PRIVIGHETOAREA

Demult, tare demult, tocmai în îndepărtata Chină, trăia un împărat nespus de bogat. Palatul lui,
construit în întregime numai din porțelanuri fine, era considerat cel mai frumos din lume.

Palatul era împrejmuit de grădini întinse, pline de flori rare care îi sporeau frumusețea, iar de jur-
împrejurul acestor grădini se întindea o pădure de pini ce adăpostea drumul până la mare.

În acea frumoasă pădure de pini locuia o micuță privighetoare care cânta atât de frumos, încât,
dacă ți se întâmpla s-o auzi, nu mai puteai să îi uiți vreodată cântul.

Pescarii care își aruncau plasele în mare, se opreau din munca lor când auzeau privighetoarea
cântând. „Ce frumos cântă!” își dădeau ei cu părerea. Și, ascultându-i muzica, de multe ori se
întâmpla să uite de grijile zilnice.

În vremea aceea, foarte mulți călători veneau din țări îndepărtate să vadă regatul
împăratului, admirându-i delicatul palat de porțelan și frumoasele grădini care îl
împrejmuiau. Dar atunci când se întâmpla să audă cântecul privighetorii, toți spuneau: „Iată cel
mai grozav lucru dintre toate frumusețile de pe aici!”. Tot în acea vreme, poposiră la palat
scriitori și poeți ce rămaseră uimiți de frumusețea palatului de porțelan. Și-l copleșiră de îndată
cu mii de laude! Dar atunci când se întâmplă să audă privighetoarea, se întrecură în laude și
mai meșteșugite. Îi închinară cărți și poeme care ajunseră peste tot în lume.

Așa se întâmplă că într-una dintre zile însuși împăratul deschise o asemenea carte și zise: „Ce
frumos! Carte aceasta spune că dintre toate minunățiile regatul meu, cântecul privighetorii e cel
mai grozav!” „Dar unde să fie această privighetoare, de eu n-am auzit-o niciodată cântând?”.

Împăratul își adună de îndată curtenii și îi întrebă de privighetoare. Dar niciunul dintre aceștia nu
auziseră de dânsa. Nici doamnele de onoare, nici bucătarii, nici măcar servitorii nu auziseră până
atunci cântecul privighetorii. După cercetări îndelungate, împăratul află că unul dintre ucenicii
bucătari știa de dânsa.

„Oh, privighetoarea, o știu foarte bine! În fiecare seară când merg în vizită la bătrâna mea mamă,
care locuiește pe malul mării, o aud cântând în pădure. Și are un cântec atât de dulce, încât de
multe ori îmi dau lacrimile ascultând-o.”

Astfel, ajutorul de bucătar porni, împreună cu alți curteni și doamne de onoare, spre pădurea în
care sălășluia privighetoarea.
Au mers ei ce-au mers și, la un moment dat, au dat de o pajiște întinsă și plină de flori. Acolo
păștea o văcuță care, de cum îi văzu că se apropie, prinse a mugii strașnic.

„Aceasta trebuie să fie cântul privighetorii!” zise unul dintre curtenii mai înceți la minte. „O,
da’ parcă am mai auzit sunetul ăsta și înainte”, își dădu cu părerea un altul, care îi era tovarăș
într-ale deșteptăciunii.

„Ah, nu, zise ajutorul de bucătar. Aceasta e doar o văcuță. Mai avem puțin de mers până să
ajungem la privighetoare.”

Curând, trecură cu toții pe lângă un iaz, unde câteva broaște orăcăiau de zor, după cum le era
felul.

„Ce drăguț, zice un alt curtean, vocile lor seamănă cu clinchetul clopotelor de la biserică!”.

Auzindu-l, ajutorul de bucătar începu să râdă pe înfundate, și îi zise. „Da’ nu este privighetoarea!
Fiți însă pe pace, o vom găsi curând!”.

Au mai mers ei încă puțin și, într-un sfârșit, ajutorul de bucătar le spuse: „Iată privighetoarea!”
Și le arătă o pasăre micuță, cenușie, ce stătea pe o creangă aflată deasupra capetelor lor.

„Nu ne-am fi imaginat niciodată că privighetoarea e o pasăre atât de ștearsă!”

șoptiră, dezamăgite peste măsură, doamnele de onoare.

Auzindu-le parcă, privighetoarea începu numaidecât să cânte, iar trilurile ei dulci

umplură pădurea.

„Ah, ce minunat cântă!” spuseră atunci doamnele de la curte.

„Da, într-adevăr, au zis toți curtenii!” „Cântecul ei seamănă cu clinchetul unor clopoței
de cristal!”

După aceea, ei îi spuseră privighetorii: „Bună ziua, privighetoare! Am venit să te rugăm să cânți
și pentru împăratul nostru.”

„Și vreți să merg cu voi acum?” îi întrebă privighetoarea.

„Nu chiar acum, dar poți veni în seara asta la palat să-i cânți împăratului, dacă poftești”, îi zise
unul din curteni.
„Dar cântecele mele sună mult mai bine în pădure” le spuse privighetoare, întristându-se dintr-
odată. „Însă dacă împăratul dorește, voi veni în seara aceasta la palat!”

Spre seară, palatul împăratului fu împodobit cu lampioane colorate și cu ghirlande aurii și

argintii, în onoarea privighetorii. Iar în sala tronului, toți curtenii stăteau în jurul împăratului,
îmbrăcați în cele mai frumoase veșminte pe care le aveau. Lângă tronul împăratului era așezată o
stinghie de aur, pregătită anume pentru privighetoare.

În sfârșit, micuța pasăre cenușie își făcu și ea apariția! Intră în zbor pe fereastra deschisă, se
așeză pe stinghie și începu să cânte. Iar cântecul ei era atât de frumos, ca o zi însorită de
primăvară! Împăratul se aplecă către ea s-o asculte mai bine, în timp ce lacrimi grele începură să
i se rostogolească pe obrajii palizi.

Când privighetoarea termină cântecul, împăratul fu de părere că niciodată nu i-a fost dat să audă
ceva mai frumos.

El îi oferi în dar privighetorii lanțul său de aur, dar aceasta refuză spunându-i că lacrimile pe care
acesta le vărsase erau cea mai mare recompensă pentru dânsa. Și privighetoarea le mai cântă încă
un cântec, chiar mai frumos decât primul, după care își luă zborul înapoi în pădure.

După încheierea reprezentației, întreaga curte căzu de acord că aceasta fusese cea mai frumoasă
seară petrecută împreună. Și nimeni nu mai vorbea decât despre cântecul privighetorii! Câteva
dintre doamnele de la curte încercară chiar să-i imite trilurile, dar zadarnică le fu truda. Împăratul
anunță atunci că privighetoarea va avea un loc al ei la curte și-i oferi o colivie aurită și zece
servitori care să îi poarte de grijă.

De atunci, privighetoarea începu să cânte la curte în fiecare seară, iar curtenii erau vrăjiți de
cântecele ei. După puțină vreme însă, împăratul primi în dar o cutie mare de la
împăratul Japoniei. Pe această cutie scria cu litere de aur: Privighetoarea.

„Trebuie să fie o altă carte despre minunata noastră pasăre” gândi în sinea lui împăratul, în
timp ce deschidea cutiuța.

Dar în cutie, ce să vezi? Sta ascunsă o privighetoare făcută numai din aur și din pietre prețioase!

Uimit peste măsură de așa o minunăție, împăratul o atinse, iar pasărea, ca prin farmec, începu să
cânte.
Iar cântul ei era la fel de frumos ca al privighetorii adevărate…

„Ce minunăție!” strigară curtenii. „Va cânta în duet cu privighetoarea adevărată”.

Așa încât, de voie, de nevoie, cele două păsări începură să cânte împreună. Vezi însă că pasărea
mecanică putea să cânte numai un singur cântec, pe care îl tot repeta la nesfârșit. Iar
privighetoarea adevărată cânta altfel de fiecare dată.

„Ce muzică drăguță și ritmată cântă această privighetoare!” zise maestrul de ceremonii al curții
despre cântecul privighetorii mecanice. Și curtenii fură de îndată de acord ca noua privighetoare
să cânte singură. Mai ales că aceasta era și mult mai arătoasă decât cea adevărată.

Împăratul ceru să mai asculte și privighetoarea adevărată, măcar o dată, însă aceasta dispăru pe
fereastra deschisă și se întoarse în căsuța ei din pădure.

„Ce pasăre nerecunoscătoare!” strigară, într-un glas, curtenii. „Ei, dar nu-i nimic! Acum
avem cea mai bună privighetoare din lume!” mai adăugară ei.

După această întâmplare, adevărata privighetoare fu izgonită din regat, iar privighetoarea din aur
și pietre prețioase îi luă locul în colivia aurită, cântându-și melodia în fiecare seară.

Trecu așa un an. Privighetoarea de aur cânta în fiecare seară, iar curtenii ajunseseră să îi știe
cântecul pe dinafară. Într-o seară însă, când împăratul deschise ca de obicei colivia privighetorii,
în loc să cânte, pasărea scoase un sunet supărător. Privighetoarea de aur se stricase!

Împăratul își chemă de îndată toți meșterii din regat să examineze pasărea și s-o facă să cânte din
nou.

Însă meșterii nu se pricepură s-o repare decât pe jumătate: de acum, ea nu mai putea să cânte în
fiecare seară, ci numai o dată pe an. Știrea îi întristă nespus pe curteni, dar până la urmă se
împăcară și cu gândul acesta.

Mai trecură astfel alți cinci ani și o gripă cumplită se abătu asupra regatului. Împăratul însuși se
îmbolnăvi foarte grav și căzu pe patul de moarte. Curtenii, care-l iubeau mult, se întristară. Din
păcate însă, nu mai era nimic de făcut pentru dânsul. Împăratul zăcea în pat, atât de palid și de
lipsit de vlagă, încât cu toții se așteptau ca el să moară dintr-o clipă în alta. Unii chiar începuseră
să-l creadă deja mort și aduceau osanale succesorului său la tron.
În tot acest timp, împăratul zăcea singur în dormitorul lui superb, în patul lui de aur cu colivia
privighetorii aurite alături. Abia mai putea respira, de parcă o greutate imensă i-ar fi apăsat
pieptul.

La un moment dat, când deschise ochii, împăratul văzu moartea stând lângă patul său, cu coroana
lui de aur pe cap, iar în jur se auzeau numai voci amenințătoare și crude.

„Măcar de aș putea asculta puțină muzică, să nu mai aud vocile astea chinuitoare…” mormăi
împăratul.

Se întoarse către privighetoarea de aur de lângă el și îi spuse: „Cântă pentru mine, te rog!”. Dar
pasărea de aur rămase tăcută. Iar odaia îi păru împăratului atât de tăcută și de rece…

Deodată, o muzică dulce intră prin fereastra deschisă. Era privighetoarea adevărată, care auzise
de boala împăratului și venise să îi cânte. Privighetoarea cântă despre primăvară, despre vremea
când mugurii se sparg în frunze verzi și bobocii florilor se deschid.

În timp ce asculta trilurile privighetorii, împăratul simți cum sângele începe să-i alerge mai iute
prin vene, iar culorile îi apărură din nou în obrajii palizi. Atunci vocile înspăimântătoare pe care
împăratul le auzise înainte încetară, iar chipul morții dispăru de parcă nici n-ar fi fost vreodată
acolo.

Privighetoarea cântă din ce în ce mai frumos, iar împăratul, când se simți din nou în putere, o
întrebă:

„Cum aș putea să îți mulțumesc vreodată? Te-am izgonit din regatul meu, iar tu ai venit să-
mi salvezi viața. Cere-mi orice și vei avea!”

„Vreau doar să mă lași să cânt în fiecare seară la fereastra ta. Prin cântecul meu vei afla tot ce se
întâmplă în regatul tău – și bune, și rele, dar să nu lași pe nimeni să afle că o micuță pasăre îți
șoptește toate acestea.”

„Foarte bine”, zise împăratul.

A doua zi, la răsăritul soarelui, când toți servitorii se așteptau să-l găsească pe împărat mort în
patul său, fură nespus de uimiți să-l vadă cum apare în sala tronului și le spune zâmbitor: „Bună
dimineața!”