Referat la Filosofie

Tema: Metafizica și esența ei

Efectuat: St.gr. TMAP.191

Țîgîrlaș Maria-Magdalena

Verificat: Dr.,conf.univ.
Braga Mihai

Chișinău 2020
 Cuprins:

1.Generalități

2.Metafizica naturii

3.Metafizica frumosului

4.Metafizica moravurilor

5.Bibliografie
 1.Generalități

Metafizica este un domeniu al filosofiei al cărui obiect de studiu este explicarea naturii
lumii. Principalele subiecte în discuțiile metafizice se enumeră: Dumnezeu, Nemurirea,
Libertatea, Sufletul, Firea/Existența, Spiritul, Natura.

Unul dintre subiectele principale ale Metafizicii este luarea în considerare a relației
reciproce dintre ideal și material.Sensul termenului de metafizică a fost dezvoltat de către
Aristotel și Platon. Aristotel respinge doctrina ideilor lui Platon ca entități independente,
separate de lucrurile senzoriale și susține că „ideea” este doar o formă în care materia
devine un obiect separat, iar materia respectivă se concretizează prin acțiunea celui de-al
treilea principiu, pe care Aristotel îl numește mișcare.

Conform „Metafizicii” lui Aristotel, forma conferă unui obiect o existență reală, iar
materia unui obiect conține doar posibilitatea existenței sale. Așadar, de exemplu, o
statuie este un obiect real, dar până când nu a fost dată o formă materialului din care a
fost realizată statuia, el a avut doar capacitatea, capacitatea de a fi o statuie, dar nu a fost
în realitate. Aristotel numește trecerea de la posibilitate la realitate în „Metafizică” o
întâmplare. Deci, forma este realitate, materia este oportunitate. Doar când posibilul
devine real, adică atunci când materia infinită și fără formă primește certitudine, își ia
forma, materia devine un fenomen concret și abia atunci o putem cunoaște. În natura
materiei stă dorința de a se contura. Forma este un principiu care se află în materie, care îl
permite să dobândească o existență reală sau. Mișcarea este activitatea prin care posibilul
devine real, materia devine un anumit subiect cu anumite calități.

Mișcarea, potrivit „Metafizicii”, este un proces continuu și fără sfârșit, dar nu și fără
început; conceptul de mișcare impune ca ceva imobilizabil să fie conceput, ca început al
mișcării și cauza acesteia. Aristotel introduce conceptul a trei clase diferite ale celor
existente: există ceva mobil, dar nu mișcător, este materie; există ceva care se mișcă și se
mișcă, este natura; este ceva care se mișcă, dar nu se mișcă, este Dumnezeu. Primul
motiv al oricărei mișcări este Dumnezeu, o ființă intangibilă, fără părți, din spațiu,
nemișcată; într-un cuvânt, el este activitate necondiționată, energie pură. Dar activitatea
necondiționată nu poate fi decât gândire pură. Prin urmare, în „Metafizica” lui Aristotel,
Dumnezeu este o gândire absolut activă, el este o ființă absolut vie, prima sursă a întregii
vieți. Obiectul de activitate al acestei gândiri absolute poate fi doar cel mai înalt și cel
mai perfect, adică numai el însuși. Astfel, în Dumnezeu, gândirea și subiectul gândirii
coincid.

Înainte de Aristotel, ideea de Dumnezeu nu avea decât un fundament religios, iar în

Metafizică, ideea lui Dumnezeu ca persoană conștientă de sine este dedusă prin inferențe
succesive din punctele principale ale sistemului filosofic. Aristotel vorbește despre
Dumnezeu ca persoană cu conștiință de sine. Dar activitatea acestei persoane constă,
conform învățăturilor „Metafizicii”, numai în contemplarea teoretică de sine. Această
personalitate nu are nicio activitate practică, prin urmare, conceptul de ea ca ființă
personală dispare, rămâne doar mintea divină, singura activitate care se gândește la sine,
nu este animată de vreo schimbare, nici o dezvoltare.

2.Metafizica naturii

Fenomenul capătă realitate prin înțelegerea esenței lui. Esența se cunoaște prin procesul
cunoașterii de obiect și direct.Voința mereu este îndreptată spre obiect. Ea este unicul
punct al experienței în care realitatea subiectivă coincide cu cea obiectivă. Schopenhauer
spunea că voința este esența, iar corpul cunoașterea, și ele sunt separate doar de procesul
cunoașterii. Pentru cunoașterea realității natura trebuie privită după analogie cu corpul
uman. Natura trebuie să fie ceva mai mult, decît reprezentare, adică în esența sa este ceea
ce găsim în interiorul nostru voință. Deci voința este nu numai caracteristica vieții
spirituale umane, dar și esența integră a naturii.

3.Metafizica frumosului

Schopenhauer spune că Artă dezvăluie esența ideală a lumii și importanța vieții umane
chiar dacă nu o face deplin și definitiv. Uneori cunoașterea poate fi obiectivă și este
capabilă prin contemplare dezinteresată să conceapă esența ideală a lumii. Sunt cîteva
trepte a acestei contemplări. Prima treaptă este frumosul. Cînd o stare sufletească înlătură
rutina dorințelor, adică contemplează dezinteres pur obiectiv, atunci apare liniștea mult
căutată. A doua treaptă este cea a sublimului. Sublimul apare ca rezultat al contactului
omului cu natura. Noi nu ne dăm seama de forța ei de distrugere și de creație. Sublimul
abate închipuirile obișnuite despre natură și locul omului în ea. În rezultatul acestui
contact individul îl scoate din relațiile obiective ale existenței. Arta este creația geniului,
iar geniul posedă energie puternică de cunoaștere. Geniul este cointeresat de frumusețea
lumii, de esența ei, dar omul de rînd nu este capabil de o cunoaștere dezinteresată de o
durată mai lungă ce este necesară pentru cunoașterea estetică. Contemplarea estetică are
mari neajunsuri, nu toți au capacități creatoare puternice. Arta contemplează lumea
ideilor, iar artistul numai în decursul acestei contemplări se poate depărta de realitate.

4.Metafizica moravurilor

Estetica se preocupă de idealitate și nu de realitate. Existența este o continuă suferință

însă reprezintă o priveliște semnificativă. Chiar și tragedia ca operă de artă reprezintă
durerea nemărginită, este o demonstrație semnificativă a caracterului existenței și a lumii.
Situația dată esete reprezentat tragic cu scopul de a elibera omenirea de iluzie.
Fundamentul existenței trebuie să devină umanismul, pentru lumea naturală, care este un
rezultat al obiectivării voinței oarbe nu are nici un fundament ideatic.

5.Bibliografie

Mihai Braga, Istoria Filosofiei partea II Chișinău 1998