Dreptul Comerțului Internațional.Leu Nicoleta gr.

155
27Analizați clauze necesare în contractul comercial internațional.
Conținutul contractelor de comerț internaţional reprezintă totalitatea drepturilor si obligațiilor care dă
naștere voința juridica a contractanților materializată într-un contract dat, convenit între participanții la
comerțul internaţional.
Conținutul contractului se exprimă prin clauze conform unei clasificări, care pot cuprinde atât clauze
generale sau de drept comun, cît şi clauze specifice determinate de particularitățile caracteristice ale acestui
contract care la rândul lor pot fi comune tuturor contractelor de comerț internaţional sau particulare, folosite
numai în anumite contacte.
Clauze generale(necesare) în contractele comerciale internaţionale
In literatura de specialitate s-au conturat câteva repere pentru determinarea în linii generale a conținutului
clauzelor necesare după cum urmează:
Clauza privind părțile contractante – este o clauză care constituie o condiție de validitate a actului juridic
respectiv şi cuprinsul contractului trebuie să precizeze elementele de identificare a părților;
Clauze referitoare la obiectul contractului – în cazul în care contractul are ca obiect o marfă, este necesar ca
părțile să precizeze în conținutul lui elemente suficiente pentru identificarea şi determinarea acei mărfi:
denumirea exactă şi completa a ei, tipul, seria şi alte caracteristici specifice de identificare;
Clauzele referitoare la cantitate – în conținutul contractelor de comerț internaţional avînd ca obiect bunuri în
natură, trebuie să fie stipulata cel puțin o clauză prin care să se indice cantitatea de marfă care se are în
vedere şi unitatea de măsura în baza căreia sunt făcute;
Clauze referitoare la calitate – din conținutul contractului de comerț internaţional nu pot lipsi clauze
referitoare la calitatea mărfii şi la modurile de determinarea a acelei calități, a locului, momentului şi
modului de determinarea a cesteia, precum şi documentul care o atestă;
Clauze referitoare la reclamațiile de calitate şi cantitate – aceste clauze vor preciza în esența conținutul pe
care trebuie să-l aibă reclamația, documentele care trebuie s-o însoțească, obligaţia ce inculpă cumpărătorului
pînă la soluționarea reclamației, procedura de comunicare a reclamației, cît şi termenul acordat vânzătorului
pentru a comunica răspunsul său cu privire la reclamația formulată de cumpărător.
Clauze ce vizează ambalarea şi marcajul. Părţile trebuie să formuleze o clauză din care să rezulte felul
ambalajului, dacă acesta trece în proprietatea cumpărătorului, caz în care se va specifica preţul acestuia sau
dacă rămîne proprietatea vînzătorului, caz în care se va specifica termenul de returnare a acestuia. Pentru
marcaj se va preciza conţinutul acestuia şi limba sau codul în care se face marcajul.
Clauze prin care se stabilesc obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de livrare. Predarea mărfii către
cumpărător fiind principala obligaţie a vînzătorului, este necesar ca în contract să se stipuleze clauze precise
cu privire la executarea acestei obligaţii, adică în principal termenul (eventual termenul de rezervă), alte
clauze prin care se reglementează diverse aspecte privind livrarea mărfii (modalităţile de livrare, locul
livrării, cheluielile de livrare, cine suportă riscurile livrării, momentul transmiterii dreptului de proprietate.
Clauze cu privire la expediţia, transportul şi asigurarea mărfii în timpul transportului.
Clauze cu privire la obligaţia de preluare a mărfii.
Clauze referitoare la preţ.
35.Caracterizați clauza de opțiune a monedei liberatorii
Tip de clauza valutara.

Stipulatia contractuala in virtutea careia partile exprima pretul convenit in doua sau mai multe monede de
plata avand in vedere paritatea existenta intre acestea la data contractarii si prin care se autorizeaza
creditorul ca la scadenta sa aleaga dintre acele monede pe cea liberatorie si sa pretinda debitorului sa faca
plata in moneda astfel aleasa.

De regula, partile stabilesc ca monede de plata monede ale caror cursuri inregistreaza valori sensibil
apropiate. Nimic nu se opune ca dreptul de optiune privind moneda liberatorie sa fie stabilit de parti in
beneficiul debitorului.
Moneda internaţională este moneda cu mare putere liberatorie şi care circulă în afara graniţelor statului
emitent, servind ca mijloc de plată şi de rezervă pe piaţa internaţională.

În acest context se înscriu două categorii de monede internaţionale:

monede naţionale care, datorită unor însuşiri şi împrejurări deosebite, capătă caracter de monedă
internaţională;
instrumente monetare şi unităţi de cont emise de organisme financiare internaţionale.
Din prima categorie au făcut parte în evoluţia istorică a finanţelor diferite monede naţionale care au avut
circulaţie şi în alte ţări decât cea emitentă, de exemplu, napoleonul francez, lira sterlină, lira otomană ş.a. În
prezent, în această categorie se înscriu cele patru monede liber-convertibile.

Din cea de-a doua categorie fac parte D.S.T., EURCO, E.U.A. ş.a.

D.S.T. (Drepturile Speciale de Tragere) sunt o unitate de cont emisă de FMI, în urma erodării poziţiei
dolarului SUA ca monedă de rezervă pe plan internaţional.

Unitatea de cont este, în general, unitatea monetară utilizată pentru înregistrarea în conturile instituţiilor
financiar-valutare internaţionale. Unitatea de cont a fost creată pentru a evita unele fluctuaţii de pe piaţă a
monedelor naţionale.
D.S.T. nu îndeplinesc toate funcţiile unei monede internaţionale; ele nu pot fi folosite ca mijloc direct de
plată, ci numai prin convertirea lor în alte valute şi au o circulaţie limitată la instituţiile financiare
internaţionale (FMI, băncile centrale, Banca Reglementelor Internaţionale ş.a.). D.S.T. pot totuşi prelua
funcţiile unei monede de rezervă. Această monedă de cont are un curs valutar relativ stabil, a devenit un
etalon monetar internaţional, adoptat convenţional ca bază a unui sistem monetar. Valoarea D.S.T. este
bazată pe metoda “coşului valutar” (valoarea medie ponderată a celor mai importante valute), valoare ce
nu depinde de situaţia economică sau financiara a unei ţări. Monedele care fac parte din coşul valutar
utilizat pentru stabilirea cursului D.S.T. sunt: dolarul SUA (42%), euro (34%), lira sterlină (13%) şi yenul
japonez (11%).
Deciziile de emisiune (alocare) de D.S.T. se adoptă periodic de către F.M.I., în principiu la cinci ani, emisiuni
care sunt puse la dispoziţia ţărilor membre, în cont la banca comercială, în mod gratuit, fără ca beneficiarul
să fie obligat să efectueze o contraprestaţie proproţional cu cotele de participare la resursele F.M.I.
Alocările de D.S.T. reprezintă un drept pentru ţările membre ale F.M.I. de a-şi procura de la această
instituţie financiară devize pentru plăţi internaţionale. Un membru al F.M.I. are dreptul de a utiliza D.S.T. de
care dispune pentru a cumpăra valută de la alte state membre sau pentru răscumpărarea propriei sale
monede de la acestea şi, în anumite condiţii, chiar de la F.M.I., pentru a-şi achita către aceste organisme
dobânzi sau comisioane datorate. Tranzacţiile ocazionate de utilizarea deţinerilor de D.S.T. au loc, în
principiu, prin intermediul băncilor centrale ale statelor participante.
Este vorba, prin urmare, de un mecanism minuţios conceput pentru alocarea şi utilizarea acestora.
Reprezentând o lichiditate internaţională creată de F.M.I. prin alocare, D.S.T. sunt puse la dispoziţia
membrilor acestei instituţii financiare în scopul sporirii rezervelor lor valutare. De aceea, noţiunea de
alocare este diferită de aceea de împrumut. În primul rând, lichidităţile sub această formă nu provin din
depozite prealabil constituite, ci sunt create de F.M.I.. În al doilea rând, alocările de D.S.T. nu sunt
rambursabile. Creşterea periodică (de regulă la cinci ani) a alocărilor de D.S.T. ridică nivelul deţinerilor
acestora în fiecare ţară membră a F.M.I. şi, prin aceasta, a lichidităţii internaţionale.
Începând cu 1 ianuarie 1999, între cele 11 state vest-europene comunitare – Austria, Belgia, Finlanda,
Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania, se stabileşte trecerea la folosirea
în toate calculele, în contractele comerciale şi în raporturile monetare ca unitate monetară unică EURO.
Zona celor 11 state ce au trecut la EURO a primit denumirea de “EUROLAND”.

Practic, de la această dată, aria de utilizare a dolarului se restrânge considerabil, ţinând cont de faptul că
statele aderante la Uniunea Monetară bazată pe EURO reprezintă peste 290 de milioane de locuitori ai
Terrei. Era dominaţiei totale a dolarului SUA a luat sfârşit, la baza comerţului mondial aflându-se şi noua
monedă unică europeană.

EURCO (European Compozit Unit) este o unitate de cont creditată de C.E.E. pe baza unui coş valutar format
din monedele ţărilor membre. Această monedă a fost utilizată pentru unele emisiuni de obligaţiuni. Banca
Europeană pentru Investiţii a fost prima instituţie care a folosit această unitate pentru obligaţiunile emise
de ea.

E.U.A. (European Unit of Account) este o unitate de cont europeană compusă din cantităţi anume din
monedele C.E.E. În anul 1975 Banca Europeană de Investiţii a adoptat E.U.A. pentru înregistrările în
conturile sale; de asemenea, un an mai târziu, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului a introdus
E.U.A. pentru operaţiunile pe care le efectua.

A.M.U. (Assian Monetary Unit) este o monedă folosită de Uniunea de Cliring Asiatică pentru tranzacţii între
ţările membre. Această monedă este ţinută la egalitate cu D.S.T.

Aceste monede internaţionale au fost denumite şi unităţi monetare artificiale, fiind create de diferite
organisme financiare internaţionale ca soluţie pentru instabilitatea generalizată a monedelor naţionale. Ele
sunt instrumente de plată cu circulaţie limitată, au o stabilitate relativ superioară monedelor naţionale, nu
sunt influenţate direct de evoluţia preţurilor, evaluarea lor se face pe bază de coş valutar, îndeplinesc
funcţii monetare limitate, dar au utilizare de etalon monetar.