Se dă textul:

Cică odată, pe cînd păsările mai vorbeau, trăia pe lume un țăran sărac lipit
pămîntului. Era stăpînul unei comori fără de preț: știa o mulțime de cîntece din
bătrîni.

An de an țăranul își lucra petecul său de pămînt. Se scula cu noaptea-n cap

și se întorcea pe la miezul nopții acasă.

Ara și cînta. Semăna și cînta. Strîngea roada și cînta. Trăia mai mult cu
cîntecul.

Iar o Pasăre Măiastră, tăinuită într-un copac de la marginea pădurii, se

legăna pe ram și adormea cu cîntecul lui. Într-un amurg Pasărea Măiastră n-a
mai răbdat și l-a întrebat:

-Spune-mi , om bun ce ești, cum de poți cînta după atîta muncă și chin?

Și țăranul i-a răspuns:

-Îți mulțumesc că ai avut răbdare și mi-ai ascultat necazurile și bucuriile

mele. Omul, cînd e necăjit, cîntă să-și mai potolească focul de la inimă, să se mai
ieie cu lumea.Iar cînd are o bucurie, și atunci cîntă. Și-apoi dacă n-ar mai fi
cîntecul, zău, nici nu știu cum aș trăi pe pămînt.

Pasărea Maiastră și-a luat rămas bun de la țăran și a dispărut. De atunci n-a
mai auzit-o nimeni să vorbească, ci se leagănă pe ram și cîntă cu foc. Dar uneori
se oprește din cîntat, ca să asculte necazurile și bucuriile lumii.