Frenezie

Pentru a începe într-o notă spirituală dar si amuzantă, pot spune că dacă Gandhi ar fi
avut un emisar în România cu siguranţă acesta ar fi fost Marius Moga, pentru că nu mă pot gândi
o secundă la pasiunea mea fără să o percep ca sursă primordială de fericire pentru sufletul meu;

„Da’ fericirea e-un dar priveşti adânc în suflet

Dumnezeu sigur ţi-a dat un har” (ctrl + click)

Pentru mine muzica a fost un hobby, care brusc s-a transformat într-o pasiune, şi a
trecut de la simplul recital în duş la o scenă, iar acel moment m-a schimbat extraordinar.

Totul începe în primul an de liceu după admitere, moment în care am fost chemat la
cor, mai bine zis obligat, deoarece aveam de ales între a merge la cor şi a vedea cum e să fii
coregent la muzică.Am ales evident prima variantă, care contrar temerilor mele s-a dovedit a fi
cel mai bun lucru din viaţa mea, în acel colectiv înţelegând ce înseamnă puterea unui grup, şi
frumuseţea muzicii psaltice.Muzică pe care multi nu o inteleg și consideră că este cântată doar de
bătrâni prin biserici, lucru care nu este nici pe departe real, ea fiind o muzică traditională veche
cântată de oameni noi, si de o complexitate foarte mare, avand propria ei notatie muzicală.

Primul concert a fost un succes, pentru că nu am leşinat pe scenă aşa cum îmi
imaginam, iar aplauzele oamenilor care au ascultat cu mare atenţie ceea ce noi cântam îmi
umplea inima de fericire.

Spectacolele au fost la ordinea zilei, iar eu deja eram obişnuit, mâinile nu îmi mai
tremurau pe dosarul cu partituri, iar totul devenise o plăcere nemaipomenită. Însă ca orice lucru
frumos din viaţă, a trecut. Am ajuns la facultate şi am renunţat la a mai merge la cor pentru că nu
mă simţeam la fel de confortabil.

Muzica a rămas parte din mine în continuare, oriunde merg şi orice fac muzica mă
ajută să o fac cu mult mai multă plăcere şi concentrare, oarecum amplifică stările mele de spirit
şi mă trimite într-o lume personalizată de propria dorinţă.
Alături de muzică am trecut prin momentele plăcute dar şi mai puţin plăcute ale vieţii, prima
dragoste dar şi prima depresie.

Nu vom înţelege cum totul în ea se potriveşte cu natura evenimentelor pe care le trăim, este un
antidot. Unii o percep ca pe o pierdere de timp,. Alţii o iau ca pe un moment de reculegere pe
care îl proiectăm în afara noastră.

Vis-à-vis de pasiunile noastre, stau temerile, care de obicei sunt multe, si infricoșătoare, si ne
opresc din a ne dezvolta,însă noi trebuie să le ignorăm si șă nu avem frica de a incerca, este o
luptă cu noi inșine din care trebuie să iesim mereu invingători.

Eu sunt de părere că dacă ne cultivăm pasiunea pe care o avem, fie ea muzică sau orice altceva
şi investim timp şi multă, multă muncă atunci ne vom găsi împlinirea, iar roadele acesteia sunt
inconmensurabil de mari.