OSCAR WILDE

PRINȚUL FERICIT ŞI ALTE POVESTIRI

CUPRINS
PRINȚUL FERICIT
RACHETA FENOMENALĂ
PRIVIGHETOAREA ŞI TRANDAFIRUL
UN PRIETEN DEVOTAT
URIAȘUL CEL EGOIST

PRINȚUL FERICIT
Sus de tot, deasupra oraşului, pe o coloană foarte înaltă, era aşezată
statuia Prinţului Fericit. Era acoperită întru totul cu foiţe subţiri de aur, în
loc de ochi avea două strălucitoare safire, iar un mare rubin roşiatic îi
împodobea mânerul săbiei.
Prinţul Fericit era foarte admirat de oameni. „Este la fel de frumos
precum un păun”, a spus odată unul din consilierii oraşului, care îşi dorea să
capete reputaţia de a avea gust artistic; „dar nu la fel de folositor”, a adăugat
el, temându-se că nu cumva locuitorii oraşului să îl considere lipsit de simţ
practic, un lucru pe care de altfel îl avea din plin.
― „De ce nu poţi fi la fel ca şi Prinţul Fericit?”, şi-a întrebat odată o
mamă îndurerată micul băiat ce plângea pentru că nu i se putea dărui lună.
„Prinţul fericit nu plânge plânge niciodată pentru nimic din ce şi-ar dori”, a
mai spus ea.
― „Sunt mulţumit că mai există pe lume cineva care poate fi fericit”, a
zis într-o altă împrejurare un om încărcat de dezamăgiri în vreme ce privea
minunată statuie.
― „Arata exact ca un înger”, au spus copii orfani, atunci când ieşeau din
biserică, învestmântaţi în mantiile lor stacojii şi şorţuleţele lor curate ca
neaua.
― „De unde ştiţi asta?”, i-a întrebat profesorul de matematică, „nu aţi
văzut niciodată vreun înger”.
 ― „Ba am văzut, în visele noastre”, i-au răspuns copii, iar profesorul de
matematică s-a încruntat şi s-a uitat sever la ei, pentru că nu îi plăceau
copiii care visau.
Într-o noapte, a zburat peste oraş o mică rândunică. Prietenii ei plecaseră
deja în Egipt, cu şase săptămâni mai înainte, dar ea rămăsese în urmă,
pentru că se îndrăgostise de cea mai frumoasă trestie. O întâlnise la
începutul primăverii, atunci când zbura deasupra râului după o mare molie
galbenă, şi fusese atât de mult atrasă de trupul zvelt al trestiei încât se oprise
să vorbească cu ea.
― „Aş putea oare să te iubesc?”, a spus rândunică, căreia îi plăcea să
spună lucrurilor pe nume, iar trestia a făcut o plecăciune în faţa ei. Aşa s-a
făcut ca rândunica a zburat apoi în jurul ei, atingând apă cu aripile ei, dând
naştere unor mici valuri argintii. În acest fel, rândunica îi făcea curte
trestiei, un lucru care a durat întreaga vara.
― „Este o poveste de dragoste ridicolă”, au spus celelalte rândunele,
„aceasta trestie nu are bani, şi are prea multe rude”, un fapt cât se poate de
adevărat pentru că malurile râului era plin de astfel de trestii. După aceea,
odată cu venirea toamnei, rândunele au plecat.
Rămasă singură, rândunica a început să se plictisească de iubita ei trestie.
„Nu ştie să facă conversaţie”, şi-a zis ea, „şi mă tem că este prea cocheta,
pentru că mereu flirtează cu vântul”. Într-adevăr, ori de câte ori bătea
vântul, trestia se aplecă după el cu cele mai graţioase mişcări văzute
vreodată. „Sunt de acord că este statornică”, a continuat rândunică, „dar mie
îmi place să călătoresc, aşa că soţioarei mele ar trebui să îi placă la fel de
mult călătoriile”.
― „Vrei să vii cu mine?”, i-a spus în cele din urmă rândunica trestiei.
Trestia însă a dat din cap într-o parte şi în cealaltă, întrucât era foarte ataşată
de casa ei.
― „Ţi-ai bătut joc de mine”, a strigăt atunci rândunică. „Din cauza ta nu
am ajuns la piramide. La revedere!”, şi a zburat fără să se mai uite înapoi.
După ce a zburat o zi întreagă, rândunica a ajuns în oraş. „Unde aş putea
să stau?”, s-a întrebat ea. „Sper că oraşul s-a pregătit pentru venirea mea”.
Chiar atunci, a zărit statuia de pe înalta coloana. „Voi sta aici”, a decis ea,
„este un loc bun, cu o mulţime de aer proaspăt”, şi a aterizat chiar la
picioarele Prinţului fericit.
― „Hei, am un dormitor din aur”, şi-a spus în sinea ei în vreme ce se uită
în jur, şi s-a pregătit de culcare. Chiar atunci însă când şi-a pus căpşorul sub
aripă, o mare picătură de apă a căzut peste ea. „Ce lucru ciudat!”, a strigat
rândunică, „nu este niciun nor pe cer, stelele strălucesc cât se poate de tare,
şi totuşi plouă. Clima din nordul Europei este cu adevărat jalnică. Trestiei îi
plăcea ploaia, dar acest lucru era singurul ei egoism”.
A căzut, apoi, încă o picătură.
― „Statuia asta nu mă poate adăposti de ploaie?” a zis rândunică. „Mai
bine îmi găsesc un horn bun”, şi s-a decis să plece de acolo.
Înainte însă de a-şi deschide aripile, a picat un al treilea strop, ea s-a uitat
în sus şi a văzut, ah, oare ce o fi văzut?
Ochii Prinţului fericit erau plin de lacrimi, iar lacrimile i se rostogoleau
pe obrajii săi de aur. Faţa sa era atât de frumoasă sub lumina lunii încât
mică rândunica s-a simţit cuprinsă de milă.
― „Cine eşti tu?”, a întrebat ea.
― „Eu sunt Prinţul fericit”.
― „Atunci de ce plângi?”, l-a întrebat rândunică, „aproape că m-ai udat
leoarcă”.
― „Atunci când am fost în viaţă şi am avut o inimă de om”, a răspuns
statuia, „nu am ştiut ce sunt lacrimile, pentru că am trăit în palatul din Sans-
Souci, unde tristeţea nu avea voie să intre. În timpul zilei mă jucam cu
tovarăşii mei în grădină, iar seara conduceam dânsul din marele hol al
palatului. Împrejurul grădinii era un zid foarte înalt, dar nu mi-a păsat
niciodată de ce se afla dincolo de el, întrucât tot ce mă înconjura era atât de
frumos. Curtenii mei mă numeau Prinţul fericit, şi eram cu adevărat fericit,
dacă plăcerea înseamnă fericire. În acest fel am trăit, şi aşa am şi murit. Iar
acum, când sunt mort, mi-au ridicat o statuie atât de înaltă încât pot zări
toată urâţenia şi sărăcia din oraşul meu, şi, deşi inima mea este făcută din
plumb, nu mă pot împiedica să nu plâng”.
― „Cum, nu este făcut cu totul din aur?”, a zis în sinea ei rândunică. Era
prea politicoasă pentru a face o astfel de remarcă cu glas tare.
― „Departe”, a spus prinţul cu o voce melodioasă, „departe de aici, pe o
mică stradă se afla o casă amărâtă. Una din ferestre este deschisă, şi prin ea
văd cum o femeie sta aşezată la masă. Faţa ei este slabă şi obosită, şi are
nişte mâini roşii, aspre, înţepate de ace, pentru că este croitoreasa. Ea
brodează florile suferinţei pe o rochie de satin pentru cea mai frumoasă
dintre domnişoarele de onoare ale reginei, ce o va purta la următorul bal al
curţii regale. În colţul camerei, într-un pat, băieţaşul ei zace bolnav. El are
febră, şi vrea să mănânce portocale. Mama lui nu are însă ce să-i dea decât
apă din rău, şi din această pricină plânge cu lacrimi amare. Rândunică,
rândunică, mică rândunică, nu ai vrea să îi duci tu rubinul din mânerul
sabiei mele? Picioarele îmi sunt prinse în acest piedestal şi nu pot face nicio
mişcare”.
― „Sunt aşteptată în Egipt”, a zis rândunică. „Prietenii mei zboară în
susul şi în josul Nilului, şi stau de vorbă cu marile flori de lotus. În curând,
vor dormi în cavoul marelui Rege. Însuşi Regele este acolo, într-un sicriu
pictat. El e înfăşurat în pânza albă, şi e îmbălsămat cu mirodenii. În jurul
gâtului are un lanţ din jad verde deschis, iar mâinile-i sunt asemeni unor
frunze uscate”.
― „Rândunică, rândunică, mică rândunica”, i-a spus Prinţul, „Nu vrei să
mai stai pentru mine încă o noapte şi să fii mesagera mea?” Băiatului îi este
atât de sete, iar mama lui e atât de tristă”.
― „Nu îmi plac băieţii”, a răspuns rândunică, „vara trecută, când
locuiam în preajma râului, erau acolo doi băieţi obraznici, fii morarului,
care mereu aruncau cu pietre în mine. Nu m-au nimerit niciodată, desigur;
noi, rândunele zburăm mult prea bine ca să ni se întâmple aşa ceva, şi, în
fără de asta, provin dintr-o familie vestită pentru agilitatea ei; cu toate astea,
era o dovadă de totală lipsă de respect”.
Prinţul fericit arată însă atât de trist încât micii rândunici îi era milă de el.
„Este foarte rece aici”, a zis ea, „însă voi rămâne încă o noapte şi voi
mesagera ta”.
― „Mulţumesc, mică rândunica”, i-a spus Prinţul.
Aşa s-a făcut ca rândunica a smuls rubinul de pe sabia prinţului şi a
zburat cu el în cioc deasupra acoperişurilor oraşului. A trecut de turnul
catedralei, pe care erau sculptaţi îngeri din marmură. A depăşit palatul, şi a
auzit sunetele muzicii de dans. O fată frumoasă a ieşit chiar atunci pe
balcon împreună cu iubitul ei. „Ce minunate sunt stelele”, i-a zis el fetei, „şi
ce minunată este puterea dragostei!” „Sper că rochia mea va fi gata la timp
pentru marele bal”, i-a răspuns ea, „am comandat să fie brodată cu florile
pasiunii; dar cusătoareasă este aşa de leneşă.”
Rândunica a trecut de rău, şi a văzut felinarele atârnând pe catargele
vaselor. A mers dincolo de ghetou, şi a zărit doi bătrâni evrei târguindu-se şi
cântărind bani în balanţe de cupru. În cele din urmă, a ajuns la casa
sărăcăcioasă şi s-a uitat înăuntru. Băiatul se zvârcolea cuprins de febră în
patul său, iar mama aţipise, într-atât era de obosită. Pasărea s-a strecurat în
casă şi a aşezat marele rubin pe masă, lângă degetarul femeii. Apoi, a zburat
în jurul patului, răcorind fruntea băiatului cu aripile sale. „Ce răcoare”, a zis
băieţelul, „încep să mă simt mai bine”, şi s-a scufundat într-un somn plăcut.
După aceea, rândunica a zburat înapoi la Prinţul fericit, şi i-a mărturisit
ce făcuse. „Este ciudat”, a spus ea, „dar simt că m-am încălzit, deşi e atât de
rece afară”.
― „Asta pentru că ai făcut o faptă bună”, i-a răspuns prinţul. Micuţa
rândunica a început să se gândească la asta, şi apoi a adormit. Gânditul o
făcea întotdeauna somnoroasă.
Atunci când s-au ivit zorile, a zburat până la rău şi a făcut o baie.
― „Ce fenomen remarcabil,” a comentat un profesor de ornitologie, în
timp ce trecea pe pod. „O rândunică rămasă iarna la noi!” Nu a pregetat, şi a
scris un lung articol pe acest subiect pentru un ziar local. Toată lumea l-a
menţionat, deşi conţinea o mulţime de cuvinte ştiinţifice foarte misterioase.
― „În noaptea asta plec spre Egipt,” i-a comunicat rândunica Prințului,
fiind cuprinsă de o mare bucurie la acest gând. A vizitat apoi monumentele
publice, şi a stat mult timp pe turla bisericii. Oriunde mergea, vrăbiuţele
ciripeau, şi îşi spuneau una alteia, „Ce străin distins!”, iar pe rândunica o
înveselea foarte mult acest lucru.
Odată cu apariţia lunii pe cer, rândunica a zburat înapoi la Prinţul fericit.
„Ai vreun comision de transmis în Egipt?” l-a întrebat ea, „plec chiar
acum!”
― „Rândunică, rândunică, mică rândunica”, i-a spus prinţul, „Nu ai vrea
să mai rămâi puţin cu mine?”
― „Sunt aşteptată în Egipt,” i-a răspuns ea. Mâine, prietenii mei vor
merge la cea de-a doua cascadă de pe Nil. Răul merge printre trestii şi,
deasupra, pe un uriaş tron de granit, sta zeul Memnon. El priveşte toată
noaptea la stele, iar atunci când răsare steaua dimineţii, strigă plin de
fericire, iar apoi cade iarăşi în tăcere. La prânz, leii gălbui vin la rău pentru
a lua o gură de apă. Ochii lor strălucesc precum pietrele verzi de beril, iar
răgetele lor acoperă urletul cascadei.”
― „Rândunică, rândunică, mică rândunica”, i-a zis prinţul, „Nu departe
de acest oraş, văd un tânăr locuind într-un pod. El se apleacă asupra unei
mese acoperite cu hârtii, şi într-o glastră de lângă el sunt câteva violete
vestejite. Are părul castaniu şi cârlionţat, buzele lui sunt la fel de roşii
precum rodiile, şi are nişte ochi mari şi visători. El se străduieşte să termine
o piesă pentru directorul teatrului, dar îi este prea frig pentru a mai putea să
scrie. Nu are foc în soba, iar foamea aproape că îl face să leşine.
 ― „Voi mai rămâne cu ţine numai o singură noapte,” i-a spus rândunică,
care avea cu adevărat o inimă bună. „Să îi duc un alt rubin?”
― „Vai! Nu mai am niciun rubin,” i-a răspuns Prinţul. „Tot ce mi-a
rămas sunt ochii mei. Ei sunt făcuţi din safire rare, aduse din India în urmă
cu o mie de ani. Smulge unul din ele şi du-l la el. Îl va putea vinde
bijutierului, cumpărându-şi după aceea mâncare şi lemne, şi putând astfel să
îşi termine piesa.”
― „Dragă Prinţule,” i-a spus rândunică, „nu pot să fac aşa ceva,” şi a
început să plângă.
― „Rândunică, rândunică, mică rândunica”, i-a grăit prinţul, „îţi
poruncesc să faci asta.”
Aşa s-a făcut ca rândunica a smuls unul din ochii Prinţului şi a zburat cât
a putut de repede în podul tânărului. Era destul de uşor de intrat înăuntru,
pentru că există o gaură în tavan. Pe acolo a ţâşnit şi a pătruns în încăpere.
Tânărul stătea cu capul îngropat în mâini, şi nu a auzit fluturatul aripilor
rândunicii, iar când şi-a înălţat ochii, a zărit frumosul safir strălucind lângă
violetele vestejite.
― „Am început să fiu apreciat,” a strigat el, „această piatră trebuie să fie
din partea unui mare admirator de-al meu. Acum pot să îmi termin piesa,” a
mai spus el, părând foarte, foarte fericit.
În următoarea zi, rândunica a zburat până în port. S-a aşezat pe catargul
unui mare vas şi a privit marinarii ridicând pe punte, cu frânghiile, nişte lăzi
foarte mari. „Hei-hop!” strigau ei de fiecare dată când o ladă ajungea sus.
„Mă duc în Egipt” a strigat rândunică, dar nimeni nu a auzit-o, şi, atunci
când lună s-a înălţat pe cer, a revenit la Prinţul fericit.
― „Am sosit să îmi iau rămas bun,” a exclamat ea.
― „Rândunică, rândunică, mică rândunica”, i-a zis prinţul, „Nu ai dori să
mai stai puţin cu mine?”
― „Este iarnă,” i-a răspuns rândunică, „iar recea zăpada va veni curând.
În Egipt, soarele încălzeşte palmierii, şi crocodilii stau lungiţi în noroi,
cotropiţi de lene. Tovarăşii mei îşi clădesc cuiburile în templul lui Baalbec,
iar porumbeii albi şi roz se uită la ei, gângurind unul către altul. Dragă
Prinţule, trebuie să plec, dar nu te voi uita niciodată, iar la primăvara
viitoare îţi voi aduce înapoi două frumoase bijuterii în locul celor pe care le-
ai dăruit. Rubinul va fi mai roşu decât un roşiatic trandafir, iar safirul va fi
la fel de albastru ca şi marea.”
 ― „În piaţă de aici, de jos, este o fetiţă ce vinde chibrituri. Şi-a scăpat
chibriturile în șanțul cu apă, şi s-a stricat toate. Tatăl ei o va bate dacă nu îi
va aduce nişte bani, iar ea plânge din tot sufletul. Nu are nici ciorapi, nici
ghete, iar căpşorul ei este dezgolit. Smulge-mi celălalt ochi, şi dă-i-l ei, iar
tatăl ei nu o va mai bate.”
― „Am să mai stau cu tine încă o noapte,” i-a răspuns rândunică, „dar nu
pot să te las şi fără celălalt ochi. În acest fel, vei deveni orb.”
― „Rândunică, rândunică, mică rândunica”, i-a grăit prinţul, „îţi
poruncesc să faci asta.”
Rândunica i-a smuls cu ciocul şi al doilea ochi, şi s-a repezit în zbor către
piaţă. A plutit deasupra fetiţei cu chibrituri şi i-a strecurat bijuteria în
palmă. „Ce frumoasă bucăţică de sticlă,” a strigat ea, încântată, şi a fugit
către casă, bucuroasă.
După aceea, rândunica s-a întors la prinţ. „Acum eşti orb,” a spus ea, „aşa
că trebuie să rămân lângă tine pentru totdeuna.”
― „Ba nu, rândunico,” i-a zis bietul Prinţ, „trebuie să te duci în Egipt.”
― „Voi rămâne mereu cu tine,” a murmurat rândunică, şi a alunecat la
picioarele Prinţului.
În următoarele zile, ea a stat pe umărul Prinţului, şi i-a spus povestit
despre lucrurile pe care le văzuse pe ciudate meleaguri pe unde colindase. I-
a pomenit despre roşii ibişi, care stăteau în şiruri pe malurile Nilului,
prinzând peşti aurii în ciocurile lor; despre sfinxul care este la fel de vechi
precum lumea, care trăieşte în deşert şi ştie totul; despre neguţătorii care
umblă agale pe cămilele lor, şi au mărgele de ambră în mâini; despre regele
munţilor lunii, care este la fel de negru ca abanosul şi se roagă la un imens
cristal; despre marele şarpe verde ce doarme într-un palmier, şi are la
dispoziţie 12 preoţi pentru a-l hrăni cu prăjituri cu miere; despre pigmeii
care navighează pe un mare lac pe frunze uriaşe şi sunt mereu în război cu
fluturii.
― „Dragă rândunică,” i-a mărturisit Prinţul, „îmi povesteşti nişte lucruri
nemaipomenite, dar ce este mai nemaipomenit decât suferinţa bărbaţilor şi
femeilor. Nu există nicio enigmă mai mare decât sărăcia. Zboară peste
oraşul meu, mică rândunică, şi povesteşte-mi ce vezi că se întâmplă în el.”
Rândunica a zburat deasupra marelui oraş, şi a văzut oamenii bogaţi
huzurind în frumoasele lor case, în timp ce cerşetorii aşteptau la porţile lor.
A zburat peste uliţe întunecoase, şi a zărit feţele copiilor înfometaţi uitându-
se în gol către străzile fără lumină. Sub bolta unui pod, a putut vedea doi
băieţei ce se îmbrăţişau încercând să îşi ţină unul altuia de cald. „Ce foame
ne este,”, ziceau ei. „Este interzis să staţi aici,” le-a strigat paznicul, şi ei au
plecat de acolo prin ploaie.
Apoi, rândunica a zburat înapoi la Prinţ şi i-a povestit ce văzuse.
― „Sunt acoperit cu un aur ales,” i-a spus Prinţul, „trebuie să îl scoţi de
pe mine, foiţa cu foita, şi să îl dai celor săraci. Cei muritori cred întotdeauna
că aurul îi poate face fericiţi.”
Rândunica a smuls aurul cu ciocul foita după foita, până când Prinţul a
arătat întunecat şi cenuşiu. Foiţa cu foita, ea a dus aurul cel ales oamenilor
sărmani, iar feţele copiilor au devenit mai roşii, şi au început a râde şi a se
juca în stradă. „Acum avem pâine” strigau ei.
Zăpadă a venit până la urmă, iar după ea a apărut îngheţul. Străzile arătau
ca şi cum ar fi fost făcute din argint, atât de tare străluceau. Lungi ţurţuri,
asemănători unor pumnale din cristal, atârnau la streașinele caselor. Toată
lumea se îmbracă cu blănuri, iar băieţii purtau fesuri roşii şi să dădeau pe
gheaţă.
Sărmanei rândunici îi era din ce în ce mai frig, dar nu îl putea părăsi pe
Prinţ, pentru că îl iubea prea mult. Ea aduna firimituri de pe lângă uşă
brutarului atunci când acesta nu era atent, şi încercă să se încălzească dând
mereu din aripi.
În cele din urmă, şi-a dat însă seama că era pe cale să moară. A mai avut
doar atâta putere cât să zboare până pe umărul prinţului încă o dată. „La
revedere, dragă Prinţ!” a şoptit ea, „mă laşi să îţi sărut mâna?”
― „Ce bine îmi pare că pleci în sfârşit în Egipt, micuţa rândunică,” i-a
spus Prinţul, „ai stat prea mult aici. Poţi să mă săruţi pe buze, pentru că te
iubesc.”
― „Nu către Egipt mă îndrept,” i-a zis rândunică, „ci spre casa morţii.
Moartea este sora somnului, nu-i aşa?”
Rândunica l-a sărutat pe Prinţ şi a căzut moartă la picioarele lui.
În acea clipă, s-a auzit un pocnet ciudat înăuntrul statuii, ca şi cum ceva
s-ar fi rupt. Ce se petrecuse de fapt era că inima de plumb Prinţului se
crăpase în două. Era, cu adevărat, un ger îngrozitor!
Devreme, în dimineaţa următoarei zile, primarul a mers în piaţă de
dedesubtul statuii, însoţit de consilierii oraşului. A ridicat ochii în sus, şi a
exclamat: „Vai de mine! Ce rău arata Prinţul fericit!” „Ce rău arata Prinţul
fericit!” au strigat consilierii oraşului, care erau mereu de acord cu el, şi au
continuat să se uite la statuie.
 „Rubinul a căzut de pe mânerul sabiei lui, ochii i-au dispărut, şi nu mai
are niciun pic de aur pe el,” a remarcat primarul. „De fapt, arata niţel mai
bine decât un cerşetor!”
― „Puţin mai bine ca un cerşetor,” au consimţit consilierii oraşului.
― „Iar la picioarele lui este o rândunică moartă”, a continuat primarul.
Trebuie să dăm o lege care să interzică acestor păsări să moară acolo.”
Secretarul primarul şi-a notat repede această idee.
După aceea, au dat jos de pe soclu statuia Prinţului fericit. „De vreme ce
nu mai este frumoasă, nu ne mai e de niciun folos,” a declarat profesorul de
artă de la universitate.
Apoi au topit statuia într-un cuptor, iar primarul a întrunit pe fabricanţii
oraşului pentru a hotărî ce se va face cu metalul rămas. „Trebuie să facem o
altă statuie, desigur” a zis el, „şi va fi chiar statuia mea.”
― „Ba statuia mea,” a spus fiecare dintre consilierii oraşului, şi au
început să se certe că chiorii. Ultima dată când am auzit de ei, nu
terminaseră încă cu cearta.
― „Ce lucru ciudat!” a spus şeful muncitorilor de la turnătorie. „Această
inimă de plumb crăpata nu s-a topit în cuptor. Trebuie să o aruncăm de
aici.” Aşa că au azvârlit-o peste o grămadă de gunoi unde se găsea şi trupul
mort al rândunicii.
― „Adu-mi cele mai valoroase două lucruri din oraş,” i-a poruncit
Dumnezeu unuia din îngerii săi; iar îngerul i-a adus inima de plumb şi
pasărea moartă.
― „Ai făcut o alegere cum nu se poate mai potrivită,” i-a zis Dumnezeu,
„pentru că micuţa pasăre va cânta pentru totdeuna în a mea grădină a
paradisului, iar Prinţul Fericit mă va slăvi mereu în oraşul meu de aur.”
RACHETA FENOMENALĂ
Urma să se însoare fiul Regelui, aşa ca bucuria domnea pretutindeni în
ţară. Un an întreg îşi aşteptase mireasa şi, în cele din urmă, iată, sosise. Era
o Prinţesă rusoaica şi călătorise tocmai din Finlanda într-o sanie trasă de
şase reni, de forma unei lebede mari de aur, intre aripile căreia şedea chiar
Prinţesa. Hlamida lungă de hermină îi ajungea până la călcâie, pe cap purta
o boneţica ţesută din fir de argint şi era palidă ca Palatul de Zăpadă în care
sălăşluise întotdeauna. Atât de palida era, încât oamenii se minunau de ea
când trecea pe străzi.
― Parcă ar fi un trandafir alb! strigau ei şi aruncau de la balcoane asupra
Prinţesei o ploaie de flori. Prinţul o aştepta la poarta castelului. Avea ochi
albaştri aproape viorii şi visători, iar părul era ca un caier de aur fin.
Când o văzu, se lăsă într-un genunchi şi-i sărută mâna.
― Erai frumoasă în tablou, îi şopti el, dar în realitate eşti şi mai
frumoasă. Și mica Prinţesă se împurpura.
― Înainte era ca un trandafir alb, dar acum e ca un trandafir roşu, îi zise
un tânăr paj vecinului său şi toţi curtenii se arătară încântaţi.
În zilele următoare toată lumea spunea doar „trandafir alb, roza roşie,
roza roşie, trandafir alb”, iar Regele dădu porunca să i se sporească de două
ori simbria pajului. Cum, de fapt, acesta n-avea niciun fel de simbrie, lucrul
nu-i aduse prea mult folos, dar, oricum, fu socotit o mare onoare şi, ca atare,
porunca fu publicată în Buletinul Curţii Regale.
După trecerea celor trei zile cuvenite, se celebra căsătoria. Fu o
ceremonie magnifică, mirele şi mireasa trecură mana în mâna pe sub un
baldachin de catifea purpurie, brodată cu perluţe. Urma banchetul oficial,
care dura cinci ceasuri. Prinţul şi Prinţesa şezură în capul mesei din Marele
Salon şi băură dintr-o cupă de cristal curat. Numai adevăraţii îndrăgostiţi
puteau sorbi din ea, căci dacă o atingeau buze mincinoase, cupa se înceţoşa
şi se întuneca.
― E limpede că se iubesc, dragostea lor e limpede precum cleştarul! zise
micul paj şi Regele îi mai îndoi o dată leafa.
― Vai, ce onoare! strigară toţi curtenii.
După banchet urma să se dea un bal. Mirele şi mireasa trebuiau să
deschidă Dansul Trandafirului, iar Regele însuşi făgăduise să-i
acompanieze la flaut. De fapt, cânta foarte prost, dar nimeni nu îndrăznea să
i-o spună, ca doar era Rege. Nici nu ştia decât două melodii şi niciodată nu
era prea sigur pe care o cânta. Oricum, nu conta, căci orice ar fi făcut, toată
lumea striga: ― Fermecător, fermecător!
Ultimul punct din programul festiv era un grandios spectacol cu focuri de
artificii care urma să înceapă exact la miezul nopţii. Tânăra Prinţesa nu
văzuse niciodată focuri de artificii, aşa ca Regele poruncise ca în ziua nunţii
acestea să fie conduse chiar de Pirotehnistul regal.
― Dar cum sunt focurile de artificii? îl întrebase ea pe Prinţ într-o
dimineaţă, pe când se plimbau pe terasa.
― Sunt ca aurora boreală, dar mult mai fireşti, zise Regele, care
întotdeauna răspundea la întrebările puse altora. Eu unul le prefer stelelor,
căci ştii întotdeauna când apar focurile de artificii pe cer. Şi sunt aproape la
fel de plăcute ca şi cântecul meu la flaut. Trebuie neapărat să le vezi.
 Aşadar, în capătul grădinii regale se înălţase o tribună somptuoasă şi, de
îndată ce Pirotehnistul regal ajunsese să facă toate aranjamentele necesare,
artificiile începură să vorbească între ele.
― Vai, ce frumoasă e lumea! strigă o mică Petardă. Uitaţi-vă puţin la
lalelele acelea galbene de acolo. Păi, nici pocnitorile adevărate n-ar putea fi
mai frumoase! Ce bine îmi pare că am avut parte de călătorii în viaţă.
Călătoriile îţi lărgesc mintea extraordinar şi te scapă de toate prejudecăţile.
― Dar gradina Regelui nu e lumea întreagă, Petarda prostuţă! îi striga
Lumânarea Romana, care avea proporţii maiestuoase. Lumea este imensă şi
ţi-ar trebui trei zile încheiate ca s-o vezi de la un capăt la altul.
― Orice loc îndrăgit e pentru fiecare din noi o lume întreagă, spuse
gânditoare Roata de Foc, care la tinereţe fusese moartă după un cufăr de
lemn de brad şi se lauda cu inima ei frântă. Dar dragostea nu mai e la modă,
au ucis-o poeţii. Atâta au tot scris despre ea, ca nimeni nu-i mai crede, şi
nici nu mă miră. Dragostea adevărată suferă în tăcere. Mi-aduc aminte ca şi
eu, cândva… dar acum nu mai contează. Romantismul e depăşit!
― Prostii! strigă Lumânarea Romană. Romantismul nu moare niciodată.
Este ca luna şi trăieşte de-a pururi. De exemplu, mirele şi mireasa se iubesc
foarte mult. Chiar azi-dimineaţă am auzit adevărul despre ei de la un cartuş
de hârtie de măslină care întâmplător locuia în acelaşi sertar cu mine şi ştia
ultimele noutăţi de la Curte.
Însă Roata de Foc clatină din cap:
― Romantismul a murit! Romantismul a murit! Romantismul a murit!
murmură ea. Se număra printre cei care cred că, dacă repeţi acelaşi şi
acelaşi lucru de nu ştiu câte ori, lucrul sfârşeşte prin a fi adevărat.
Deodată se auzi o tuse seacă şi stridentă, şi toată lumea întoarse capul.
Venea de la o Rachetă înalta şi cu nasul pe sus, legată la capătul unui băţ
lung. Întotdeauna tusea înainte de a face vreo remarcă, pentru a atrage
atenţia asupra sa.
― Hm, hm! începu ea, şi toată lumea ciuli urechile, cu excepţia bietei
Roţi de Foc, care tot mai clătină din cap, murmurând:
― Romantismul a murit!
― La ordine! La ordine! strigă un Dop care cocheta cu politica şi
întotdeauna participase în primele rânduri la alegerile locale, aşa că era la
curent cu vocabularul şi expresiile parlamentare.
― Romantismul e mort şi îngropat, şopti Roata de Foc şi adormi.
 De îndată ce se făcu tăcere deplină, Racheta mai tuşi o dată şi începu.
Vorbea rar şi cu un glas foarte desluşit, de parcă şi-ar fi dictat memoriile şi
parcă privea mereu dincolo de persoana căreia i se adresa. De fapt, avea
maniere foarte distinse.
― Vai, ce noroc pe fiul Regelui să se însoare chiar în ziua lansării mele!
Nici dacă ar fi fost aranjate lucrurile dinainte nu s-ar fi putut nimeri mai
bine pentru el. Aşa sunt prinţii: au întotdeauna noroc!
― Doamne-Dumnezeule! strigă micuţa Petardă. Eu credeam că e tocmai
pe dos, ca noi o să fim detonate în cinstea Prinţului.
― Aşa o fi în ceea ce te priveşte pe tine, răspunse Racheta. Ba chiar nici
nu mă îndoiesc de asta, dar cu mine lucrurile stau cu totul altfel. Sunt o
Rachetă fenomenală şi mă trag din părinţi fenomenali. Maică-mea a fost la
vremea ei cea mai cunoscută Roata de Foc ― era celebră pentru graţia cu
care dansa. Când şi-a făcut marea apariţie publică, s-a învârtit de
nouăsprezece ori înainte de-a se stinge şi la fiecare rotire a aruncat în aer
şapte stele trandafirii. Avea un diametru de peste un metru şi era făcută din
praf de puşca de cea mai bună calitate. Tata era un Tub de artificii ca şi
mine, dar de origine franceză. A zburat atât de sus, încât oamenii s-au temut
că n-o să mai revină niciodată pe pământ. Dar el s-a întors, căci era bun ca
pâinea caldă, şi a izbutit o coborâre scânteietoare, într-o adevărată ploaie de
aur. Ziarele au tipărit cronici laudative despre spectacolul pe care l-a dat. De
fapt, Buletinul Curţii Regale l-a numit „un triumf al artei pilotehnice”.
― Vrei să spui „pirotehnice”, o corectă un Foc Bengal. Cunosc acest
cuvânt, căci l-am văzut scris chiar pe bidonul din care mă alimentez eu.
― Ei bine, eu prefer totuşi să spun „pilotehnic”, răspunse Racheta pe un
ton cum nu se poate mai sever, iar Focul Bengal se simţi atât de umilit, încât
începu imediat să le terorizeze pe micutele Petarde, pentru a le arăta că,
totuşi, e o persoană însemnată.
― Spuneam, deci… continua Racheta. Deci, spuneam… Ce spuneam?
― Vorbeai despre tine, îi zise Lumânarea Romană.
― Bineînţeles, ştiam eu că discut o temă de mare interes când am fost
întreruptă atât de nepoliticos. Nu pot suferi impoliteţea şi proastele maniere
de orice fel, căci sunt extrem de sensibilă. Nimeni de pe lume nu e atât de
sensibil ca mine, de asta sunt convinsă.
― Ce e aia persoana sensibilă? o întreba Dopul pe Lumânarea Romană.
― O persoană care, pentru că suferă de pe urma bătăturilor, calca
întotdeauna pe ale altora, îi răspunse Lumânarea în şoaptă, iar Dopul era cât
pe ce să explodeze de râs.
― Mă rog, mă rog, de ce râdeţi? întreba Racheta. Eu una nu râd.
― Râd fiindcă sunt ferecat, răspunse Dopul.
― Asta e un motiv cum nu se poate mai egoist! i-o reteză, furioasă,
Racheta. Ce drept ai tu să fii ferecat? Ar trebui să te gândeşti la ceilalţi. De
fapt, ar trebui să te gândeşti la mine. Eu una mă gândesc mereu la mine şi
mă aştept ca toţi ceilalţi să facă la fel. Asta înseamnă simpatie profundă. E o
virtute splendidă, iar eu o posed în cel mai înalt grad. Să zicem, de
exemplu, că mi s-ar întâmpla ceva astă-seară: ce nenorocire ar fi pentru
toată lumea! Prinţul şi Prinţesa nu şi-ar mai regăsi fericirea, întregul lor
mariaj ar fi distrus; cât despre Rege, ştiu bine că nu şi-ar mai reveni
niciodată. De fapt, când încep să reflectez la importanţa situaţiei mele, sunt
mişcata până la lacrimi.
― N-ar trebui să te uzi, dacă vrei să le faci plăcere altora, îi striga
Lumânarea Romană.
― Fireşte, fireşte! exclamă Focul Bengal, aflat acum într-o dispoziţie mai
bună. E o banală chestiune de bun simţ.
― Auzi vorba, o banală chestiune de bun simţ! strigă indignata Racheta.
Dar uiţi că eu nu sunt deloc banală, sunt fenomenală. Păi bun simţ poate să
aibă oricine, cu condiţia să-i lipsească imaginaţia. Dar eu una am
imaginaţie, căci nu mă gândesc niciodată la lucruri aşa cum sunt în realitate;
întotdeauna mă gândesc la ele în cu totul alt fel. Cât despre ideea de a nu
mă umezi, bineînţeles că aici nu se afla nimeni în stare să aprecieze o fire
emotivă. Din fericire pentru mine, puţin îmi pasă.
Singurul lucru care îl poate susţine pe un om în viaţă este conştiinţa
infinitei inferiorităţi a tuturor celorlalţi ― şi acesta este un sentiment pe
care l-am cultivat întotdeauna. Însă niciunul dintre voi nu are inimă. Staţi să
radeţi şi vă veseliţi, ca şi cum Prinţul şi Prinţesa nu s-ar fi cununat chiar
acum.
― Vai de mine şi de mine, dar de ce să nu râdem? se minuna un mic
Balon de Foc. E un prilej de veselie şi, când mă voi înălţa în văzduh, le voi
vorbi stelelor despre acest lucru. Să vă uitaţi şi voi cum o să clipească
atunci când o să le spun cât de frumoasă e mireasa.
― Vai, ce concepţie vulgară despre viaţă! strigă Racheta. Dar la ce era să
mă aştept? N-ai nimic pe dinăuntru: eşti gol şi găunos. Păi cum, dar poate
ca Prinţul şi Prinţesa se vor duce să stea într-o tară unde curge un rău adânc
şi poate vor avea un singur fiu, un băieţel blond, cu ochii viorii, că ai
Prinţului; şi poate că într-o bună zi o să iasă la plimbare cu guvernanta; şi
poate ca băieţelul o să cadă în râul adânc şi o să se înece. Vai, ce nenorocire
înfiorătoare! Bieţii oameni, auzi, să-şi piardă singurul fiu! E de-a dreptul
cumplit! N-o să-mi revin niciodată.
― Bine, dar nu şi-au pierdut niciun fiu! Nu li s-a întâmplat nicio
nenorocire! strigă Lumânarea Romană.
― Parcă eu am zis că s-a întâmplat? Am zis că s-ar putea să-l piardă,
replica Racheta. Dacă şi-ar fi pierdut singurul copil, nici n-ar mai fi avut
rost să mai discutăm chestiunea. Nu pot să sufăr oamenii care jelesc laptele
vărsat! Ce a fost a fost! Dar când mă gândesc că s-ar putea să-şi piardă
singurul copil, fireşte că sunt foarte afectată.
― Asta fără îndoială! strigă Focul Bengal. De fapt, eşti persoana cea mai
afectată pe care am cunoscut-o vreodată.
― Iar tu cea mai nepoliticoasă! zise Racheta. Nici nu eşti în stare să
înţelegi prietenia mea pentru Prinţ.
― Care prietenie, ca nici nu-l cunoşti? mârâi Lumânarea.
― Nici n-am zis că-l cunosc. Ba chiar aş zice că, dacă l-aş cunoaşte, s-ar
putea să nu-i mai fiu deloc prietena. E foarte primejdios să-ţi cunoşti bine
prietenii.
― Oricum, te sfătuiesc să nu te uzi! îi zise Balonul de Foc. Asta e
singurul lucru important.
― O fi important pentru tine, de asta nu mă îndoiesc, răspunse Racheta,
dar dacă o să am chef, o să plâng! Şi chiar izbucni în lacrimi, care începură
să şiroiască pe băţul în care era înfiptă, cât pe ce să înece doua gâze mici
care tocmai se apucaseră să-şi facă un cămin comun şi-şi căutau un loc
frumos şi uscat de locuit.
― Trebuie că are o fire cu adevărat romantică, zise Roata de Foc, căci
plânge fără niciun motiv serios.
PRIVIGHETOAREA ŞI TRANDAFIRUL
― A zis că va dansa cu mine dacă-i voi aduce trandafiri roşii, se plânse
tânărul Student, dar în grădina mea nu există nici măcar un trandafir roşu.
Din cuibul ei, aflat în gorun, Privighetoarea îl auzi şi se uită printre
frunze, minunându-se.
― Nu-i niciun trandafir roşu în grădina mea! se plânse el şi frumoşii lui
ochi se umplură de lacrimi. O, de ce lucruri neînsemnate depinde fericirea!
Am citit tot ce au scris înţelepţii şi filosofia nu mai are secrete pentru mine.
Cu toate astea, pentru că nu am trandafiri roşii, viaţa mea este ruinată.
 ― Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. Nopţi
la rând am cântat despre el, deşi de cunoscut nu-l cunoşteam; nopţi la rând
i-am spus povestea stelelor, iar acum am ajuns să-l văd. Are părul că floarea
de hiacint, iar buzele-i sunt ca trandafirul pe care-l doreşte atât, dar
pasiunea i-a făcut faţa palidă ca fildeşul, iar întristarea şi-a pus pecetea pe
fruntea lui.
― Prinţul dă un bal mâine seară, murmură tânărul Student şi iubita mea
face parte din suită. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, va dansa cu mine
până în zori. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, o s-o ţin în braţe, îşi va
pleca fruntea pe umărul meu şi mă va lua de mână. Dar la mine în grădină
nu există nici măcar o roză roşie, aşa că voi sta de unul singur, iar ea va
trece pe lângă mine. Nu-mi va acorda nicio atenţie, iar inima îmi va fi
distrusă.
― Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. El
suferă tocmai de ceea ce eu cânt, ceea ce pentru mine e bucurie, pentru el e
durere. Nu-i nicio îndoială, iubirea e un lucru minunat. E mai preţioasă ca
smaraldele şi mai scumpă decât opalul fin. Nu o poţi cumpăra nici cu perle,
nici cu rodii, nici la vânzare în piaţă n-o poţi scoate. Nu o poţi cumpăra de
la neguţători şi nici s-o măsori în aur.
― Muzicanţii vor sta la galerie, continuă tânărul Student şi vor cânta la
instrumentele lor cu corzi, iar iubita mea va dansa în sunet de harpă şi
vioară. Atât de uşor va dansa ea, că nu va atinge cu picioarele podeaua, iar
curtenii, în veşmintele lor vesele, vor roi în jurul ei. Dar cu mine va refuza
să danseze, căci nu am un trandafir roşu să-i ofer; se aruncă pe iarbă, îşi
îngropă faţa în mâini şi plânse.
― Dar de ce plânge? întrebă şopârla mică şi verde, după ce trecu pe
lângă el cu coada în sus.
― Oare de ce? zise Fluturele, care zburda după o rază de soare.
― De ce, oare? şopti Margareta către vecina ei, cu o voce blândă.
― Plânge pentru că nu are un trandafir roşu, spuse Privighetoarea.
― Pentru un trandafir roşu? strigară ele, vai, ce ridicol! Iar mica şopârlă,
care de felul ei era o cinică, râse pe faţă. Dar Privighetoarea înţelegea
secretul tristeţii Studentului şi rămase tăcută pe creanga gorunului,
gândindu-se la misterul Iubirii. Brusc îşi întinse aripile cafenii şi se avântă
în aer. Trecu prin pădurice asemeni unei umbre şi ca o umbră pluti peste
grădină. În mijlocul unui petic de iarbă creştea un trandafir frumos, iar când
îl văzu, zbură deasupra lui şi coborî pe o crenguţă cu flori.
 ― Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
― Florile mele sunt albe, spuse el, ca spuma mării, mai albe decât neaua
munţilor. Dar du-te la fratele meu, care creşte în spatele vechiului ceas solar
şi poate el o să-ţi dea ceea ce doreşti.
Privighetoarea zbură până acolo.
― Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
― Florile mele sunt galbene, răspunse el, ca părul sirenelor care stau pe
tron de chihlimbar, mai galbene decât narcisele din poiană înainte să fie
răpuse de coasă. Dar du-te la fratele meu, care creşte sub fereastra
Studentului şi poate că el îţi va da ceea ce doreşti.
Privighetoarea zbură spre trandafirul care creştea sub fereastra
Studentului.
― Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai frumos cântec.
― Florile mele sunt roşii, spuse el, ca picioarele porumbiţei, mai roşii
decât marele evantai de corali care se unduiesc în peştera din ocean. Dar
iarna mi-a îngheţat venele şi gerul mi-a distrus bobocii, iar furtuna mi-a rupt
crengile. Anul acesta nu voi da flori.
― Nu vreau decât un singur trandafir, strigă Privighetoarea, doar un
singur trandafir roşu! Cum aş putea să-l obţin?
― Există o cale, răspunse trandafirul, dar e atât de teribilă, că nu
îndrăznesc să ţi-o spun.
― Spune-mi, zise Privighetoarea, nu mi-e teamă.
― Dacă vrei un trandafir roşu, trebuie să-l construieşti cu muzică în
timpul nopţii şi să-l colorezi cu sângele inimii tale. Trebuie să-mi cânţi cu
pieptul înfipt într-un ghimpe. Toată noaptea va trebui să-mi cânţi, iar
ghimpele îţi va străpunge inima şi sângele tău va curge prin venele mele,
devenind una cu al meu.
― Moartea e un preţ prea mare pentru un trandafir roşu, striga
Privighetoarea şi Viaţa ne e dragă tuturor. E plăcut să stai în pădurea verde,
să urmăreşti soarele trecând în carul lui de aur şi luna în cel de perle. Ce
dulce miroase păducelul şi ce drăgălaşi sunt clopoţeii care se ascund în vale
şi iarbă neagră de pe deal, bătută de vânturi. Şi totuşi, iubirea este mai
importantă decât viaţa; şi ce însemnătate are inima unei păsări în
comparaţie cu inima omului?
Îşi întinse aripile cafenii şi se avântă spre cer. Trecu peste grădină ca o
umbră şi ca o umbră pluti prin pădurice. Tânărul Student stătea întins pe
iarbă, acolo unde îl lăsase, iar lacrimile încă nu se uscaseră în ochii lui cei
frumoşi.
― Nu mai fi trist, strigă Privighetoarea, fii fericit, pentru că vei avea
trandafirul cel roşu. Ţi-l voi face eu, cu muzica mea, în lumina lunii şi îl voi
colora cu sângele propriei mele inimi. Tot ce îţi cer este să iubeşti cu
adevărat, pentru că Iubirea este mai înţeleaptă decât Înţelepciunea şi mai
puternică decât Puterea. Aripile-i sunt de flacără şi flacăra-i este trupul. Are
buzele ca mierea şi răsuflarea că tămâia.
Studentul privi în sus, ascultă, dar nu înţelese ce-i spunea Privighetoarea,
pentru că el ştia doar ce era scris în cărţi. Dar gorunul înţelese şi se întristă,
pentru că îi era dragă mica Privighetoare, care-şi construise cuib în ramurile
lui.
― Mai cântă-mi un cântec, ultimul, şopti el. O să mă simt singur când nu
vei mai fi.
Privighetoarea îi cântă gorunului, iar vocea ei era ca apa înspumată dintr-
o cană de argint.
După ce Privighetoarea îşi termină cântul, Studentul se ridică şi scoase
din buzunar un carnet şi un creion cu mină de plumb.
„Forma, îşi zise el depărtându-se prin pădurice, nu i se poate nega, dar
are, oare, sentiment? Mă tem că nu. De fapt, e la fel ca majoritatea artiştilor:
are stil dar nu şi sinceritate. Nu s-ar sacrifica pentru alţii. Se gândeşte doar
la muzică şi toată lumea ştie că artă e egoistă. Totuşi, trebuie să admitem că
vocea ei emite câteva tonuri superbe. Ce păcat că nu înseamnă nimic şi nu
fac niciun bine practic!”. După aceea, intră în camera lui, se lungi în patul
cu saltea de paie şi începu să se gândească la iubirea lui, apoi adormi.
Când luna apăru strălucind pe ceruri, Privighetoarea zbură la trandafir şi
îşi înfipse pieptul în ghimpe. Cântă întreaga noapte, iar luna rece asemenea
cristalului se aplecă şi ascultă. Întreaga noapte cântă, în vreme ce ghimpele
îi pătrunse adânc, tot mai adânc în piept, iar sângele se scurse din el.
Mai întâi cântă despre cum se naşte iubirea în inima unui băiat şi a unei
fete. Şi pe crenguţele de sus ale trandafirului înflori o roză minunată, petală
după petală, aşa cum şi cântecele se depănau unele după altele. La începu fu
palidă ca ceaţa deasupra râului, palidă ca geana dimineţii şi argintie ca
aripile zorilor. Ca umbra unui trandafir în oglinda argintie, ca umbra unui
trandafir în apele iazului, aşa fu prima floare ce-nflori pe creanga de sus a
trandafirului.
Dar trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
 ― Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va
face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Aşa că Privighetoarea apăsă şi mai mult, iar cântul ei deveni mai
puternic, pentru că acum cânta despre naşterea pasiunii în sufletul unui
bărbat şi în cel al unei fecioare.
Iar frunzele trandafirului fură străbătute de o tentă roz, ca aceea de pe
faţa mirelui când sărută buzele miresei. Totuşi, ghimpele nu ajunsese încă la
inima Privighetorii, aşa că miezul florii rămase alb, pentru că doar sângele
din inima Privighetorii poate înroşi miezul unei roze.
Trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
― Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va
face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Privighetoarea apăsă şi mai puternic şi ghimpele îi atinse inima, iar ea fu
sfâşiată de un chin cumplit. Cu cât mai amarnică îi era durerea, cu atât mai
sălbatic şi cântul, pentru că acum cânta despre Iubirea care este desăvârşită
de Moarte, despre Iubirea care nu moare nici în mormânt.
Minunata floare deveni sângerie, asemenea trandafirilor din cerurile
orientale. Sângeriu era cercul de petale, iar miezul sângeriu ca un rubin.
Dar vocea Privighetorii slăbea, micile ei aripi se zbăteau, iar peste ochi i
se puse un văl. Mai slab, tot mai slab îi era cântul şi simţi cum ceva o
îneacă.
Apoi, din pieptul ei ţâşni un ultim şuvoi de muzică. Luna cea albă îl auzi
şi uită de zori, adăstând pe cer. Trandafirul roşu îl auzi şi se cutremură în
extaz, deschizându-şi petalele în aerul rece al dimineţii. Ecoul îl purtă spre
peştera lui purpurie din dealuri şi-i trezi pe păstori din visare. Pluti printre
trestiile râului, iar ele duseră vestea spre mare.
― Priveşte, priveşte! strigă trandafirul, floarea noastră s-a desăvârşit.
Dar Privighetoarea nu răspunse, pentru că zăcea moartă printre firele
lungi ale ierbii, cu ghimpele înfipt în inimă.
La prânz, Studentul deschise fereastra şi se uită afară.
― Vai, dar ce noroc! strigă el, uite un trandafir roşu! Nu am mai văzut
niciodată un asemenea trandafir. E atât de frumos că sunt convins că are un
nume lung, latinesc.
Se aplecă şi smulse trandafirul, apoi îşi puse pălăria şi alergă spre casa
profesorului, cu el în mână. Fiica profesorului stătea în uşă, înfăşurând
mătase albastră pe un mosor, iar căţeluşul era întins la picioarele ei.
 ― Mi-ai spus că vei dansa cu mine dacă îţi voi aduce un trandafir roşu,
spuse Studentul. Iată, îţi dăruiesc cel mai roşu trandafir din lume. Îl vei
purta deseară lângă inimă şi, în timp ce vom dansa, îţi voi spune cât de mult
te iubesc.
Fata, în schimb, se încruntă.
― Regret, dar nu se asortează cu rochia mea, răspunse ea. În afară de
asta, nepotul şambelanului mi-a trimis nişte bijuterii adevărate şi toată
lumea ştie că bijuteriile costă mai mult decât florile.
― Pe cinstea mea, eşti foarte nerecunoscătoare, zise Studentul înfuriat şi
aruncă trandafirul pe stradă, unde roata unei căruţe îl strivi.
― Nerecunoscătoare! exclamă fata. Ştii ce? Eşti foarte grosolan şi, până
la urmă, cine eşti tu? Un Student şi atâta tot. Nu ai nici măcar catarame de
argint la pantofi, ca nepotul şambelanului. Apoi se ridică şi intră în casă.
― Ce lucru de nimic mai e şi Iubirea! spuse Studentul în timp ce se
depărta. Nu foloseşte nici pe jumătate cât Logica, pentru că nu dovedeşte
nimic şi mereu vorbeşte despre lucruri care nu se vor petrece niciodată,
făcându-te să crezi în ceva care nu este adevărat. De fapt, e destul de
nepractică şi, în timpurile noastre, a fi practic e totul. Mă voi întoarce la
Filosofie şi voi studia Metafizica.
Se întoarse în camera lui, scoase un tom mare şi prăfuit şi începu să
citească.
UN PRIETEN DEVOTAT
A fost odată ca niciodată un băietan foarte cumsecade, pe nume Hans. Nu
cred să fi fost distins, avea însă o inimă foarte bună şi o faţă caraghioasă,
rotundă şi plină de haz. El trăia singur, singurel, într-o colibă mică şi toată
ziulica lucra în grădiniţa lui. În toată împrejurimea nu se mai găsea o astfel
de grădiniţă. Acolo creşteau garofiţe şi mixandre, traista ciobanului şi
zorele, acolo se găseau trandafiri, şofran, micşunele, crăiţe şi tufănele.
Maghiran, busuioc, izmă, nalbă, narcise şi stânjenei înfloreau acolo pe rând,
fiecare la timpul lor, o floare luând locul alteia, aşa încât totdeauna era la el
ceva. Frumos de văzut şi miresme plăcute de mirosit.
Micul Hans avea o mulţime de prieteni, dar cel mai. Devotat dintre toţi
era Hugo, morarul cel gros. Şi aşa de devotat îi era lui Hans cel mic bogatul
morar, încât n-ar fi trecut niciodată pe lângă grădiniţa lui, fără să se aplece
peste zid şi să culeagă vreun călţunaş, sau vreun buchet de garofiţe, sau fără
să-şi umple buzunarele cu prune şi cireşe, dacă era în timpul fructelor.
 ― Prietenii adevăraţi trebuie să împartă totul, obişnuia el să spună şi
Hans cel mic dădea din cap, râdea şi se simţea foarte mândru că are un
prieten cu idei aşa de nobile.
Uneori, ce-i. Drept, vecinilor li se părea cam ciudat că bogatul morar nu
dădea niciodată nimic în schimb lui Hans cel mic, deşi el avea sute de saci
cu făină puşi la păstrare în moară lui şi şase vaci cu lapte şi o turmă mare de
oi miţoase; dar Hans nu-şi bătea capul cu astfel de lucruri şi nimic nu-i
făcea o plăcere mai mare, decât să stea să asculte la toate vorbele minunate
pe care morarul avea obicei să le spună asupra dezinteresării adevăratei
prietenii.
Şi aşa, Hans cel mic lucra înainte în grădiniţa lui. În timpul primăverii,
verii şi toamnei el era foarte fericit, dar când venea iarna şi nu mai avea nici
flori, nici fructe să ducă la târg, el răbda de foame şi de frig şi adesea era
silit să se culce fără să fi mâncat nimic altceva decât câteva felii de pere
uscate sau două, trei nuci tari şi se. Simţea foarte singur, fiindcă morarul nu
venea atunci deloc să-l vadă.
― Nu e nevoie să mă duc pe la el cât ţine zăpada, obişnuia morarul să
spună soţiei sale. Când omul e necăjit, simte nevoia să fie singur, nu să-l
plictisească musafirii. Cel puţin asta e ideea mea despre prietenie, şi nu cred
că mă înşel. Mai bine să aştept până la primăvară şi atunci să-i fac o vizită;
o să-mi poată da un coş întreg de brânduşe şi asta o să-l facă să se simtă
foarte fericit.
― Eşti plin de grijă pentru alţii, răspunse soţia lui, stând într-un jilţ
confortabil lângă un foc mare de lemne de brad; plin de grijă, zău aşa. E o
adevărată desfătare să te asculte cineva vorbind despre prietenie. Sunt
sigură că nici preotul n-ar putea spune aşa lucruri frumoase.
― Dar n-am putea să-l aducem pe micul Hans aici? zise băiatul cel mai
mic al morarului. Dacă săracul Hans e supărat, eu o să-i dau jumătate din
ciorba mea şi o să-i arăt iepurii mei cei albi.
― Ce băiat nerod! strigă morarul. Degeaba te trimitem la şcoală, că nu se
prinde nimic de tine. Crezi tu că dacă Hans ar veni aici şi ar vedea focul
nostru cel mare şi prânzul nostru cel bun şi butoiul nostru cu vin roşu, nu
ne-ar invidia? Şi tu nu ştii că. Invidia e lucrul cel mai urât care poate strica
inimă cea mai curată? Ei bine, eu nu dau voie ca în inima lui Hans să
pătrundă sentimente urâte. Sunt prietenul lui cel mai bun şi trebuie să
veghez zi şi noapte ca să nu cadă în ispită. Ei, şi unde mai pui, dacă Hans ar
veni pe aici, s-ar putea foarte bine să mă roage să-i dau ceva făină pe
datorie şi asta, vezi, n-aş putea s-o fac. Frate, frate, dar brânza e pe bani,
asta o ştiu şi copiii.
― Ce frumos vorbeşti! zise nevasta morarului, turnându-şi un pahar mare
de bere.
― Multă lume munceşte bine, răspunse morarul, dar foarte puţină
vorbeşte bine, ceea ce vreau să zic este că a vorbi e lucrul cel mai greu din
amândouă şi cel mai extraordinar, şi se uită aspru peste masă la băieţaşul lui
cel mic care se simţi aşa de ruşinat, încât îşi lăsă capul în jos, se făcu roşu
ca racul şi începu să plângă în ceaşca lui cu ceai.
Cum trecu iarna şi brânduşele începură să-şi desfacă la soare steluţele lor
galbene, morarul spuse nevestei sale că are de gând să se ducă pe la Hans
cel mic.
― Ce inimă bună ai! strigă nevasta lui. Totdeauna te gândeşti la alţii. Dar
vezi, nu uita să iei coşul cel mare pentru flori!
Şi morarul legă aripile morii cu un lanţ tare de fier şi coborî în vale cu
coşul pe mână.
― Bună dimineaţa, măi Hans, zise morarul.
― Bună dimineaţa, zise Hans, rezemându-se în cazma şi râzând cu gura
până la urechi.
― Cum ai petrecut iarna?.
― Ce bun eşti că mă întrebi! strigă Hans. Zău aşa, ce bun eşti! Ca să-ţi
spun drept, am dus-o cam greu, dar acum a venit primăvara şi sunt foarte
fericit şi tuturor florilor mele le merge bine.
― De câte ori nu vorbeam astă-iarnă de dumneata, Hans, zise morarul, şi
am fi vrut să ştim cum o mai duceai.
― Asta e tare frumos din partea dumneavoastră, zise Hans. Şi eu care
credeam că m-aţi uitat.
― Mă uimeşti, Hans, zise morarul, prietenia nu se uită. Tocmai asta e
partea ei frumoasă. Tare mi-e teamă însă că dumneata nu înţelegi poezia
vieţii, Ei, dar ce drăguţe s-au făcut brânduşele dumitale!
― Da, sunt foarte drăguţe, zise Hans, şi am mare noroc că s-au făcut atât
de multe; o să le duc la târg, o să le vând şi cu banii ce-i voi lua, o să-mi
răscumpăr roaba.
― Să-ţi răscumperi roaba? Nu cumva vrei să zici că ai vândut-o? Mare
prostie ai făcut!
― Am fost silit s-o fac, zise Hans, astă-iarnă am dus-o greu, greu de tot;
şi adesea nu aveam niciun ban să-mi cumpăr pâine. Mi-am vândut întâi
nasturii de argint de la haină cea bună, pe urmă lanţul, pe urmă pipa cea
mare şi la urmă mi-am vândut şi roaba. Dar lasă, o să le răscumpăr eu acum
pe toate.
― Ştii ce, Hans, zise morarul, o să-ţi dăruiesc roaba mea. Nu e ea tocmai
în bună stare, ce-i drept o parte s-a şi pierdut, iar spiţele de la roată cam lasă
de dorit, dar cu toate astea tot o să ţi-o dăruiesc. Ştiu că asta e o mare
generozitate din partea mea şi că mulţi m-ar face neghiob că mă despart de
ea, dar eu nu sunt ca lumea cealaltă. Am credinţa că generozitatea este
esenţa prieteniei, fără să mai vorbesc că pentru mine mi-am cumpărat o
roabă nouă. Da, poţi fi liniştit, o să-ţi dăruiesc roaba mea.
― Doamne, cât eşti de generos, zise micul Hans, şi faţa lui rotundă şi
caraghioasă strălucea de plăcere. O s-o repar numaidecât, am o scândură de
lemn în casă.
― O scândură? zise morarul, tocmai îmi trebuie aşa ceva pentru
acoperişul hambarului meu. S-a făcut o gaură cât toate zilele în el şi tot
grâul o să mucegăiască dacă n-o astup. Ce noroc că ai vorbit de ea! E ciudat
cum o faptă bună aduce după ea pe alta. Eu ţi-am dăruit roaba mea şi
dumneata acum o să-mi dai scândura dumitale. E drept că roaba mea e mai
scumpă decât scândura dumitale, dar prietenia adevărată nu se uită la astfel
de fleacuri. Adu-mi-o, te rog, numaidecât, şi o să mă pun pe lucru chiar azi.
― Îndată! strigă Hans cel mic şi, alergând în şopron, târî scândura afară.
― Cam mititică, zise morarul uitându-se la ea. Mi-e teamă că după ce-mi
voi repara eu acoperişul, n-o să-ţi mai rămână cu ce să repari şi dumneata
roaba, dar, de, ce să-i faci, nu-i vina mea. Ei, şi acum, fiindcă ţi-am dăruit
roaba, sunt sigur că ţi-ar face plăcere să-mi dai câteva flori în schimb. Uite
coşul, umple-mi-l bine.
― Să-l umplu? zise Hans cel mic, cam cu părere de rău, deoarece coşul
era mare şi el ştia. Că dacă l-ar umple nu i-ar mai rămâne flori de dus la târg
şi era tare doritor să-şi ia înapoi nasturii lui de argint.
― După ce ţi-am dăruit roaba mea, cred că nu e cine ştie ce să-mi dai
câteva flori, răspunse morarul. Poate mă înşel, dar eu credeam că prietenia,
adevărata prietenie e lipsită de orice fel de egoism.
― Dragul meu prieten, scumpul meu prieten, strigă Hans cel mic. Poţi să
iei toate florile din grădina mea. Mai mult ţin la opinia dumitale, decât la
nasturii mei de argint, şi alergă de smulse toate brânduşele cele drăguţe şi
umplu cu ele coşul morarului.
 ― La revedere, dragă Hans, zise morarul, suind la deal cu scândura pe un
umăr şi cu coşul cel mare pe celălalt umăr.
― La revedere, zise Hans cel mic şi începu să sape cu însufleţire. Era
tare bucuros de roabă. A doua zi tocmai lega nişte iasomie pe lângă poartă,
când auzi glasul morarului chemându-l din drum. Sări după scară şi alergă
prin grădină de se uită peste zid. Morarul era acolo cu un sac mare de făină
în spate.
― Hans dragă, zise morarul, n-ai vrea tu să duci sacul ăsta la târg, în
locul meu?
― Oh, ce rău îmi pare, zise Hans, tocmai azi nu-mi văd capul de treabă.
Am de legat toate iasomiile, de udat toate florile şi de netezit toată iarba.
― Bine, bine, zise morarul, dar nu ţi se pare că din moment ce am de
gând să-ţi dăruiesc roaba mea, ar. Fi o neprietenie din partea dumitale să mă
refuzi?
― Oh, nu vorbi aşa, strigă Hans cel mic, nu aş vrea să fiu neprietenos
pentru nimic în lume, şi alergă în casă de-şi luă pălăria, apoi o porni la drum
cu sacul cel mare la spinare.
Era o zi foarte călduroasă, drumul era plin de praf şi, înainte de a fi ajuns
la a şasea piatră kilometrică, Hans era aşa de ostenit, încât trebui să se
oprească să se odihnească. Totuşi, merse înainte voiniceşte şi în cele din
urmă ajunse la târg. După. Ce. Aşteptă acolo câtva timp, vându sacul de
făină pe un preţ ridicat şi o porni numaidecât înapoi, fiindu-i teamă să nu
întâlnească vreun hoţ pe drum, dacă o să stea până mai pe seară.
A fost o zi grea, îşi zicea micul Hans suindu-se în pat, dar îmi pare bine,
că nu l-am refuzat pe morar, mai întâi fiindcă e prietenul meu cel mai bun şi
al doilea fiindcă. Are de gând să-mi dăruiască roaba lui.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, morarul veni să-şi ia banii de pe sacul cu
făină, dar Hans cel mic era aşa de obosit, încât nu se sculase încă.
― Pe legea mea, zise morarul. Mare leneş mi-ai fost! Cred că ai putea să
munceşti mai din greu, din moment ce am de gând să-ţi dăruiesc roaba mea.
Lenea e un păcat mare şi mie nu-mi place ca prietenii mei să fie trândavi.
Cred că nu te superi că-ţi vorbesc aşa, pe faţă. Nici nu mi-ar trece prin gând
să fac una ca asta, dacă nu ţi-aş fi prieten. Căci care este folosul prieteniei,
dacă nu poţi spune omului verde în faţă ceea ce gândeşti? E uşor să înşiri
lucruri frumoase, ca să linguşeşti şi să încânţi pe altul, dar prietenul
adevărat nu-ţi spune decât lucruri neplăcute, fiindcă el îţi cunoaşte intenţiile
bune.
 ― Vai ce rău îmi pare! zise Hans cel mic, frecându-se la ochi şi luându-şi
tichia de pe cap; eram aşa de ostenit, încât m-am gândit să mai stau puţin în
pat ca să ascult cântecul păsărelelor. Mă crezi, dumneata, că muncesc mai
bine după ce am ascultat cum cântă păsărelele?
Da? Se nimereşte bine, zise morarul bătând pe micul Hans pe spate,
fiindcă tocmai aş vrea să vii, cum te vei îmbrăca, la mine, la moară, ca să
dregi acoperişul hambarului în locul meu.
Bietul Hans era foarte nerăbdător să se ducă să lucreze în grădiniţa lui,
fiindcă florile erau de două zile neudate, dar nu-i veni să-l refuze pe morar,
care-i era prieten.
― Crezi, dumneata, că ar fi o lipsă de prietenie, dacă ţi-aş spune că sunt
foarte ocupat? întreabă el cu un glas sfios.
― De, eu cred că nu ţi-am cerut mult, din moment ce am de gând să-ţi
dăruiesc roaba mea, dar, bineînţeles, dacă mă refuzi, o să mă duc să-l fac
singur.
― Vai de mine! Cu niciun preţ! strigă Hans cel mic şi, sărind din pat, se
îmbrăcă şi se duse la hambar. El lucră acolo toată ziua până la apusul
soarelui şi, la apus, veni morarul să vadă cum înaintase lucrul.
― N-ai mai terminat de reparat, măi Hans! îi strigă el cu glas vesel.
― E gata, zise micul Hans, coborând de pe scară.
― Ah! zise morarul, nu e nicio muncă mai plăcută decât cea pe care o
facem pentru alţii.
― E un mare privilegiu să vă asculte cineva vorbind, zise micul Hans,
aşezându-se pe jos şi ştergându-şi fruntea de sudoare. Dar mi-e teamă că nu
o să ajung niciodată să am astfel de idei frumoase.
― O să-ţi vină cu timpul! zise morarul, trebuie însă până atunci să-ţi dai
mai multă osteneală. Deocamdată ai numai practica prieteniei, odată şi
odată o să ai şi teoria.
― Credeţi? zise Hans cel mic.
― Nu mai rămâne îndoială, răspunse morarul, dar acum, fiindcă ai
isprăvit treaba, ai face bine să te duci acasă să te odihneşti, fiindcă mâine aş
vrea să-mi duci oile la păşune.
Bietului Hans i-a fost frică să mai zică ceva şi, a doua zi, dis-de-
dimineaţă, morarul îşi aduse turma din urmă, în ogradă la el, iar Hans plecă
imediat cu ea la păşune. Pierdu toată ziua cu duşul şi întorsul şi când se
văzu acasă, se simţi aşa de obosit, încât adormi pe scaun şi nu se deşteptă
decât a doua zi pe lumină.
 ― Ce bine o să petrec acum, zise el şi se puse numaidecât pe lucru în
grădiniţă.
Dar, într-un fel sau altul, Hans nu putea niciodată să-şi vadă de flori,
fiindcă prietenul lui, morarul, totdeauna venea să-l trimită la drumuri lungi
sau să-l ia să-i ajute la moară. Micul Hans era foarte abătut uneori, fiindcă-i
era teamă că florile să nu creadă că le-a uitat, dar se mângâia cu gândul că
morarul era prietenul lui cel mai bun, „şi afară de asta, obişnuia el să-şi
spună, are de gând să-mi dăruiască roaba lui, ceea ce e o faptă de pură
generozitate”
Şi aşa, Hans cel mic lucra înainte pentru morar şi acesta îi spunea tot
felul de lucruri frumoase despre prietenie, pe care Hans cel mic, care era
elev foarte sârguincios, le însemna într-un carnet şi le citea seara. Ei, iată că
într-o seară, pe când Hans stătea lângă foc, o lovitură tare se auzi în uşă. Era
o noapte îngrozitoare şi vântul bătea şi mugea cu atâta furie împrejurul
casei, încât la început Hans crezu că nu e decât furtuna. Dar o a doua
lovitură se auzi, apoi şi a treia, mai puternică decât celelalte.
― Poate să fie vreun biet călător, îşi zise Hans cel mic şi alergă să
deschidă. Când colo, iată-l pe morar cu un felinar într-o mână şi cu un băţ
gros într-alta.
― Dragă Hans, strigă morarul, a dat peste mine o belea. Băieţaşul meu a
căzut de pe o scară şi s-a lovit;
tocmai mă duceam după doctor, stă aşa de departe şi vremea e aşa de rea,
încât îmi veni în gând că ar fi mai bine să te duci tu în locul meu. Ştii prea
bine că am de gând să-ţi dăruiesc roaba mea, de aceea cred că ar fi frumos
din partea ta să faci aşa ceva pentru mine.
― Cum să nu, strigă Hans cel mic. Mi-aţi făcut chiar cinste gândindu-vă
la mine; o să plec îndată, dar v-aş ruga să-mi împrumutaţi felinarul, fiindcă
noaptea e foarte întunecoasă şi mi-e frică să nu cad în vreun şanţ.
― Ţii! Ce rău îmi pare că nu pot să ţi-l dau, răspunse morarul, e tocmai
felinarul meu cel nou şi ar fi pierdere prea mare dacă i s-ar întâmpla ceva.
― Lasă, lasă, nu-i nimic, mă pot duce şi aşa, strigă Hans cel mic. Îşi trase
pe mâneci surtucul lui îmblănit, îşi îndesă pe cap căciula cea roşie, îşi
înfăşură o basma împrejurul gâtului şi plecă.
Ce furtună îngrozitoare era afară! Noaptea era aşa de întunecoasă, încât
micul Hans abia mai putea să vadă şi vântul bătea aşa de tare, încât abia se
mai putea ţine pe picioare. Cu toate acestea, el înainta cu mult curaj şi, după
trei ceasuri de mers, ajunse la casa doctorului şi bătu la uşă.
 ― Cine-i acolo? strigă doctorul, scoţându-şi capul pe fereastră.
― Eu sunt, Hans cel mic.
― Şi ce vrei?
― Băiatul morarului a căzut de pe o scară şi s-a lovit şi morarul vă roagă
să veniţi numaidecât.
― Bine! zise doctorul, şi-i porunci să-i pună şaua pe cal, să-i aducă
cizmele cele mari şi felinarul, apoi coborî pe scară, încălecă şi o pomi spre
casa morarului, iar Hans cel mic o luă pe jos după el.
Dar furtuna se înteţea din ce în ce mai tare, ploaia cădea cu găleata şi
Hans cel mic nu mai putea nici să vadă încotro merge, nici să se ţină de cal.
Într-un târziu se pierdu, şi începu să rătăcească prin nişte locuri care erau
foarte primejdioase, fiindcă erau pline de gropi adânci şi acolo bietul Hans
cel mic. Se înecă. Corpul lui a fost găsit a doua zi de nişte păzitori de capre,
plutind pe deasupra unei mlaştini, de unde îl aduseră acasă.
Toată lumea se duse la înmormântarea lui, fiindcă era foarte popular, iar
morarul a r fost cel mai îndoliat dintre toţi.
― Fiindcă eram prietenul lui cel mai bun, zise morarul, e drept să mi se
dea locul de cinste, şi mergea în fruntea procesiunii într-o haină neagră şi
lungă, iar din când în când îşi ştergea ochii cu o batistă mare.
― Moartea lui Hans cel mic este o mare pierdere pentru fiecare, zicea
fierarul, după slujbă, când şedeau cu toţii la masă, în cârciumă, bând vin
fiert cu mirodenii şi mâncând prăjituri cu miere.
― În orice caz o mare pierdere pentru mine, răspunse morarul;
închipuieşte-ţi că aproape îi dăruisem roaba mea şi acum zău dacă ştiu ce să
mai fac cu ea. Acasă îmi stă în drum şi e într-o stare aşa de proastă, încât n-
aş lua nimic pe ea dacă aş vrea s-o vând. Altă dată o să mă gândesc de două
ori înainte de a da ceva. Generozitatea rămâne totdeauna nerăsplătită.
URIAȘUL CEL EGOIST
În fiecare după-amiază, când se întorceau la școală, copiii obișnuiau să se
joace în grădina Uriașului.
Era o grădină foarte frumoasă. Aici creștea o iarbă deosebit de fragedă și
verde. Ici ― colo, în iarbă, se zăreau flori atât de gingașe încât semănau cu
stelele. Cei doisprezece pomi fructiferi ― toți erau piersici ― se încărcau
primăvara cu flori delicate de un roz sidefiu, iar spre toamnă erau plini de
fructe ispititoare. Păsările ascunse în frunzișul copacilor, cântau atât de
duios încât copiii se opreau din jocurile lor pentru a le asculta.
― Ce bine e aici! își spuneau copiii.
 Într-o zi a apărut Uriașul. Fusese în vizită la prietenul său, Căpcăunul din
Cornwall. Stătuse acolo vreo șapte ani, timp în care vorbise cu semenul și
prietenul său tot ce aveau de vorbit niște prieteni ca ei. Venise și timpul că
Uriașul să se întoarcă acasă, la castelul său. La sosire îi surprinse pe copii
jucându-se în grădina lui.
― Ce faceți voi aici? strigă el furios la copiii care o și luaseră la fugă,
care încotro, speriați foarte tare de apariția furioasă. Această grădină este a
mea! a continuat să strige uriașul. Toată lumea trebuie să știe și să înțeleagă
acest lucru. Numai eu am voie aici!
Apoi, ca să fie și mai bine înțeles că doar el avea voie în acea grădină, a
construit un zid în jurul ei și a pus și un anunț:
„Trecerea interzisă!
Cei care încalcă regulă, vor fi pedepsiți!”
Așadar, era un uriaș foarte egoist.
Copiii nu mai aveau unde să se joace. S-ar fi jucat ei și în stradă dar acolo
era mult praf, erau pietre și era și periculos, putea trece oricând o trăsură
sau o căruță, sau chiar un călăreț în goană și îi putea accidenta. După orele
de la școală, hoinăreau în jurul frumoasei grădini a uriașului și tânjeau după
vremea când erau cu toții fericiți în frumoasa grădină. ― Ce bine era acolo!
își spuneau.
Așa a tot trecut timpul și a venit din nou primăvara care a umplut de flori
și păsări întregul ținut. Doar în grădina Uriașului Egoist mai era iarnă. Aici
nu mai cântau păsările și copacii parcă uitaseră să înflorească. O singură
floare firavă și-a scos căpșorul la lumină și când a văzut ce scrie pe zid, s-a
retras sub pământ, la culcare, plină de o sfâșietoare tristețe față de copii cu
care se jucase în alte primăveri.
Zăpada și Gerul triumfau:
― Primăvara a uitat de această grădină! Noi vom locui aici tot anul!
Zăpada a acoperit iarba cu splendidă și imaculata sa mantie iar Gerul a
zugrăvit copacii cu argint.
Apoi l-au invitat pe Vântul de Nord să le țină companie și acesta a venit
în mare grabă. Înfășurat în blănuri urla toată ziua prin grădină.
― Ce loc încântător! a exclamat el. S-o chemăm în vizită și pe doamna
Grindină.
Și Grindina a venit bucuroasă. Zi de zi, ore în șir ea lovea acoperișul
castelului până când a reușit să spargă aproape toată țigla de pe acoperișul
castelului. În plus, se rotea val-vârtej și prin grădină. Purta un veșmânt
cenușiu și suflarea ei era de gheață.
― Oare de ce nu mai vine Primăvara? se întreba nedumerit Uriașul cel
Egoist șezând la geam și privind la grădina albă și rece. Sper să apară într-
un târziu.
Dar Primăvara nu a mai venit în grădina lui și nici Vara. Toamnă a dăruit
fructe aurii tuturor grădinilor din ținut și doar grădinii Uriașului nu i-a adus
nimic.
― Este prea egoist, a spus Toamna după ce spuseseră la fel și suratele ei
Primăvara și Vara.
Așadar, în grădina Uriașului era mereu Iarnă. Vântul de Nord, Grindina și
Zăpada zburdau fericiți prin toată grădina.
Într-o dimineață, pe când încă stătea lungit în pat, Uriașul a auzit o
muzică încântătoare. Răsuna atât de duios încât a crezut că muzicanții
Regelui treceau prin apropiere. În realitate era doar o micuță pasăre ― un
cânepar ― care ciripea la geam. Trecuse așa de mult timp de când Uriașul
nu mai auzise cântec de pasăre în grădina sa încât acest firav ciripit i s-a
părut cea mai frumoasă muzică din lume. Grindina se oprise din dansul ei
nebunesc. Vântul de Nord a încetat să urle. Un parfum suav pătrunse prin
geamul deschis.
― Cred că a venit și Primăvara, a spus Uriașul.
A sărit din pat și a privit afară. În fața ochilor i s-a așternut cea mai
frumoasă priveliște. Printr-o mică spărtură în zid, copiii au pătruns în
grădină și stăteau agățați de crengile piersicilor. În fiecare pom era câte un
copil. Pomii s-au bucurat așa de mult de această revenire a copiilor încât s-
au acoperit cu flori și își întindeau cu tandrețe brațele deasupra lor. Păsările,
cuprinse de veselie, zburdau ciripind. Florile se iveau râzând din iarba
verde.
Era un peisaj de basm. Doar un colț al grădinii mai rămânea stăpânit de
doamna Iarnă. Și acolo stătea un băiețel. Nici nu ajungea la ramurile
pomului de cât de mic era. Tot rătăcea în jurul pomului și plângea cu jale.
Bietul pom era încă acoperit cu gheață și vântul de Nord sufla și urlă printre
ramurile lui. ― Urcă, băiețelule! îl tot îndemna Piersicul și își aplecă
crengile cât de jos putea.
Dar băiețelul era prea mititel.
Uriașul, care privise la toate acestea de la fereastră, își simți inima alina
de o duioșie pe care n-o mai simțise până atunci.
 ― Egoistul de mine! exclamă el. Acum știu de ce Primăvara nu mai
venea pe aici. Îl voi urca chiar eu pe mititelul acela până în vârful pomului,
voi dărâma zidul și grădina mea va fi de aici înainte loc de joacă pentru
copii pentru totdeauna.
Și Uriașului chiar îi părea rău pentru tot ceea ce făcuse.
Coborî și se îndreptă spre grădină. Dar copiii, când l-au văzut, s-au
speriat și au fugit. Iarna a pus din nou stăpânire pe grădină, imediat ce
copiii au fugit. Doar micuțul băiețel a rămas în același loc. Ochii îi erau
plini de lacrimi și de aceea nu l-a putut vedea pe Uriaș. Stăpânul grădinii s-a
furișat pe la spatele copilului, l-a luat cu grijă și l-a urcat în pom. Într-o
clipă piersicul s-a acoperit cu delicatele lui flori. Păsările au venit pe
ramurile lui și au început să cânte.
Plin de bucurie, micuțul și-a întins mânuțele, l-a cuprins pe Uriaș după
gât și l-a sărutat. Copiii care tocmai fugiseră dar priveau curioși prin
spărtura de zid, au văzut cu uimire că Uriașul se schimbase și nu mai era
așa rău cum fusese odinioară așa că au revenit, unul câte unul, în grădină.
Cum au revenit copiii în grădină, cum s-a întors și Primăvara.
Uriașul a luat un topor și a dărâmat zidul din jurul grădinii.
― De acum înainte, această grădină este a voastră, copii ― a mai spus
Uriașul.
Pe la amiază, când oamenii mergeau la piață, au văzut cu mirare cum
Uriașul se juca cu copiii în grădină.
S-au jucat așa toată ziua și spre seară, când s-a făcut ora de a pleca spre
case, toți copiii au venit să-i mulțumească și să-i spună la revedere
uriașului.
― Dar unde-i micuțul vostru prieten? i-a întrebat Uriașul pe copii despre
băiețelul pe care-l urcase în pom și pe care-l îndrăgise foarte mult.
― Nu știm ― au răspuns copiii. O fi plecat.
― Mâine să vină neapărat aici, le-a spus Uriașul.
Dar copiii nu știau unde locuiește acel băiețel și Uriașul s-a întristat
foarte tare.
În fiecare după-amiază, după lecții, copiii veneau să se joace în grădină.
Doar băiețelul pe care Uriașul îl îndrăgise cel mai mult, nu a mai apărut.
Uriașul era acum bun cu toți copiii, dar îi era tare dor de mititelul acela pe
care-l ajutase să urce în pom și de aceea vorbea cu ceilalți copii foarte des
despre el.
― Ce mult aș dori să-l văd! suspină din când în când Uriașul.
 Așa au trecut anii și Uriașul a îmbătrânit și i-au slăbit puterile. Nu mai
putea să se joace cu copiii.
Stătea acum într-un fotoliu și se uita la jocurile copiilor și-și admira
grădina.
― Sunt atât de multe flor și atât de frumoase ― își spunea Uriașul ― dar
cele mai frumoase dintre ele sunt copiii!
Într-o dimineață de iarnă, pe când se îmbrăca, Uriașul a privit pe geam.
Acum nu mai era supărat pe Iarnă pentru că știa că Primăvara era doar dusă
la culcare, iar florile se odihnesc. Cum privea așa, a văzut un spectacol
extraordinar în cel mai îndepărtat colț al grădinii sale. Acolo era un piersic
plin de roade argintii iar în jurul lui erau flori și zumzet ― dar numai în acel
colț al grădinii. Uriașul și-a făcut ochii mari de uimire și bucurie: la poalele
pomului cu roade argintii se afla băiețelul pe care-l îndrăgise așa de mult
Uriașul. Deși trecuse mult timp, el era tot mititel și firav. Cum l-a văzut,
Uriașul a luat-o la fugă pe scări, a trecut în grabă prin grădină și a ajuns în
dreptul copilașului. Era destul de aproape când, deodată, s-a făcut roșu la
față de supărare și l-a întrebat pe băiețel:
― Cine a îndrăznit să te rănească?
A întrebat asta pentru că în palmele copilului se vedeau urme de cuie.
Aceleași semne le avea și pe micile tălpi.
― Cine-i acela care a îndrăznit să te rănească? a strigat Uriașul. Spune-
mi și o să iau sabia și-am să-l provoc la luptă.
― Nu e nevoie! i-a răspuns copilul. Acestea sunt urmele Dragostei.
― Cine ești tu? Să fii tu oare Cel pe care-L aștept? l-a întrebat Uriașul.
O stranie admirație l-a cuprins pe Uriaș și el a îngenunchiat în fața
copilului.
Copilul i-a zâmbit și i-a spus:
― Cândva mi-ai permis să mă joc în grădina ta, iar acum vei merge cu
mine în grădina mea ― Raiul. După-amiază, când copiii au venit în
grădină, l-au găsit pe bătrânul Uriaș sub copac, fără suflare și acoperit de
flori albe.
 Table of Contents
PRINȚUL FERICIT
RACHETA FENOMENALĂ
PRIVIGHETOAREA ŞI TRANDAFIRUL
UN PRIETEN DEVOTAT
URIAȘUL CEL EGOIST