
umane, proprietatea etc.), când devianţa cunoaşte forme mai grave (de genul
infracţiunii, delincvenţei sau crimei), societatea le sancţionează ca atare.
Este avută în vedere devianţa în sensul ei negativ, şi nu acea distanţare de la
normele existente care se prezintă ca un fenomen creator, inovator în cadrul
societăţii – devianţa pozitivă.
În dezvoltarea societăţii există şi momente caracterizate prin absenţa
sau conflictul normelor şi standardelor comune de comportament. Este
vorba de ceea ce în limbaj sociologic se numeşte anomie (gr. „a” – fără şi
„nomos” - lege), de acea stare a societăţii caracterizată prin absenţa nor-
melor, prin lipsa organizării normative, concretizată în comportamente
77
78
Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 62.
79
Idem, p. 79.
80
deviante ale indivizilor şi grupurilor sociale. Anomia se referă, deci, la o

stare de conflict normativ, de absenţă a unui ghid de conduită. Ea nu este
proprietate a comportamentului individului sau a grupurilor sociale, ci una a
structurii sociale. Relevată şi definită pentru prima dată de Emile
Durkheim, anomia este înţeleasă ca acea stare a organizării sociale lipsită
de coeziune, de ordine normativă, datorită caracterului reglativ al vechilor
norme şi întârzierii apariţiei unor norme noi.
Realizarea unor comportamente individuale şi de grup, în acord cu
normele social recunoscute, presupune existenţa la nivelul societăţii a unui
mecanism de autoreglare care să reacţioneze la comportamentele
indezirabile ale membrilor colectivităţii şi să pună în mişcare o serie de
„pârghii” de apărare. Conduitele individuale sau de grup care nu se
conformează modelelor sociale recunoscute şi acceptate, prin intermediul
mecanismelor controlului social, sunt supuse sancţiunilor. Regulile sau
ansamblul de reguli se aplică indivizilor sau colectivităţilor, iar respectarea
acestora este asigurată printr-un sistem de sancţiuni.
În sens foarte larg, sancţiunile pot fi definite ca „reacţii ale grupului
faţă de comportările membrilor în situaţii sociale importante”, ca „reacţii
ce dirijează comportările membrilor”81.
Orice sancţiune include, deci, fie o pedeapsă fie o răsplată, având ca
scop realizarea conformităţii conduitelor la normele considerate legitime şi
dezirabile într-o societate. Ea este constituită din anumite modalităţi de
aprobare sau dezaprobare faţă de un anumit mod de comportament.
Sancţiunea socială începe să acţioneze în momentul în care controlul
interiorizat devine ineficace, când „individul pierde sentimentul interior a
ceea ce este şi a ceea ce nu este permis, devenind necesar să fie, în interesul
grupului, adus la ordine de către ceilalţi sau eliminat din grup”82.
2. Ordine socială, norme şi sancţiuni sociale83
Sancţiunea poate fi definită drept modul organizat de existenţă a

vieţii sociale sau reacţia grupului faţă de comportamentul membrilor în
situaţii sociale importante.
Orice societate există şi îşi păstrează coeziunea datorită unui
ansamblu de norme, valori, reguli, drepturi, obligaţii, interdicţii şi practici
sociale care împreună formează ordinea socială.
81
J. Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,, p. 181.
82
Idem, p. 185.
83
Noţiunea de ordine socială are mai multe înţelesuri:

a) constrângerea indivizilor în scopul prevenirii acţiunilor de
dezordine în societate;
b) reciprocitatea dintre indivizi (conduita lor socială este comple-
mentară conduitei celorlalţi);
c) compatibilitatea indivizilor (îndeplinirea colectivă a drepturilor şi
obligaţiilor asumate de indivizii angajaţi în diverse acţiuni sociale);
d) predictibilitatea conduitei indivizilor (membrii societăţii acţionează
social doar dacă sunt siguri de modul de acţiune al celorlalţi);
e) persistenţa spaţială şi temporală a anumitor valori şi norme.
Contrariul fiecărui sens al ordinii sociale ne ajută să definim dezor-

dinea socială.
Ordinea socială este caracterizată de succesiunea dar şi de persis-

tenţa relativă a elementelor ce o compun (valori, norme sociale etc.).
Există două teorii privind fundamentul ordinii sociale:
a) cea a constrângerii – ordinea socială este determinată exclusiv
de autoritatea regulilor şi sancţiunilor impuse de factorii de
putere din societate. Aceste reguli şi sancţiuni duc la conflicte
inevitabile.
b) teoria consensului – ordinea socială este determinată de parti-
ciparea indivizilor la un set de valori comune care permit viaţa în
societate prin coordonarea acţiunilor indivizilor.
Un rol important în cadrul ordinii sociale este reprezentat de normele
sociale.
Normele sociale sunt acele reguli care arată modurile şi formele

specifice prin care valorile sociale trebuie concretizate în comportamentul
indivizilor. De exemplu: regula care îţi cere ca, atunci când eşti într-un
mijloc de transport în comun, să îi cedezi unei bătrâne locul tău, transpune
în practică respectul faţă de bătrâni.
Există diverse tipuri de norme sociale şi diverse surse de apariţie a
acestor reguli.
Procedura de elaborare a normelor sociale poate fi de două feluri:
a) neorganizată (difuză). Exemple: obiceiul, cutuma;
b) organizată sau instituţionalizată (creată de instituţii, organizaţii
sau agenţi specializaţi cu respectarea anumitor proceduri).
Exemplu: legea.
Normele sociale sunt respectate de membrii unui grup social din

două motive:
a) pentru evitarea sentimentului de vinovăţie, de ruşine, provocat de
nerespectarea unor norme interiorizate în cursul procesului de
socializare;
b) pentru a evita dezaprobarea celorlalţi membri ai grupului.
Normele sociale nu şi-ar putea îndeplini rolul regulator şi coordo-
nator al conduitei indivizilor fără sancţiuni sociale.
3. Clasificarea sancţiunilor sociale
Sancţiunea socială reprezintă reacţia de aprobare sau de dezapro-

bare a unui mod de conduită, reacţie manifestată fie de societate în întregul
ei, fie de majoritatea membrilor ei.
Orice sancţiune cuprinde fie o răsplată, fie o pedeapsă cu scopul de a
realiza conformarea comportamentelor individuale faţă de normele consi-
derate legitime şi dezirabile într-o societate.
Plecând de la forma şi intensitatea reacţiei sociale faţă de un anumit
tip de comportament, unii autori consideră că sancţiunile sociale pot fi:
a) pozitive, care reprezintă moduri de aprobare şi premiere a
comportamentului dezirabil;
b) negative, reprezentate de reacţii de dezaprobare sau respingere a
comportamentului neconform.
Atât sancţiunile pozitive, cât şi cele negative pot fi:
o indirecte (difuze, spontane, neorganizate) – care reprezintă
expresii spontane de aprobare sau dezaprobare din partea
membrilor comunităţii;
o directe (organizate) – reacţii sociale efectuate în conformitate
cu anumite proceduri tradiţionale recunoscute.
O contribuţie interesantă şi originală la dezvoltarea teoriei sancţiu-
nilor sociale au adus-o sociologii români M. Ralea şi T. Herseni, care
consideră că „sancţiunea este un act prin care opinia socială sau un for
autorizat ia atitudine faţă de activitatea unei persoane şi se pronunţă asupra
valorii ei sociale”.
În consecinţă, ori de câte ori o sancţiune emană de la opinia socială
spontană (de la „lume”), ea are un caracter de sancţiune difuză, de sancţiune
opinională sau morală; ori de câte ori o sancţiune emană de la o opinie
publică organizată şi este aplicată prin intermediul unui organ definit,
depăşind, deci, simpla opinie spre măsuri exterioare, materiale, obiectivitate,
ea are un caracter de sancţiune organizată, cazul tipic al sancţiunilor juri-

dice, legale”84.
Încercând o tipologizare a sancţiunilor sociale, cei 2 iluştri autori
consideră că acestea pot fi:
o negative, penale, care pe „planul psihologiei colective nu au
decât rolul de a restabili stările psihosociale tulburate prin
infracţiune, deci un rol pur reparator”. Sancţiunile penale
„refac sau repară ceea ce s-a stricat”;
o premiale, care „consfinţesc marile cuceriri ale omenirii,
recunosc expres, în chip solemn, valoarea lor socială şi le
aşează în tezaurul cultural al omenirii, invitând oamenii, pe
temeiul lor şi uneori după modelul lor, la noi creaţii din ce în
ce mai desăvârşite”. Sancţiunile premiale, ori de câte ori sunt
acordate de pe poziţii progresiste, „certifică şi consolidează
progresele realizate, le pecetluiesc ca atare”. Având caracter
de exemplaritate, sancţiunile premiale sunt „un stimulent
pentru toţi indivizii capabili de acţiuni meritoase, adică
pentru întreg efectivul activ al societăţii”85.
Prin combinarea celor doua criterii86 - cel al formei reacţiei sociale
şi cel al instanţelor sau „agenţilor de la care emană” – sancţiunile sociale
pot fi grupate în 4 categorii:
a) sancţiuni pozitive formale (organizate), care includ reacţiile de
exprimare a recunoştinţei publice, elogiul şi mulţumirea din partea
reprezentanţilor unor instituţii şi organizaţii, acordarea de distincţii,
premii, ordine şi recompense pentru acele comportamente care sunt
conforme cu normele morale şi juridice sau, mai mult, pentru acele
comportamente care se remarcă în sens pozitiv peste media
comportamentelor recunoscute în societate;
b) sancţiuni pozitive neformale (neorganizate), incluzând reacţiile
de aprobare din partea membrilor unui grup (prieteni, vecini,
cunoştinţe, covârstnici) sau a opiniei publice faţă de acele
comportamente care sunt în conformitate cu sistemul de valori al
grupului sau colectivităţii;
c) sancţiuni negative formale (organizate), fundamentate pe forţa şi
coerciţia unor instituţii şi organizaţii formale şi prin care sunt
84
M. Ralea, T. Hariton, Sociologia succesului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 553.
85
Idem, p. 554.
86
D. Banciu, op. cit., p. 81-82.
„amendate” conduitele ilicite sau deviante; cea mai mare parte a

sancţiunilor negative organizate sunt reglementate prin pro-
ceduri juridice speciale (dreptul penal);
d) sancţiuni negative neformale (neorganizate), constituite din
expresii de respingere verbală (dispreţ, batjocură, mirare, sati-
rizare) sau de condamnare morală (izolare, marginalizare) a
conduitelor neconforme cu regulile grupului.
Societatea trebuie să realizeze armonizarea mecanismelor interne şi a
celor externe ale controlului social, să facă apel atât la interiorizarea
normelor, cât şi la constrângerea exterioară pentru respectarea acestora, să
pună în funcţiune acele tipuri de sancţiuni care oferă cele mai mari şanse de
a obţine un înalt grad de conformitate socială a conduitelor individuale şi
colective ale membrilor săi.
Dacă între sancţiuni apar nesincronizări, neconcordanţe, lipsă de
coerenţă, dacă, de exemplu, un comportament este pedepsit juridic, dar
recompensat religios, atunci eficacitatea sancţiunilor se diminuează
considerabil. Eficacitatea sancţiunilor este strâns legată de gradul lor de
corelare, de măsura în care acestea se constituie într-un sistem integral,
închegat de acţiune.
În fiecare societate, normele şi sancţiunile sociale orientează com-
portamentele „actorilor” şi grupurilor, determină conduitele individuale şi
colective, repezentând o condiţie sine-qua-non a stabilităţii şi funcţionalităţii
sistemului social.
4. Ordinea juridică, norme şi sancţiuni juridice87
4.1. Generalităţi privind ordinea juridică
Ordinea socială este dublată de ordinea juridică.

Ordinea juridică reprezintă sistemul ierarhizat de norme, reguli şi
prescripţii, elaborate de autoritatea legală şi legitimă, care reglementează
acţiunile indivizilor.
O altă definiţie: ordinea juridică este ordinea coercitivă a normelor
publice adresate persoanelor raţionale în scopul reglementării comporta-
mentului lor şi asigurării cadrului necesar cooperării sociale.
87
Ordinea juridică este unică; două ordini juridice distincte, indepen-

dente, nu pot fi valabile simultan pentru aceeaşi indivizi, pe acelaşi teritoriu
şi în acelaşi timp.
Normele juridice sunt reguli cu sancţiuni organizate, reguli susceptibile
de a fi respectate şi aplicate cu ajutorul forţei coercitive sau al presiunii exer-
citate de autoritatea publică recunoscută drept legitimă şi legală în societate.
Sau, într-o altă definiţie, norma juridică este o regulă de conduită cu
caracter general, impersonal şi obligatoriu, conformă cu voinţa electoratului
înfăţişată de organul legislativ, ce are ca scop asigurarea ordinii sociale şi
care poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Norma juridică prevede conduita tipică pe care indivizii aflaţi în
diverse situaţii trebuie să o adopte. Recomandarea acestui comportament se
poate face prin:
a) impunerea;
b) permiterea;
c) interzicerea unor relaţii şi acţiuni.
Normele juridice ocrotesc cele mai importante valori sociale. Ele au
un caracter general şi impersonal, întrucât ele prescriu doar forma generală a
diferitelor acţiuni şi comportamente impuse sau interzise indivizilor, dar nu
detaliază şi mijloacele prin care indivizii pot să-şi realizeze interesele legate
de respectivele acţiuni (interese traduse în drepturi şi obligaţii reciproce).
4.2. Trăsăturile specifice normelor juridice
a) În funcţie de modul de elaborare şi aplicare:

Normele juridice vin de la autoritatea publică legitimă, în timp ce
marea majoritate a normelor sociale reprezintă o creaţie anonimă şi
colectivă.
b) În funcţie de acţiunea lor în timp şi în spaţiu:
Normele juridice sunt determinate în timp şi în spaţiu, în timp ce
normele sociale se nasc spontan, fără a se cunoaşte exact momentul
apariţiei lor.
c) În funcţie de formă şi structură:
Norma juridică are trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Normele sociale nu cunosc, în general, astfel de elemente.
d) În funcţie de eficienţă şi validitate:
Norma juridică este eficientă pentru întreaga societate prin
intervenţia coercitivă a organismelor specializate, în timp ce norma socială
nu are sancţiune organizată şi nu este eficientă la nivelul întregii societăţi.
4.3. Sancţiunile normelor juridice
Sancţiunile normelor juridice sunt organizate şi instituţionalizate.

Prin sancţiunile normelor juridice se desemnează ansamblul de
modalităţi, mijloace şi măsuri coercitive adoptate faţă de indivizii care
încalcă normele juridice.
Sancţiunile juridice sunt de mai multe feluri:
a) civile – constau în sume de bani (de obicei);
b) disciplinare (cu precădere în dreptul muncii). Exemplu: fiecare
agent economic are unregulament cu privire la drepturile şi
obligaţiile angajaţilor. Dacă este încălcat, de către un angajat,
acestuia i se poate desface contractul de muncă, în temeiul art. 61
lit. a) din Codul Muncii din 2003;
c) procedurale;
d) administrative;
e) penale – cele mai constrângătoare.
Normele juridice se articulează în instituţii juridice, iar acestea la

rândul lor se îmbină într-un sistem juridicce cuprinde diferite ramuri şi
subramuri ale dreptului. Acest sistem juridic asigură, de fapt, ordinea
juridică (care presupune consensul indivizilor asupra modelului normativ,
precum şi constrângerea indivizilor spre respectarea acestui model).

1995.
Buzău, 2011.
1992.
- N. Popa – „prelegeri de sociologie juridică”, Universitatea Bucureşti,
1977.

Timişoara, 1995.
Bucureşti, 1968.
1.Definiţi noţiunea de conformitate comportamentală.

2.Definiţi noţiunea de sancţiune socială.
3.Definiţi noţiunea de ordine juridică.
4. Ce reprezintă sancţiunile normelor juridice?
1. Noţiunile de anomie şi comportament deviant.

2. Clasificarea sancţiunilor sociale.
3. Trăsăturile specifice normelor juridice.
- Normele sociale conţin reguli adresate conduitei indivizilor, des-

criind şi detaliind modalităţile în care valorile trebuie concretizate
în comportamente legitime şi acceptate de societate. Normele
sociale îndeplinesc funcţia de forţe organizatoare ale acţiunilor
umane. Ele contribuie la raţionalizarea vieţii sociale, asigurând
sistemul de drepturi, obligaţii şi interdicţii ce materializează
diferitele scopuri, interese şi idealuri sociale.
- Conformitatea comportamentală = conduita de acceptare şi
respectare de către individ a normelor grupului sau grupurilor din
care face parte.
- Comportamentul deviant este un comportament care transgre-
sează normele sociale recunoscute şi violează aşteptările grupului,
intrând în conflict cu modelele de conduită acceptate social.
- Anomia este acea stare a organizării sociale caracterizată prin

lipsa organizării normative, concretizată în comportamente deviante
ale indivizilor şi grupurilor sociale.
- Sancţiunea socială reprezintă reacţia de aprobare sau de deza-
probare a unui mod de conduită, reacţie manifestată fie de societate
în întregul ei, fie de majoritatea membrilor ei.
- Ordinea juridică reprezintă sistemul ierarhizat de norme, reguli şi
prescripţii, elaborate de autoritatea legală şi legitimă, care regle-
mentează acţiunile indivizilor.
- Prin sancţiunile normelor juridice se desemnează ansamblul de
modalităţi, mijloace şi măsuri coercitive adoptate faţă de indivizii
care încalcă normele juridice.
CURSUL VI:

SOCIETATEA ŞI FENOMENUL JURIDIC88
Cuprins:
1. Consideraţii generale privind societatea şi fenomenul juridic
2. Fenomenele juridice primare şi fenomene juridice secundare
3. Fenomene de putere şi fenomene de subputere
4. Fenomene-instituţii şi fenomene-caz
5. Fenomene contencioase şi fenomene necontencioase
Obiective urmărite
- Cunoaşterea şi sublinierea faptului că relaţiile sociale se caracte-
rizează prin desfăşurarea raporturilor juridice în strictă conformitate cu
prescripţiile dreptului,
- Înţelegerea exactă a raportului dintre fenomenul juridic şi societate.
1. Consideraţii generale privind societatea şi fenomenul juridic
Studiind fenomenul juridic în totalitatea sa, sociologia juridică

raportează acest fenomen la ansamblul societăţii, la conexiunile structurale,
funcţionale ce se manifestă în raport cu celelalte fenomene sociale. Studiul
fenomenelor şi proceselor caracteristice vieţii sociale a dreptului este
efectuat atât sincronic cât şi diacronic.
Realitatea socială se compune dintr-o multitudine de fenomene şi fapte
sociale, care privite în relaţie sistemică (interacţiune) dau structura vieţii
sociale. Semnificaţie sociologică primesc însă numai faptele care, privite în sine
sau în corelaţie cu altele, generează anumite efecte sau consecinţe asupra
sistemului social, sau care prezintă relevanţă în cunoaşterea naturii, structurii
sau dinamicii sistemului social. Aşadar, faptul social este un dat obiectiv din
realitatea socială, care poate fi supus unei investigaţii sociologice. Exemplu –
convieţuirea umană, o competiţie, un război, o grevă, o încăierare etc.
Acţiunea socială reprezintă o intervenţie voluntară, organizată (de
regulă), asupra mediului social, în scopul optimizării structurii sale, al
88
modificării sau schimbării unor situaţii sociale devenite indezirabile. Prin

acţiunea socială se transformă factorii posibili în factori reali de dinamizare
a sistemului social.
Nu orice fenomen social poate fi considerat proces şi nu orice proces
ce are loc în societate este proces social.
Sunt procese sociale, afirma D. Gusti, numai acele schimbări (născute
din fenomene interdependente şi obiectiv legate) care reuşesc să transforme
realităţile sau unităţile sociale din punctul de vedere al unor trăsături esenţiale.
În ştiinţa pozitivă a dreptului, aşa-numitul drept dogmatic, faptul
juridic desemnează evenimentul sau fapta care determină naşterea,
modificarea sau stingerea raporturilor juridice, fie că aceste fapte sunt
voluntare (precum conducerea autoturismului fără permis), fie că sunt
involuntare (cum este decesul). În aceste circumstanţe, faptul juridic este
definit în antiteză cu actul juridic, ce desemnează manifestarea de voinţă a
uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice (cum ar fi contractul sau
convenţia). Din considerente ştiinţifice şi pentru a nu crea confuzii cu
noţiunile utilizate în ştiinţa pozitivă a dreptului, sociologia dreptului
operează cu noţiunea de fenomen juridic. De altfel, această noţiune repre-
zintă conceptul fundamental al noii ştiinţe, concept care subsumează
noţiunile de fapt juridic şi act juridic, în sensul că ambele sunt forme diferite
de manifestare a fenomenelor juridice.
Întrucât fenomenele juridice sunt acelea care fac notă aparte, sunt
fenomene particulare în raport cu celelalte fenomene sociale, va trebui să
identificăm acea caracteristică, acea trăsătură care le conferă această
calitate. După opinia lui Jean Carbonnier, această caracteristică nu poate fi
alta decât juridicitatea89. Căutând sorgintea acesteia, vom constata că n-o
putem identifica în conţinutul fenomenului social, deoarece, de-a lungul
timpului, acelaşi comportament, acelaşi fenomen social, a aparţinut rând pe
rând unor sfere diferite ale normativităţii sociale, fie aceleia a moralei, fie a
religiei, fie a dreptului. Mai mult chiar, în aceeaşi epocă istorică, un
fenomen social poate fi revendicar de diferite domenii ale vieţii sociale.
Privite din perspectiva juridicităţii, fenomenele juridice cuprind în
primul rând „dreptul însuşi, regulile şi instituţiile”, iar în al doilea rând
„toate fenomenele mai mult sau mai puţin colorate de drept, toate
fenomenele în care dreptul poate din cauză, efect sau ocazie”90.
89
J. Carbonnier, Op. cit., p. 175.
90
Idem, p. 187.
În concluzie, fenomenele juridice cuprind toate fenomenele sociale

care au drept caracteristică definitorie juridicitatea91.
Imensa varietate a fenomenelor juridice poate fi clasificată după mai
multe criterii, rezultând următoarele grupări:
- fenomene juridice primare şi secundare;
- fenomene juridice de putere şi de subputere;
- fenomene-instituţii şi fenomene-caz;
- fenomene contencioase şi fenomene necontencioase.
2. Fenomene juridice primare şi fenomene juridice secundare
a) Fenomenele juridice primare reprezintă cauza fenomenelor

juridice secundare, sau, altfel spus, fenomenele juridice
secundare sunt un efect al celor primare.
Fenomenele juridice primare92 au cel puţin două caracteristici definitorii:
- maxima lor generalitate în raport cu celelalte fenomene juridice.
Într-o distribuţie a fenomenelor juridice pe o scală ai cărei poli
sunt generalul şi particularul, ele se plasează la cel mai înalt
nivel de generalitate;
- capacitatea acestora de a da naştere altor fenomene juridice. Ele
generează, determină, produc celelalte fenomene juridice care,
la rândul lor, au un caracter determinat, derivat, secundar şi se
prezintă într-o paletă mult mai bogată şi mai variată.
Din categoria acestora fac parte fenomene precum un text de lege, un
decret, o ordonanţă de guvern, o sentinţă judecătorească, un contract, o
convenţie, o convenţie internaţională etc.
De obicei sunt considerate fenomene juridice primare legile, cutuma,
jurisprudenţa (considerată de Carbonier tot un fel de cutumă) şi practica
extrajudiciară (formulare notariale, contracte tip ale marilor întreprinderi
etc.). Ele sunt numite în doctrină izvoare ale dreptului sau surse formale ale
dreptului. Jurisprudenţa, cutuma şi practica extrajudiciară trebuie, pentru a fi
considerate surse primare, să fie deduse logic din lege, să fie o consecinţă
directă a acesteia. Trăsătura comună a acestor fenomene constă în faptul că
ele sunt manifestări ale autorităţii, manifestări de putere93.
91
92
D.S. Luminosu, V. Popa, op. cit., p. 134-135.
93
A. Mihăilă, Sociologia dreptului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 11.
b)Fenomenele juridice secundare se caracterizează în esenţă prin

aceea că:
- au un caracter particular. Ele au un grad de generalitate mai
redus decât fenomenele juridice primare, astfel încât, în raport
cu primele, au un caracter particular;
- sunt fenomene derivate din fenomenele juridice primare. Ele sunt
generate, determinate de fenomenele primare, care reprezintă cauza
producerii lor; se prezintă ca un efect al fenomenelor juridice primare.
Fenomenele juridice primare se identifică cu ceea ce juriştii numesc
izvoarele (sursele) formale ale dreptului, adică cu „o multitudine de
aspecte, de modalităţi prin care conţinutul perceptiv al normei devine regulă
de conduită, se impune ca model de urmat în relaţiile dintre oameni”94.
Izvoarele formale ale dreptului, impuse până acum de teoria şi practica în
acest domeniu, sunt:
- obiceiul juridic (cutuma);
- practica judecătorească şi precedentul judiciar;
- doctrina;
- contractul normativ (contractele care au în vedere reglementări
cu caracter generic, care nu privesc nemijlocit drepturile şi
obligaţiile unor subiecte determinate);
- actul normativ (lege, decret, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului,
regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii ale organelor
administrative locale)95.
Izvoarele (sursele) formale ale dreptului constituie numai o parte a
fenomenelor juridice primare deoarece, în concepţia sociologilor dreptului,
în sfera acestor fenomene, cu acelaşi titlu, intră şi judecăţile particulare
(judecăţile fără jurisprudenţă, acele judecăţi intuitive, de echitate, care vin să
dea unui conflict concret, irepetabil, o decizie pe măsură), precum şi ceea ce
putem numi ordine, porunci, dispoziţii, comenzi, decizii individuale ce se
întind de la strigătul de război, îndemnul la luptă în triburile sălbatice, până
la decizia administratorului în societăţile politice.96 Având în vedere rolul
izvoarelor formale ale dreptului, al ordinelor şi deciziilor individuale,
inclusiv al judecăţilor particulare, putem spune că fenomenele juridice
primare sunt fenomene de autoritate, de putere97.
94
N. Popa, Teoria generală a dreptului, TUB, 1992, p. 121.
95
Idem, p. 124-135.
96
J. Carbonnier, op. cit., p. 159-160.
97
Fenomenele juridice secundare sunt consecinţa pe plan social a celor

primare. Dacă instituţia căsătoriei este un ansamblu abstract de legi pe plan
primar, expresia ei socială va fi multitudinea de căsătorii ca fenomene
individuale. Sociologul e interesat într-o mare măsură de aceste aspecte (de
exemplu, care este vârsta la care se căsătoresc oamenii, numărul de copii
dintr-o familie, procentul de căsătorii interrasiale etc.) care nu sunt abordate
de ştiinţele juridice (de teoria generală a dreptului, de pildă) decât în treacăt.
În sociologia juridică tradiţională se consideră adeseori că numai
fenomenele primare trebuie să constituie obiectul cercetării, cele secundare
fiind de competenţa sociologiei generale sau a unor sociologii specializate
(sociologia familiei în cazul exemplului citat). În momentul de faţă
majoritatea sociologilor include şi fenomenele juridice secundare în sfera lor
de interese98.
3. Fenomene juridice de putere şi fenomene juridice de subputere
Chiar dacă noţiunea de putere aparţine în primul rând politologiei şi

sociologiei politice, ea are reverberaţii şi în sociologia juridică, deoarece nu
putem ignora faptul evident pe care ni-l relevă realitatea dreptului: existenţa
unui mare număr de fenomene juridice care poartă, într-o măsură mai mare
sau mai mică, amprenta puterii.
Puterea politică este forţa de comandă a unei societăţi, generată de
relaţiile sociale de putere. Aceste relaţii nu se desfăşoară haotic, ci sunt
dirijate, controlate de valorile juridice intrate în conştiinţa socio-juridică.
Atunci când modelele comportamentale cerute de obiceiuri sau moravuri
n-au mai satisfăcut interesele grupurilor sociale dominante, s-a născut
dreptul, ca instrument de conservare a dominaţiei asupra majorităţii
indivizilor din comunitate. Iată de ce s-a considerat că „fenomenele juridice
primare sunt străbătute de sus în jos de acest tip de descărcare electrică
cum este puterea (forţa, autoritatea, dominaţia)”99.
a)Fenomenele de putere se caracterizează printr-o permanentă
materialitate care are tendinţa să le identifice cu însuşi mecanismul imper-
sonal de la care emană, cu guvernanţii sau cu statul100 (ex.: instituirea stării
de necesitate, mobilizare generală etc.).
98
A. Mihăilă, op. cit., 2010, p. 12.
99
J. Carbonnier, op. cit., p. 161.
100
Fenomenele de putere sunt de obicei fenomene primare. Carac-

teristica lor cea mai importantă este că sunt produse ale guvernanţilor.
Legile, şi tot ce derivă din ele, fac parte din această categorie101.
b) Fenomenele de subputere se caracterizează însă printr-o subiec-
tivitate umană aparţinătoare celor guvernaţi, supunere-nesupunere, reacţie pro
sau contra, cunoaşterea sau ignorarea unei legi, concepţii juridice, judecăţi de
valoare vizând respectarea drepturilor etc. Ele pot constitui obiect al educaţiei
juridice în situaţia în care puterea este consacrată juridic.
„Dreptul în faţa puterii are numai soluţia supunerii, a confruntării,
dar, în final, dreptul învinge în măsura în care este fundamentat pe argument
şi maturitatea juridică a societăţii în cauză, acestea nefiind cauzate de
putere, ci de cultură”102.
Fenomenele de sub putere sunt reacţiile cetăţenilor faţă de feno-
menele de putere: supunere faţă de autoritate sau nesupunere, cunoaşterea
sau ignorarea legilor, imaginea justiţiei în ochii omului de rând, conştiinţa
juridică însoţită de judecăţi de valoare faţă de actele autorităţii, aptitudinea
nontehnicianului de a reconstitui raţionamentul legislatorului sau judecă-
torului etc. Carbonnier mai include în această categorie şi drepturile
subiective103.
4. Fenomene-instituţii şi fenomene-caz
Distincţiile între fenomenele-instituţii şi fenomenele-caz se realizează

după tipul realităţii juridice pe care o desemnează, realitate juridică ce se
poate prezenta fie sub forma unei mulţimi de fenomene juridice de acelaşi
tip (fenomenul-instituţie), fie sub forma unei situaţii individuale (feno-
menul-caz). Este cunoscut faptul că atât noţiunea de instituţie, cât şi
noţiunea de caz aparţin în egală măsură dreptului, sociologiei şi sociologiei
juridice, fără însă a avea un conţinut identic în cadrul celor 3 discipline. De
aceea, proiecţia lor în planul sociologiei juridice se cuvine a fi însoţită de
unele precizări în legătură cu conţinutul şi semnificaţia celor 2 concepte în
noul cadru. Astfel, instituţia juridică desemnează un ansamblu de reguli
juridice cu caracter relativ stabil, care reglementează un domeniu al
relaţiilor sociale, în scopul apărării, conservării şi promovării anumitor
101
102
I. Craiovan, Finalităţile dreptului, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995.
103
interese personale sau colective ale indivizilor, grupurilor ori comunităţilor

sociale.
Instituţia juridică este un instrument de drept, un model socio-juridic
ce poate fi aplicat la totalitatea situaţiilor concrete, a cazurilor individuale de
aceeaşi natură104.
Spre deosebire de fenomenul-instituţie, fenomenul-caz reprezintă o
entitate juridică individuală, o situaţie concretă, reglementată şi modelată de
către instituţie. Fenomenul-caz reprezintă manifestarea unică şi irepetabilă în
microsocial, mezosocial sau macrosocial a fenomenului-instituţie.
Ansamblurile de norme grupate în instituţii juridice (căsătorie,
proprietate, contract etc.) îşi au echivalentul pe plan social într-o mul-
titudine de cazuri specifice şi individualizate. Fenomenele caz apar ca
derivate ale instituţiilor. Carbonnier observă însă că un fenomen instituţie
poate să se refere pozitiv sau negativ în planul concretului: evicţiunea
cumpărătorului după vânzare este un fenomen caz în raport cu instituţia
garanţiei în caz de evicţiune. Fenomenele instituţii se caracterizează prin
singularitate istorică, pe când cazurile sunt numeroase. Singularitatea nu
împiedică însă gruparea instituţiilor în categorii şi tipuri prin abstragerea
trăsăturilor lor fundamentale105.
Din considerente epistemologice, relevăm şi faptul că fenomenele-
caz pot fi, la rândul lor, de două tipuri: fie fenomene individuale, ca acelea la
care ne-am referit mai sus, fie colectivităţi de fenomene, care apar din
gruparea fenomenelor individuale, pe baza unor caracteristici comune106. În
ceea ce priveşte constituirea colectivităţilor de fenomene, se va face
abstracţie de trăsăturile individuale ale acestora şi se vor reţine numai
caracteristicile lor comune. Astfel că, orice fenomen individual îşi va păstra
întreaga bogăţie a trăsăturilor sale, pe când o colectivitate de fenomene va
reţine numai caracteristicile comune tuturor elementelor.
Interesul acestei clasificări constă în definirea metodelor folo-
site pentru studierea fiecărei categorii. Pentru studierea fenomenelor
instituţii este preferată metoda istorico-comparativă, pentru cazurile indi-
viduale metoda studiului de caz, iar pentru fenomenele colective
metodele statistice 107.
104
D.S. Luminosu, V. Popa, op. cit., p. 139-141.
105
106
I. Vlăduţ, op. cit., p. 110-111.
107
5. Fenomene contencioase şi fenomene necontencioase
Pornind de la natura litigiilor, sociologia dreptului, la fel ca ştiinţa

dreptului, le clasifică în fenomene contencioase şi fenomene necontencioase.
În ceea ce priveşte modul de rezolvare a litigiilor, precizăm că cele
două căi de soluţionare a conflictelor în viaţa socială, puse în evidenţă de
sociologia generală (medierea şi negocierea), le vom întâlni şi în domeniul
dreptului în forme specifice de manifestare, precum: procedurile conten-
cioase şi procedurile necontencioase. Astfel, fenomenele contencioase,
acele „fenomene care se produc într-un proces sau pe calea unui proces”108,
acele fenomene”pe picior de război”, cum foarte plastic le-au numit civiliştii
francezi, vor fi soluţionate pe calea medierii care în domeniul juridic
îmbracă forma judecăţii prin intervenţia între părţile aflate în litigiu a unui al
treilea personaj cu un statut special, a judecătorului (judex), ca fiind
„funcţionar de stat investit cu atribuţii de judecare a pricinilor civile, penale
şi a altor pricini, în cadrul instanţelor judecătoreşti”109. El este independent
şi se supune numai legii, constituind un factor de echilibru, dezinteresat şi
imparţial între părţile litigante; el reprezintă subiectul final în acest
mecanism social complex menit să asigure justiţia socială110. Astfel,
fenomenele contencioase îşi găsesc rezolvarea în cadrul procesului (civil,
penal etc.) prin hotărârea judecătorească pronunţată.
Fenomenele necontencioase cuprind toate toate acele fenomene
juridice pe care, metaforic vorbind, le numim „stare de pace”, acele feno-
mene pe care le găsim în realitatea socială a dreptului şi care se derulează
potrivit normelor stabilite, conform înţelegerii, convenţiei părţilor
(contractul fiind legea părţilor), la care se adaugă fenomenele litigioase
soluţionate pe cale amiabilă, pe calea unei negocieri, a unei tranzacţii.
Transformarea fenomenelor necontencioase în opusul lor, în
fenomene contencioase, există numai ca posibilitate; ea devine realitate în
momentul ruperii echilibrului juridic prin nerespectarea clauzelor
contractuale, comiterea unei contravenţii sau infracţiuni111.
Toate aceste categorii de fenomene juridice, primare şi secundare, de
putere şi de subputere, fenomene-instituţii şi fenomene-caz, fenomene
contencioase şi fenomene necontencioase, alate în interacţiune unele cu
108
J. Carbonnier, op. cit., p. 171.
109
Dicţionar juridic, Editura Albatros, Bucureşti,1985, p. 300.
110
111
D.S. Luminosu, V. Popa, op. cit., p. 144.
altele şi într-o permanentă legătură cu societatea, ale cărei elemente

constitutive sunt, reprezintă ceea ce sociologia juridică numeşte realitatea
socială integrală a dreptului, realitate spre care aceasta trebuie să se aplece
cu migală, în scopul de a-i releva, din perspectivă ştiinţifică, multiplele-i
faţete.

1995.
Buzău, 2011.
- A. Mihăilă – „Sociologia dreptului”, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2010.
1992.
Bucureşti, 1977.
Timişoara, 1995.
Bucureşti, 1968.
- I. Craiovan – „Finalităţile dreptului”, Editura Continent XXI,
Bucureşti, 1995.
1. Definiţi noţiunea de realitate socială.

2. Ce este faptul social?
3. Definiţi acţiunea socială.
4. Ce este faptul juridic? Dar fenomenul juridic?
1.Clasificarea fenomenelor juridice după diferite criterii:

• Fenomene juridice primare şi secundare
• Fenomene juridice de putere şi de subputere
• Fenomene-instituţii şi fenomene-caz
• Fenomene contencioase şi fenomene necontencioase
- Realitatea socială se compune dintr-o multitudine de fenomene şi

fapte sociale, care privite în relaţie sistemică (interacţiune) dau
structura vieţii sociale.
- Faptul social este cel care generează anumite efecte sau consecinţe
asupra sistemului social, sau care prezintă relevanţă în cunoaşterea
naturii, structurii sau dinamicii sistemului social.
- Acţiunea socială reprezintă o intervenţie voluntară, organizată (de
regulă), asupra mediului social, în scopul optimizării structurii sale,
al modificării sau schimbării unor situaţii sociale devenite indezirabile.
- Faptul juridic desemnează evenimentul sau fapta care determină
naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice.
- Fenomen juridic = toate fenomenele sociale care au drept
caracteristică definitorie juridicitatea.
- Anomia = acea stare a societăţii caracterizată prin absenţa normelor,
prin lipsa organizării normative, concretizată în comportamente
deviante ale indivizilor şi grupurilor sociale.
CURSUL VII:
DREPTUL – INSTRUMENT AL CONTROLULUI SOCIAL112
Cuprins:
1.Definiţia controlului social
2.Orientări sociologice contemporane
Obiective urmărite
- Sublinierea rolului pe care îl are dreptul în cadrul controlului social;
- Însuşirea opiniilor unor reprezentanţi de seamă ai şcolilor sociologice.
1. Definiţia controlului social
Conceptul de control social a fost introdus / creat în sociologia juri-

dică de reprezentanţii şcolii americane a jurisprudenţei sociologice
(Edward Alsworth Ross şi Roscoe Pound) preocupaţi să identifice
mecanismele şi pârghiile prin care orice societate îşi asigură coeziunea şi
funcţionalitatea, stabilitatea socială.
Această realitate socială – controlul social – este o instituţie cu
caracter istoric, ea existând în toate timpurile, dar cu specific aparte în
diferite grupuri şi mecanisme sociale şi instituţii cum sunt familia, statul,
şcoala, biserica, partidele politice, armata etc.
Prin control social, aşa cum afirma şi Dan Banciu, se înţelege
„ansamblul de mijloace şi mecanisme sociale şi culturale prin intermediul
cărora:
a)sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri
referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile;
b)sunt stabilite conduite pentru anumite acţiuni, fiind apreciate şi
recompensate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ şi
cultural, respingându-le, în acelaşi timp, pe cele care se abat de la aceste
modele”113.
Sau, într-o altă definiţie, controlul social este ansamblul de mijloace
şi instrumente de presiune, persuasiune şi constrângere, prin care se
asigură menţinerea comportării adecvate a membrilor în cadrul modelelor
112
113
D. Nicolae, op. cit, p. 27 (apud D. Banciu, op. cit., p. 96).
de norme, îndatoriri sau obligaţii, respingându-se totodată conduitele care

se abat sau transgresează acest model (Edward Alsworth Ross).
2. Orientări sociologice contemporane
2.1. Şcoala jurisprudenţei sociologice americane (teoria sociolo-

gică a dreptului)
Potrivit concepţiei lui Edward Alsworth Ross, nici o societate nu

poate funcţiona fără ordine; însă „ordinea socială” nu este nici instinctivă,
nici spontană, ea este „mai degrabă fabricată decât înălţată natural”, este „un
artificiu” care se întemeiază pe controlul social.114 Acesta îşi sprijină teoria
pe existenţa de necontestat a conflictelor în cadrul vieţii sociale, conflicte
care nu pot fi soluţionate decât prin intermediul măsurilor de control social
constant reînnoit, care încearcă să creeze „o ordine mai bună”115.
În orice societate există şi funcţionează un ansamblu de mijloace şi
instrumente de presiune, de persuasiune şi constrângere, prin care se
asigură menţinerea comportării adecvate a membrilor în cadrul modelelor
de norme, îndatoriri sau obligaţii, respingându-se, totodată, conduitele care
se abat sau transgresează acest model.
Orinea socială nu se impune de la sine, ea nerealizându-se spontan,
după cum s-a mai menţionat, ci este rezultatul unor acţiuni şi influenţe din
partea grupurilor sociale primare, a organizaţiilor cu caracter politic,
religios, juridic, educativ, militar, sportiv etc., care acţionează continuu şi
printr-o intercondiţionare permanentă, indivizii (atât separat cât şi în
colectiv) fiind controlaţi de societate.
În concepţia generală a şcolii „jurisprudenţei sociologice”, un rol
important a fost acordat dreptului (legislaţiei), considerat a fi cel mai
specializat şi cel mai perfecţionat mijloc de control social116.
Reprezentanţii acestor şcoli au evidenţiat că, în orice societate,
controlul social nu se reduce doar la mijloacele de constrângere şi
sancţionare legală, ci le include şi pe cele care încurajează sau stimulează
conduitele dezirabile şi legitime (moravurile, uzanţele, cutumele şi
obiceiurile, dar şi arta, etica, idealul personal, anumite gesturi şi uzanţe –
114
E.A. Ross, Social Control. A Survey of the Foundation of Order, The Macmillan Co,
New-York, 1901, p. 52.
115
Idem, p. 59.
116
precum flatarea, oprobriul, batjocorirea, dispreţul etc.), ceea ce l-a făcut pe

Jean Carbonnier să considere controlul social ca „o formă îndulcită a
constrângerii sociale”117. Însă meritul principal al acestei orientări este de a
fi proiectat o nouă viziune asupra dreptului şi legislaţiei, considerate ca
elemente definitorii ale controlului social118.
Poziţia acestei şcoli contrasta vizibil cu cea adoptată de fondatorul
sociologiei, Auguste Comte, care a avut o atitudine ostilă faţă de drept, pe care-l
considera „un vestigiu metafizic anarhic şi imoral”. În concepţia sa, ordinea
socială „civilă” este asigurată datorită ideilor, sentimentelor şi doctrinelor morale
şi religioase, iar consensul dintre indivizi trebuie să se întemeieze pe dragoste şi
morală şi nu pe constrângere normativă şi presiune socială.
Acordând un rol important „reprezentărilor colective” în orientarea
conduitelor, Emile Durkheim considera că reglarea comportamentelor
indivizilor nu se datozează atât voinţelor lor individuale, cât mai ales
presiunii sociale, ca expresie a „conştiinţei colective”, caracterizate, la
rândul ei, de „ansamblul de credinţe şi sentimente comune majorităţii
membrilor societăţii”119.
Roscoe Pound, „juristul sociolog” care a subliniat în mod constant
aprobarea sa faţă de teoria controlului social a lui Ross120, reduce procesul
de control la constrângeri şi reglementări. „Controlul social – afirma Pound
– este presiunea pe care fiecare om o suferă din partea altor membri ai
societăţii pentru a-l constrânge prin rolul său să susţină societatea
cristalizată, şi a-l deturna de la o conduită antisocială, adică de la un
comportament în dezacord cu postulatul ordinii sociale”121. În concepţia lui
pound, controlul social presupune interacţiunea a 3 elemente fundamentale:
o un „element ideal” din domeniul valorilor, al civilizaţiei;
o un „element de putere, de influenţă şi de presiune” ca struc-
tură reală;
o un „element de organizare şi planificare socială”122.
Pound pune în evidenţă faptul că, din punct de vedere sociologic,
controlul social trebuie să fie privit ca un ansamblu de forme (morala,
religia, dreptul, educaţia), diferenţiate după valorile pe care el se funda-
mentează; ca un ansamblu de forme dispuse în ierarhii variabile în funcţie
117
J. Carbonnier, op. cit., 1972, p. 99.
118
D. Banciu, op. cit., p. 96.
119
E. Durkheim, De la division du travail social, Falcon, Paris, 1893.
120
G. Gurvitch, op. cit., p. 277.
121
R. Pound, Social Control Through Law, New Haven, 1942, p. 17-18.
122
Idem, p. 6 şi urm.
de diferitele epoci istorice şi diversele tipuri de societate. În contextul

acestor forme, R. Pound este convins că „în lumea modernă, dreptul a
devenit forma principală a controlului social”123.
Se poate afirma că „pentru Ross şi sociologia americană, controlul
social este ansamblul mijloacelor de orice fel prin care societatea îşi asigură
coeziunea”124. Pentru aceasta nu sunt necesare reguli, cu atât mai puţin
reguli însoţite de sancţiuni; controlul este o formă foarte îndulcită a
constrângerii sociale, pentru că în anumite inventarii ale formelor de control
care au fost întocmite (spre exemplu, A. Cuvillier, „Manuel de sociologie”,
1950) se relevă, alături de moravuri sau etică, procedee atât de dispersate ca
educaţia sau arta, idealul personal sau flateria125.
2.2. Teoria structuralist-funcţionalistă
Reprezentanţi: Talcott Parsons şi Robert K. Merton.

Talcott Parsons, una dintre cele mai proeminente personalităţi ale
sociologiei americane postbelice, a pus bazele unei teorii structuralist-
funcţionaliste a acţiunii şi sistemelor sociale, unei teorii a ordinii sociale şi a
regulilor de menţinere sau conservare a sistemului. Un segment al acestei
ample teorii, care prezintă interes şi pentru problematica controlului social,
se referă la faptul că, în concepţia autorului ei, conformarea acţiunii
individului la exigenţele sociale se realizează într-o manieră firească prin
interiorizarea, internalizarea de către acesta a valorilor sociale. Acest proces
de internalizare priveşte modelarea individului în funcţie de valorile
consacrate şi promovate de societate, de valorile dezirabile social. Atât
internalizarea valorilor sociale de către individ, cât şi conformarea acţiunilor
sale la standardele sociale de comportament se realizează în procesul de
socializare, proces care, în aceste condiţii, apare drept factorul fundamental
al controlului social126. În concepţia lui Talcott Parsons – după cum
apreciază Dan Banciu – „coerciţia ca factor sancţionator al controlului social
se estompează pentru a face loc mecanismelor de internalizare a valorilor şi
normelor în cadrul conduitei”127.
123
Idem, p. 20.
124
D.S. Luminosu, V. Popa, op. cit., p. 228 şi urm.
125
J. Carbonnier, Sociologie juridique, PUF, Paris, 1978, p. 137.
126
T. Parsons, The Law and Social Control, în Law and Sociology, Exploratory Essays,
New-York, 1962.
127
D. Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Editura Hyperion XXI, Bucureşti,
1992, p. 10.
Problema fundamentală a vastei opere pe care a lăsat-o Parsons a

fost aceea a ordinii sociale şi a mijloacelor adecvate de menţinere a acesteia.
Vom reţine că sociologul american a dezvoltat o teorie a „acţiunii sociale”
în cadrul căreia schema mijloace-scopuri deţine locul central. Sistemului
social ca totalitate structural-funcţională îi sunt proprii 4 niveluri de
organizare (tehnic, managerial, instituţional şi social) orientate spre
realizarea a 4 funcţii sociale fundamentale128:
o funcţia de integrare;
o funcţia de adaptare;
o funcţia de atingere a scopurilor;
o funcţia de conservare a formelor structurale şi de conducere a
tensiunilor sociale.
Societatea există în temeiul unui consens valoric şi normativ, stabilit
între indivizii şi grupurile sociale ce alcătuiesc societatea. Acest consens se
numeşte ordine socială şi normativă.
Dreptul este o funcţie de integrare care constă în eliminarea
potenţialelor elemente de conflict şi în ungerea mecanismelor sociale129.
Întrucât acţiunile indivizilor sunt raţionale, intenţionate şi conştiente,
acţiunile trebuie evaluate în funcţie de trei elemente:
o actorul social (persoana care acţionează);
o contextul social;
o normele sociale.
Normele sociale sunt foarte importante. Ele desemnează alternativele
permise de societate pentru acţiunile individului aflat în diferite contexte
sociale. În funcţie de aceste norme, individul îşi adaptează mijloacele la
scopul pe care vrea să îl atingă. Adaptarea aceasta înseamnă:
o raţionalizare intrinsecă – scopurile sunt realizate deliberat;
o raţionalizare simbolică – scopul este evaluat ca simbol.
Trecerea de la raţionalizarea intrinsecă la cea simbolică reprezintă
principalul factor de integrare a individului. Această integrare presupune
interiorizarea de către individ a normelor, valorilor şi simbolurilor sociale.
Meritul lui Parsons: omul se supune normelor de bunăvoie, şi nu
doar prin constrângere.
Punctul slab al acestei teorii constă în credinţa lui Parsons că orice
problemă socială se rezolvă prin apel la ordinea socială şi normativă,
caracterizată prin stabilitate şi permanenţă.
128
129
Robert K. Merton a criticat premisa lui Parsons, cea a unităţii

funcţionale a societăţii care evaluează pozitiv orice funcţie a sistemului
social.
Merton a introdus termenul de disfuncţie. În societate există o mare
diversitate de instituţii şi de norme, prin urmare este imposibilă aprecierea
universală a oricărei acţiuni şi a oricărui comportament individual, pentru că
ceea ce este funcţional într-un sistem normativ poate fi disfuncţional în altul.
2.3. Pluralismul juridic în concepţia lui George Gurvitch (1894-

1965)
Reprezentant al „pluralismului juridic”, George Gurvitch consideră

că în orice societate controlul social poate fi exercitat atât prin intermediul
reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor, opiniilor şi ideilor indivizilor, cât
şi prin presiune şi constrângere socială, inclusiv prin utilizarea forţei
coercitive a statului şi legislaţiei. După el, sursele sau instanţele de la care
emană controlul social pot fi atât societatea în ansamblul ei, cât şi diferite
grupuri sociale sau indivizi, în timp ce mijloacele de intervenţie sunt alcătuite
atât din cele formale (instituţionalizate sau legiferate), cât şi din cele
informale (moravuri, cutume, uzanţe, obiceiuri, tradiţii, opinie publică etc.)130.
Punând în evidenţă contribuţiile şcolii „jurisprudenţei sociologice” la
fundamentarea teoriei controlului social, dar şi o serie de limite ale acesteia,
pe baza unor achiziţii mai noi în domeniu, G. Gurvitch încearcă să
depăşească concepţia sociologilor nord-americani, propunându-ne o viziune
„pluralistă” asupra fenomenului. După opinia sa, „controlul social poate fi
definit ca ansamblul modelelor, simbolurilor sociale, semnificaţiilor
colective, valorilor, ideilor şi idealurilor, precum şi al actelor şi proceselor
care le sesizează şi le aplică, şi prin care fiecare societate globală, fiecare
grup particular, fiecare formă de sociabilitate şi fiecare membru (individ)
participant surmontează antinomiile, tensiunile şi conflictele care le sunt
proprii, prin echilibre temporare şi instabile, găsind astfel puncte de reper
pentru eforturile noi de creaţie colectivă”131.
Potrivit concepţiei sale „pluraliste” asupra fenomenelor sociale,
cunoscutul sociolog francez consideră că în realitatea socială pot fi
identificate tot atâtea sfere ale controlului social câte tipuri de valori,
130
G. Gurvitch, Problems de sociologie du droit, în Traite de sociologie, tome II, PUF,
Paris, 1960, p. 172-209.
131
Idem, op. cit., p. 297.
idealuri şi sisteme de idei pot fi diferenţiate. Principalele sunt, însă, după

opinia sa, numai 6 specii ale controlului social: religia (în societatea
arhaică, magia în concurenţă cu religia), morala, dreptul, arta, cunoaş-
terea şi educaţia132. El precizează faptul că fiecare dintre aceste specii
poate fi diferenţiată în mai multe subspecii; atât speciile cât şi subspeciile,
relevă Gurvitch, variază în funcţie de condiţiile sociale. Astfel, dacă într-o
societate poate să predomine, ca specie a controlului social, arta, în alta
poate să predomine morala sau religia. În ceea ce priveşte valabilitatea
subspeciilor, se poate constata, spre exemplu, că în cunoaşterea cores-
punzătoare a diferitelor tipuri de societăţi sau grupuri poate să predomine fie
cunoaşterea perceptivă, fie cunoaşterea tehnică, fie cunoaşterea ştiinţifică
sau filosofică etc.133
Totodată, G. Gurvitch pune în evidenţă formele controlului social, pe
care le caracterizează ca „paliere sau straturi în profunzime care se
manifestă în sânul fiecărei specii a controlului social, ca şi al fiecărui sistem
global al acestuia”134. Este vorba despre:
a) „forme mai degrabă rutiniere ale controlului social”, precum
practicile şi uzanţele culturale, modelele, regulile şi simbolurile;
b) „forme mai spontane ale controlului social” prin intermediul
valorilor, ideilor şi idealurilor; şi
c) „forma cea mai spontană a controlului social” reprezentată de
experienţe colective directe, aspiraţii şi creaţii colective.
În acţiunea lor în cadrul vieţii sociale, „speciile” controlului se
intersectează cu „formele” acestuia, ceea ce, în final, va duce la multiplicarea
considerabilă a numărului lor. Pe această bază, G. Gurvitch distinge:
o „controlul social organizat”, ce reprezintă o formă încremenită,
stereotipă şi concentrată a controlului social, şi
o „controlul social spontan” care, plecând de la simboluri şi
făcând apel direct la valori, idei şi idealuri, ajunge finalmente, în
exercitarea sa cea mai intensă, la acte de experienţă, de aspiraţie
şi de creaţie colectivă135.
132
Ibidem.
133
Ibidem.
134
Idem, p. 299.
135
Ibidem.

1995.
- C. Trandafir, D. Trandafir – „Dreptul şi societatea. Sociologie juri-
dică”, Editura Sitech, Craiova, 2009 şi Editura EuroAcademia,
Buzău, 2011.
1998.
1992.
Bucureşti, 1977.
Timişoara, 1995.
Bucureşti, 1968.
Bucureşti, 1995.
- D. Banciu – „Control social şi sancţiuni sociale”, Editura Hyperion
- L. Coandă, F. Curta – „Mic dicţionar de sociologie”, Editura All,
Bucureşti, 1993.
- J. Szczepanski – „Noţiuni elementare de sociologie”, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
- S.-M. Rădulescu – „Homo sociologicus (Raţionalitate şi iraţiona-
litate în acţiunea umană)”, Casa de editură şi presă „Şansa”- SRL,
Bucureşti, 1994.
1.Care este cea mai edificatoare definiţie a controlului social dintre

cele prezentate?
2. Ce înţelegem prin noţiunea de control social?
1.Controlul social în viziunea şcolii sociologice nord-americane.

2.Controlul social în viziunea europeană.
- Controlul social este ansamblul de mijloace şi instrumente de

presiune, persuasiune şi constrângere, prin care se asigură menţinerea
comportării adecvate a membrilor în cadrul modelelor de norme, îndatoriri
sau obligaţii, respingându-se totodată conduitele care se abat sau trans-
gresează acest model.
CURSUL VIII:
CONTROLUL SOCIAL EXERCITAT PRIN DREPT 136
Cuprins:
1. Generalităţi privind controlul social exercitat prin drept
2. Status social şi rol social
3. Socializare şi integrare socială
Obiective urmărite
- Cunoaşterea modalităţilor prin care se asigură menţinerea com-
portării adecvate a membrilor societăţii în cadrul modelelor de norme,
îndatoriri sau obligaţii şi a necesităţii respingerii conduitelor care se abat sau
transgresează acest model;
- Sublinierea rolului pe care îl are dreptul în cadrul controlului social.
1. Generalităţi privind controlul social exercitat prin drept
Viaţa socială are o permanentă nevoie de ordine socială, de un reglaj

social adresat conduitelor umane prin sistemul de norme sociale. Prin aceste
reguli sau norme se previn anarhia şi dezorganizarea sistemului social, fiind
astfel controlat din interior. Se realizează pe această cale atât stabilitatea
necesară sistemului social, cât şi flexibilitatea sau dinamica cerute siste-
melor viabile, evolutive.
Urmărind respectarea şi corespondenţa rolurilor (prescrise prin
norme şi reguli) cu cele efectiv jucate de către indivizi, societatea apreciază
diferenţiat comportamentele acestora, aprobând pe cele dezirabile şi
respingând pe cele neconformiste sau ilicite. Modalitatea concretă de
apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se face prin inter-
mediul controlului social, care reprezintă, în esenţă, un ansamblu de
mijloace şi mecanisme sociale şi culturale, prin intermediul cărora:
a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri
referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile;
b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate
conduitele care sunt conforme cu modelul normativ şi cultural.
136
Pentru acest motiv, controlul social este un factor principal de

organizare şi coordonare a conduitelor individuale şi a raporturilor
sociale, asigurând consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea
şi stabilitatea sa internă, orientarea şi reglarea comportamentului social,
integrarea individului în societate137. Prin intermediul său, societatea
formează şi impune indivizilor motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi
normelor sociale dezirabile, recompensând conduitele conforme cu modelul
său etico-juridic şi respingând pe cele care se abat de la acest model.
De aceea, prin control social trebuie să înţelegem procesul prin care
sistemul (grup social, societate) îşi păstrează „unitatea socială în evoluţie”,
făcând ca fiecare individ să joace în progres rolul care se aşteaptă de la el.
Astfel, controlul este ansamblul mecanismelor care menţin societatea în
stabilitatea sa şi în schimbările sale138. Într-un sens general şi comun,
controlul social desemnează procesul prin care o instanţă (persoană sau
grup, instituţie, asociaţie, organizaţie sau societate în întregul ei), cu ajutorul
unor mijloace materiale şi simbolice, orientează, influenţează, modifică sau
reglează comportamentul sau acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale ce
aparţin aceluiaşi sistem în vederea asigurării echilibrului dinamic al
sistemului respectiv139.
În toate societăţile, controlul social are drept finalitate derularea
comportamentelor individuale şi de grup în acord cu modelele de conduită
dezirabile social, în scopul asigurării funcţionalităţii optime a sistemului sau
subsistemului social, respectiv al realizării echilibrului său dinamic140. Ca
factor de organizare, ordonare şi influenţare a conduitelor individuale şi a
raporturilor sociale, controlul social asigură „consistenţa şi coeziunea
internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa internă, orientarea şi
reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate ...
instituirea unei legături puternice între individ şi societate, a unei
interacţiuni cu efecte benefice atât asupra individului, cât şi a societăţii”141.
137
D. Banciu, op. cit., 1992, p. 91.
138
L. Coandă, F. Curta, Mic dicţionar de sociologie, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 37.
139
140
141
D. Banciu, op. cit., 1992, p. 13.
2. Status social şi rol social142
2.1. Definiţia noţiunilor de status şi rol social
Între cele aproape 1.000 de concepte pe care le foloseşte sociologia,

multe dintre ele explicând noţiunile acesei ştiinţe şi procesele sociale, sunt
deosebiri, cele de statut (status) şi rol social sunt utilizate pentru a stabili
poziţia şi responsabilităţile pe care oamenii, luaţi ca entităţi separate, le au în
grupurile sociale din care fac parte.
Astfel, prin status (statut) social se desemnează totalitatea drep-
turilor şi obligaţiilor pe care le are o anumită persoană dintr-un grup
social (persoană numită „focală”), recunoscută de ceilalţi membri ai
grupului, drepturi şi obligaţii pe care le are în virtutea poziţiei ocupate de
persoana în cauză în grupul respectiv.
Prin rol social se înţelege acel comportament pe care îl aşteaptă
membrii grupului social de la persoana focală, într-o situaţie dată,
comportament care este datorat statutului social deţinut de aceasta.
Se poate constata destul de explicit că între cele două realităţi sociale
există o legătură directă, ele fiind referitoare la aceeaşi persoană.
În raporturile dintre ele, important este să existe o cât mai mare
concordanţă.
Statusul şi rolul social depind în mare parte de personalitatea
persoanei focale, de calităţile şi capacităţile de care dispune aceasta,
moştenite genetic, dar mai ales formate în procesul socializării sale, în timp
modificându-se (uneori) pe parcursul vieţii sale.
Dacă persoana este posesoarea unor calităţi şi capacităţi superioare
statutului şi rolului social ocupat, aceasta este frustrată, situaţia constituind
o sursă de tensiune şi conflict între ea şi membrii grupului.
În comunităţile complexe, unii indivizi, care aparţin mai multor
grupuri sociale, au mai multe statusuri şi roluri sociale.
În astfel de cazuri, individul este deţinător al unui status social global.
În literatura sociologică, acest status social global este clasificat în:
a) status social global consistent (atunci când multiplele
statusuri sociale particulare se armonizează cu cel
global);
b) status social global inconsistent (când între cele parti-
culare şi cel global armonizarea nu există).
142
D. Nicolae, op. cit., p. 21-22.
2.2. Clasificarea statusurilor sociale
Criteriile folosite în această clasificare sunt:

a) modul de acces al individului la status;
b) modul de recunoaştere al statusului.
a) Potrivit criteriului modului de acces al individului la status,

acestea se împart în:
o statusuri atribuite – aceste fiind moştenite sau atribuite
datorită unor calităţi şi capacităţi înnăscute şi
o statusuri dobândite – atunci când acestea sunt dobândite ca o
recunoaştere a unor eforturi şi strădanii ale persoanei. Aceste
categorii de statusuri sunt mai importante pentru sociologie
decât cele atribuite.
b) Potrivit criteriului modului de recunoaştere al statusului, acestea

se împart în:
o statusuri care sunt obţinute prin concurs, examene, alegere şi
sunt recunoscute prin acte oficiale de către conducătorii
ierarhici ai grupurilor sociale ;
o statusuri informale (sau neoficiale), care sunt recunoscute de
membrii grupului datorită calităţilor persoanei (carismei
individului), statut care a devenit cunoscut şi sub numele de
lider informal (leader).
2.3. Conflictul de rol şi ambiguitatea rolului
Sunt unele situaţii care apar deseori în grupurile sociale, fiind

generatoare de tensiuni între membrii acestora, cele mai cunoscute conflicte
de acest gen fiind: conflictul de rol şi ambiguitatea rolului.
Conflictul de rol apare între o persoană anume, membră a grupului
social, numită persoană focală, care, intrând în relaţii cu ceilalţi membri ai
grupului şi având un anumit status social, nu reuşeşte, din anumite motive,
să joace (să-şi îndeplinească) rolul asociat statusului pe care-l posedă.
De cele mai multe ori, soluţionarea conflictului de rol se rezolvă prin
retragerea statusului deţinut de persoana focală.
Ambiguitatea rolului reprezintă neclaritatea, din partea persoanei
focale, care deţine un anumit status social în cadrul grupului, cu privire la
modul în care trebuie să se comporte.
Această ambiguitate, în majoritatea cazurilor, se datorează neins-

truirii persoanei focale sau deficienţelor în definirea adecvată a rolului
acesteia.
3. Socializare şi integrare socială
3.1. Conceptul de socializare143
Definiţii:
A. În sens larg, a socializa înseamnă a transforma un individ dintr-o

fiinţă asocială într-o fiinţă socială, inoculându-i moduri de gândire, simţire,
acţionare144. Una din consecinţele socializării este stabilizarea normelor de
comportament astfel dobândite.
B. Socializarea reprezintă procesul social fundamental prin care
orice societate îşi proiectează, reproduce şi realizează, prin conduitele
adecvate ale membrilor săi, modelul normativ şi cultural.
C. Socializarea reprezintă procesul prin care individul deprinde
treptat, prin interacţiunea cu alţii şi participând la viaţa socială, normele,
valorile, gândirea, cunoştinţele unei anumite culturi în care s-a născut.
D. Socializarea reprezintă procesul prin care oamenii devin la
maturitate (după ce au venit pe lume slabi şi dependenţi de alte persoane)
fiinţe cu propria lor identitate, posedând un bagaj de idei şi deprinderi care
le dau posibilitatea să participe activ la viaţa socială145.
„Omul nu se naşte uman, ci devine uman în procesul educaţiei”
(R.E. Park). Din această maximă reiese că socializarea formează
personalitatea omului şi îl adaptează la viaţa în colectiv, îl orientează în
alegerea şi realizarea unor acţiuni necesare atingerii scopurilor propuse.
Procesul de socializare are două momente:
a) cel de intrare a individului în grupul social;
b) viaţa individului în cadrul grupului în care a intrat, acest din
urmă moment fiind mai important pentru sociologie faţă de
primul, pentru că în cadrul acestuia persoana îşi însuşeşte (sau
respinge) normele de comportare ale grupului şi tot acum el
participă (sau nu) la viaţa şi activitatea acestuia.
143
144
Dicţionar de sociologie, op. cit., 2009, p. 189.
145
Socializarea este posibilă pentru că este o caracteristică inclusă în

zestrea biologică a omului.
Scopul socializării îl reprezintă obţinerea conformismului, a unui
comportament omogen din partea indivizilor în toate categoriile de situaţii
sociale cu care vor fi confruntaţi.
Pentru atingerea acestor finalităţi, socializarea acţionează asupra
individului pe patru niveluri:
o disciplinarea instinctelor (satisfacerea lor este permisă doar
în modurile agreate de societate);
o insuflarea de aspiraţii şi năzuinţe (se transmite paradigma/
schema conceptuală/ perspectiva/teoria societăţii respective);
o transmiterea de cunoştinţe şi încredinţarea unor roluri sociale;
o calificarea profesională şi dezvoltarea aptitudinilor necesare
în viaţă.
3.2. Tipurile de socializare şi agenţii (factorii) socializării146
a) Socializarea primară reprezintă procesul de transformare a

copiilor în adevărate fiinţe umane sociale prin învăţarea valorilor de bază,
prin pregătire şi limbaj. Cel mai important agent/factor de socializare al
acestei forme de socializare este familia.
b) Socializarea secundară este procesul deînvăţare a normelor şi
valorilor altor instanţede socializare (şcoala, grupul de prieteni, grupul de
adulţi). Aceste instanţe sunt orientate către neutralitatea afectivă, spre
deosebire de socializarea primară din familie, care este profund afectivă.
c) Socializarea continuă este procesul de transmitere şi însuşire a
modelelor culturale şi normative, proces care durează toată viaţa unui
individ.
d) Socializarea anticipativă este învăţarea valorilor, credinţelor şi
comportamentului unui grup căruia persoana nu-i aparţine în prezent, dar
la care va adera în viitor. Exemplu: studenţii la drept învaţă să gândească
precum judecătorii sau avocaţii.
e) Resocializarea este învăţarea unui nou set de valori, credinţe şi
comportamente care sunt diferite de cele anterioare. În paralel cu acest proces
de învăţare se desfăşoară un altul de dezvăţare, de reprimare a vechilor
comportamente, valori, credinţe. Exemple de resocializare: schimbarea
statutului, a grupului de apartenenţă: studenţii, părinţii, emigranţii.
146
Socializarea este un proces continuu.

Agenţii/factorii socializării: oamenii, instituţiile, grupurile, care
joacă un rol în procesul de socializare.
Cei mai importanţi agenţi/factori ai socializării:
a) familia;
b) grupul de prieteni (anturajul);
c) şcoala;
d) mass-media.
a) Familia este cel mai important agent/factor al socializării pentru

majoritatea oamenilor. Ea reprezintă factorul primordial în modelarea
personalităţii copilului, în trecerea de la un comportament normativ (reglat
prin exterior), la un comportament normal (bazat pe autoreglare şi auto-
nomie morală).
Familia îşi realizează funcţia de socializare prin confruntarea
copilului cu patru categorii de situaţii:
o situaţii de educaţie morală întemeiate pe relaţii de autoritate –
aceste situaţii furnizează copilului regulile moralei;
o situaţii de învăţare cognitivă (copilul învaţă cunoştinţele,
deprinderile şi îşi dezvoltă aptitudinile necesare convieţuirii în
societate);
o situaţii ce presupun invenţia şi imaginaţia (copilul îşi dezvoltă
gândirea creatoare);
o situaţii de comunicare psihologică (copilul îşi dezvoltă sensi-
bilitatea, care este foarte importantă pentru echilibrul moral).
Structura şi funcţionarea familiei influenţează foarte mult socializarea
copilului. Copiii cu carenţe de socializare provin din mari lipsuri în ceea ce
priveşte structura sau funcţionarea. Copilul are nevoie de o familie, dar nu de
orice fel de familie, ci de una care să-şi exercite toate funcţiile sociale.
Familia este importantă pentru procesul de socializare şi pentru că, prin
ea, copilului i se atribuie statusuri sociale (rasa, etnia, religia, clasa socială).
b) Grupul de prieteni (de aceeaşi vârstă şi cu poziţii similare).

Întrucât copiii sunt pe poziţii de egalitate, relaţiile dintre ei se
bazează pe reciprocitate. Ei învaţă cum să se poarte cu alte persoane, cum
să coopereze cu ele. Relaţiile dintre prieteni înglobează, ca şi cele de
familie, o puternică încărcătură afectivă (dragoste, ataşament).
Grupul de prieteni poate suplini, într-o oarecare măsură, familia ca
agent/factor al socializării.
c) Şcoala suplineşte familia în procesul de transmitere către copii a

elementelor culturii şi în cel de dezvoltare a abilităţilor complexe ce le vor
fi solicitate în viitoarele lor profesii.
Copilul află, în şcoală, despre statusuri şi roluri sociale inexistente
în familie. Ei cunosc o mulţime de persoane cu care leagă prietenii.
Şcoala diminuează influenţa familiei şi sporeşte rolul socializator al
grupului de prieteni.
d)Mass-media reprezintă o formă de comunicare între mai mulţi

oameni fără contact direct. Aceasta include: televiziunea, radioul, filmele,
revistele, ziarele, chat-ul, e-mail-ul, internetul.
Televiziunea este un agent/factor socializator foarte important pentru
copii. Îi învaţă normele pentru un comportament acceptat social.
S-a demonstrat că tinerii care vizionează filme violente au tendinţa
de a se comporta agresiv sau violent, mai ales în situaţii de stres maxim.
Această concluzie este adevărată, mai ales pentru băieţii între 8 şi 12 ani şi
pentru aceia cu tendinţe agresive înnăscute. Impactul filmelor violente este
mai mare la bărbaţi decât la femei.
Un tip special de socializare îl reprezintă socializarea de gen.
Socializarea de gen este cea care conţine, ca valoare esenţială a
culturii, distincţia masculin-feminin. Prin acest tip de socializare, copilul
deprinde comportamente şi valori considerate de respectiva cultură ca fiind
specific feminine sau specific masculine.
Identitatea de gen reprezintă rezultatul socializării de gen şi
semnifică cunoaşterea de sine ca bărbat sau ca femeie.
Rolurile de gen sunt părţi ale procesului de socializare de gen şi
semnifică comportamentele, atitudinile, activităţile care în cultura res-
pectivă sunt prescrise pentru femei sau pentru bărbaţi.
3.3. Integrarea socială147
Procesul de socializare are drept efect integrarea socială.

Integrarea socială reprezintă starea obiectivă dată de asamblarea
într-un sistem şi cooperarea în interiorul acestuia a totalităţii indivizilor,
grupurilor, normelor şi valorilor dintr-o anumită societate.
Integrarea socială este un proces social fundamental care prezintă
particularităţi de la o societate la alta. Presupune acomodare, adică soluţionarea
conflictelor dintre indivizi, gupuri, clase, dintre aspiraţii şi comportamente.
147
Tipuri de integrare socială:
a) Integrarea culturală vizează realizarea unei concordanţe între

valorile unei culturi şi comportamentul individual, între aceste valori şi
instituţiile sociale.
b) Integrarea normativă reprezintă realizarea acordului între norme
şi indivizi. Când între regulile sociale şi oameni există conflicte, apare
anomia (acea stare a societăţii caracterizată prin absenţa normelor, prin
lipsa organizării normative, concretizată în comportamente deviante ale
indivizilor şi grupurilor sociale ).
c) Integrarea comunicaţională reprezintă realizarea unui sistem de
relaţii interumane ce reflectă concordanţa dintre conduite şi norme.
d) Integrarea funcţională vizează păstrarea unităţii şi echilibrului
sistemului social, dar şi diviziunea eficientă şi sincronizarea rolurilor
sociale într-un grup.
Trăsăturile procesului de integrare socială
a) realizează reînnoirea unei unităţi sociale (grupul, comunitatea

absoarbe un nou membru);
b) asigură o stare de „echilibru” social relativ;
c) asigură apartenenţa şi participarea individului la un set de norme
şi valori comune;
d) impune o serie de adaptări şi ajustări normative ale individului
(reducerea conflictelor, asigurarea unor raporturi funcţionale).
Rezultatul integrării sociale poate fi urmărit din două puncte de
vedere:
I. La scara individului: formarea personalităţii;
II. La scara societăţii: realizarea coeziunii sociale.
Pentru sociologi, personalitatea normală înseamnă:

a) personalitate medie în accepţiune statistică;
b) personalitate adaptată la condiţiile vieţii sociale şi care se com-
portă conform modelelor şi criteriilor de apreciere ale grupului
respectiv.
Personalitate integrată reprezintă o condiţie a participării normale şi

active la viaţa socială. Opusul stării de integrare îl reprezintă dezintegrarea.
Cauzele dezintegrării:
a) participarea la grupuri sociale ce impun individului modele

divergente, roluri şi valori divergente;
b) participarea la viaţa unui grup dezorganizat, fără criterii bine
delimitate sau care este în conflict cu alte grupuri;
c) divergenţe între elementele bio şi psihogene şi cerinţele sociale.
Socializarea incompletă, integrarea socială nereuşită reprezintă

premisele comportamentelor delincvente.

1995.
Buzău, 2011.
1998.
1992.
Bucureşti, 1977.
Timişoara, 1995.
Bucureşti, 1968.

Bucureşti, 1995.
Bucureşti, 1993.
- S.-M. Rădulescu – „Homo sociologicus (Raţionalitate şi iraţio-
nalitate în acţiunea umană)”, Casa de editură şi presă „Şansa”- SRL,
Bucureşti, 1994.
1.Definiţi noţiunile de status şi de rol social, în contextul utilizării

lor pentru a stabili poziţia şi responsabilităţile pe care oamenii, luaţi ca
entităţi separate, le au în grupurile sociale din care fac parte.
2. Clasificarea statusurilor sociale.
3. Definiţi noţiunile de conflict de rol şi de ambiguitate a rolului.
4. Definiţi noţiunea de integrare socială şi tipurile acesteia.
1.Nevoia de control social exercitat prin drept.

2.Conceptul de socializare.
3.Tipurile de socializare şi agenţii (factorii) socializării.
4.Trăsăturile procesului de integrare socială.
- Status (statut) social = totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care

le are o anumită persoană dintr-un grup social (persoană numită
„focală”), recunoscută de ceilalţi membri ai grupului, drepturi şi
obligaţii pe care le are în virtutea poziţiei ocupate de persoana în
cauză în grupul respectiv.
- Rol social = acel comportament pe care îl aşteaptă membrii grupului

social de la persoana focală, într-o situaţie dată, comportament care
este datorat statutului (statusului) social deţinut de aceasta.
- Socializarea = procesul prin care individul deprinde treptat, prin

interacţiunea cu alţii şi participând la viaţa socială, normele,
valorile, gândirea, cunoştinţele unei anumite culturi în care s-a
născut
- Integrarea socială reprezintă starea obiectivă dată de asamblarea
într-un sistem şi cooperarea în interiorul acestuia a totalităţii
indivizilor, grupurilor, normelor şi valorilor dintr-o anumită
societate.
- Tipuri de integrare socială:
a) Integrarea culturală vizează realizarea unei concordanţe între
valorile unei culturi şi comportamentul individual, între aceste valori şi
instituţiile sociale.
b) Integrarea normativă reprezintă realizarea acordului între norme
şi indivizi. Când între regulile sociale şi oameni există conflicte, apare
anomia (acea stare a societăţii caracterizată prin absenţa normelor, prin
lipsa organizării normative, concretizată în comportamente deviante ale
indivizilor şi grupurilor sociale ).
c) Integrarea comunicaţională reprezintă realizarea unui sistem de
relaţii interumane ce reflectă concordanţa dintre conduite şi norme.
d) Integrarea funcţională vizează păstrarea unităţii şi echilibrului
sistemului social, dar şi diviziunea eficientă şi sincronizarea rolurilor
sociale într-un grup.
CURSUL IX:
FORMELE, MIJLOACELE ŞI AGENŢII CONTROLULUI SOCIAL
Cuprins:
1. Formele controlului social
2. Mijloacele controlului social
3. Agenţii controlului social
4. Funcţii şi disfuncţii ale dreptului
Obiective urmărite
- Cunoaşterea modalităţilor prin care se asigură menţinerea com-
portării adecvate a membrilor societăţii în cadrul modelelor de norme,
îndatoriri sau obligaţii şi a necesităţii respingerii conduitelor care se abat sau
transgresează acest model;
- Sublinierea rolului pe care îl are dreptul în cadrul controlului social;
- Cunoaşterea formelor, mijloacelor şi a agenţilor controlului social;
- Cunoaşterea funcţiilor şi disfuncţiilor dreptului.
1. Formele controlului social148
Întrucât funcţionarea normală a controlului social depinde de

„normele, valorile şi modelele” promovate de „agenţii” care intră în acţiune
şi, nu în ultimul rând, de „mijloace ” utilizate de aceştia, în orice societate
vom găsi multe forme ale acestui proces care pot fi grupate149 astfel:
a) După felul agenţilor de la care emană controlul social şi/sau
pun în acţiune mijloacele de exercitare a acestuia, distingem controlul
social formal şi controlul social informal.
o Controlul social formal (instituţionalizat) constă în definirea şi
instituirea de norme impersonale, instituţionalizate în regula-
mente, legi sau coduri (de regulă scrise; ex.: penal, civil, vamal
etc.) de către asociaţii sau organizaţii sociale oficiale.
El este realizat în mod organizat şi explicit de „agenţi” specializaţi ai
controlului social, ca organismele statului (juridice, politice, administrative)
şi este oficial, organizat, concret şi cu scopuri precise.
148
C. Trandafir, D. Trandafir, op. cit, p. 110-112.
149
I. Vlăduţ, op. cit., p. 154-155.
o Controlul social informal (neinstituţionalizat) se realizează mai

ales la nivelul rolurilor sociale dintr-un grup, la nivelul grupurilor
informale, şi se manifestă, în mod implicit, în cadrul relaţiilor
reciproce dintre indivizi, prin participarea acestora la viaţa
colectivă (cum sunt controalele făcute de părinţi asupra copiilor
sau ale prietenilor între ei).
Se realizează într-o manieră implicită, în mod neorganizat, spontan
şi difuz, în absenţa unor „agenţi” specializaţi în control.
b) După mijloacele utilizate, controlul social poate fi pozitiv sau
negativ.
o Controlul social pozitiv (stimulativ) se întemeiază, în principal, pe
cunoaşterea şi internalizarea de către indivizi a valorilor, normelor
şi regulilor de convieţuire socială ca şi pe motivaţia acestora de a
le respecta din convingere150; cunoaşterea şi acceptarea normelor
de comportament în mod voluntar, liber şi consimţit.
În acest caz, motivarea indivizilor se realizează prin flatări, recunoştinţă,
elogii, laude, încurajări, recunoaştere socială, recompense materiale etc.
Astfel de control exercită atât „agenţii ” oficiali, cât şi cei neoficiali,
atât organizaţiile sociale, cât şi indivizii.
o Controlul social negativ (coercitiv) „se bazează, în special, pe
temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectării sau
încălcării normelor şi regulilor sociale”151.
Dezaprobarea, descurajarea şi respingerea comportamentelor de-
viante, indezirabile, ale indivizilor, se realizează prin exprimarea mirării, a
supărării, prin ironie, sarcasm, izolare socială, marginalizare, ameninţări,
amenzi, pedepse corporale, pedepse privative de libertate etc.
În forma sa oficială este realizat, în primul rând, de instituţiile
juridice, de alte instituţii investite cu asigurarea ordinii publice (poliţie,
jandarmerie etc.), instituţii pe care L. Althusser le numeşte „aparate
represive” ale statului, întrucât ele sunt îndrituite a folosi mijloace de forţă
sau de ameninţare cu forţa.
În toate sistemele sociale, în decursul timpului şi în vremurile de azi,
ultimele două forme de control social (pozitiv şi negativ) au coexistat,
diferenţa dintre ele nefiind aşa sesizabilă.
Din definiţia conceptului de control social, ca şi din explicarea
modului în care acesta poate fi clasificat, rezultă că scopul principal al
150
D. Banciu, op. cit., 1992, p. 13.
151
Ibidem.
acestuia este acela de a asigura echilibrul, ordinea normativă şi institu-

ţională a societăţii, acţionând ca un factor de stabilitate socială.
Prin control social se corectează de cele mai multe ori deficienţele şi
lipsurile socializării morale.
c) După natura ideilor, idealurilor, valorilor şi modelelor sociale
pe care se fundamentează, controlul social poate fi:
o control moral
o juridic
o religios
o politic
o economic
o militar etc.
Alături de formele controlului social descrise mai sus, exegeza de
specialitate pune în evidenţă şi alte tipuri de control social, precum:
o controlul direct (stimulente, recompense sau sancţiuni explicite) şi
o controlul indirect (sugestii, zvonuri, manipulare prin mass-media
etc.);
o controlul penal (aplicarea de sancţiuni penale);
o controlul compensator (repararea unor daune),
o controlul conciliator (dialog, negocieri, concilieri, înţelegeri) şi
o controlul terapeutic (terapie, tratament, resocializare etc.);
o control autoritar şi
o control democratic;
o control paternalist (exercitat de o persoană investită cu autoritate
– tată de familie, preot, comandant, patron etc.) şi
o control social propriu-zis (exercitat de grup, de colectivitate) etc.
Eficacitatea controlului social depinde de măiestria „agenţilor”

acestuia în administrarea „formelor” şi „dozajelor” potrivite în condiţiile
date, astfel încât să asigure completarea optimă a controlului formal
cu cel informal, cu cel pozitiv şi cel negativ, cu cel autoritar şi cel
democratic, cu cel de factură morală, juridică, religioasă etc., în scopul
de a impune indivizilor normele, valorile şi modelele culturale valorizate
pozitiv de societatea respectivă152. Aceasta întrucât exercitarea exclusivă
a unei singure forme de control social, în general, nu s-a dovedit a fi o
întreprindere benefică.
152
I. Vlăduţ, op. cit, p. 158.
2. Mijloacele controlului social153
Fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă o serie de măsuri,

sugestii, modalităţi de constrângere, interdicţii şi constrângeri, sisteme de
persuasiune şi presiune, sancţiuni, până la constrângerea fizică, inclusiv
sisteme şi modalităţi de exprimare a recunoştinţei, acordări de distincţii şi
premii, datorită cărora comportarea indivizilor şi subgrupurilor sunt conduse
spre concordanţa cu modelele acceptate de acţiune, de respectare a criteriilor
de valoare, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismul
membrilor154.
a) După „agenţii” care le elaborează şi/sau le aplică, mijloacele
controlului social pot fi instituţionalizate şi neinstituţionalizate.
o Mijloacele de control instituţionalizate (formale) sunt, în cea
mai mare parte, acele instrumente prevăzute în coduri
juridice, legi, regulamente, în alte acte şi documentaţii cu
caracter moral, religios, politic, ştiinţific, militar, sportiv etc.
Este cazul sancţiunilor care însoţesc normele juridice, al recom-
penselor şi pedepselor din regulamentele militare etc. Ele emană de la
organizaţii, asociaţii, instituţii şi persoane oficiale şi sunt, de asemenea,
aplicate, puse în acţiune tot de organisme, instituţii şi persoane cucaracter
oficial.
o Mijloacele de control neinstituţionalizate (informale) se
referă la acele instrumente ale controlului social nefor-
malizate, neinstitu-ţionalizate, neoficializate.
De regulă, aceste mijloace nu le găsim inserate în coduri, legi,
regulamente sau alte acte oficiale. De cele mai multe ori ele nu emană de la
vreo autoritate oficială, dar pot fi aplicate şi de „agenţii” formali ai
controlului social. Acestea sunt reprezentate de tradiţii, obiceiuri, cutume,
uzanţe, convenţii, practici institutive la nivelul grupurilor, dar şi de
încurajări, laude, blamare, etichetări, ironizări etc.
b) După conţinutul mecanismelor prin intermediul cărora
acestea acţionează asupra indivizilor, mijloacele controlului
social pot fi psihosociale şi material-sociale155.
o Mijloacele psihosociale se adresează psihicului uman
determinându-l pe individ să-şi interiorizeze normele şi
153
154
J. Szczepanski, op. cit., p.176.
155
J. Szczepanski, op. cit., p. 178.
valorile dezirabile social şi, pe această bază, să-şi adapteze

opiniile, atitudinile şi comportamentele la metodele culturale
propuse de grup sau societate.
Interiorizându-şi normele, valorile şi modelele sociale, individul va
simţi supunerea faţă de acestea ca o nevoie a lui, internă, nu a grupului sau a
societăţii, ca „o obligativitate morală, interioară”156.
o Mijloacele material-sociale ale controlului nu mai fac apel la
interiorizarea normelor, valorilor şi modelelor sociale de
către individ, la respectarea lor din convingere de către acesta
ci, dimpotrivă, prin însăşi natura mijlocului respectiv (care, în
ultimă analiză, reprezintă fie o recompensă, fie o pedeapsă)
societatea îl obligă pe acesta, atunci când reuşeşte să se
conformeze standardelor de comportament pe care ea le impune.
Eficacitatea controlului social depinde de îmbinarea adecvată a
diferitelor mijloace de acţiune, de armonizarea acestora. Dacă, spre
exemplu, „sistemul de premii şi distincţii nu este armonizat cu sistemul de
valori interiorizate, nu va mai fi atât de eficace încât să reprezinte un
stimulent suficient de puternic pentru comportările dorite”157.
3. Agenţii controlului social
Acele elemente ale societăţii sau grupurilor sociale care elaborează

şi/sau pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului în cadrul
sistemului general de control social reprezintă „instanţele” sau „agenţii”
acestui proces.
Rolul lor poate fi îndeplinit fie de organisme ale societăţii globale,
fie de organisme ale grupurilor, colectivităţilor şi comunităţilor umane, fie
de persoane158.
„Agenţii” controlului social pot fi grupaţi în agenţi instituţionalizaţi
(formali) şi agenţi neinstituţionalizaţi (informali).
Agenţii instituţionalizaţi (formali) sunt reprezentaţi de diferitele
organisme şi organizaţii de stat, juridice, politice, administrative etc., sau
organisme, asociaţii, ligi formale ale societăţii civile, de indivizi ce deţin un
statut oficial în grup, în societate (preşedintele unei ţări, liderul politic al
unui partid, primarul, preotul, comandantul, directorul etc.). Aceşti „agenţi”
realizează un control social organizat asupra indivizilor şi grupurilor sociale.
156
Idem, p. 187.
157
Ibidem.
158
Agenţii neinstituţionalizaţi (informali) sunt reprezentaţi de anumite

grupuri (de presiune sau lobby, de prietenie, de vecinătate, de joacă,
criminale etc.) sau indivizi. Agenţii neinstituţionalizaţi realizează un control
social neorganizat, spontan şi difuz.
4. Funcţii şi disfuncţii ale dreptului
4.1. Funcţii ale dreptului
Majoritatea autorilor menţionează următoarele funcţiile ale dreptului:

• funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a
organizării social-politice a societăţii;
• funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor
fundamentale ale societăţii;
• funcţia de conducere;
• funcţia normativă.
Legea este o reacţie a sociabilităţii care tinde să înlăture opoziţia
dintre scopurile sociale şi scopurile individuale, reducând, pe cât posibil,
conflictul între dorinţe.
E. Durkheim afirmă că „viaţa generală a societăţii nu poate să se
extindă asupra unei probleme, fără ca viaţa juridică să o facă în acelaşi timp
şi în acelaşi raport”159.
E.A. Ross, referindu-se la mijloacele prin care societatea exercită
un control, enumeră: opinia publică, dreptul, credinţele, sugestiile sociale,
educaţia, cutumele, religia, idealul personal, ceremoniile, arta, vulgarizarea,
iluziile, evaluările sociale şi moralitatea 160.
C.H. Cooley şi P.H. Landis au fost, ca exponenţi ai teoriei con-
trolului social, susţinători „indirecţi” (fără formulări exprese) ai rolului
dreptului în controlul comportamentului individual sau de grup.
R. Pound, un alt component al şcolii americane a „jurisprudenţei
sociologice”, după ce atenţionează că dreptul nu trebuie înţeles ca instrument
unic al controlului social, îi acordă acestuia poziţia de instrument principal, fără
a neglija tipul de societate şi epoca istorică în care este plasată.
G. Gurvitch a evidenţiat 6 „specii” ale controlului social, între care
a înscris şi dreptul, pe care l-a diferenţiat în „drept individual” şi „drept
159
E. Durkheim, apud G. Gurvitch, Elements..., 1940, p. 16.
160
E.A. Ross, Social Control ..., 1901, p. 52.
social”, pierzându-se apoi în diferenţieri de genul „drept neorganizat”,

„drept stabilit dinainte” etc.
T. Parsons recunoaşte că dreptul este un mecanism al controlului
social, dar că acţionează diferit, funcţie de tipul de societate: are o poziţie
puternică în societăţile pluraliste şi liberale şi o poziţie mai ştearsă în
societăţile de tip totalitar. În literatura socio-juridică nu pot fi întâlnite opinii
prin care să-i fie negat dreptului rolul de control social şi nici n-ar fi posibil
ca cineva să nu recunoască legii calitatea de a asigura condiţiile favorizante
pentru ordinea de drept, precum şi pentru direcţionarea liniilor de evoluţie şi
transformări sociale.
Acesta consideră că prima funcţie a dreptului ca instrument al
controlului social este funcţia integrativă şi anume, acea funcţie prin care
dreptul realizează aplanarea conflictelor potenţiale şi asigură condiţii
pentru buna funcţionare a mecanismelor sociale.
William Evan afirmă că dreptul are două funcţii: o funcţie pasivă de
control social pe care o realizează prin codificarea obiceiurilor, cutumelor şi a
regulilor morale existente într-o societate şi o funcţie activă de control pe care o
îndeplineşte prin modificarea valorilor şi comportamentelor într-o societate.
Nicolae Popa relevă patru funcţii importante ale dreptului: funcţia
de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice a
societăţii, funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor funda-
mentale ale societăţii, funcţia de conducere şi funcţia normativă.
Dan Banciu apreciază că dreptul urmăreşte, pe de o parte să
formuleze reguli de de comportare prin stabilirea unor roluri, iar pe de altă
parte regulile trebuie să fie observate prin utilizarea unor mijloace capabile
să asigure ordinea socială şi să fie respectate aşteptările indivizilor.
Ion Vlăduţ consideră că dreptul îşi exercită rolul său de instrument
al controlului social, printr-o funcţie normativă ce vizează elaborarea de
norme care reglementează juridic cele mai importante raporturi sociale şi o
funcţie de transpunere a sistemelor juridice în realitatea socială prin care se
urmăreşte încadrarea conduitelor individuale şi de grup în perimetrul
legalităţii şi justiţiei sociale.
4.2. Disfuncţii ale dreptului
În acţiunea dreptului, în procesul de exercitare a controlului social,

pot să apară şi anumite tulburări funcţionale, pot să-şi facă loc acele
fenomene pe care literatura sociologico-juridică le numeşte disfuncţii ale
dreptului. Printre fenomenele de acest gen, se enumeră: a) absenţa dreptului
din anumite domenii ale vieţii sociale (nondrept); b) lipsa de validitate şi

eficacitate a dreptului; c) dreptul nedrept; şi d) dreptul represiv.
a) Absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale.

Jean Carbonnier numea acest fenomen „nondrept” şi se referă
la „absenţa dreptului într-un anumit număr de raporturi umane unde
dreptul ar fi avut o vocaţie teoretică de a fi prezent”. În opinia sa,
principalele forme de manifestare a nondreptului cuprind:
o un nondrept prin „autolimitarea dreptului”;
o un nondrept prin „autoneutralizarea dreptului”;
o un nondrept prin „rezistenţa faptului la drept”.
b) Lipsa de validitate şi de eficacitate a dreptului.

Aceste fenomene sunt determinate atât de cauze intrinseci,
care aparţin însuşi dreptului, cât şi de cauze extrinseci (de natură
economică, socială, politică, morală etc.), care acţionează din afara
sistemului juridic. Este cazul legilor, al actelor normative care nu
întrunesc condiţiile de tehnică legislativă sau al celor care neglijează
schimbările ce şi-au făcut loc în realitatea socială.
c) Dreptul nedrept.
Istoria dreptului consemnează, din păcate, existenţa unor legi
nedrepte, a unor legi care aduc atingere unor drepturi şi interese ale
indivizilor sau grupurilor sociale, binelui comun.
d) Dreptul represiv (opresiv).

Nu o dată, în istoria societăţii umane au existat situaţii în care
dreptul şi-a nesocotit rosturile sale fundamentale, a încălcat flagrant
cele mai elementare standarde privind protecţia drepturilor şi
libertăţilor fiinţei umane

1995.

Buzău, 2011.
1998.
1992.
Bucureşti, 1977.
Timişoara, 1995.
Bucureşti, 1968.
Bucureşti, 1995.
Bucureşti, 1993.
- S.-M. Rădulescu – „Homo sociologicus (Raţionalitate şi
iraţionalitate în acţiunea umană)”, Casa de editură şi presă „Şansa”-
SRL, Bucureşti, 1994.
1. Cum pot fi grupate formele controlului social?

2. Menţionaţi care sunt disfuncţiile dreptului.
1. Formele, mijloacele şi agenţii (instanţele) controlului social.

2. Funcţiile dreptului în viziunea mai multor gânditori / autori.
- Controlul social este ansamblul de mijloace şi instrumente de

presiune, persuasiune şi constrângere, prin care se asigură
menţinerea comportării adecvate a membrilor în cadrul modelelor
de norme, îndatoriri sau obligaţii, respingându-se totodată
conduitele care se abat sau transgresează acest model.
- Formele controlului social:

a) După felul agenţilor de la care emană controlul social şi/sau pun
în acţiune mijloacele de exercitare a acestuia, distingem controlul social
formal şi controlul social informal.
b) După mijloacele utilizate, controlul social poate fi pozitiv sau

negativ.
c) După natura ideilor, idealurilor, valorilor şi modelelor sociale pe

care se fundamentează, controlul social poate fi:control moral,
juridic, religios, politic, economic, militar etc.
- Mijloacele de control instituţionalizate (formale) sunt, în cea mai

mare parte, acele instrumente prevăzute în coduri juridice, legi,
regulamente, în alte acte şi documentaţii cu caracter moral, religios, politic,
ştiinţific, militar, sportiv etc.
- Mijloacele de control neinstituţionalizate (informale) se referă la
acele instrumente ale controlului social neformalizate, neinstituţionalizate,
neoficializate.
- Mijloacele psihosociale se adresează psihicului uman determinân-
du-l pe individ să-şi interiorizeze normele şi valorile dezirabile social şi, pe
această bază, să-şi adapteze opiniile, atitudinile şi comportamentele la
metodele culturale propuse de grup sau societate.
- Mijloacele material-sociale ale controlului nu mai fac apel la
interiorizarea normelor, valorilor şi modelelor sociale de către individ, la
respectarea lor din convingere de către acesta ci, dimpotrivă, prin însăşi natura
mijlocului respectiv (care, în ultimă analiză, reprezintă fie o recompensă, fie o

pedeapsă) societatea îl obligă pe acesta, atunci când reuşeşte să se conformeze
standardelor de comportament pe care ea le impune.
- „Agenţii” sau” instanţele” controlului social = acele elemente ale
societăţii sau grupurilor sociale care elaborează şi/sau pun în
aplicare mijloacele de exercitare a controlului în cadrul sistemului
general de control social.
- Agenţii instituţionalizaţi (formali) sunt reprezentaţi de diferitele
organisme şi organizaţii de stat, juridice, politice, administrative etc.,
sau organisme, asociaţii, ligi formale ale societăţii civile, de indivizi
ce deţin un statut oficial în grup, în societate (preşedintele unei ţări,
liderul politic al unui partid, primarul, preotul, comandantul,
directorul etc.). Aceşti „agenţi” realizează un control social organizat
asupra indivizilor şi grupurilor sociale.
- Agenţii neinstituţionalizaţi (informali) sunt reprezentaţi de anumite
grupuri (de presiune sau lobby, de prietenie, de vecinătate, de joacă,
criminale etc.) sau indivizi. Agenţii neinstituţionalizaţi realizează un
control social neorganizat, spontan şi difuz.
- Funcţiile dreptului:
• funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a
organizării social-politice a societăţii;
• funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor funda-
mentale ale societăţii;
• funcţia de conducere;
• funcţia normativă.
- Disfuncţiile dreptului:
• absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale;
• lipsa de validitate şi de eficacitate a dreptului;
• dreptul nedrept;
• dreptul represiv (opresiv).
CURSUL X:
DREPTUL ŞI JUSTIŢIA SOCIALĂ
Cuprins:
1.Realizarea justiţiei sociale
2.Tipuri sau modalităţi de realizare a justiţiei în societate
3.Concepţii ale gânditorilor vremii referitoare la realizarea justiţiei în
societate
4.Scopul fundamental al dreptului
Obiective urmărite
- Evidenţierea raportului drept-justiţie;
- Însuşirea modalităţilor de realizare a justiţiei în societate;
- Sublinierea elementelor raportului justiţie-legalitate;
- Înţelegerea modalităţilor de realizare a dreptului în cadrul proce-
sului de transpunere în viaţă a normelor juridice.
1. Realizarea justiţiei sociale161
Exprimând formele şi realităţile vieţii sociale, valorile şi normele

reprezintă standarde ideale de comportament, resimţite ca obligaţii indi-
viduale de către fiecare membru al societăţii, motiv pentru care „socializarea
într-o anumită cultură presupune, în primul rând, internalizarea valorilor”
considerate ca fiind „factori mediatori între cultură şi acţiune”162.
Spre deosebire de valori, care nu sunt legate direct de conduite,
normele sociale conţin reguli de comportament mai mult sau mai puţin
obligatorii, în funcţie de care îşi orientează acţiunile indivizii sau grupurile
sociale (diferite tipuri de comportament – conformiste, inovatoare, dar şi
neconformiste, evazioniste sau deviante).
Societatea umană se caracterizează prin conştiinţa socială a mem-
brilor ei privind organizarea vieţii în comun.
Conştiinţa socială reprezintă un numitor comun al concepţiilor
individuale. Ea se compune din concepţii religioase, filosofice, economice
161
162
S.M. Rădulescu, Homo sociologicus (Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană),
Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., 1994, p. 53.
sau juridice. Aceste concepţii au apărut şi se dezvoltă pe parcursul evoluţiei

istorice a fiecărei societăţi date.
Conştiinţa juridică este compusă din concepţiile oricărei societăţi
privind ceea ce membrii ei trebuie să facă sau să nu facă sub acţiunea
aplicării forţei organizate a societăţii. Conştiinţa juridică poate fi percepută
ca un ansamblu de comenzi sociale. Aceste comenzi trebuie însă comunicate
destinatarilor lor împreună cu sancţiunile la care se pot aştepta în caz de
nerespectare163. Concepţiile juridice trebuie exprimate ca norme juridice;
astfel, se poate spune că dreptul reprezintă materializarea conştiinţei juridice.
Dreptul nu este, de regulă, echivalent cu justiţia. Consecinţele
practice ale rezolvării acestei probleme sunt fundamentale, deoarece un
individ ar putea fi nedreptăţit deşi i s-a aplicat corect o normă juridică.
Normele juridice ar trebui să conţină toate elementele raţionale ale
justiţiei [a) egalitatea părţilor; b) natura obiectivă, raţională şi logică a
justiţiei; c) ideea de echitate, care stabileşte un echilibru al intereselor; d)
ideea de proporţionalitate în distribuirea justiţiei], iar aplicarea acestora ar
trebui să reflecte elementele ei de fapt [a) stabilirea legilor; b) aplicarea
lor uniformă], sau caracteristicile justiţiei, astfel cum le-a împărţit
profesorul Mircea Djuvara.
Neputând realiza în totalitate aceste elemente raţionale şi de fapt ale
justiţiei, dreptul nu poate fi niciodată şi în acelaşi timp just şi echitabil
pentru toţi indivizii, după cum nici o societate dreaptă sau justă nu va fi mai
eficientă şi funcţională decât una nedreaptă din punct de vedere juridico-
legislativ, ceea ce conduce la relativitatea criteriilor în funcţie de care sunt
definite noţiunile de justiţie şi dreptate în diferite sisteme normative164.
2. Tipuri sau modalităţi de realizare a justiţiei în societate
Plecând de la cele enunţate mai sus, teoria şi practica dreptului con-

sideră că pot fi distinse mai multe tipuri sau modalităţi de realizare a
justiţiei în societate:
1) justiţia distributivă, întemeiată pe garantarea şi realizarea
drepturilor şi obligaţiilor indivizilor în conformitate cu o anumită normă
proporţională stabilită de legiuitor, astfel încât fiecare individ să primească
ceea ce i se cuvine în funcţie de contribuţia sa în cadrul societăţii.
163
D. Ciobanu, op. cit., p. 10.
164
D. Banciu, op. cit., 1995, p. 103.
De regulă, justiţia distributivă se referă la „egalitatea proporţională

stabilită de legiuitor ţinând seama de ceea ce datorează colectivitatea mem-
brilor săi”;
2) justiţia corectivă (reparativă), care încearcă să realizeze o
anumită egalitate între drepturile şi obligaţiile indivizilor. Ea este concepută
ca fiind un fel de „egalitate” între ceea ce oferă şi ceea ce primesc indivizii,
între actele şi faptele lor şi urmările acestora.
În funcţie de modalităţile de realizare, justiţia corectivă poate fi de
două feluri:
o justiţie comutativă, care se referă la un raport echivalent dintre
indivizi, atunci când aceştia îşi stabilesc singuri măsura sau
„norma” opozabilă relaţiilor dintre ei (de exemplu, cazul vânzării-
cumpărării, reparării pagubelor produse etc.);
o justiţie judiciară, întemeiată pe intervenţia celui de-al treilea
factor (judecătorul) în caz de dispută sau neînţelegere dintre
indivizi în legătură cu drepturile şi datoriile lor.
3. Concepţii ale gânditorilor vremii referitoare la realizarea

justiţiei în societate
Alţi autori (Jean Dabin) consideră că există şi aşa-numita justiţie

165
legală , care se fundamentează pe îndatoririle şi obligaţiile juridice pe
care indivizii le datorează colectivităţii (în speţă, statului), aceasta putând
pretinde executarea şi realizarea efectivă de către indivizi a acestor obligaţii
(cum ar fi, de pildă, plata impozitelor, diverse taxe şi contribuţii băneşti,
prestarea unor activităţi sociale în favoarea comunităţii etc.).
Platon166 (427-347 î.e.n.) consideră că justiţia este o virtute sintetică,
interioară, adică de importanţă capitală pentru viaţa personală. Justiţia este
virtutea care constă în primul rând în pacea şi armonia sufletului, obţinute
prin guvernarea lui de către raţiune. Justiţia este acordul sufletului; când
fiecare parte a sufletului acţionează armonios, când dorinţa e dominată de
curaj şi curajul de raţiune, atunci această armonie naşte justiţia.
Trecerea de la justiţie, ca virtute proprie vieţii individuale, la justiţia
ca virtute a societăţii, presupune menţinerea şi a unităţii şi a ierarhiei celor
165
J. Dabin, La philosophie de l’ordre juridique positif, Paris, 1929.
166
Platon s-a născut la Atena sau Egina, într-o familie aristocratică; prin mamă este
descendent al lui Solon, iar după tată descinde din Codros, ultimul rege al Atenei. În anul
408 devine discipol al lui Socrate.
trei virtuţi a căror sinteză este justiţia. Ca şi sufletul individual, societatea se

compune din trei părţi sau caste: a lucrătorilor şi a artizanilor, a război-
nicilor şi a filosofilor şi fiecare are virtutea ei, respectiv: temperanţa, curajul
şi înţelepciunea.
Cetatea are aceleaşi virtuţi ca şi omul şi aceeaşi ierarhizare a lor, în
sensul că războinicii trebuie să domine lucrătorii, iar filosofii să subor-
doneze războinicii.
În viaţa polisului, justiţia este, de asemenea, echilibrul şi armonia,
obţinute prin guvernarea de către raţiune.
Platon ridică justiţia la rangul de principiu regulator al vieţii
individuale, de virtute universală, respingând toate concepţiile care tindeau
să-i determine o funcţie specifică sau o sferă particulară de aplicare. După
Platon, justiţia este proporţia între activităţi diferite într-un tot organic:
fiecare dintre acestea poate poseda o virtute a sa particulară (curajul,
temperanţa) dar fiecare rămâne subordonată unui principiu, formal, care
leagă nu numai activităţile dar şi virtuţile.
Concepţia juridică a lui Aristotel (385-322 î.e.n.) are la bază ideea
că justiţia trebuie înţeleasă ca legalitate şi, mai cu seamă, ca egalitate. El
disociază între două tipuri de egalitate:
a) egalitatea numerică (aritmetică) – aceasta apare când se tratează
fiecare om ca entitate, ca unitate, în sensul că fiecare om este un
alt om (enunţuri cum sunt: „cetăţenii sunt egali în faţa legii”sau
„nimeni nu este deasupra legii”; sau „oamenii sunt egali în faţa
morţii”)
b) egalitatea proporţională (geometrică) – apare când se consideră
fiecare individ în raport cu capacităţile, aptitudinile, talentul său,
cu rezultatele sau creaţiile sale, adică în raport cu meritul său.
Sunt egali oamenii cu merite egale.
Pe această distincţie între două tipuri de egalitate, Aristotel înte-
meiază disocierea între două tipuri de justiţie: a) corectivă; b) distributivă.
Ambele asigură dreptatea ca egalitate, dar prima este ataşată ideii de
egalitate numerică, pe când cea de-a doua celei de egalitate proporţională.
Giorgio del Vechio sesizează că la Aristotel justiţia distributivă
reprezintă domeniul dreptului public, iar cea corectivă se realizează în
dreptul civil şi penal.
Aristotel înţelege echitatea (epieikeia) ca egalitate de tratament pe
care aplicarea strictă a legii n-o poate realiza. Echitatea apare aşadar ca o
corectare a legii, în scopul individualizării aplicării ei. Aristotel spunea că
justul şi echitatea sunt ambele dezirabile, dar echitabilul este preferabil ca
superior justului. El a înţeles că nu există lege pentru fiecare caz particular,

că echitatea se poate realiza între limite înguste, întrucât excesele în căutarea
ei se pot erija în justificări pentru puterea discreţionară a judecătorului.
„Dacă Aristotel nu a împins analiza spre determinarea caracteristicilor
distinctive ale juridicităţii este pentru că în mintea sa era încă viu celălalt
concept al justiţiei, mai larg, sinonim cu virtutea în general”167.
Epicur (340-270 î.e.n.), reprezentant al epocii elenistice, dezvoltă
teoria atomistă a lui Democrit. El fondează întreaga existenţă pe două
elemente: plinul şi golul. A emis câteva idei importante despre justiţie, pe
care a interpretat-o ca o convenţie, un contract încheiat între oameni pentru a
nu se vătăma reciproc.
Epicur afirmă că justiţia e aceeaşi pentru toţi, deşi recunoaşte că în
aplicarea ei la cazuri particulare, în procese, nu toţi oamenii apreciază
aceleaşi lucruri ca drepte.
Marcus Tullius Cicero (106-43 î.e.n.) arată că dreptul este cea mai
înaltă raţiune întipărită în natură care porunceşte ce trebuie să fie făcut şi
interzice contrariul.
Aureliu Augustin (354-430 e.n ), în interpretarea ideii de justiţie,
acceptă concepţia stoicilor greci şi romani care o defineau prin tripla cerinţă
de a trăi decent, a nu face rău nimănui şi a da fiecăruia ce i se cuvine. El
pune accentul pe această ultimă notă definitorie a justiţiei, afirmând că
„justiţia este virtutea care asigură fiecăruia ce îi revine”.
Charles de Montesquieu (1689-1755) nu confundă legile cu
dreptul, nici dreptul cu justiţia, evitând reducţii operate de pozitivismul
secolului următor: „înainte de a exista legi făcute există raporturi juridice
posibile. A zice că nu există nimic just,nici injust, decât ceea ce poruncesc
sau interzic legile pozitive este ca şi cum ai zice că, înainte de a se fi trasat
cercul, toate razele nu erau egale”.
4. Scopul fundamental al dreptului
Scopul fundamental al dreptului este acela de a asigura ordinea de drept

care înseamnă desfăşurarea vieţii sociale în conformitate cu prevederile legii.
Pentru realizarea ordinii de drept (înţeleasă ca nucleu al ordinii
sociale) trebuie să se înfăptuiască traducerea în fapt a conţinutului normelor
juridice, adică să se realizeze dreptul.
167
G.D. Vechio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 57.
Realizarea dreptului reprezintă un proces complex de transpunere

în viaţă a conţinutului normelor juridice. În cadrul acestui proces, oamenii,
organele de stat, organizaţiile nestatale şi celelalte instituţii considerate
subiecte de drept, respectă şi aduc la îndeplinire dispoziţiile actelor
normative, iar în situaţia încălcării acestora, organele de stat abilitate
intervin potrivit competenţelor pentru aplicarea dreptului168.
Din conţinutul definiţiei, reţinem următoarele aspecte:
o realizarea dreptului este un proces complex şi continuu de
traducere în viaţă a conţinutului normelor juridice;
o traducerea în viaţă a normelor juridice reclamă asigurarea cadrului
organizatoric necesar, în măsură să permită aplicarea concretă a
dreptului;
o coordonata fundamentală a procesului de realizare a dreptului o
constituie respectarea dispoziţiilor normative de către subiectele
de drept;
o realizarea dreptului presupune implicarea organelor de stat care
aplică concret dispoziţiile normative în conformitate cu compe-
tenţele ce le sunt stabilite prin lege;
o în procesul de realizare a dreptului se intersectează două planuri:
planul realităţii concrete şi planul conduitei, comportamentului
prescris de legiuitor şi aşezat în substanţa normelor juridice.
Realizarea dreptului urmăreşte apropierea celor două planuri,
asigurând concordanţa dintre realitatea concretă şi conduita
cuprinsă în norma de drept;
o procesul de realizare a dreptului este conceput şi se înfăptuieşte
plecând de la trăsăturile generale ale sistemului social, de la
influenţa pe care o exercită procesele sociale asupra compor-
tamentelor subiectelor de drept, inclusiv asupra organelor de stat
însărcinate cu aplicarea efectivă a normelor juridice;
o realizarea dreptului se referă la modul de implementare a
normelor juridice în viaţa socială, la felul în care societatea
recepţionează conţinutul în mesajul acestora şi o încorporează în
substanţa psihologică a individului.
O chestiune esenţială care trebuie subliniată vizează rolul extrem de
important al condiţiilor economice, politice, ideologice şi spirituale în
eficienta realizare a dreptului. Este limpede că într-un climat de instabilitate
168
C. Voicu, Teoria generală a dreptului, ediţia a III-a, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p.
214 şi urm.
economică şi politică, tensionat şi bulversat, opera de realizare a dreptului

cunoaşte inconsecvenţe, cedări în planul fermităţii cu care trebuie aplicată
legea, slăbiciuni ale organelor de stat specializate în acest domeniu.
Dreptul, prin normele juridice pe care le elaborează, transmite
oamenilor ce aşteaptă şi ce pretinde societatea de la fiecare individ, de la
fiecare comunitate sau colectivitate umană.
Dreptul spune oamenilor că cea mai deplină libertate nu poate
proveni decât din cea mai mare rigoare şi cea mai înţeleasă disciplină şi
ordine. Normele juridice transmit indivizilor şi colectivităţilor umane
mesaje clare, riguros formulate:
- libertatea omului de a acţiona nu înseamnă dezordine şi haos;
- rezultatele acţiunilor oamenilor sunt evaluate în funcţie nu numai
de rezonanţa intimă, personală a acestora, ci şi de rezonanţa socială, de
maniera în care societatea recepţionează faptele şi atitudinile oamenilor;
- dreptul este cel care programează libertatea de acţiune a omului;
- fiecare individ trebuie să-şi subordoneze propria conduită,
conduitei tip cuprinsă în normele juridice;
- modificările ce se produc în planul vieţii sociale, în existenţa şi
evoluţia societăţii sunt recepţionate, analizate şi prelucrate de drept, care
stabileşte, prin norme juridice, conduita oamenilor în noile condiţii social-
economice apărute;
- dreptul îi dictează omului comportamentul pe care trebuie să-l
urmeze în orice situaţie nou apărută.
Pentru ca dreptul să fie respectat de cetăţeni, pentru ca mesajele lor
să aibă impact asupra conştiinţei şi comportamentului lor, aceştia (cetăţenii)
trebuie să-l cunoască, să-l recepţioneze.
Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de
acţiuni statale în scopul aplicării concrete a dispoziţiilor şi sancţiunilor
cuprinse în normele juridice.
Este vorba de realizarea dreptului prin intermediul unor acte
specifice de autoritate, emise de organele statului.

2002.
1995.
1998.
1992.
Bucureşti, 1977.
Timişoara, 1995.
- I. Vlăduţ – „Introducere în sociologia juridică”, Ediţia a III-a,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
- I. Craiovan - „Introducere în filosofia dreptului”, Editura All Beck,
Bucureşti, 1998.
- C. Voicu – „Teoria generală a dreptului”, Ediţia a III-a, Editura
Sylvi, Bucureşti, 2000.
- D. Banciu – „Control social şi sancţiuni sociale”, Victor, Bucureşti,
1999.
Bucureşti, 1993.
- A. Dincu – „Bazele criminologiei”, Editura Proarcadia, Bucureşti,
1993.
- S.-M. Rădulescu – „Anomie, devianţă şi patologie socială”, Editura
Hyperion XXI, Bucureşti, 1991.
1. Definiţi noţiunile de conştiinţă socială şi conştiinţă juridică.

2. Care sunt elementele raţionale ale justiţiei, conform profesorului
Mircea Djuvara?
3. Menţionaţi elementele de fapt ale justiţiei.
4. Definiţi realizarea dreptului.
1. Concepţii ale gânditorilor vremii referitoare la realizarea justiţiei

sociale.
- Conştiinţa socială reprezintă un numitor comun al concepţiilor

individuale şi se compune din concepţii religioase, filosofice,
economice sau juridice. Aceste concepţii au apărut şi se dezvoltă pe
parcursul evoluţiei istorice a fiecărei societăţi date.
- Conştiinţa juridică este compusă din concepţiile oricărei societăţi
privind ceea ce membrii ei trebuie să facă sau să nu facă sub acţiunea
aplicării forţei organizate a societăţii.
- Elementele raţionale ale justiţiei:

• egalitatea părţilor;
• natura obiectivă, raţională şi logică a justiţiei;
• ideea de echitate, care stabileşte un echilibru al inte-
reselor;
• ideea de proporţionalitate în distribuirea justiţiei.
- Elementele de fapt ale justiţiei:

• stabilirea legilor;
• aplicarea lor uniformă.
- Tipuri sau modalităţi de realizare a justiţiei în societate:

• justiţia distributivă, întemeiată pe garantarea şi realizarea
drepturilor şi obligaţiilor indivizilor în conformitate cu o
anumită normă proporţională stabilită de legiuitor, astfel
încât fiecare individ să primească ceea ce i se cuvine în
funcţie de contribuţia sa în cadrul societăţii;
• justiţia corectivă (reparativă), care încearcă să realizeze o
anumită egalitate între drepturile şi obligaţiile indivizilor. Ea
este concepută ca fiind un fel de „egalitate” între ceea ce
oferă şi ceea ce primesc indivizii, între actele şi faptele lor şi
urmările acestora.
- În funcţie de modalităţile de realizare, justiţia corectivă poate fi
de două feluri:
o justiţie comutativă, care se referă la un raport echivalent
dintre indivizi, atunci când aceştia îşi stabilesc singuri
măsura sau „norma” opozabilă relaţiilor dintre ei (de
exemplu, cazul vânzării-cumpărării, reparării pagubelor
produse etc.);
o justiţie judiciară, întemeiată pe intervenţia celui de-al
treilea factor (judecătorul) în caz de dispută sau neînţe-
legere dintre indivizi în legătură cu drepturile şi dato-
riile lor.
- Realizarea dreptului reprezintă un proces complex de transpunere

în viaţă a conţinutului normelor juridice. În cadrul acestui proces,
oamenii, organele de stat, organizaţiile nestatale şi celelalte
instituţii considerate subiecte de drept, respectă şi aduc la înde-
plinire dispoziţiile actelor normative, iar în situaţia încălcării
acestora, organele de stat abilitate intervin potrivit competenţelor
pentru aplicarea dreptului.
CURSUL XI:
GARANTAREA LEGALITĂŢII ŞI LEGITIMITĂŢII
JUSTIŢIEI SOCIALE169
Cuprins:
1.Definirea noţiunii de legalitate
2.Legitimitatea justiţiei sociale
Obiective urmărite
- Cunoaşterea necesităţii garantării legalităţii şi a legitimităţii justiţiei
sociale.
1. Definirea noţiunii de legalitate
Legalitatea reprezintă un principiu fundamental al oricărui sistem

normativ şi presupune respectarea legilor şi a actelor normative de către
toate instituţiile şi organizaţiile statale şi nonstatale, de către toţi
„agenţii”dreptului abilitaţi să aplice legislaţia, precum şi de către toţi
indivizii dintr-o societate.
Ea reprezintă, totodată, principala garanţie pentru protecţia socială
şi juridică a indivizilor şi grupurilor sociale faţă de potenţiale abuzuri şi
manifestări birocratice care pot leza statutul şi drepturile indivizilor.
Pentru acest motiv, indivizii acceptă şi recunosc legalitatea
normelor juridice elaborate de către autoritatea publică dintr-o societate
aderând şi conformându-se la ele. Atunci adeziunea indivizilor se
manifestă faţă de ansamblul normelor existente într-un sistem juridic,
legalitatea regulilor antrenează prezumţia irefragabilă a legitimităţii
acestora. Pe această bază, o serie de puncte de vedere exprimate în
literatura juridică de specialitate consideră că o normă juridică va fi în
mod necesar validă şi efectivă fie în funcţie de criteriul legalităţii
(validitate formală), fie în funcţie de cel al legitimităţii (validitate
informală), exprimat prin gradul de adeziune al indivizilor faţă de
norme.
169
C. Trandafir, D. Trandafir, op. cit., p.141-145.
2. Legitimitatea justiţiei sociale
În vederea aprecierii validităţii legale şi legitime a normelor juridice,

concretizată în gradul de adeziune manifestat faţă de ele, trebuie analizate
cele trei elemente componente care participă pe „scena” socială :
a) cei desemnaţi oficial să elaboreze normele (legislatorul);
b) cei care realizează aplicarea şi respectarea normelor (jude-
cătorul);
c) indivizii cărora le sunt aplicabile normele şi modul cum reacţio-
nează faţă de ele (actorii sociali)170.
Majoritatea autorilor sunt de acord că definirea, clasificarea şi
interpretarea normelor juridice se întemeiază, deopotrivă, pe două principii:
cel al raţionalităţii şi cel al suveranităţii legislatorului. Legislatorul este
considerat ca personificarea sistemului juridic, iar raţionalitatea lui are o
triplă ipostază:
a. în plan lingvistic şi tehnic, legislatorul este un „utilizator raţional”
al limbajului natural şi un „creator raţional” al limbajului juridic,
formulând prescripţiile normative într-o manieră precisă şi
univocă, dar accesibile înţelesului majorităţii indivizilor;
b. în plan axiologic, legislatorul promovează un set omogen de
valori care permit articularea şi armonizarea lor într-un sistem
coerent de prescripţii şi norme juridice. El trebuie, totodată, să
respecte regula justiţiei conform căreia prin aceste norme trebuie
să fie aplicat un tratament identic tuturor indivizilor care sunt
implicaţi în situaţii esenţiale asemănătoare;
c. în plan praxiologic, legislatorul elaborează normele într-o
manieră raţională, evitând pe cât posibil apariţia unor lacune,
antinomii sau ambiguităţi171.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea principiu, al suveranităţii
legislatorului, se consideră că dreptul nu există, cu titlul de regulă
obligatorie, decât în momentul în care statul, prin organele sale calificate
(legislative) îl traduce în norme şi prescripţii codificate şi sistematizate
într-o manieră explicită sau implicită, directă sau indirectă172. În consecinţă,
în sens larg, legislatorul poate fi asimilat statului suveran, stat considerat a fi
170
Francois Ost, Michel van de Kerchove, Jalons pour une theorie critique du droit,
Bruxelles, 1987, p. 100-102.
171
Idem, p. 110.
172
J. Dabin, Theorie generale du droit, ed. cit., p. 34.
creatorul suprem al regulilor de drept. Ca atare, supremaţia legislatorului

implică o dublă ipostază:
a) o supremaţie externă în raport cu orice altă autoritate juridică
statală sau suprastatală din acea societate;
b) o supremaţie internă în raport cu organele autorizate ale altor
organisme publice sau private înglobate în stat (societate).
Astfel, criteriul unic de validare a dreptului trebuie să-l reprezinte
conformitatea acestuia cu:
a) voinţa legislatorului recunoscut şi acceptat ca suprem într-o
societate;
b) norma considerată ca supremă în ordidea juridică respectică (care
este, de regulă, constituţia).
În cadrul sistemului juridic, judecătorul reprezintă „personajul” cel
mai tipic, având menirea de a aplica legea şi de a realiza justiţia, prin
garantarea legalităţii şi legitimităţii soluţiilor pronunţate în situaţiile
conflictuale sau contencioase dintre indivizi, grupuri şi instituţii sociale.
El este un fel de „intermediar” între autorul regulii de drept (legis-
latorul) şi actorii sociali care se supun (voluntar sau constrânşi) regulii,
având rolul de a interpreta şi aplica textul de lege în cadrul unui mecanism
social organizat definit de procesul judiciar.
Această poziţie specială a judecătorului derivă din faptul că, pe de o
parte el este delegat să aplice în mod profesionist legea, iar pe de altă parte
el este obligat să-şi motiveze deciziile sale părţilor implicate în proces, altfel
spus să justifice atât temeinicia (justeţea lor în raport cu norma), cât şi
legalitatea (în raport cu respectarea drepturilor şi libertăţilor indivizilor).
De aici rezultă şi cele două ipostaze în care se plasează judecătorul:
a) în măsura în care el se impune părţilor prin temeinicia şi
legalitatea soluţiilor adoptate, el acţionează în virtutea autorităţii
legale şi legitime cu care a fost investit;
b) în măsura în care aplică legea şi pronunţă soluţii în „sensul” şi
„spiritul” acesteia, el este raţionalist întrucât încearcă să pună în
concordanţă drepturile şi obligaţiile reciproce ale indivizilor, dar
orientându-le spre eficienţă şi profit în favoarea unora sau altora.
Această combinaţie de „autoritate” şi de „raţionalitate”, care poate
opera într-o măsură comportamente individuale variabilă, pare să reprezinte
trăsătura cea mai constantă a activităţii sale jurisdicţionale173.
173
Francois Ost, Michel van de Kerchove, op. cit., p.38-40.
În ceea ce priveşte actorii sociali cărora le sunt adresate regulile, pot

fi întâlnite două situţii:
a) indivizii recunosc atât legalitatea, cât şi legitimitatea regulilor,
ceea ce asigură consensul şi adeziunea lor (de cele mai multe ori
voluntară şi nu constrânsă), fiind conformişti şi legitimişti;
b) indivizii nu recunosc nici legalitatea şi nici legitimitatea regulilor,
fiind, în consecinţă, neconformişti, nonlegalişti sau chiar „anar-
hişti” sau revoluţionari.
Între cele două tipuri de situaţii lasă loc pentru aparitia şi mani-
festarea unei diversităţi de comportamente individuale, generate de modul
diferit de percepere, receptare şi recunoaştere a legalităţii şi legitimităţii
normelor şi regulilor juridice:
a) astfel, pot exista indivizi care recunosc legalitatea regulei, dar
resping legitimitatea ei.
Aceştia pot fi definiţi ca indivizi obedienţi, în cazul în care se
conformează regulii sau ca indivizi nonconformişti, în cazul în care o încalcă
sau o transgresează. În cazul în care această transgresare este publică şi
manifestă (datorată unei concepţii diferite de legitimitate juridică), ea poate
fi considerată chiar ca o „sfidare a autorităţii” (există,de pildă, devianţi
nonconformişti care urmăresc reformarea şi transformarea normelor legale,
dar pe care ei practic nu le respectă);
b) există însă indivizi care recunosc legitimitatea normei, dar nu şi
legalitatea ei, atitudine ce poate fi calificată ca „legitimistă” în
cazul în care ei se conformează normelor, în general, sau
„legalistă” în cazul în care transgresează o anumită normă (există,
de pildă, indivizi care, în mod paradoxal, acordă o importanţă
deosebită structurii de „legalitate” a anumitor norme, dar pe care
le consideră legitime).
În consecinţă, în orice societate pot exista diferite tipuri de
comportament, a căror gamă include atât pe cele conformiste, legaliste sau
legitimiste, cât şi pe cele nonconformiste, deviante sau rebele. Ele sunt
determinate, în mare măsură, de:
o existenţa unor modalităţi diferite de cunoaştere, receptare şi
acceptare a normelor de către indivizi;
o gradul diferit de adeziune faţă de ele;
o inefectivitatea normelor dreptului;
o efectele „secundare” nedorite pe care le generează, fie prin lipsa
de validitate şi eficienţă, fie prin absenţa legalităţii şi legitimi-
tăţii lor174.
174
D. Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Editura Victor, Bucureşti, 1999, p. 64-66.

2002.
1995.
1998.
1992.
- N. Popa – „Prelegeri de sociologie juridică”, Universitatea Bucureşti,
1977.
- C. Dariescu – „Sociologie juridică, suport de curs”, Universitatea „Al. I.
Cuza” Iaşi, 2008.
Timişoara, 1995.
- D. Ciobanu – „Introducere în studiul dreptului”, Editura Hyperion XXI,
Bucureşti, 1992.
Bucureşti, 1998.
- C. Voicu – „Teoria generală a dreptului”, ediţia a III-a, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2000.
1999.
Bucureşti, 1993.
1993.
1. Definiţi noţiunea de legalitate.
- Legalitatea reprezintă un principiu fundamental al oricărui sistem

normativ şi presupune respectarea legilor şi a actelor normative de
către toate instituţiile şi organizaţiile statale şi nonstatale, de către
toţi „agenţii”dreptului abilitaţi să aplice legislaţia, precum şi de către
toţi indivizii dintr-o societate.
- Legalitatea reprezintă, totodată, principala garanţie pentru protecţia
socială şi juridică a indivizilor şi grupurilor sociale faţă de potenţiale
abuzuri şi manifestări birocratice care pot leza statutul şi drepturile
indivizilor.
- Legitimitatea (validitatea informală) = se exprimă prin gradul de
adeziune al indivizilor faţă de norme.
CURSUL XII:
DISTORSIUNILE DREPTULUI ŞI ALE JUSTIŢIEI
Cuprins:
1.Despre noţiunea de nondrept şi principalele sale forme de manifestare
2.Rolurile pe care trebuie să le îndeplinească indivizii, conform
normelor şi regulilor de drept, în conformitate cu statutul lor social
3.Disfuncţii ale dreptului
4.Disfuncţii ale justiţiei
Obiective urmărite
- Evidenţierea cauzelor care determină apariţia distorsiunilor
dreptului şi ale justiţiei.
1. Despre noţiunea de nondrept şi principalele sale forme de

manifestare
Stabilind existenţa unei corelaţii funcţionale între dreptul unei societăţi

şi justiţia acesteia, unii autori au evidenţiat faptul că, în anumite momente, pot
apărea o serie de neconcordanţe şi nepotriviri funcţionale între elaborarea şi
crearea normelor juridice, pe de o parte, şi aplicarea lor efectivă la nivelul
indivizilor şi grupurilor sociale. Aceste neconcordanţe, datorate unor cauze
multiple, pot determina stări de inefectivitate şi ineficienţă a normelor
dreptului, ca şi stări de injustiţie şi nedreptate socială.
Inefectivitatea şi ineficienţa dreptului în anumite momente şi
contexte sociale poate îmbrăca forma ipotetică a nondreptului175, ceea ce
presupune absenţa sau retragerea dreptului într-un număr de cazuri şi
raporturi sociale pe care ar fi trebuit să le reglementeze, sau, altfel spus,
nondreptul este fenomenul marcat de inexistenţa dreptului în domenii în
care s-ar fi impus prezenţa sa176.
Nondreptul nu trebuie identificat nici cu „antidreptul” sau dreptul
injust, nici cu „subdreptul” aparţinând unor subculturi sau grupuri sociale,
175
J. Carbonnier, Ipoteza nondreptului, în „Sociologia franceză contemporană”
(Antologie de Ion Aluaş şi Ion Drăgan), Editura Politică, Bucureşti, 1971, p. 741-745.
176
marginale (exemplu: Libanul sau Egiptul, unde există drepturi diferite în

funcţie de religia căreia îi aparţii).
Nondreptul reprezintă fie un dat social, fie o alegere individuală.
I. Principalele forme de manifestare a nondreptului (sau meca-
nisme prin care dreptul se pulverizează sau se retrage), ca dat social, sunt
reprezentate de „autolimitarea”dreptului, „autoneutralizarea”dreptului şi
rezistenţa faptului la drept177 .
a) autolimitarea dreptului poate fi atât spaţială, cât şi temporală,
în societate putând apărea spaţii sau locuri în care dreptul fie
că nu există, fie că este limitat în acţiunea sa.
Autolimitarea dreptului se manifestă prin:
o locuri de nondrept (ascunzătorile şi locurile ce bene-
ficiază de drept de azil: biserica, locurile sacre);
o epoci de nondrept (existenţa unui calendar al dreptului cu
zile faste şi nefaste, cu zile de vacanţă. Calendarul
judiciar reprezintă o necesitate a igienei sociale, spunea J.
Carbonnier);
o nondrept intelectual (raportul juridic pentru care regula
de drept prezintă anumite lacune care nu pot fi com-
plinite, întrucât extinderea ei prin analogie este interzisă.
Exemplu: în Legea celor douăsprezece table, acţiunea
pentru tăiatul viţei de vie nu se folosea şi pentru tăierea
copacilor);
b) autoneutralizarea dreptului, situaţie ce intervine atunci când,
datorită propriilor sale exigenţe, dreptul se anihilează pe sine
însuşi, pierzându-şi o mare parte din forţa de aplicare. Apare în
două situaţii:
o în ipoteza cerinţei dovezii. Tot ce nu se dovedeşte, nu
există;
o în ipoteza cerinţei unei intervenţii umane prin care se
realizează dreptul. Orice altă intervenţie nu valorează
drept. Exemplu: intervenţia executorului judecătoresc
pentru executarea silită a sentinţei civile;
c) rezistenţa faptului la drept reprezintă situaţii caracterizate
prin încălcarea unei reguli de drept. Exemplu: infracţiuni
nedescoperite de organele de urmărire penală, iar în dreptul
civil, nulitatea virtuală nesancţionată judiciar.
177
Ibidem.
II. Nondreptul, ca alegere individuală, se manifestă prin alegeri

difuze şi organice178.
a) alegerile difuze apar în cazul unui individ care, deşi se află într-o
anumită situaţie juridică obligatorie, o consideră facultativă.
Exemplu: căsătoria (dacă este din interes este nefericită, dacă este
din dragoste, este fericită). În ambele cazuri, soţii au avut aceeaşi
situaţie juridică, dar conduita lor a fost diferită. Din aceste exemple,
deducem că, în familie, dreptul se practică cu intermitenţe (este prea
îmbibat de moravuri, afectivitate şi morală);
b) alegerile organice sunt fie situaţii de fapt, fie situaţii de amiciţie.
Cele de fapt sunt foarte frecvente: concubinajul, separarea în fapt
a soţilor, paternitatea naturală. Situaţiile de amiciţie generează
fenomene de nondrept: sfatul unui prieten, recomandarea sau
dorinţele cuprinse în testament, care nu au caracter obligatoriu.
Toate exemplele date la alegerile organice sunt exemple de acţiuni care
eludează normele juridice sau care generează un nou tip de reguli nonjuridice.
Situaţiile de nondrept pot genera în timp obişnuinţe, moravuri,
obiceiuri care se transformă în norme sociale, poate chiar juridice.
În societatea contemporană, fenomenele de nondrept sunt mar-
ginalizate. Dar, în societatea românească de tranziţie, fenomenele de
nondrept cunosc o recrudescenţă179.
2. Rolurile pe care trebuie să le îndeplinească indivizii, conform

normelor şi regulilor de drept, în conformitate cu statutul lor social
Indicând conduitele pe care trebuie să le adopte indivizii, normele şi

regulile de drept prescriu, de fapt, anumite roluri pe care aceştia trebuie să le
îndeplinească în anumite situaţii, în conformitate cu statutul lor social.
Pentru acest motiv, validitatea şi eficienţa acestor reguli depind, în
mare măsură, de gradul de similitudine sau de concordanţa între:
a) modelul normativ, etic şi cultural care întruchipează forţele de
tradiţie ale societăţii, incluzând interesele, aspiraţiile şi
idealurile sociale şi individuale;
b) rolurile prescrise de norme şi cele efectiv jucate, ultimele
reprezentând de fapt direcţiile schimbării şi predictibilitatea
178
C. Dariescu, op. cit., p.55.
179
Ibidem.
conduitelor şi furnizând o imagine a situaţiei reale despre

comportamentele probabile ale fiecărui individ;
c) nevoile şi interesele indivizilor care joacă aceste roluri180.
3. Distorsiuni ale dreptului
Situaţii în care apar distorsiuni ale dreptului, cu consecinţe

negative asupra gradului de adaptare al indivizilor:
a) când nevoile pe care le suscită cultura ambiantă nu pot fi
satisfăcute prin rolurile prescrise sau atunci când modelul nu se
modifică sub influenţa rolurilor jucate;
b) când opinia publică are o anumită idee despre rol, mai conformă
cu realitatea decât cu statutul juridic;
c) când, prin modificarea opiniei publice, a apărut o „îndepărtare” şi
o neconcordanţă între modelul normativ, nevoile indivizilor şi
aşteptările publicului.
Aceasta este situaţia cea mai frecvent observabilă, numiă „dreptul de
întârziere”, mai ales în perioadele de evoluţie socială rapidă, când opinia
publică s-a modificat, dar ea nu a luat cunoştinţă nici de ea însăşi şi nici de
ceea ce aşteaptă ea de la legislaţie.
Validitatea regulii de drept, concretizată în forţa ei obligatorie,
include două aspecte:
a) eficienţa, din punctul de vedere al însăşi regulii de drept, a
felului prin care se impune, determinând supunerea voluntară
sau forţată a celor cărora li se adresează;
b) eficienţa regulii de drept în raport cu scopurile şi funcţiile sale
sociale.
4. Distorsiuni ale justiţiei
Lipsa de validitate şi eficienţă se datorează atât unor cauze intrin-

seci, aparţinând însuşi dreptului, cât şi extrinseci, de natură economică,
morală sau spirituală.
a) În unele situaţii, legile sau actele normative elaborate, deşi întrunesc
condiţiile de tehnică legislativă, ignoră sau neglijează schimbările
rapide ce se produc în diferitele domenii ale vieţii sociale.
180
M. Grawitz, De l’utilisation en droit de notions sociologiques, în „L’Annee
sociologique”, 1966, p. 416.
Este cazul unor legi menite să combată specula sau corupţia sau să
limiteze posibilitatea dobândirii, de către unele persoane,d bunuri şi valori
prin mijloace ilicite. De regulă, deşi asemenea legi urmăresc finalităţi
nobile, cum ar fi realizarea dreptăţii şi echităţii sociale (prin combaterea
formelor de înavuţire a unora pe seama altora), ele sunt insuficient
fundamentate din punctul de vedere al finalităţii legislative, imprecise ca
formulare juridică şi insuficient protejate faţă de eventuale violări.
b) În alte cazuri, o lege bine realizată din punctul de vedere al
construcţiei juridice nu ţine seama de „aşteptările” opiniei
publice, care nu se lasă condusă sau dominată printr-un act
normativ, manifestând o rezistenţă faţă de aplicarea ei.
O situaţie mai aparte care atestă nefuncţionalitatea unor legi şi acte
normative se referă la noţiunea de drept „nejust” (sau legi nedrepte).
Pornind de la faptul că orice regulă de drept, fie că stabileşte o normă de
conduită, fie că enunţă un principiu de drept, are ca finalitate ordinea şi
solidaritatea socială, echilibrul social şi binele comun, unele puncte de
vedere exprimate în literatura juridică consideră că legile care nu înde-
plinesc aceste finalităţi sunt „nedrepte” sau „nejuste”.
Definirea noţiunii de lege „nedreaptă” sau „nejustă”, presupune
circumscrierea şi delimitarea precisă a acelor norme şi reguli care contravin
principiului de justiţie legală şi distributivă ce caracterizează relaţiile dintre
cei care guvernează şi cei care sunt guvernaţi.
Concretizarea acestui principiu presupune realizarea efectivă a
drepturilor şi libertăţilor individuale în conformitate cu o anumită normă
proporţională, denumită justiţie distributivă181, prin exercitarea egalităţii
indivizilor în faţa legii, posibilitatea unei protecţii egale a libertăţilor şi
intereselor individuale, existenţa unor şanse egale de a ocupa funcţii şi
poziţii sociale, repartizarea egală a sarcinilor şi obligaţiilor. Însă formula de
„egalitate în faţa legii”este, după opinia unor jurişti şi sociologi, o noţiune
destul de vagă şi elastică, fiindcă este dificil de elaborat o lege care să fie în
acelaşi timp egală şi echitabilă pentru toţi indivizii, întrucât nevoile şi
„aşteptările” acestora sunt inegale.
De aceea, normele şi regulile dreptului trebuie să fie astfel elaborate
încât:
a) fiecare persoană să aibă drept egal cu sistemul cel mai extins de
libertăţi formulate pentru toţi indivizii;
181
John Rawls, A Theory of Justice, Oxford University Press, 1973, p. 315.
b) inegalităţile sociale şi economice trebuie să fie în aşa fel

reglementate încât să fie în avantajul celor dezavantajaţi şi, legat
de funcţii şi situaţii, deschise tuturor indivizilor în condiţiile
egalităţii şanselor.
După părerea lui John Rawls, formula justiţiei distributive trebuie
limitată doar la îndeplinirea (neîndeplinirea) celor trei principii de bază:
a) egalitatea indivizilor din punct de vedere al libertăţilor fun-
damentale;
b) egalitatea şanselor de avansare;
c) discriminarea pozitivă în favoarea celor dezavantajaţi pentru a se
asigura echitatea.
Întrebându-se ce legătură există între inegalităţile dintr-o societate şi
sentimentele de supunere sau resentimentele cărora le dau naştere, alţi autori
consideră că cele trei criterii de bază pentru distribuţia bunurilor sociale
sunt:
o nevoile;
o meritul şi
o contribuţia la binele comun.
Dreptul şi legea nu pot însă asigura realizarea efectivă a dreptăţii şi
egalităţii, astfel încât o societate dreaptă nu este şi nu va fi o societate
egalitară, sau, altfel spus, o societate egalitară sau dreaptă nu va fi
neapărat mai eficientă decât una inegalitară şi nedreaptă.
În consecinţă, orice lege justă şi dreaptă trebuie să realizeze
următoarele 5 finalităţi:
a) ocrotirea libertăţilor fundamentale;
b)discriminarea pozitivă în favoarea celor dezavantajaţi;
c) asigurarea egalităţii şanselor;
d) includerea tuturor indivizilor, fără nici o excepţie, în sistemul de
drepturi, îndatoriri, obligaţii şi contribuţii;
e) asigurarea imparţialităţii, astfel încât deosebirile existente să fie
acceptate ca fiind corecte atât de către învingători (privilegiaţi), cât şi de cei
învinşi (dezavantajaţi).

2002.
1995.
1998.
1992.
Bucureşti, 1977.
Timişoara, 1995.
Bucureşti, 1998.
- C. Voicu – „Teoria generală a dreptului”, ediţia a III-a, Editura
1999.
Bucureşti, 1993.
1993.
1. Ce este nondreptul?
1. Care sunt formele de manifestare a nondreptului?
2. Menţionaţi situaţiile în care apar distorsiuni ale dreptului.
3. Ce presupune legea justă şi dreaptă?

1. Rolurile pe care trebuie să le îndeplinească indivizii, conform
normelor şi regulilor de drept, în conformitate cu statutul lor social.
-Nondreptul presupune absenţa sau retragerea dreptului într-un

număr de cazuri şi raporturi sociale pe care ar fi trebuit să le
reglementeze, sau, altfel spus, nondreptul este fenomenul marcat de
inexistenţa dreptului în domenii în care s-ar fi impus prezenţa sa.
- Principalele forme de manifestare a nondreptului:
• autolimitarea dreptului - poate fi atât spaţială, cât şi tem-
porală, în societate putând apărea spaţii sau locuri în care
dreptul fie că nu există, fie că este limitat în acţiunea sa;
• autoneutralizarea dreptului, situaţie ce intervine atunci
când, datorită propriilor sale exigenţe, dreptul se anihilează
pe sine însuşi, pierzându-şi o mare parte din forţa de aplicare;
• rezistenţa faptului la drept reprezintă situaţii caracterizate
prin încălcarea unei reguli de drept. Exemplu: infracţiuni
nedescoperite de organele de urmărire penală, iar în dreptul
civil, nulitatea virtuală nesancţionată judiciar.
- Situaţii în care apar distorsiuni ale dreptului, cu consecinţe
negative asupra gradului de adaptare al indivizilor:
• când nevoile pe care le suscită cultura ambiantă nu pot fi
satisfăcute prin rolurile prescrise sau atunci când modelul
nu se modifică sub influenţa rolurilor jucate;
• când opinia publică are o anumită idee despre rol, mai
conformă cu realitatea decât cu statutul juridic;
• când, prin modificarea opiniei publice, a apărut o
„îndepărtare” şi o neconcordanţă între modelul normativ,
nevoile indivizilor şi aşteptările publicului.
- Distorsiuni ale justiţiei (lipsa de validitate şi eficienţă, care se

datorează atât unor cauze intrinseci, aparţinând însuşi dreptului, cât şi
extrinseci, de natură economică, morală sau spirituală):
• În unele situaţii, legile sau actele normative elaborate, deşi
întrunesc condiţiile de tehnică legislativă, ignoră sau neglijează
schimbările rapide ce se produc în diferitele domenii ale vieţii
sociale;
• În alte cazuri, o lege bine realizată din punctul de vedere al
construcţiei juridice nu ţine seama de „aşteptările” opiniei
publice, care nu se lasă condusă sau dominată printr-un act
normativ, manifestând o rezistenţă faţă de aplicarea ei.
- Orice lege justă şi dreaptă trebuie să realizeze următoarele
5 finalităţi:
• ocrotirea libertăţilor fundamentale;
• discriminarea pozitivă în favoarea celor dezavantajaţi;
• asigurarea egalităţii şanselor;
• includerea tuturor indivizilor, fără nici o excepţie, în sistemul
de drepturi, îndatoriri, obligaţii şi contribuţii;
• asigurarea imparţialităţii, astfel încât deosebirile existente să
fie acceptate ca fiind corecte atât de către învingători
(privilegiaţi), cât şi de cei învinşi (dezavantajaţi).
CURSUL XIII:
DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA182
Cuprins:
1. Delimitări conceptuale privind noţiunile de devianţă socială şi de
delincvenţă
2. Delincvenţa juvenilă
3. Orientări şi teorii sociologice privind delincvenţa
Obiective urmărite
- Înţelegerea factorilor care contribuie la apariţia devianţei sociale şi
a delincvenţei.
1.Delimitări conceptuale privind noţiunile de devianţă socială şi

de delincvenţă183
Devianţa reprezintă: 1) orice act, conduită sau manifestare care

violează normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup social
particular; 2) ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le
judecă drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile comune şi care,
în consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni184.
Devianţa cuprinde o mare diversitate de conduite, de la cele
excentrice (ţinuta insolită, limbaj nonconformist), trecând prin cele imorale
(indecenţă, obscenitate) şi până la cele cu caracter antisocial (infracţiunile)
şi cu caracter asocial (bolile psihice).
Devianţa este determinată exclusiv de contextul social în care este
definită, evaluată şi sancţionată. Poate fi privită din două puncte de vedere:
o din punct de vedere negativ (se accentuează caracterul
distructiv al acestui comportament);
o din punct de vedere pozitiv (devianţa apare ca o supapă de
siguranţă prin care se descarcă nemulţumirea oamenilor,
182
183
184
S.M. Rădulescu, Sociologia devianţei. Teorii, paradigme, arii de cercetare, Editura
Victor, Bucureşti, 1998.
fiind, totodată, elementul ce mobilizează societatea în apă-

rarea valorilor societăţii existente ori în discutarea şi
schimbarea lor).
Tipurile de devianţe descoperite de sociologie:

o infracţiunile;
o sinuciderile;
o consumul de droguri;
o transgresiunile sexuale;
o devianţe religioase;
o bolile mentale;
o handicapurile fizice185.
Se observă că primul tip de devianţă este cel al infracţiunilor. Astfel,
descoperim o importantă componentă a devianţei:
Delincvenţa (criminalitatea) reprezintă acţiunea de distrugere a
valorilor şi relaţiilor sociale protejate de normele juridice penale, acţiuni
sancţionate în mod organizat de către agenţii specializaţi ai controlului
social.
Caracteristicile delincvenţei:
a) Violarea legilor, a prescripţiilor juridice, care interzic astfel de
acţiuni;
b) Comportament contrar moralei şi regulilor de convieţuire socială;
c) Acţiunea socială ce provoacă sentimente de teamă în rândul
populaţiei, atentând astfel, la siguranţa instituţiilor şi a grupurilor
sociale.
2. Delincvenţa juvenilă
Delincvenţa juvenilă reprezintă ansamblul încălcărilor normelor

juridice penale de către minori.
Minorul este persoana tânără ce aparţine oricăruia dintre cele
două sexe şi care se află, ca vârstă, între perioada prunciei şi cea a
tinereţii. El răspunde penal, în România, dacă a împlinit vârsta de 16 ani.
Dacă are între 14 şi 16 ani, minorul răspunde penal dacă se stabileşte în
expertiza medico-legală că avea discernământ în momentul comiterii
faptei.
185
M. Cusson, Devianţa, Tratat..., p. 439.
Tipurilor de devianţă prezentate mai sus le corespund următoarele

tipuri de devianţi, stabilite în funcţie de gradul de implicare voliţională:
a) devianţii subculturali (contestă legitimitatea normelor şi acţio-
nează pentru înlocuirea lor cu alte norme şi valori). Exemplu:
teroriştii, dizidenţii, membrii sectelor religioase;
b) transgresorii (aceştia încalcă voit o normă, o nesocotesc, dar spre
deosebire de primii o recunosc drept legitimă);
c) indivizii cu tulburări comportamentale (caracterul voluntar al
comportamentului lor nu este nici acceptat, dar nici îndepărtat).
Exemplu: alcoolicii, toxicomanii, alienaţii mintali. Handicapaţii
nu pot fi încadraţi în rândul devianţilor!
Împotriva devianţei şi a delincvenţei se poate lupta doar prin
întărirea controlului social.
Controlul social este 1) acţiunea de reglare a comportamentelor ce
se manifestă într-o societate pentru conformarea lor la norme, principii şi
valori comune tuturor membrilor societăţii186; 2) ansamblul de mijloace şi
instrumente de presiune, persuasiune şi constrângere, prin care se asigură
menţinerea comportării adecvate a membrilor în cadrul modelelor de
norme, îndatoriri sau obligaţii, respingându-se, totodată, conduitele care se
abat sau transgresează acest model187.
Ca fenomen social, delincvenţa juvenilă se caracterizează printr-o
serie de trăsături şi note specifice, distincte pentru o societate sau alta, care
derivă atât din condiţiile socio-economice şi culturale ale societăţii
respective, cât şi din modalitatea de concepere, sancţionare şi tratare a
delictelor comise de adolescenţi şi tineri.
Recunoscând că dezvoltarea societăţii contemporane a condus la
creşterea generală a bunăstării sociale a unor categorii şi grupuri, cer-
cetătorii semnalează intensificarea formelor de inadaptare, înstrăinare şi
marginalizare a multor tineri, datorită efectelor negative ale crizelor
economice, inegalităţilor sociale şi naţionale, şomajului etc.
Delincvenţa juvenilă reprezintă ansamblul încălcărilor şi abaterilor
tinerilor de la normele de convieţuire socială. Aceasta se caracterizează
printr-o serie de trăsături generale şi comune, ceea ce implică pentru
cercetători identificarea factorilor (cauzelor) şi a condiţiilor care generează
acte antisociale în rândul tinerilor şi adoptarea unor măsuri adecvate de
prevenire şi recuperare socială a acestora.
186
187
Pentru o parte dintre cercetători, factorii psihologici sunt consideraţi

ca fiind la fel de importanţi ca şi cei sociali.
În evoluţia diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor, trebuie ţinut
cont de:
o factorul „agresivitate” sau de cel de „frustrare”;
o instabilitatea afectivă şi comportamentală;
o egocentrismul şi impulsivitatea ce caracterizează vârsta
adolescenţei, factori care influenţează, în mare măsură,
socializarea şi integrarea în societatea adulţilor.
Din această perspectivă, sunt privite drept cauze ale delincvenţei

juvenile:
o decalajul dintre maturitatea fizică şi cea psihică;
o ostilitatea şi chiar agresivitatea faţă de generaţia precedentă;
o reacţiile violente la starea de insecuritate;
o anomaliile psihice;
o tarele ereditare etc.188
Sociologii acordă un rol determinant elementelor cu caracter socio-
cultural şi condiţiilor vieţii sociale în general.
În acest context, delincvenţa juvenilă nu mai este privită ca o
tulburare a personalităţii sau ca o incapacitate a tânărului de a se adapta
condiţiilor în care trăieşte, ci ca un efect nemijlocit al deficienţelor şi
disfuncţionalităţilor structurii sociale, al conflictelor existente în cadrul
sistemului social.
În felul acesta, accentul este pus pe tensiunea existentă între devianţă
şi conformitate, schimbare şi stabilitate socială, conflict şi cooperare,
delincvenţa juvenilă reprezentând o formă de protest apolitic al tinerilor
contra inegalităţii şi barierelor sociale din societatea adulţilor.
Comportamentul delincventului minor va reflecta:
o statutul şi categoria socio-profesională (vârsta, sexul,
prezenţa antecedentelor penale la alţi membri ai familiei,
nivelul de învăţătură, compoziţia familiei);
o convergenţa sau divergenţa faţă de regulile privind munca;
o raporturile cu familia (antagonice sau conciliante, absenţa de
acasă);
o rasa;
o religia;
188
D.S. Luminosu, V. Popa, op. cit., p.264-265.
o concepţia individuală faţă de existenţă (adept al sociabilităţii

sau individualismului);
o tulburări de comportament (datorate accidentului fizic sau
psihic) şi
o existenţei legii normalizatoare şi posibilitatea de aplicare
categorică a acesteia.
Raportul individului cu existenţa obiectivă, în domeniul delincvenţei
juvenile, nu explică întotdeauna o nevoie sau un scop pentru a se înţelege
fen omenul cauzal al proceselor criminogene care determină săvârşirea
actului delincvenţial189.
Actul criminogen este rezultatul atitudinilor delincventului faţă de
familie, societate, reprezentând expresia trebuinţelor, nevoilor, aspiraţiilor
politico-religioase, filosofice, manifestate în mod individual sau în interiorul
unor grupări (spontane, organizate). Fenomenul criminogen există în
realitatea socială, fiind „determinat de raporturile care se stabilesc în
interiorul realităţii concrete, între rezultatele multiplelor interacţiuni şi baza
fenomenului, complicată şi modificată de ele”190.
Regulile impuse individului, prin constrângerea exterioară a regulii
morale şi a regulii de drept prevăd care anume acţiuni sunt necesare pentru
societate (fiind deci permise), care acţiuni nu sunt necesare (fiind deci
ilicite), precum şi care acţiuni sunt permise fără a reprezenta un imperativ
social. Comportamentul individual este reprezentat de o atitudine activă sau
pasivă a persoanei, aflată în discordanţă sau într-o neîntreruptă adaptare la
nivelul social (conştientă sau inconştientă).
Acest proces psihic complicat, de adaptare, poate fi însoţit de un
sentiment de frustrare sau de revoltă a individului faţă de regulile morale şi
juridice.
Capacitatea individului de a înţelege şi a accepta regulile imperative
sociale depinde de puterea de receptare, de simţurile sale, precum şi de
posibilitatea raţiunii de a analiza semnificaţia acestora ordonând (într-o
unitate sistematică) raporturile cu mediul social. O astfel de coordonare
(facultatea de a judeca a individului) reprezintă sinteza comportamentului
persoanei şi se bazează pe principiul recunoaşterii şi acceptării tuturor
reacţiilor individului la stimulii mediului, pe unitatea acestora în cadrul unei
experienţe proprii.
189
A. Dincu, Bazele Criminologiei, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 153.
190
S.L. Rubinstein, Existenţă şi conştiinţă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 160.
Rezultă, deci, că orice comportament uman este modificabil întrucât

este dobândit prin experienţa individuală, raportându-se a priori la
cunoaşterea anterioară (simptomatic evolutivă). Evoluţia bio-psihologică
individuală este influenţată de tendinţa spre un anumit scop, orice acţiune
fiind determinată de analiza internă, sintetică şi generalizatoare a obiectelor
şi fenomenelor percepute.
Caracterul dinamic al percepţiei este dependent de experienţa
individului, de activitatea practică, ajungând şi la o stabilitate concretă în
sensul satisfacerii trebuinţelor proprii dar şi a constrângerilor vieţii sociale,
pentru a se realiza omogenitatea gândirii şi acţiunii sociale.
Caracterizând limitele şi posibilităţile de gândire şi acţiune ale
delincventului minor, se constată formarea unor „tipare” comportamentale
datorate influenţei indivizilor, unii asupra altora, cât şi prin cumularea
rezultatelor experienţei individuale (experienţa individuală provine atât din
perceperea, gândirea, rememorarea, simţirea inconştientă dar şi conştientă a
acţiunilor proprii, cât şi a celor prestate de indivizii care trăiesc aceleaşi
experienţe)191. Delincventul minor va desprinde din totalitatea acţiunilor
gândite acele acte îndoielnice, dificile, imprudente înţelegând să execute doar
pe cele rezultate din tr-o coerenţă a cunoaşterii proprii (provenită din achiziţia
de idei şi încercarea de executare a acestora), adecvată existenţei individuale.
3. Orientări şi teorii sociologice privind delincvenţa192
Sociologia delincvenţei reprezintă ramura sociologiei care se ocupă

cu analiza cauzală (etiologică) şi predictivă a fenomenului de delincvenţă,
încercând să elaboreze metode şi tehnici de combatere a acestuia.
Principalele orientări şi teorii privind delincvenţa sunt:
A) Teorii care supralicitează importanţa cauzelor individuale,
psihologice, considerând că manifestările delincvente ale tinerilor rezidă în
comportamentul individual.
.Totuşi, se recunoaşte faptul că aşa-numita „predispoziţie” spre
devianţă a tânărului este dependentă, în mare măsură, de:
o contextul socio-economic şi cultural în care trăieşte;
o carenţele socializării morale în familie;
o condiţiile dificile de muncă şi viaţă;
o sentimentele de anxietate şi frustrare afectivă etc.
191
I. Tănăsescu, Criminologie I, Editura INS Brâncoveni, 1995, p. 38-39.
192
B) Teorii care consideră delincvenţa juvenilă drept o consecinţă a

dezorganizării sociale implicată în procesele de schimbare şi dezvoltare
(Teoria dezorganizării sociale - W. Thomas şi Fl. Znaniecki, în 1920).
Cauzalitatea „primară” a delictelor juvenile trebuie căutată în
consecinţele negative şi conflictuale generate de perioade de criză şi
instabilitate economică, industrializare, urbanizare, mobilitate (migraţie)
teritorială (spaţială) şi socială a populaţiilor.
Confruntaţi cu diferite aspecte de „dezorganizare” socială, numeroşi
teoreticieni şi specialişti şi-au pus problema identificării şi explicării
variaţiilor tipurilor de comportament deviant şi a artei delincvenţei juvenile
prin compararea unor indicatori cu caracter social, cultural, geografic,
ecologic etc. din diferite arii urbane, grupuri de populaţie, legislaţii.
Amestecul de norme şi valori, la care se adaugă imposibilitatea
indivizilor de a se integra în societate, determină comportamentul delincvent
al indivizilor, lipsiţi de accesul la mijloacele legitime necesare rezolvării
propriilor probleme.
C) Teorii conform cărora delincvenţa juvenilă constituie un efect
nemijlocit al conflictelor normative dintre diferite categorii de tineri şi
obstrucţiile organizaţionale de a avea acces la status, putere şi bogăţie
(Teoria anomiei sociale - E. Durkheim şi R. Merton).
Acestea antrenează neînţelegerile între tineri privind utilizarea
optimă a normelor sociale,apărând un conflict puternic între scopurile
sociale dezirabile şi mijloacele legitime de a le realiza. Deci, delincvenţa
juvenilă este consecinţa utilizării unor mijloace ilegitime de către tineri, ca
şi a unei discrepanţe intense între normele socialmente împărtăşite şi
condiţiile reale ale vieţii sociale.
Tinerii devin delincvenţi:
o fie datorită eşecului de a ajunge la scopuri culturale prin
mijloace legitime;
o fie datorită nepriceperii de a promova alternativa de reuşită
ca urmare a existenţei unor restricţii şi bariere sociale.
Emile Durkheim consideră că delincvenţa este atât normală, cât şi
funcţională şi nu poate lipsi complet din nici o societate „nu există nici un
fenomen care să prezinte într-un mod indiscutabil toate simptomele
normalităţii, din moment ce apare conectat îndeaproape cu condiţiile vieţii
cotidiene”193, fiind imposibil ca toată lumea să fie la fel şi să aibă aceeaşi
conştiinţă morală care să prevină orice dezacord.
193
E. Durkheim, The Rules of Sociological Method, Free Press, New-York, 1964, p. 66.
Întrucât nu poate exista societate în care indivizii să nu se abată mai

mult sau mai puţin de la tipul colectiv, este inevitabil ca unele dintre aceste
abateri să prezinte un caracter infracţional194, deoarece astfel este definit de
colectivitate. Infracţiunea este „legată de condiţiile fundamentale ale vieţii
sociale şi datorită acestui fapt este folositoare, deoarece aceste condiţii din
care face parte, sunt indispensabile (ele însele) pentru normala evoluţie a
moralităţii şi legii”195.
Durkheim a susţinut că:
a)infracţiunea este produsul existenţei normelor: conceptul „greşit”
este necesar pentru a da sensul lui „corect”, fiind inerent acestui concept –
chiar şi o comunitate de sfinţi va crea păcătoşi;
b)infracţiunea este funcţională şi este o premisă necesară pentru
schimbarea socială; pentru ca sentimentul colectiv să fie îndeajuns de
flexibil, să permită schimbări pozitive, trebuie, de asemenea, să permită
schimbări negative – dacă nici o schimbare nu este permisă, societatea va
deveni stagnantă, prin urmare „nimic nu este bun la infinit şi fără o întindere
limitată (...) Pentru a face progrese, originalitatea individuală trebuie să fie
liberă să se exprime, este necesar ca originalitatea infractorului, care este
sub nivelul timpului său să fi de asemenea posibilăŞ una nu apare fără
cealaltă”196.
c)infracţiunea ajută societatea să se pregătească pentru asemenea
schimbări; infractorul nu ar trebui să fie văzut ca o fiinţă umană complet
inacceptabilă, „dimpotrivă, el joacă un rol bine definit în viaţa socială;
infracţiunea, pentru rolul ei nu trebuie să fie văzută ca un rău care nu poate
fi suprimat îndeajuns; crima este unul din preţurile pe care le plătim pentru
libertate”197.
Deşi conceptul lui R. Merton privitor la anomie este asemănător
aceluia al lui E. Durkheim, ambele referindu-se la dorinţa individului de a
trăi mai bine, dar care, la un moment dat, nu se poate realiza datorită căderii
normelor care reglează comportamentul în societate al cetăţeanului, totuşi,
între cele două concepţii există diferenţe majore.
E. Durkheim a perceput anomia ca pe ceva care apare doar în
timpul unor schimbări economice rapide.
194
E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, traducere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
p. 116.
195
E. Durkheim, op. cit., 1964, p. 70.
196
Idem, p. 71.
197
Idem, p. 72.
R. Merton a perceput anomia ca pe o facilitate a vieţii americane

dar care are un efect disproporţionat asupra oamenilor care aparţin claselor
cele mai de jos.
De altfel, diferenţa dintre cele două teorii poate fi sesizată dacă se
face distincţie între ceea ce numim cultură şi care, în cazul de faţă, se referă
la modul în care o societate este organizată198. La acestea, mai trebuie luat
în atenţie şi modul în care cele două teorii descriu forţele care îl determină
pe individ să devină criminal, cât şi pe acelea care îl reţin să aibă un
asemenea comportament.
D) Teoria transmiterii culturale (E. Sutherland)
Delincvenţa se învaţă şi se transmite în cadrul procesului de
socializare. Individul este obligat să îşi însuşească valorile şi normele
grupurilor delincvente.
E) Teoria conflictului (R. Quinney)
Legea este unealta clasei dominante. Sistemul social provoacă şi
menţine anumite inegalităţi sociale. Legea îi favorizează pe cei puternici şi îi
oprimă pe cei slabi. Aceştia din urmă, pentru a supravieţui, recurg la
comportamente deviante şi adesea delincvente. Sistemul legal determină
manifestarea unui comportament ilegal, orientat către apărarea privilegiilor
şi a proprietăţii (haiducia).
F) Teoria etichetării (Edwin Lemert, Howard Becker, Kai Erikson,
F. Tannenbaum)
Devianţa şi delincvenţa nu reprezintă un fapt real. Ea este o
„etichetă” pe care nişte indivizi sau societatea, în ansamblul ei, o aplică altor
indivizi, în temeiul unor interese şi principii.
Calificarea unui act drept deviant sau delincvent depinde numai în parte
de ceea ce săvârşesc cu adevărat indivizii care încalcă normele sociale, fiind, de
fapt, o consecinţă a ceea ce alţii (cei ce deţin puterea) gândesc despre acest act.
F. Tannenbaum consideră că cea mai sigură metodă de a produce
delincvenţi este „stigmatizarea” (sancţionarea sau repudierea severă a
individului care se abate de la standardul social şi izolarea lui de către
ceilalţi indivizi). Reacţia socială îi va influenţa considerabil cariera de viitor
delincvent. Din momentul sancţionării, individul se va comporta conform
„etichetei” aplicate de comunitate şi se va asocia doar cu indivizi cu aceeaşi
etichetare.
198
Paul Henry, Chombart De Lauwe, Cultura şi puterea, tradusă în româneşte şi apărută în
1982 la Editura Politică, Bucureşti; Alvin Toffler, Consumatorii de cultură, Editura Antet,
Bucureşti, 1997.

2002.
1995.
1998.
1992.
Bucureşti, 1977.
Timişoara, 1995.
Bucureşti, 1998.
- C. Voicu – „Teoria generală a dreptului”, ediţia a III-a, Editura
1999.
Bucureşti, 1993.
1993.
1. Ce reprezintă devianţa?
2. Ce este delincvenţa (criminalitatea)?
3. Ce este delincvenţa juvenilă?
1. Orientări şi teorii sociologice privind delincvenţa.
- Devianţa reprezintă:
• orice act, conduită sau manifestare care violează normele
scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup social
particular;
• ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup
le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele sau
valorile comune şi care, în consecinţă, riscă să trezească din
partea lor reprobare şi sancţiuni.
- Delincvenţa (criminalitatea) reprezintă acţiunea de distrugere a

valorilor şi relaţiilor sociale protejate de normele juridice penale, acţiuni
sancţionate în mod organizat de către agenţii specializaţi ai controlului
social.
- Delincvenţa juvenilă reprezintă ansamblul încălcărilor şi
abaterilor tinerilor de la normele de convieţuire socială.
CURSUL XIV:
METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ
ÎN DOMENIUL DREPTULUI
Cuprins:
1. Consideraţii generale privind metodele şi tehnicile de cercetare
sociologică în domeniul dreptului
2. Metodologia / cadrul cercetării sociologice
3. Etapele investigaţiei sociologice
4. Metodele de obţinere a datelor asupra fenomenelor investigate
5. Scopurile investigaţiei sociologice
juridic
Obiective urmărite
- Sublinierea importanţei activităţii de legiferare şi necesitatea
respectării corespondenţei între fapt şi drept;
- Cunoaşterea metodologiei / cadrului cercetării sociologice;
- Însuşirea etapelor investigaţiei sociologice;
- Cunoaşterea detaliată a metodelor de obţinere a datelor asupra
fenomenelor investigate;
- Relevarea scopurilor investigaţiei sociologice şi a importanţei
aplicării metodelor sociologice în studiul fenomenului juridic.
1.Consideraţii generale privind metodele şi tehnicile de cercetare

sociologică în domeniul dreptului199
Sociologia generală şi cea juridică (pentru cunoaşterea realităţii

sociale şi, respectiv, juridice) iniţiază şi desfăşoară activităţi de investigare a
obiectului de studiu, pentru a descoperi cauzele şi factorii care determină
fenomenele sociale (şi pe cele juridice).
O astfel de cercetare, cunoscută sub numele de cercetare etiologică
(sau cauzală) are ca scop verificarea unor anumite ipoteze pentru a stabili
relaţiile dintre fenomenele cauză şi efect, ea fiind denumită şi cercetare
199
activă, dorindu-se ca prin rezultatele ei să se îmbunătăţească anumite situaţii

existente în realitatea socială (juridică).
O a doua modalitate de cercetare, care nu are ca scop dezvăluirea
legăturii cauzale dintre fenomenele sociale, este cea de evaluare. Aceasta
are ca obiectiv măsurarea eficacităţii unui anumit sistem juridic, de
rezultatele obţinute legiuitorul ţinând seama în procesul de elaborare a
actelor normative şi în procesul de aplicare a legii.
De ce este nevoie să ne aplecăm asupra metodelor de investigaţie
specifice sociologiei? Întrebarea nu-i retorică. Ea are un răspuns relevant
pentru specialiştii dreptului, răspuns dat de unul dintre specialiştii români în
domeniu, Vasile Miftode, care afirma: „Dacă sociologii trebuie să posede
cunoştinţe în diferite domenii şi discipline socioumane, reprezentanţii (sau
specialiştii) din aceste discipline (cum sunt, de exemplu, juriştii – n.n.)
trebuie să posede, la rândul lor, o anumită pregătire sociologică pentru a
putea participa în mod eficient la investigaţiile interdisciplinare şi totodată
pentru a realiza studii de bună calitate în propriile domenii (economic,
istoric, antropologic, demografic şi drept – completăm noi)”.
Posibilitatea investigărilor sociologice este dată de caracteristica
fundamentală a grupurilor umane, aceea a comunicării verbal-simbolistice,
cercetătorul sociolog integrând direct subiectul de cercetat.
De cele mai multe ori sociologia (implicit şi cea juridică), prin
metodele de investigare, cercetează idei, reprezentări, atitudini, valori,
opinii sau intenţiile oamenilor.
Constituirea propriu-zisă a reglementărilor de drept reprezintă o
operaţiune cu profunde implicaţii sociale; ea este o acţiune de o largă
rezonanţă umană (este implicată în destinul individual şi social al omului).
Pentru acest motiv, fiecare act normativ – ca act de conducere socială – este
amplu recepţionat de societate. Acţiunea constructivă a legiuitorului nu este
însă o simplă experienţă, cu rezultatele aflate mereu sub semnul incer-
titudinii. Afectând zone centrale ale activităţii de guvernare socială,
reglementarea juridică se constituie dintr-un ansamblu de măsuri prin care
grupurile sociale conducătoare influenţează cursul raporturilor – inter şi
intra-sociale – în sensul util şi convenabil pentru ele. Esenţialmente practic,
dreptul este nemijlocit legat de scopurile majore ale acţiunii de conducere a
societăţii.
Nimic nu este mai dăunător decât considerarea sa ca o simplă tehnică
ce poate fi subsituită oricărui scop200.
200
Respectarea corespondenţei între fapt şi drept, între ceea ce constituie

„datul” dreptului (realitatea metajuridică) şi „construitul” (realitatea juridică),
reprezintă o cerinţă indispensabilă oricărei activităţi de legiferare. O
insuficientă cunoaştere a realităţilor cărora dreptul urmează a le oferi formă
juridică poate oferi o imagine falsă asupra efectuale ale respectivei
reglementări, cu toate consecinţele negative ale unei atari situaţii.
Abordând „principiile naturale eterne ale dreptului”, ştiinţa juridică a
vorbit despre „plasticitatea dreptului”, despre „plenitudinea sa logică”
susţinându-se existenţa unui drept raţional ce nu trebuia – în special datorită
plasticităţii conceptelor sale – să corespundă neapărat unei societăţi anume,
putând circula deasupra vremii şi formelor concret-istorice de organizare
socială.
Constatându-se existenţa lacunelor de drept, se apelează fie la
rezolvări prin invocarea „plenitudinii sale logice”, fie abordându-se ştiinţific
cunoaşterea dreptului pe calea unor metode noi – libera cercetare (Geny)
sau liberul drept (Kantorovicz). În felul acesta, de la încrederea oarbă, de la
respectul religios al textelor de lege („Textele înainte de toate!”), îşi face
încet loc o îndoială în legătură cu plenipotenţa dreptului („Prin Codul civil
dar dincolo de Codul civil!”), ajungându-se la ideea de „criză a dreptului”,
de „declin al dreptului”201. Soluţiile oferite în cadrul vechii orientări
pozitiviste nu mai puteau mulţumi. Dreptul nu mai putea fi explicat „prin el
însuşi”, iar concepţia normativistă, care considera irelevantă cercetarea
factorilor metajuridici (politici, sociali, economici, naturali) se dovedea total
neputincioasă în faţa numeroaselor aspecte noi pe care viaţa socială
capitalistă, în rapidă prefacere, le ridică legiuitorului.
Cunoaşterea sociologică este înţeleasă numai ca o unitate
indisolubilă a momentului teoretic cu cel empiric, întrucât nu poate exista o
ştiinţă a abstractului şi alta a concretului social.
Sociologia – ca teorie şi cunoaştere empirică – este indivizibilă.
Cercetarea sociologică îşi găseşte în sistemul ştiinţelor sociale o sferă de
aplicaţie în domeniul proceselor, relaţiilor şi instituţiilor sociale,
desprinzând sensul dezvoltării acestora şi stabilind legităţi cu un oarecare
grad de generalitate.
Cercetarea vieţii sociale a dreptului implică luarea în considerare a
tuturor comportamentelor realităţii juridice. În desprinderea acestor aspecte,
sociologia juridică utilizează o gamă largă de metode şi tehnici de cercetare
201
Yolanda Eminescu, Transformările dreptului civil sub influenţa revoluţiei tehnico-
ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 9-18.
prin intermediul cărora se poate observa, descrie şi explica mecanismul

acţiunii sociale a dreptului, precum şi modul în care viaţa socială exercită o
influenţă determinantă asupra activităţii de reglementare desfăşurată de
legiuitor.
Pe planul sociologiei juridice îşi dau întâlnire metode şi tehnici
proprii (specifice) dreptului sau proprii sociologiei; îmbinarea tuturor
acestor metode şi tehnici prezintă o valoare euristică deosebită (care
serveşte la descoperirea unor cunoştinţe noi) prin aceea că se pot depăşi
limitele, tradiţional afirmate ale uneia sau alteia din cele două ştiinţe.
Sociologia juridică şi-a căpătat propriul său statut ştiinţific nu numai
prin conturarea unui obiect propriu de cercetare – realitatea socială
integrală a dreptului în geneza, structura, dinamica şi funcţionalitatea sa, ci
şi prin utilizarea unui anumit set de metode de investigare a fenomenelor
juridice.
Ea se prezintă ca o disciplină unitară şi prin uniformitatea meto-
delor utilizate.
Sociologia juridică face apel, în primul rând, la metodele ştiinţelor
sociale, precum:
o metoda logică;
o metoda tipologică;
o metoda comparativă;
o metoda istorică;
o metoda statistică;
o metoda teleologică;
o metoda modelării etc.
În al doilea rând, ea face apel la metodele sociologiei generale:
o observaţia sociologică;
o analiza de conţinut;
o ancheta;
o sondajul de opinie;
o scalarea atitudinilor;
o studiul de caz;
o experimentul sociologic etc.
Utilizarea metodelor ştiinţelor sociale şi a metodelor sociologiei
generale este însă numai o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru
cercetarea sociologică a fenomenelor juridice. De aceea, se impune a fi
relevată şi condiţia de suficienţă care trebuie îndeplinită, condiţie care nu
este alta decât adaptarea metodelor ştiinţelor sociale, în general, a metodelor
sociologiei, în particular, la specificul realităţii sociale a dreptului.
Prin cunoaşterea ştiinţifică este posibilă descoperirea esenţei reale a

fenomenelor, care nu se dezvăluie niciodată unei cunoaşteri comune,
nemijlocite. Experienţa comună – intuiţia, presimţirea, generalizarea
rudimentară – este insuficientă pentru obţinerea unei imagini corecte asupra
realităţii sociale, pentru evitarea unor erori cu consecinţe uneori incomen-
surabile în viaţa practică.
Sociologia dreptului, ca ramură a sociologiei generale, are în
raport cu aceasta acelaşi statut pe care-l au sociologia moralei, sociologia
religiei, sociologia cunoaşterii etc. Deşi ramură a sociologiei, ea se prezintă
ca o disciplină unitară, autonomă, cu un anumit grad de independenţă.
Raporturile dintre cele două discipline vor ieşi mai bine în evidenţă
dacă vom face referiri la obiectul lor de studiu, la metodele de
cercetareutilizate şi la aparatul conceptual cu care acestea operează. Astfel,
faţă de sociologie, care studiază realitatea socială integrală, sociologia
juridică are ca obiect de studiu numai un segment al acesteia – domeniul
Deşi cele două discipline au o vocaţie egală de a sesiza fenomenele
sociale ca totalităţi, fiecare însă le studiază dintr-o perspectivă proprie;
sociologia din perspectiva socialului, în general, a socialului nonjuridic, iar
sociologia dreptului din perspectiva juridicului, a socialului juridic.
Ştiinţa juridică nu se poate dispensa de cercetările sociologice
concrete, de generalizările care decurg din datele şi faptele cu semnificaţie
social-juridică strânse şi prelucrate de sociologiile speciale.
Aceste cercetări, prin modalităţile, procedeele, tehnicile speciale,
depăşesc posibilităţile metodologice ale ştiinţelor juridice şi sediul lor nu
poate fi în cadrul ştiinţelor juridice. Ele sunt reunite de sociologia drep-
tului. Cercetarea sociologică concretă a dreptului are loc prin unirea
generalizărilor filosofice.
Sarcinile sociologiei în domeniul dreptului constau în unirea cerce-
tării teoretice juridice întreprinse de ştiinţele juridice şi alte ştiinţe sociale,
cu cercetarea prin mijloace şi tehnici sociologice a practicii statalo-juridice,
a faptelor sociale legate de pregătirea elaborării normelor de drept, de
consecinţele sociale ale reglementărilor juridice, de eficacitatea lor socială.
Pentru ca legile juridice obiective să-şi poată găsi expresia în acte
normative e necesar ca ele să fie cunoscute. Legea juridică obiectivă e
susceptibilă de a fi cunoscută. Aceasta ar fi, printre altele, obiectul ştiinţei
dreptului, de a identifica legile juridice obiective. Ştiinţa le-ar identifica sau
determina. Tehnica le-ar asigura traducerea în viaţă.
În ceea ce priveşte investigarea fenomenelor sociale, oamenii de

ştiinţă sunt datori să răspundă problemelor sociale de azi şi să exploreze
viitorul. Aceasta implică o maximă responsabilitate ştiinţifică şi practică.
În practica sociologică şi în lucrările de specialitate se întâlnesc
termeni diferiţi care aparent exprimă acelaşi aspect (metodă ori tehnică de
cercetare): sondaj, anchetă sociologică, cercetare sociologică concretă. În
vorbirea curentă aceşti termeni apar ca sinonimi. Din punct de vedere strict
ştiinţific, însă ei acoperă doar parţial.
În metodologia sociologică contemporană s-a impus deja o nouă
modalitate de raportare gnoseologică la realitatea social-umană şi o nouă
interrelaţionare a subiectului şi obiectului în cunoaşterea socială.
Noua modalitate presupune, printre altele, o „democratizare” a
relaţiei subiect-obiect, în sensul coparticipării la cercetare a celor cer-
cetaţi şi transformarea cunoaşterii despre „oameni-obiecte” într-o
cunoaştere a oamenilor activi şi creativi, încât cunoaşterea sociologică să
devină un mijloc de ameliorare a problemelor şi condiţiei lor.
2. Metodologia / cadrul cercetării sociologice202
Abordând această problematică, este necesar să menţionăm că paşii

pe care îi parcurge cercetarea sociologică sunt:
2.1. Alegerea temei de cercetat;
2.2. Stabilirea metodelor şi tehnicilor folosite în investigarea ce
urmează să se realizeze;
2.3. Desfăşurarea investigaţiei (sau culegerea datelor);
2.4. Analiza datelor culese;
2.5. Valorificarea rezultatelor obţinute.
2.1. Alegerea temei de cercetat
Cercetarea sociologică nu se face fără a avea o temă prestabilită, care

de obicei este dată de anumite disfuncţiuni din realitatea socială (în cazul
sociologiei juridice, din realitatea juridică). Exemplificăm câteva teme care
ar putea fi subiectul investigării sociologiei juridice:
- Care sunt cele mai comune tipuri de infracţiuni?
- Care este procentul dintre cei identificaţi ca infractori şi condamnaţi?
- Are încredere populaţia în actul de dreptate al justiţiei?
202
D. Nicolae, op. cit., p. 13-16.
- În ce măsură pedepsele severe duc la prevenirea criminalităţii?

- Ce determină creşterea criminalităţii în ultimul deceniu?
- Stabilirea gradelor de aprobare sau dezaprobare ale populaţiei faţă
de actul de corupţie.
2.2. Metode sociologice de investigare
După stabilirea tematicii cercetării sociologice şi după ce s-au ales

ipotezele posibile care pot fi descoperite, sociologii trec la alegerea meto-
delor şi tehnicilor de investigare.
Sociologia şi-a creat propriile metode de cercetare, acestea fiind
cunoscute sub numele de anchete sociale, care constau în investigarea
directă a membrilor grupurilor umane, folosind în egală măsură şi alte
metode specifice celorlalte ştiinţe, cum sunt: observaţia, experimentul şi
studiul documentelor.
În cadrul anchetelor sociale, tehnicile de investigare sunt chestio-
narul şi interviul.
2.2.1.Observaţia
Prima şi cea mai utilizată metodă de investigare este observaţia, ea
fiind o activitate umană de contemplare şi sesizare a fenomenelor şi
proceselor sociale în forma lor naturală, fără ca observatorul să intervină
în desfăşurarea acestora.
În sociologie, observaţia este ştiinţifică, ea fiind opera unor obser-
vatori pregătiţi, fiind o contemplare intenţionată şi metodică a realităţii
sociale, cu o orientare spre un scop bine determinat.
Obiectul observaţiei în sociologia juridică este realitatea juridică
formată din fenomenele şi procesele juridice care definesc societatea în
momentul desfăşurării investigaţiei.
În raport de anumite criterii, observaţiile sociologice pot fi clasificate
în mai multe categorii:
a) În funcţie de poziţia observatorului faţă de grupul social studiat,
observaţia este:
o directă (sau nemijlocită) – între observator şi grupul studiat
neinterpunându-se nimic, aceasta fiind în contact cu realitatea
socială.
Acest mod de observaţie este cel mai valoros pentru că oferă infor-
maţii cu valoare de fapte şi constituie materialul cel mai bogat, divers şi
nuanţat pentru analize colective specifice ştiinţelor sociologice;
o indirectă – atunci când se face folosind opiniile altor obser-

vatori, aşa cum este în cazul studiului documentelor.
b) În funcţie de contactul dintre observator şi grupul social observat,
observaţia este:
o externă – dacă observatorul rămâne în afara grupului social
observat;
o internă (sau participativă) – atunci când observatorul are un
contact îndelungat cu colectivitatea studiată, uneori inte-
grându-se în activităţile specifice acesteia.
Practica sociologică a demonstrat că acest ultim gen de observaţie
este cel mai eficient faţă de celelalte categorii de observaţii şi chiar faţă de
celelalte metode de investigare, cum sunt chestionarele şi interviurile,
deoarece observatorul poate sesiza şi culege date adevărate.
În literatura sociologică, în privinţa metodelor de investigare, se
afirmă că „este mai uşor să minţi un anchetator decât a disimula ceea ce ştii
faţă de un observator”.
Pentru reuşita observaţiei participative, specialiştii recomandă res-
pectarea următoarelor reguli:
o stabilirea unei „graniţe” precise între observator şi grupul
observat;
o respectarea normelor de convieţuire ale grupului studiat;
o observatorul să nu şocheze grupul studiat prin cunoştinţele pe
care le posedă, prin vocabularul folosit, fără să lase impresia
că este o autoritate;
o să descopere liderii formali sau informali ai grupului studiat.
2.2.2. Experimentul
A doua metodă importantă de investigare folosită în sociologie o
constituie experimentul, care este de fapt o observaţie dirijată de obser-
vator, prin aceea că se intervine în desfăşurarea fenomenului sau procesului
observat, fie prin schimbarea condiţiilor, fie prin introducerea din afară a
unor variabile sau factori noi.
Dacă observaţia este o contemplare a unui fenomen care nu s-a
repetat, experimentul poate fi reconstituit şi repetat ori de câte ori e nevoie
pentru a verifica ipotezele iniţiale, în situaţia în care de la prima încercare
acestea nu s-au realizat.
În literatura de specialitate, se recomandă parcurgerea, pas cu pas, a
mai multor etape pentru ca experimentul să fie eficient.
Acestea sunt în ordinea următoare:

o stabilirea ipotezelor;
o crearea condiţiilor de observaţie;
o stabilirea şi supravegherea grupului de control;
o introducerea factorilor externi;
o stabilirea consecinţelor acestora;
o controlul şi dirijarea variantelor urmărite;
o elaborarea acţiunilor practice, pe baza verificării ipotezelor
şi a concluziilor teoretice.
Valoarea experimentelor este mai mare decât a observaţiilor, primele
verificând cu precizie ipotezele, pentru că, de cele mai multe ori, obser-
vaţiile lasă mereu dubii şi locuri goale.
În schimb, experimentele se realizează mai greu decât observaţiile,
fie din motive etice sau juridice, fie din cauza cheltuielilor ridicate pe care le
impun.
2.2.3. Studiul documentelor / metoda documentară

Cea de-a treia metodă de investigare sociologică – studiul documen-
telor/metoda documentară – reprezintă, de fapt, tot o observaţie, dar o
observaţie indirectă.
Cu ajutorul ei, sociologii (prin consultarea diferitelor documente
oficiale sau particulare) suplinesc lipsa unor observaţii care nu pot fi
obţinute prin celelalte metode de cercetare sociologică.
Atunci când se apelează la această metodă, trebuie avut în vedere că
documentele cu conţinut sociologic poartă amprenta personalităţii celor
care le-au întocmit şi, nu în ultimul rând, sunt particularizate de condiţiile
istorice din perioada căreia îi aparţin.
Cele mai folosite documente în cadrul investigaţiilor sociologice
sunt:
o situaţiile statistice;
o arhivele oficiale, formate din documente calitative ca:
analize, procese-verbale, rapoarte de activitate, directive;
o documente ale unor persoane, cum sunt: scrisorile, jurnalele,
memoriile sau autobiografiile;
o documente auxiliare, în care sunt incluse, alături de lucrările
literare: presa, documentele fotografice, cinematografice şi
cele fonetice.
2.2.4. Anchetele sociale

Dacă observaţia şi experimentul sunt metode de cercetare pe care le
găsim şi la alte ştiinţe (cum sunt cele ale naturii), metoda anchetei e
specifică sociologiei, unde realitatea investigată conţine oameni cu care
sociologul investigator intră într-o relaţie de comunicare prin limbaj.
Etimologic, franţuzescul „enquite” este rădăcina cuvântului
„ancheta”, care presupune ascultarea oamenilor pentru a verifica existenţa
sau inexistenţa unui fapt sau a unei situaţii.
Această metodă „ancheta”, prin cele două instrumente de
investigare interviul şi chestionarul, apelează la eşantioane de oameni,
întrebându-i asupra unor probleme de interes sociologic, ale căror
răspunsuri sunt ulterior analizate şi structurate pe diferite criterii. Pe
această bază, se vor formula concluzii (adevăruri de valoare) care vor fi
folosite de factorii de decizie în domeniul cercetat (juridic, în cazul
sociologiei juridice).
a) Interviul
Prin interviu se înţelege o convorbire, un dialog purtat de un
sociolog şi unul din membrii eşantionului uman ales din grupul social
investigat pentru culegerea de informaţii în legătură cu scopul urmărit.
Această modalitate de investigare este folosită în multiple forme ale
vieţii sociale, cum sunt:
o concursurile pentru ocuparea unei slujbe;
o interviurile reporterilor;
o stabilirea unor diagnostice medicale;
o efectuarea unor tratamente psihiatrice, în cazul psihoterapiei.
În literatura de specialitate, s-au realizat mai multe clasificări ale
interviurilor, stabilindu-se că cele mai utilizate forme de interviuri sunt:
o interviuri tet a tet sau prin telefon;
o interviuri structurate, semistructurate sau nestructurate (în
funcţie de gradul de libertate în formularea întrebărilor de
către sociolog);
o individuale şi de grup (în funcţie de numărul persoanelor
participante la interviu).
Regulile unui interviu eficient:
Specialiştii atrag atenţia că pentru a obţine rezultate bune în folosirea
interviului, trebuie să se respecte următoarele reguli:
o o singură întrebare, un singur răspuns;
o întrebări precise şi simple;
o durata interviului să fie scurtă, în funcţie de pregătirea şi

personalitatea interloculorului;
o evitarea cuvintelor cu dublu sens;
o întrebarea să se refere la aspecte concrete;
o evitarea formulărilor pentru ca la întrebările puse să nu se dea
răspunsuri monosilabice, de genul da sau nu.
b) Chestionarul
Acest al doilea instrument de investigare folosit în investigaţiile
sociologice este chestionarul, care constă în formularea unui set de
întrebări care se adresează subiecţilor pe problematica studiată.
Spre deosebire de interviu, unde sociologul şi interlocutorul au un
contact nemijlocit, în cazul chestionarului:
o întrebările se pun pe un formular (de obicei de hârtie) sau la
calculator, cu privire la domeniul studiat, fără ca sociologul
să intre în contact cu subiectul;
o de cele mai multe ori, subiectul este scos din mediul său.
Chestionarele, în funcţie de modalitatea în care subiectul poate să
aleagă răspunsurile care i se cer, sau să răspundă liber la întrebările puse, se
împart în:
o chestionare cu răspunsuri limitate (închise) – cuprind un set
de răspunsuri posibile, din care subiectului i se cere să-l
aleagă pe cel pe care îl consideră adevărat;
o chestionare cu răspunsuri nelimitate (deschise) – subiecţilor
li se cere să răspundă liber, cu propriile cuvinte, la întrebările
puse.
c) Construirea eşantionului
Anchetele sociale se întreprind prin intermediul eşantionului, care
reprezintă acea parte a grupului social studiat, stabilită prin diferite
procedee şi a cărei investigare conduce la concluzii care vor putea fi
exploatate la ansamblul colectivului de origine.
Operaţia prin care se stabileşte eşantionul reprezentativ dintre
membrii grupului social investigat se numeşte eşantionare.
În practica sociologică se folosesc următoarele procedee de eşan-
tionare:
o prin hazard (probabilistice);
o prin cote, cu ajutorul calculelor, al legilor statistice şi
matematice.
2.3. Analiza datelor culese şi formularea concluziilor
După ce etapa culegerii datelor s-a epuizat, echipa de sociologi care

efectuează investigarea trece la etapa anlizei datelor (folosindu-se tabele,
scale, reprezentări grafice) şi în final la redactarea concluziilor care se vor
prezenta factorilor de decizie.
În sociologie, pentru ca cercetarea să fie eficientă, se cere o
permanentă pregătire a specialiştilor sociologi, pentru că de multe ori
rezultatele obţinute nu sunt reale, deoarece pe întregul proces al investigării
sociologice pot apărea impedimente care, în principal, se referă la:
o întocmirea incorectă a chestionarelor;
o constituirea incorectă a eşantionului;
o analiza şi interpretarea incorectă a datelor.
În alte situaţii, există riscul ca, deşi cercetarea sociologică să fi fost
corectă şi concluziile să fie reale, din diferite considerente (economico-finan-
ciare sau politice), factorii de decizie să nu ţină seama de soluţiile propuse.
3. Etapele investigaţiei sociologice203
Investigarea realului se realizează prin intermediul teoriei, care joacă

un rol de veritabil ghid al cercetării pe teren.
Înţeleasă ca sistem de concepţie, teoria nu poate juca un autentic rol
metodologic, decât dacă conceptele sale pot fi traduse în indicatori empirici.
În acest mod, ea a prelucrat şi teoretizat, dintr-o perspectivă integralistă,
rezultatele parţiale, constatative, ale cercetărilor din alte domenii ştiinţifice.
Unele laturi ale legăturii nemijlocite dintre drept şi realitatea socială
pot fi reliefate numai prin corelarea cercetărilor sociologice în general cu
cercetările sociologice juridice:
a) Orice investigaţie sociologică începe cu delimitarea obiectului
ei. Stabilirea obiectului investigaţiei trebuie să răspundă fie unei probleme
sociale, fie unei probleme sociologice.
b) Urmează apoi preancheta, care serveşte la fixarea obiectivelor şi
constă într-o analiză logică amănunţită a ipotezelor posibile, selectându-se
ipotezele verificabile.
Preancheta urmăreşte să estimeze cât mai exact costul investigaţiei,
cât şi termenul calendaristic. Ea trebuie să prevadă dificultăţile din teren
legate de desfăşurarea investigaţiei.
203
c) Sinteza datelor obţinute în cursul preanchetei permite trecerea la a

treia etapă – determinarea obiectivelor şi ipotezelor cercetării.
Acum trebuie să se explice scopul şi rezultatele ce se prevăd.
d) În etapa a patra se determină universul anchetei, populaţia care
va fi investigată.
e) Odată universul anchetei stabilit, se trece la alcătuirea eşantionului.
Eşantionul reprezintă o parte dintr-un tot, care permite prin studierea
sa cunoaşterea întregului.
f) O altă etapă este alegerea tehnicilor de cercetare capabile de a
surprinde cât mai exact fenomenele şi faptele sociale.
g) Pretestarea instrumentelor de cercetare.
Pretestarea chestionarului poate pune în discuţie accesibilitatea
limbajului, a terminologiei folosite. Se cere întotdeauna o adecvare a
terminologiei la nivelul de cultură al populaţiei cercetate.
h) Aplicarea în teren a instrumentelor investigaţiei.
i) Prelucrarea datelor, a informaţiilor obţinute prin aplicarea în
teren a instrumentelor.
j) Analiza rezultatelor.
Se face în perspectiva confirmării sau infirmării ipotezelor avansate.
k) Etapa finală o reprezintă redactarea rapoartelor de cercetare.
4. Metodele de obţinere a datelor asupra fenomenelor investigate204
Metoda reprezintă un ansamblu de modalităţi, de reguli şi mijloace

de cercetare, adecvate la natura problemei puse în faţa cercetării socio-
logice. Numai prin adaptarea metodei la scopul cercetării unui anumit tip de
fenomene se realizează legătura optimă cu particularităţile procesului
studiat. Metoda ordonează logic întregul demers al cercetării.
Tehnica reprezintă un prim nivel de concretizare metodei la
specificul obiectului cercetării, un ansamblu de prescripţii referitoare la
modul de abordare a fenomenului pentru a obţine cunoştinţe, informaţii,
date cât mai obiective. Posibilitatea de a decide asupra tehnicii este con-
diţionată de metodă.
Procedeele privesc ordinea operaţiilor ce vor fi parcurse de cer-
cetător şi au în vedere în mod deosebit organizarea formală a datelor, acea
analiză primară a informaţiilor, acele raporturi de probabilitate existente
între fenomene.
204
Metodele de obţinere a datelor asupra fenomenelor investigate sunt

multiple. Dintre acestea mai importante sunt:
a) Observaţia
b) Interviul
c) Sondajul de opinie
d) Chestionarul.
a) Observaţia este metoda clasică de cercetare ştiinţifică. Metoda

trebuie însă:
o adaptată la cercetarea problemelor în care este interesat
cercetătorul din ştiinţele sociale;
o adecvată populaţiilor şi eşantioanelor pe care el le doreşte să
le studieze;
o să fie suficient de sigură şi de obiectivă.
În toate aceste privinţe, metoda observaţiei ridică probleme. Ea este

potrivită pentru un număr mic de teme pe care cercetătorul din ştiinţele
sociale doreşte să le studieze.
În unele sectoare ale domeniului de care se ocupă anchetele,
abordarea observaţională este cu totul nepotrivită. De exemplu, ancheta
asupra bugetului, datele despre frecvenţa comportamentului, pot fi obţinute
numai cu greutate prin observaţie. Observaţia este rar folosită în studierea
opiniilor şi atitudinilor.
Dimpotrivă, observaţia este foarte indicată pentru studierea micilor
comunităţi şi instituţii în acţiune.
Ceea ce interesează, însă, este observaţia ca metodă de cercetare
empirică, fie că este folosită pentru studierea vieţii unei comunităţi, fie
pentru cercetarea unei anumite activităţi.
Observaţia poate fi:
o empirică (sau spontană), când rămâne totuşi vagă, frag-mentară,
insuficient controlată critic şi deci săracă în conţinut obiectiv;
o ştiinţifică, atunci când este fundamentată teoretic, integrală,
metodică, repetată şi verificată.
Se poate adopta una din următoarele forme de observaţie:
o observaţia directă internă (sau participaţională), ce presupune
integrarea în grade diferite a observatorului în colectivitatea
studiată;
o observaţia directă externă (sau nonparticipa-ţională), ce presu-
pune situarea cercetătorului în afara sistemului observat. Se
stabileşte mai întâi sistemul de categorii descriptive de observat

(este vorba de clasele de fapte şi fenomene omogene în care sunt
reuniţi indicatorii relevanţi şi care permit prin codificare analiza
statistică a proceselor şi relaţiilor sociale) după care se desfăşoară
observaţia propriu-zisă;
o observaţia indirectă constă în înregistrarea datelor observate de o
altă persoană şi nu de cercetător. Un individ, o instituţie sau o
organizaţie pot să intermedieze această înregistrare. Documentele
(scrise, cifrate, simbolice, iconografice) sunt surse importante de
informaţii.
Experimentul sociologic constă în observarea şi măsurarea efectelor
produse de manipularea unor variabile independente asupra variabilelor
dependente într-o situaţie în care factorii au o constantă relativă. Cer-
cetătorul modifică numai un element într-o situaţie şi înregistrează conse-
cinţele acestei modificări.
Aplicarea experimentului sociologic este foarte delicată şi pretinde o
deplină deontologie profesională, întrucât modificarea variabilelor implică
„manipularea oamenilor”, ori, din raţiuni morale, se impune evitarea unor
imixtiuni în destinele colectivităţilor.
b) Interviul
Metoda cea mai folosită, de recoltare a datelor în anchetele sociale,
este interviul.
În centrul sarcinii operatorului de interviuri se află:
o localizarea membrilor eşantionului;
o obţinerea interviurilor cu ei;
o punerea întrebărilor şi
o înregistrarea răspunsurilor.
Interviul sociologic constă într-un ansamblu de întrebări ce se
adresează unui individ, ca membru al colectivităţii investigate, care
participă voluntar la anchetă, asigurându-i-se secretul răspunsurilor.
Interviul poate fi:
o directiv, cînd anchetatorul poate recurge la o listă de probleme
prestabilite, aflate într-o ordine, formulare clară şi număr
precizat riguros şi înregistrează sistematic răspunsurile, conform
listei;
o nondirectiv, dacă anchetatorul va putea efectua, pe parcursul
intervievării, modificări în lista de probleme (în acest caz
informaţiile poartă şi un „ecou personal” al anchetatorului).
După ce fixează eşantionul, problema operatorului este de a obţine

interviul (formal sau neformal). La interviu, tehnica constă în a pune o
întrebare şi a aştepta un răspuns. Forma în care începe interviul are o
importanţă deosebită pentru atragerea persoanelor mai puţin binevoitoare.
Atunci când răspunsurile la anchetă urmează să fie tratate ca fiind
confidenţiale sau anonime, acest lucru trebuie explicat celui care răspunde.
Operatorul trebuie să înlăture orice bănuială că s-a deplasat pentru a pune
întrebări, pentru a face educaţie sau reclamă.
Deosebit de importantă este realizarea uniformă a interviului. O
calitate a operatorului este de a-şi da seama când răspunsurile sunt sincere şi
când evazive, vagi, echivoce.
Ca formă de sugerare a răspunsurilor, care a devenit din ce în ce mai
răspândită, este cea care constă în a-i arăta interlocutorului o listă de
răspunsuri posibile, astfel că acesta trebuie numai să indice răspunsul
potrivit.
La încheierea interviului, operatorul trebuie să verifice:
o dacă a pus toate întrebările;
o dacă a înregistrat toate răspunsurile;
o dacă nu există o contradicţie între răspunsuri.
c) Ancheta (sondajul) de opinie

Informaţiile privind opinia publică difuzate în zilele noastre, prin
presa scrisă sau vorbită, au căpătat caracterul unei adevărate instituţii.
O anchetă sau un sondaj de opinie nu pot cuprinde niciodată întreaga
populaţie la care se referă tema de cercetare. Se lucrează numai cu eşantioane
(din acea populaţie), care trebuie să fie obligatoriu reprezentative.
Eşantionarea se realizează prin două procedee (mai des folosite,
deci mai apreciate de cercetători):
o eşantionarea probabilistică sau la întâmplare, care presupune
tragerea la sorţi a indivizilor, familiilor sau unităţilor ce vor fi
supuse anchetei, utilizându-se liste complete ale celor ce figurează
în universul real supus sondajului;
o eşalonarea proporţională sau pe cote, care presupune constituirea
unui eşantion-miniatură, structurat în funcţie de criteriile
semnificative după care se află structurată populaţia sondată.
Aceste criterii respectă: regiunea geografică, mediul (urban,
rural), sexul, vârsta, ocupaţia etc.
Alegerea persoanelor supuse anchetei este lăsată la iniţiativa anche-
tatorilor, care primesc consemne stricte în ce priveşte cotele stabilite.
La o anchetă de opinie, individul este un intermediar prin care

trebuie să se treacă pentru a sesiza o realitate colectivă, întrucât nici un
fenomen colectiv nu se prezintă ca un lucru în sine.
Studiul ştiinţific al opiniei publice a apărut şi s-a dezvoltat în
societatea contemporană datorită unui ansamblu de condiţii care l-au făcut
posibil şi aproape necesar.
Nu poate exista un mijloc mai bun de a cunoaşte opinia tuturor, decât
a o afla de la fiecare. De exemplu, numărătoarea voturilor dă expresia cea
mai sigură a voinţei generale, sau, în orice caz, ea apare ca mijloc de a o
cunoaşte. Se poate spune că posibilitatea de a fi măsurată prin vot este cea
care conferă opiniei publice veritabila ei consistenţă, făcând-o să devină
conştientă de sine.
Ancheta de opinie este o tehnică statistică ce permite sesizarea
opiniei publice într-o societate de masă.
Forţa votului nu constă în exprimarea opiniilor; el este fundamentul
autorităţii. Prin votul lor, alegătorii îşi manifestă încrederea în anumiţi
oameni, pentru ca aceştia să poată vorbi şi acţiona în numele lor. Votul este
o acţiune şi este efectuat în vederea acţiunii.
Cu totul alta este funcţia unui sondaj. Cel interogat de un anchetator,
într-o anchetă de opinie, nu caută să acţioneze, nu crede că judecata lui va
modifica evenimentele, el o exprimă fără teamă de consecinţele ei practice.
De la apariţia lor în S.U.A. şi până azi, sondajele de opinie publică
s-au răspândit foarte repede şi treptat au câştigat cea mai mare parte a
ţărilor. Deşi sondajele de opinie publică trebuie adaptate la contextul
cultural al fiecărei ţări, ele au totuşi un caracter de universalitate. Calitatea
unui sondaj de opinie depinde de o operaţie care se repetă de atâtea ori
câte persoane sunt interogate, fiindcă informaţiile trebuie căutate la cel care
este unicul lor deţinător şi anume publicul, sau un eşantion al publicului.
Chestionarul, rigid sau standardizat, rămâne instrumentul cel mai
curent în sondajele de opinie. Funcţia lui principală este dublă:
a) pune toate persoanele interogate în aceeaşi situaţie psihologică;
b) printr-un sistem de notaţii simple el facilitează despuierea şi
asigură comparabilitatea răspunsurilor.
Pentru a fi ştiinţifică sau cel puţin obiectivă, colectarea datelor într-o
anchetă de opinie trebuie să îndeplinească două condiţii pe care un
chestionar uniform trebuie să le completeze:
o validitatea – adică instrumentul de măsurat să măsoare
bine ceea ce-şi propune să măsoare;
o fidelitatea – măsurătorile repetate ale aceluiaşi fapt

trebuie să dea aceleaşi rezultate, sau să nu varieze decât în
limite previzibile şi strânse.
Sondajul este instrumentul cel mai bine adaptat pentru a remedia absenţa
sau deficienţele recensămintelor şi ale oficiilor de stare civilă, dar cercetarea unor
fapte atât de simple ca naşterile sau decesele şi a momentelor când ele survin, se
loveşte de obstacole culturale chiar pentru eşantioane limitate.
c.1) Fazele unei anchete de opinie publică
c.1.1) Ancheta prin corespondenţă

Aceasta implică existenţa unei baze de sondaj corecte şi necesitatea
de a proceda la o eşantionare probabilistică. Principalul lor avantaj constă
în costul mult mai mic; inconvenientul – riscul unui deşeu prea important ca
urmare a nonrăspunsurilor, căci nimic nu dovedeşte că persoanele care nu
răspund au aceleaşi comportamente sau opinii ca acelea care răspund.
Totuşi, atunci când se dovedeşte că în acest fel se obţin cifre apreciabile de
răspunsuri exploatabile, atunci este legitim să se recurgă la ancheta poştală.
Metode:
o relevarea separată a răspunsurilor obţinute la prima cerere,
apoi a fiecăreia din scrisorile de revenire succesivă. Dacă
rezultatele cu privire la întrebările puse diferă, se poate
determina aproximativ care ar fi putut fi răspunsurile acelora
care n-au răspuns;
o interogarea cu orice preţ, cu ajutorul anchetatorilor, a unui
subeşantion aleatoriu de persoane care n-au răspuns şi
ponderea acestor rezultate cu acelea obţinute prin răspunsurile
poştale.
c.1.2) Anchetele longitudinale – tehnica panelului

Studierea variaţiilor de opinie sau de comportament, ce pot surveni
în timpul unei perioade scurte, se face printr-o tehnică specială, tehnica
„panelului”. Ea constă în interogarea aceluiaşi eşantion de persoane în
mai multe reprize.
Descompunând un eşantion în câteva subeşantioane asemănătoare,
primul – panelul – este supus unor interviuri repetate şi el este acela pe care
se bazează rezultatele.
Denumirea acestei tehnici a fost preluată de la sensul juridic de

„panel”, adică lista membrilor unui juriu, afişată la uşa unui tribunal.
Echivalentul termenului de „panel” ar putea fi ancheta longitudinală.
Ca orice tehnică, ea comportă avantaje şi limitări.
Dificultatea principală este de a urmări sau, pur şi simplu, de a regăsi
aceleaşi persoane în decursul timpului (când ancheta durează o perioadă mai
îndelungată de timp).
De aici costul ridicat al anchetei.
Există un domeniu de aplicare a anchetei longitudinale în care acest
procedeu poate aduce informaţii importante, într-o perioadă în care
dezvoltarea învăţământului ridică în faţa societăţii contemporane probleme
importante: orientarea copiilor în procesul de învăţământ, mecanismul şi
rezultatele sale. Astfel, pot fi întocmite adevărate tabele de şcolaritate pentru
toţi copiii sau numai pentru diferite grupe, după sex, vârstă, origine
familială etc. Limitele unei anchete de acest tip constau în faptul că se referă
la o singură promoţie, şi că promoţiile între care era încadrată n-au avut
aceeaţi istorie.
Alegerea metodei se face în funcţie de obiective.
Ancheta longitudinală permite evitarea erorilor de fapt sau de
interpretare legate de imperfecţiunile memoriei. Repetarea aceloraşi întrebări în
decursul timpului, oferă un mijloc de a verifica exactitatea răspunsurilor şi a
măsura stabilitatea sau schimbarea atitudinilor. Schimbările pot fi măsurate, fie
considerate global, fie caz cu caz. Prin confruntarea ipotezelor formulate iniţial
cu rezultatele posterioare, factorii de cauzalitate, care sunt de obicei greu de
identificat, pot fi mai bine precizaţi.
Prin aceasta, anchetele longitudinale pot aduce o contribuţie
valoroasă în planul cunoaşterii şi al acţiunii.
Nici o metodă de investigaţie nu poate răspunde în acelaşi timp
tuturor obiectivelor.
c.1.3) Analiza datelor

După ce planul de anchetă a fost îndeplinit, operaţiile de teren ter-
minate şi ultimul chestionar completat sosit la centru, începe a treia fază a
unei anchete de opinie publică.
o Se trece la controlul calităţii documentelor;
o Codificarea răspunsurilor la întrebările închise sau la datele
faptice simple;
o Se elaborează un cod specific, pe baza răspunsurilor, astfel ca toate
aceste răspunsuri să se încadreze în categorii omogene şi distincte.
Problema codificării nu e specifică sondajelor, ci se întâlneşte pe

scară largă la relevarea recensămintelor.
Dispunând de metode şi de mijloace de investigaţie şi de analiză
suple şi puternice, cercetarea în domeniul opiniei publice se extinde
neîncetat.
Studiul ştiinţific al opiniei publice depăşeşte în toate privinţele
cadrul limitat al vieţii politice. Câmpul opiniilor este practic nelimitat, căci
nu există domeniu al vieţii colective în care cunoaşterea predispoziţiilor să
nu aducă importante elemente de apreciere. Sondajele de opinie publică au
devenit o veritabilă instituţie. Datorită sondajelor, oamenii de stat dispun de
un mijloc de informaţie mai suplu şi mai continuu decât consultările
electorale. În domeniul legislativ pot fi citate numeroase exemple de
hotărâri importante precedate de anchete prin sondaj. În astfel de probleme,
un sondaj nu aduce decât un element de apreciere printre multe altele. Dacă
acest element permite legiuitorului să aprecieze mai bine şansele pe care le
au noile legi de a fi efective, el este preţios.
Sondajele de opinie pot ajuta la ameliorarea şi evaluarea muncii
administrative şi a activităţii economice.
Un sondaj nu rezolvă însă toate problemele; el contribuie ca ele să
fie mai bine formulate. Viitorul este larg deschis cercetărilor. Cu condiţia de
a urmări permanent perfecţionarea metodelor, se poate conta pe servicii din
ce în ce mai numeroase.
d) Chestionarul sociologic
Indiferent că e vorba de un sondaj de opinie, de o anchetă sau de o
investigaţie mai largă, chestionarul se dovedeşte a fi una dintre tehnicile
cele mai frecvent utilizate în sociologie şi psihologia socială.
S-ar părea că, în forma lor actuală, chestionarele se situează în
punctul de convergenţă a trei tipuri de intervenţii:
o Exigenţele administrative care au dus la multiplicarea
documentelor şi formularisticii;
o Necesităţile cercetării sociale au impus perfecţionarea
recoltării răspunsurilor prin chestionar. La noi, tradiţia
chestionarelor etnografice urcă până la B.P. Haşdeu care, în
1878, lansează un chestionar referitor la obiceiurile juridice
ale poporului, la viaţa socială din trecut etc.;
o Cerinţele practicii medicale şi psihologice fac recurs la
diferitele tehnici individuale de interogare.
Chestionarul constituie astăzi una dintre metodele de bază în

investigarea fenomenelor sociale.
„Chestionarul utilizat în investigaţia fenomenelor sociale repre-
zintă o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau imagini
grafice cu funcţie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care, prin
administrare de către operatorii de anchetă sau autoadministrare, deter-
mină din punctul celui anchetat un comportament verbal sau neverbal ce
urmează a fi înregistrat în scris”205. Explicit sau implicit, nu există
chestionar care să nu pornească de la ipoteze mai mult sau mai puţin clar
conturate.
Clasificarea chestionarelor
Chestionarele se clasifică după trei criterii, astfel:

- după conţinut;
- după formă;
- după modul de aplicare.
d.1) Primul criteriu, după conţinut, vizează calitatea informaţiilor,

chestionarele fiind:
d.1.1) Chestionarele de date factuale, de tip administrativ, vizând

fapte obiective susceptibile de a fi observate direct şi verificate de alte
persoane. Astfel de chestionare lansate în scopuri administrative nu sunt
întotdeauna riguros concepute. Analiza imprimatelor porneşte de la
înregistrarea consumului lunar şi a stocurilor zilnice.
Se încearcă a se stabili utilitatea imprimatului – chestionarul trebuind
să răspundă unui anumit scop. Este indicat să se evite denumirea
formularelor prin iniţiale sau abrevieri greu descifrabile.
Analiza sociologică asupra chestionarelor de tip administrativ nu
vizează numai aspectele formale, ci se stabileşte circuitul sau circuitele în
care aceste formulare intră. În raport cu circuitul se urmăreşte a se evidenţia
menţiunile inutile, dublurile, omisiunile.
Totdeauna schimbarea unui imprimat atrage după sine modificări ale
altor imprimate din acelaşi circuit.
De aceea se va propune nu refacerea unui singur formular, ci
reproiectarea unui grup de imprimate. Coordonarea formularistică la nivel
205
S. Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică.
central, standardizarea şi precodificarea fişelor de înregistrare, dincolo de

eficienţa administrativă şi economică, ar facilita cercetarea sociologică.
O cercetare demografică la Boldeşti, judeţul Prahova, a evidenţiat
numeroase schimbări survenite de-a lungul anilor în registrele de stare
civilă: apariţia şi dispariţia unor rubrici, neuniformitate în modul de
înregistrare etc. Chestionarul de date factuale: sex, vârstă, loc de naştere,
stare civilă, domiciliu, este indispensabil sectorului administrativ.
d.1.2) Chestionarele de opinie – se referă la date de ordin subiectiv.

Cu ajutorul lor se studiază atitudinile, motivaţia şi interesele, dispoziţiile şi
înclinaţiile – tot ceea ce reprezintă intimitatea persoanei. Interesează în
primul rând faptele, realitatea obiectivă, şi abia apoi reflectarea în conştiinţa
oamenilor a acestei realităţi. Astfel, în ceea ce priveşte interdicţia de a
săvârşi anumite infracţiuni, nu toţi subiecţii care promit acest lucru se ţin de
cuvânt.
Prin anchetele de familie se urmăreşte a se stabili ceea ce crede o
anumită populaţie.
Există – aşa cum remarca sociologul Ştefan Nowak – o serie de
„probleme nevralgice” în investigarea opiniilor, care trezesc neîncrederea şi
determină răspunsuri echivoce sau nesigure (întrebările privind relaţiile cu
şefii, introducerea unor elemente, legi, noţiuni).
Din aceste categorii fac parte şi întrebările directe despre concepţiile
politice ale celor întrebaţi. În aceste domenii se recomandă o deosebită
precauţie la determinarea limitelor acestor probleme. Totdeauna trebuie
imaginat un sistem de întrebări care să permită concluzii despre:
o direcţia;
o intensitatea;
o consistenţa şi
o centralitatea opiniei.
- Există chestionare speciale, cu o singură temă.
Ele sunt utilizate mai mult în studierea pieţei sau a comportamen-
tului electoral, situaţie în care importantă este viteza obţinerii şi prelucrării
informaţiilor.
Scopul precis al unor astfel de chestionare este acţiunea.
- Un alt tip de chestionar este chestionarul „omnibuz” - cu cele mai
multe teme. Superioritatea lui constă în posibilitatea de a surprinde
interacţiunea şi condiţionarea fenomenelor sociale. O dată stabilit un eşan-
tion e mai lesnicios să se urmărească mai multe teme cu ocazia aplicării
unui singur chestionar. Aceste chestionare sunt mai ieftine.
d.2) În ceea ce priveşte forma întrebărilor, se disting:

- chestionare cu întrebări închise;
- chestionare cu întrebări deschise;
- chestionare cu întrebări mixte.
d.2.1) Întrebările închise nu permit decât alegerea între răspunsurile

dinainte fixate în chestionare: DA – NU.
Gradul de libertate al subiectului este redus, răspunsul trebuind să se
încadreze într-una din categoriile propuse în chestionar. Acest lucru
presupune ca subiecţii să aibă cunoştinţe bine cristalizate, iar cercetatorul o
bună cunoastere a realităţii studiate. Sunt greutăţi cu persoanele indecise.
Răspunsul lor nu e formulat în chestionar, subiectul fiind for,at să aleagă
răspunsul: DA – NU ŞTIU. Nici inul dintre aceste răspunsuri nu reflectă
realitatea. Există şi posibilitatea nuanţării răspunsurilor, dar cu aceasta
dificultăţile nu au fost înlăturate. Chestionarele de opinie abundă în întrebări
închise.
Răspunsurile la întrebările cuprinse în chestionare pot fi:
- dihotomice (DA-NU);
- trihotomice (DA-NU-NU ŞTIU) sau
- răspunsuri precodificate.
Ca tip, procedeul nu este economic, şi poate fi aplicat la o populaţie
cu un nivel ridicat de cunoştinţe.
Totuşi, întrebările închise prezintă unele avantaje:
- facilitează analiza statistică a răspunsurilor;
- sprijină memoria celui anchetat;
- sporesc anonimatul şi securitatea celui anchetat etc.
Inconvenientul unor astfel de întrebări este legat de sugestibilitatea
pe care o implică prezentarea precodificată a răspunsurilor.
d.2.2) Întrebările deschise lasă subiectului libertatea unei exprimări

personale a răspunsurilor. Vor apărea variaţii în ceea ce priveşte forma şi
lungimea răspunsurilor, fapt ce îngreunează codificarea. Întrebările deschise
permit culegerea unor informaţii bogate asupra temelor, fără riscul
sugestibilităţii.
Întrebările deschise pot fi întrebări care implică reproducerea, recu-
noaşterea etc.
d.3) Cât priveşte clasificarea chestionarelor după modul lor de

aplicare, se disting:
- chestionare autoadministrate;
- chestionare administrate de către operatorii de anchetă.
d.3.1) Chestionarele autoadministrate presupun înregistrarea

răspunsurilor de către subiecţii înşişi. Subiecţii formulează şi completează în
acelaşi timp răspunsurile.
Autoadministrarea elimină unul din factorii care influenţează răs-
punsul: personalitatea celui care aplică formularul. Chestionarele
autoadministrate pot fi, la rândul lor; chestionare poştale, chestionare
publicate în ziare, reviste etc.
d.3.2) Chestionarele administrate de către operatorii de anchetă

constituie modalitatea cea mai des utilizată de culegere a informaţiilor. Ele
permit să răspundă la chestionar şi persoanele cu nivel scăzut de scolarizare
şi, ceea ce e important, însoţeşte aplicarea chestionarului cu înregistrarea
unor date de observaţie privind condiţiile ambianţei în care s-a răspuns la
întrebări, reacţiile spontane ale subiectului.
Printr-un astfel de chestionar sunt puse în situaţia de a comunica
două persoane absolut străine, care alternativ au rol de emiţător şi de
receptor. Pentru aceasta chestionarul trebuie să fie urmat de o problemă
socială actuală şi să fie la rândul lui politicos.
Există reguli precise de înregistrare a răspunsurilor. Astfel:
- este interzisă modificarea unui răspuns după ce s-a trecut la
întrebarea următoare (prima reacţie este cea adevărată);
- pentru întrebările de cunoştinţe este indicat a lăsa subiectului
suficient timp de gândire;
- operatorii de anchetă trebuie să consemneze totdeauna şi
comentariile legate de răspunsurile date;
- comentariul subiectului trebuie consemnat cuvânt cu cuvânt, citeţ,
chiar cu greşelile gramaticale ale subiectului.
Cadrul fizic în care se administrează chestionarul, ca şi momentul,
ora din zi, ziua din săptămână, exercită o influenţă deosebită asupra răs-
punsurilor.
În structura chestionarelor, în raport cu funcţia lor, pot fi puse în
evidenţă, întrebări:
- introductive;
- de trecere;
- de filtru;
- de control;
- de identificare.
Metodologic, chestionarul nu poate fi considerat ca o tehnică
subiectivă, mai puţin exactă şi mai comod de aplicat. Chestionarul este la fel
de dificil de utilizat în cercetarea ştiinţifică a fenomenelor sociale ca şi
celelalte tehnici.
Cunoscându-i-se limitele teoretice şi tehnice în investigarea
fenomenelor sociale, chestionarul reprezintă un instrument principal pentru
cunoaşterea, organizarea şi conducerea ştiinţifică a colectivului uman.
5. Scopurile investigaţiei sociologice206
Necesitatea de a cunoaşte realitatea socială este specifică nu numai

sociologiei, ci şi unei lungi serii de discipline ştiinţifice, printre care şi
ştiinţele juridice.
Instanţele judecătoreşti, în aplicarea Codului civil, a Codului muncii,
a legilor de ocrotire socială, precum şi a Codului penal, au deseori nevoie de
expertize efectuate prin „anchete sociale”. Potrivit legislaţiei în vigoare şi
datorită faptului că statul acordă o ocrotire specială mamei şi copilului, ori
de câte ori în faţa instanţei civile sau penale sunt aduse probleme interesând
soarta unor copii (divorţ, încredinţarea copilului, reglementarea drepturilor
şi îndatoririlor de ocrotire a copiilor, plasament, instituire de tutelă), este
necesară prezenţa nu numai a procurorului, ci şi a delegatului autorităţii
tutelare.
Rolul autorităţii tutelare, în asemenea prilejuri, este de a apăra
interesele copiilor, punând la dispoziţia instanţei judecătăreşti o anchetă
socială. Chiar autoritatea tutelară poate cere, pentru propria ei lămurire,
efectuarea unor anchete sociale.
Investigaţii asemănătoare pot fi cerute şi de diverse alte organe ale
administraţiei publice, organele de justiţie, penitenciare, autorităţile şcolare
etc. În aceste situaţii, anchetatorul lucrează în calitate de expert. Ancheta
trebuie să cuprindă acele fapte care pot folosi luării unei hotărâri potrivit
dispoziţiilor legale în vigoare.
Când anumite persoane au dreptul la anumite prestaţii sociale,
investigaţia socială, necesară în asemenea cazuri, poartă asupra determinării
existenţei sau inexistenţei condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea
206
unui drept. În aceste cazuri este nevoie fie numai de o simplă verificare de
acte (la pensii) sau de o anchetă făcută la domiciliul beneficiarului.
Alteori, în cazurile prestaţiilor de asistenţă socială, acestea nu se
acordă decât după o judecare a situaţiei unei familii sau a unei persoane.
Un alt tip de anchetă de asistenţă socială constă în supravegherea
periodică a unor situaţii de fapt.
Dreptul legiferat nu are numai surse sociale, ci şi surse interne
proprii.
El are caracterul unei discipline autonome, în măsura în care
fenomenul juridic are o direcţie proprie de dezvoltare îmbinată cu
dezvoltarea sa în complexul structurii sociale. Există posibilitatea de a
studia dreptul din trei puncte de vedere, şi anume:
- norma de drept în individualitatea sa;
- aceeaşi formă de drept în cadrul sistemului juridic respectiv;
- sistemul juridic în cadrul societăţii respective.
Dreptul are legătură directă cu fenomenele sociale concrete, el este
un mod de a oficializa un anumit sistem de relaţii sociale cât se poate de
concrete.
6. Importanţa aplicării metodelor sociologice în studiul feno-

menului juridic207
Utilizarea metodelor sociologice concrete în studierea fenomenului

juridic, alături de folosirea largă a altor metode, matematice, cibernetice,
statistice, lărgesc şi adâncesc aria de investigaţie, influenţând pozitiv
dezvoltarea de ansamblu a dreptului.
Caracterul normativ al dreptului a fost timp îndelungat absolutizat în
unele domenii ale teoriei şi practicii juridice, ceea ce a dus la neglijarea
aspectelor nelegate nemijlocit de caracterul normativ al dreptului.
Cercetările sociologice, în general, şi cercetările sociologice juridice,
în special, dezvăluie o anumită latură a legăturii nemijlocite dintre
realitatea socială şi drept, în două sensuri: realitate-drept şi drept-realitate.
Numai acest punct de vedere defineşte locul dreptului în cadrul feno-
menelor suprastructurale, precum şi funcţia socială a dreptului ca
instrument specific de realizare a politicii unui stat.
Soluţiile juridice, logica juridică, nu apar în sine, perfecţiunea sau
imperfecţiunea lor nu poate fi privită izolat, ci în strânsă legătură cu apariţia
207
actului juridic, precum şi efectele lui juridice, economice, sociale, care sunt
indisolubil legate de eficienţa social-politică a dreptului. Numai astfel un act
normativ bun reflectă raţiunea, îşi îndeplineşte funcţionalitatea socială –
crearea actului normativ fiind privită în corelaţia cauzei şi efectului, a
obiectivului urmărit şi a rezultatelor obţinute în domeniile concrete la care
se referă reglementarea.
Aplicarea metodelor sociologice în cercetarea unui domeniu juridic
realizează legătura strânsă între teorie şi practică, fertilizând ambele domenii
de activitate în urma dezvăluirii legăturii dintre ele.
Modificările dreptului ca ştiinţă pot fi urmărite printr-o investigaţie
sociologică (metodă de raţionament), care ar trebui să constea în izolarea
într-un fenomen social dat, a unor anumiţi factori variabili şi în observarea
consecinţelor acestor variaţii, atât pe ansamblu, cât şi pentru factorii înşişi.
Datorită faptului că aceşti factori exercită anumite funcţii în cadrul
sistemului social în care se inserează, pot fi numiţi factori funcţionali, iar
investigaţia efectuată se poate numi investigaţie sociologică funcţională.
De exemplu, o investigaţie sociologică funcţională, în materia contractului
de vânzare-cumpărare cu plata în rate, demonstrează că apariţia, amploarea
luată de această instituţie juridică şi apariţia unui regim juridic de control
mai strict se datorează variaţiei marcate în creşterea trebuinţelor umane
elementare (creşterea cerinţelor de frigidere, televizoare, maşini de spălat).
Metoda raţionamentului funcţional, aplicată la fenomene sociale, poate
fi utilizată cu succes la verificarea eficienţei legilor, deoarece permite să se
distingă efectele aşteptate, favorabile, de cele neaşteptate, defavorabile.
În acelaşi timp, investigaţia sociologică funcţională e de natură a
determina existenţa sau inexistenţa, în anumite situaţii, a dezechilibrului, fie
între reglementarea normativă şi consensul social care impune constrângerea
colectivităţii, fie între trebuinţele şi tendinţele psihologiei umane şi
instrumentale (de tehnică juridică secundară) a dreptului.
Particularităţile sociologiei juridice ca ştiinţă de graniţă se reflectă în
metoda ei, unde se interferează procedee proprii dreptului sau sociologiei.
Metoda cere ca fenomenele, relaţiile şi instituţiile juridice să fie analizate şi
din punctul de vedere al mişcării, schimbării, dezvoltării, al apariţiei şi
dispariţiei lor. Alături de metoda generală, sunt folosite şi în sociologia
juridică mai multe metode particulare, oprindu-ne asupra câtorva:
a) Metoda tipologică constă în desprinderea din totalitatea datelor
de observaţie a caracterelor, care prin îmbinarea lor pot alcătui
scheme reprezentative pentru a se raporta la ele operaţiile de
investigare şi transformare a realităţii respective.
Şi în domeniile sociologiei juridice, tipologiile stabilite desprind

caracterele esenţiale de cele neesenţiale, legăturile necesare de cele
întâmplătoare, fapt care explică valoarea lor metodologică.
Metoda tipologică reprezintă o primă încercare de sinteză, este o
sinteză parţială. Tipurile ca atare nu sunt decât sinteze parţiale constituite
metodologic.
Constituind tipuri pe calea metodologică, tipologiile au la bază
metodele deductive, ele constituind prin aceasta adevărate sisteme, în baza
lor construindu-se apoi clasificări.
Folosirea procedeelor deductive în tipologie constituie o punte de
legătură între metoda tipologica şi cea clasificatoare.
b) Metoda clasificatoare constă în aşezarea obiectelor pe clase,
după caracteristicile lor asemănătoare, ridicându-le prin
abstractizare până la o ultimă noţiune ce cuprinde în sfera ei toate
noţiunile clasificate. De obicei se foloseşte denumirea de metodă
tipologico-clasificatoare.
În ştiinţa dreptului se operează des cu tipuri şi clasificări; fiind o
ştiinţă eminamente deductivă, este firesc ca ştiinţa dreptului să folosească
acest instrument metodologic. Astfel, conduita impusă de normele de drept
este o conduită tip, apoi atât la nivelul teoriei dreptului, cât şi la nivelul
ştiinţelor juridice de ramură tot felul de clasificări: clasificarea normelor
juridice, a izvoarelor de drept, a formelor de interpretare a dreptului, a
informaţiilor etc.
c) Apropiată de metoda tipologico-clasificatoare, cu care adesea
este chiar confundată, este şi metoda comparativă. Ea se
bazează pe existenţa şi admiterea unor asemănări şi deosebiri ce
există între obiecte, fenomene şi idei.
În doctrina juridică modernă se vorbeşte de medoda de drept
comparat, metode comparatiste sau de drept comparat, ca ramură autonomă.
Studiul comparativ în drept poate avea ca obiect fie instituţii ale
sistemelor juridice de acelaşi tip istoric, fie instituţii care aparţin unor tipuri
istorice de drept diferite. Cercetarea juridică comparativă obligă la o
examinare a instituţiilor, a fenomenelor şi ideilor cu privire la drept având
mereu în vedere sistemul de drept căruia îi aparţin aceste instituţii sau
sistemul gândirii juridice căruia îi aparţin ideile.
Eficacitatea acestei metode depinde în mod vital de luarea în
consideraţie a interdependenţei dintre conţinutul şi forma instituţiilor
sociale, politice şi juridice. Metoda comparativă nu exclude, pe de altă parte,
nici posibilitatea examinării comparate a formelor de drept aparţinând unor
sisteme juridice diferite. Succesul acestei metode nu va fi asigurat numai

printr-un studiu juridic, trebuind să se procedeze la încadrarea fenomenelor
juridice în realitatea sociologică şi economică.
Pe plan orizontal, principala sarcină a dreptului comparat este
găsirea unor similitudini între diferite fenomene juridice, iar pe plan ver-
tical funcţia rezidă în descoperirea specificului, a formelor de manifestare a
individului.
d) O altă metodă folosită în studierea realităţii juridice se bazează pe
existenţa unei analogii între diferite domenii ale realităţii înconjurătoare,
între diferitele compartimente ale realităţii înconjurătoare, pe similitudinea
structurală între fenomene juridice cu conţinut diferit. Modelul poate astfel
apare şi în reprezentarea realităţii juridice ca o formă mediată de reflectare a
realităţii aflată într-un grad de corespondenţă mai mare sau mai mic cu
procesele reale.
e) La fel de utilă în studiul realităţii juridice este şi metoda
statistică. Ea se bazează pe legătura dintre comportarea obiectului
individual şi comportarea ansamblului. Cu ajutorul acestei metode se pot
desprinde notele proprii, singulare, de tendinţe şi semnificaţii generale ale
aceluiaşi fenomen.
Această metodă este larg aplicată în domeniul juridic. Ea este pusă la
dispoziţia politicii legislative-statistice a fenomenelor infracţionale, a
celorlalte încălcări de drept, ajută la o anumită conturare a poziţiei
legiuitorului într-o ramură sau alta de reglementare.
Statistica cuprinde aspectul cantitativ al unor fenomene aparţinând
realităţii juridice. Pe baza acestui aspect cantitativ, sociologul jurist poate să
tragă anumite concluzii de valoare calitativă.
Din cele de până acum, rezultă că nu există o metodă specifică,
proprie sociologiei juridice. În cadrul acestei discipline, realitatea este
studiată folosindu-se şi metode specifice altor ramuri de drept. Cu toate
acestea, metoda cu aria cea mai răspândită în sociologia juridică rămâne
metoda anchetelor, care se desfăşoară folosind fie chestionarul sociologic,
fie însemnările sociologice în urma interviului. În bună parte, această
metodă este legată astăzi în sociologie de sondajul de opinie.

2002.
1995.
Buzău, 2011.
- D. Nicolae – „Curs de sociologie juridică”, Universitatea „Dunărea
de Jos” Galaţi, 2007.
1998.
- Y. Eminescu – „Transformările dreptului civil sub influenţa
revoluţiei tehnico-ştiinţifice”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1979.
- S. Chelcea – Chestionarul în investigaţia sociologică.
Timişoara, 1995.
1. Care este obiectul de cercetare al sociologiei juridice?

2. Care sunt metodele de cercetare ale ştiinţelor sociale?
3. Care sunt metodele de cercetare ale sociologiei generale?
4. Denumiţi etapele investigaţiei sociologice.
5. Definiţi noţiunile de metodă, tehnică şi procedeu de obţinere a datelor
asupra fenomenelor investigate.
1. Metodologia / cadrul cercetării sociologice.

2. Specificul investigării sociologice.
3. Sondajul de opinie – metodă folosită în sociologie.
4. Chestionarul sociologic – tehnica cea mai utilizată în sociologie şi
psihosociologie socială.

juridic.
6. Studiul comparativ în drept.
- Obiectul de cercetare al sociologiei juridice = realitatea socială

integrală a dreptului în geneza, structura, dinamica şi funcţio-
nalitatea sa prin utilizarea unui anumit set de metode de investigare a
- Metodele de cercetare ale ştiinţelor sociale:

o metoda logică;
o metoda tipologică;
o metoda comparativă;
o metoda istorică;
o metoda statistică;
o metoda teleologică;
o metoda modelării etc.
- Metodele de cercetare ale sociologiei generale:

o observaţia sociologică;
o analiza de conţinut;
o ancheta;
o sondajul de opinie;
o scalarea atitudinilor;
o studiul de caz;
o experimentul sociologic etc.
- Etapele investigaţiei sociologice:
a) delimitarea obiectului investigaţiei. Stabilirea obiectului

investigaţiei trebuie să răspundă fie unei probleme sociale, fie unei probleme
sociologice.
b) preancheta. Serveşte la fixarea obiectivelor şi constă într-o analiză
logică amănunţită a ipotezelor posibile, selectându-se ipotezele verificabile.
Preancheta urmăreşte să estimeze cât mai exact costul investigaţiei,
cât şi termenul calendaristic. Ea trebuie să prevadă dificultăţile din teren
legate de desfăşurarea investigaţiei.
c) determinarea obiectivelor şi ipotezelor cercetării.

Acum trebuie să se explice scopul şi rezultatele ce se prevăd.
d) determinarea universului anchetei (populaţia care va fi
investigată).
e) alcătuirea eşantionului.
Eşantionul reprezintă o parte dintr-un tot, care permite prin studierea
sa cunoaşterea întregului.
f) alegerea tehnicilor de cercetare capabile de a surprinde cât mai
exact fenomenele şi faptele sociale.
g) pretestarea instrumentelor de cercetare.
Pretestarea chestionarului poate pune în discuţie accesibilitatea
limbajului, a terminologiei folosite. Se cere întotdeauna o adecvare a
terminologiei la nivelul de cultură al populaţiei cercetate.
h) aplicarea în teren a instrumentelor investigaţiei (de investigare).
i) prelucrarea datelor, a informaţiilor obţinute prin aplicarea în
teren a instrumentelor.
j) analiza rezultatelor.
Se face în perspectiva confirmării sau infirmării ipotezelor avansate.
k) redactarea rapoartelor de cercetare.
- Metoda reprezintă un ansamblu de modalităţi, de reguli şi mijloace
de cercetare, adecvate la natura problemei puse în faţa cercetării
sociologice. Numai prin adaptarea metodei la scopul cercetării unui
anumit tip de fenomene se realizează legătura optimă cu
particularităţile procesului studiat. Metoda ordonează logic întregul
demers al cercetării.
- Tehnica reprezintă un prim nivel de concretizare a metodei la spe-
cificul obiectului cercetării, un ansamblu de prescripţii referitoare la
modul de abordare a fenomenului pentru a obţine cunoştinţe,
informaţii, date cât mai obiective. Posibilitatea de a decide asupra
tehnicii este condiţionată de metodă.
- Procedeele privesc ordinea operaţiilor ce vor fi parcurse de
cercetător şi au în vedere în mod deosebit organizarea formală a
datelor, acea analiză primară a informaţiilor, acele raporturi de
probabilitate existente între fenomene.

Sociologie Juridica REPAGINAT

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sociologie Juridica REPAGINAT

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dr.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editor: Vasile Moroşan

Editura Edit Moroşan

Tipărit la CORMINA TEXT SRL

ÎN LOC DE PREFAŢĂ ...................................................................................... 7

3. Clasificarea sancţiunilor sociale ............................................................... 72

2. Legitimitatea justiţiei sociale ................................................................. 132

Concepută ca un ansamblu de elemente produse de natura şi de

care se aşează la temelia vieţii, în cunoştinţă de cauză. A te cunoaşte pe tine

Conf. univ. Dr. Cornel TRANDAFIR

1. Sociologia - evoluţie, concept, obiect

Astăzi, cercetarea ştiinţifică cuprinde domenii tot mai largi şi mai

Actul de naştere1 al sociologiei – prin care această ştiinţă socială va

Sociologia, deci, reprezintă un studiu al societăţii ca întreg, ca tota-

2. Sfera (domeniul) sociologiei

Obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de o mare

De regulă, orice doctrină sociologică tinde spre conturarea unei para-

3. Relaţia sociologiei cu alte ştiinţe

Înţelegerea specificului sociologiei, ca ştiinţă, rezultă şi din studiul

ştiinţă delimitându-şi obiectul la segmente ale realului, pentru exemplificare

cerile, relaţiile economice internaţionale etc. Spre deosebire de sociologie,

4. Originea şi evoluţia sociologiei juridice

Bazele sociologiei juridice au fost puse la sfârşitul secolului al XIX-

5. Obiectul, sfera (domeniul) şi definiţia sociologiei juridice

Din punctul de vedere al sociologiei juridice, obiectul de cercetare

- Georges Gurvitch – defineşte sociologia juridică drept o ştiinţă a

6. Raporturile sociologiei juridice cu sociologia generală

Dacă sociologia studiază realitatea socială în ansamblul său, rela-ţiile

în cadrul unor schimburi şi împrumuturi teoretico-conceptuale şi metodologice şi

1842, „Sistem de politică pozitivă” – 4 vol., 1852-1854) încerca să se întemeieze exclusiv pe

Sociologia dreptului, ca ramură a sociologiei generale, are în raport cu

-integrarea sociologiei dreptului în sistemul ştiinţelor juridice s-ar

7. Întemeietorii sociologiei juridice

- Eugen Ehrlich (1862-1922), austriac, jurist de marcă şi profesor

valoroaselor sale contribuţii în acest domeniu. De altfel, creaţia sa

„constrângerea” (acţiunea lor coercitivă asupra individului pentru a-l

concepută o sociologie juridică specială, care va transpune aceste noţiuni în

- J. Carbonnier – „Sociologie juridique”, Presses Universitaires de

1. Ce puteţi menţiona despre evoluţia, conceptul şi obiectul socio-

1. Sociologia - evoluţie, concept, obiect

Astăzi, cercetarea ştiinţifică cuprinde domenii tot mai largi şi mai

- ştiinţele comportamentului (sociologia, antropologia, psihologia,

1. Metodele sociologiei juridice

Sociologia juridică, fiind de fapt o sociologie specializată, constituie

pentru a o identifica pe aceasta din urmă în contextul ştiinţelor sociale şi de

Sociologia juridică face apel, în primul rând, la metodele ştiinţelor

În al doilea rând, ea face apel la metodele sociologiei generale:

Astfel, în investigarea fenomenelor juridice, sociologia dreptului va

2. Funcţiile sociologiei juridice

Funcţiile sociologiei juridice vizează atât domeniul teoretic, cât şi cel

juridică ajută dreptul să-şi cunoască propriul său mod de manifestare în

Transpunerea relaţiilor interumane, din planul social în planul

ofere legiuitorului soluţii de adaptare a reglementărilor şi instituţiilor

a) Procedee privind cunoaştera politicii legislative, care, la

o Descrierea conduitei participanţilor la relaţia socială reglementată

c) Procedee privind adoptarea formală a actului normativ respectiv.

4. Principiile (cerinţele) legiferării

a) principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a

a) Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a

Etapele fundamentării ştiinţifice a unui proiect legislativ39:

b) Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica

Pentru atingerea acestui scop, este necesar ca regula de conduită să se