Hotul (Cartea cu jucarii) , de T.

Arghezi
În cutia cu pălării vechi, sta un urs, de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost
fioros, şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod doi berbeci năpârliţi, trei vaci fără picioare şi
un armăsar, care sta în pod fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, şi culoarea
aita micşorează seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni şi au luat-o florile pentru ele. Şi mai avea ursul
doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusătoreasă, îmbrăcând ursul din şase petice
croite frumos, cred că s-a înşelat când a trebuit să-i pună şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luând, dintr-
altă cutie, doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunătate.
Ursul stătuse jos, în casă, doi ani întregi şi ajunsese atât de stricător, încât am fost nevoit să-l pui
deoparte, în singurătate, şi el s-a trezit în cutia de pălării, numai după ce încercasem zadarnic fel de fel de
mijloace de îndreptare.
Croind ursul din faţa unei scurteici, moştenită de la o cucoană bunică, croitoreasa nu se gândise că,
fără să vrea, îi dă, prin potrivirea mădularelor, nişte năravuri; pe care nici scurteica, nici catifeaua nu le
avuseseră în timpul lor. Tatăl urşilor, care umblă nevăzut prin lume şi îngrijeşte în munţi de copiii lui,
săpându-le peşteri, răsturnând iarna câte un pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănandu-i şi tăindu-
le unghiile cu un ferăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la ursul de pâslă, pentru copii, şi le dă câte un
crâmpei de nărav.
Ursul nostru se nărăvise să fure, şi nu fura altceva decât bomboane, ciocolată, dulceaţă, fructe si
rahat. Când Tătutu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât cutia, fără să-1 vadă
nimeni.
- Cine a mâncat ciocolata ?
- U'su, răspundea băiatul, ridicând din umeri. Nu mai e.
- Dar cutia cu bomboane englezeşti ?
- U'su, răspundeau fata şi băiatul.
Îl văzuseră amîndoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în braţe fugind subt canapea. L-au şi bătut.
Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De doi ani de zile, ursul a mâncat toată dulceaţa de zmeură şi de chitră,
caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el nu mânca tot borcanul, lua câte puţin, ca să nu se cunoască, scotea câte
un pumn de bomboane, câteva bucăţi, şi le mânca pe toate cu încetul.
Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod, ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulceţurile copiilor. Însă el fură
şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întâlnit niciodată pe scară, se fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de mai
multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge
îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească. Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită cu cât
învăţase de la urs să mănânce zahăr şi mielul cu părul creţ. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă
furată, cofeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate
mingile, care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele tot.
Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie sâ crească, şi lasă
dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată, pentru că mingile nu au
degete ca să dezlege sfoara şi să descuie dulapul.
Totuşi, într-o zi, Tătuţu o să se puie la pândă, chiar în dulap. Când ursul şi mielul vor veni cu
linguriţa în lăbuţă ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va
fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tătuţul.

Plicul ( Cartea cu jucarii ), de T. Arghezi

Baruţu vrea un plic.
- Nu-ţi mai dau plicuri, că le strici, îi răspunde Tătuţu, şi mă costă unul cincizeci de bani.
- Vreau să chiu la Braşov...
- Tot scrii şi nu mai înveţi să scrii. De un an, de când "chii", au mai ieşit opt romancieri şi zece poeţi. Te rog,
Baruţule, fii serios. Şi să nu-mi mai zmângăleşti plicurile, că mă supăr. Pauză.
- Dă-mi un plic, că nu mai chiu.
-Dacă nu scrii, de ce-ţi mai trebuie plic? Acum nu e timp de plicuri. Du-te de te culcă: mi-ai făgăduit că ai să
dormi două ceasuri, în toate zilele, după masă, ca si te duc la cinematograf. Ţine-te de cuvânt.
- Mă cunc cu el! zice Baruţu.
- Cu cine cu el?
- Cu plicul.
- Şi mi-l dai înapoi nemâzgălit şi curat?
- Îl pui su'pernă.
- Bine, uite un plic. Să dea naiba să mi-l mototoleşti! Miţu a prins de veste că fratele ei a căpătat un plic.

- I-ai dat lui Baruţu un plic, zice Miţu.

- De unde ştii?
- L-am văzut.
- Şi dumneata ce vrei acum?
- Să-mi dai şi mie ceva...
- N-am nimic de dat.
- Să-mi dai ochelarii, să mă culc cu ei.
- Cum să-ţi dau ochelarii? Trebuie să citesc. Dacă-ţi dau ochelarii nu mai pot să fac nimic.
Miţu ştia că nu i se pot lăsa ochelarii. Repede: Atunci... dă-mi ceasul.
- Ai să-i spargi geamul. L-ai mai spart.
- Eram mică. Acum sunt... frumoasă.
- Şi când erai mică erai frumoasă, şi tot ai spart geamul. Dar ce vrei să faci cu ceasul?
- Îl pui la gât. Mă uit cât o să dorm...
- Lasă, când o să cunoşti numerele de pe ceasornic, îţi cumpăr unul de mână.
- Ştiu, zice Miţu: acu e douăsprezece.
- Ai pus deştiul pe patru.
- Patru nu-i douăsprezece? întreabă Miţuca.
- Ai dreptate, Miţule. Totuna e. Ţine ceasul. Stai să ţi-l pui la gât.

Aproape două ore reglementare au trecut. Tătuţu uitase, furat în povestirile unei cărţi cu poze, pe
care o ascunde de copiii lui, lacom să mănânce singur din dulceţurile scrise. Baruţu căsca gutural, cu un
mare accent de lene în vocea căscatului, scos dintr-un mare gâtlej. În privinţa lui, Tătuţu e fără grijă. Baruţu
o să doarmă mult şi, o să-l răzbune pe el. O să ceară toată viaţa să-l dezbrace şi să-l îmbrace, să-l culce şi să-
l scoale cineva, şi cum e băiat frumos, şi cum Tătuţu are un singur băiat, iar tătuţii ceilalţi au fete multe,
Baruţu o să fie fericit.
A bătut de 6.
Bună dimineaţa, purcei!
MIŢU (înapoind ceasornicul):
- Nu ştiu ce are, Tătuţule, că se învârteşte mereu.
TĂTUŢU (tehnic):
- I-ai rupt, desigur, arcul.
MIŢU:
- Nu s-a rupt nimic.
BARUŢU (restituind plicul în perfectă stare):
- Poftim!
TĂTUŢU:
- Bravo, Baruţule!
BARUŢU:
- L-am şi lipit.

Intaia deziluzie, de T. Arghezi

Miţu şi-a pus mânuşile de piele ale tătuţului şi parcurge grădina cu mâinile uriaşe ale unui monstru pitic. Şi-
a pus şi o păreche de ghete de ale lui şi, în sfârşit, şi o pălărie, cu marginile până la umeri. Ea vrea să sperie
lumea - nici mai mult, nici mai puţin.
„Unde se duce momâia fără cap, cu labele de pelican?" întreabă vrăbioii, care sar din pământ ca nişte bulgări
cenuşii în sus.
„Cine-i cocoşatul care trece?" se uită gâştele.
Pisoiul crede că s-a îmbrăcat curcanul, şi câinii, nedumeriţi, stau mai departe, ciuliţi pe jumătate şi cu o
ureche moale, dată pe ceafă.
Pentru ca înscenarea să izbutească, tătuţu a luat-o la fugă, măicuţa după el, şi toţi din casă s-au ascuns,
tremurând de groază. Numai Baruţu ştie. El afirmă că personajul care bâjbâie prin curte, crăcănat de ghete şi
orbit de pălărie îi este cunoscut.
—Eu ştiu că este Miciu, da' nu vreau să spui, repetă Baruţu. Dar cine-l crede?
Miţu şi-a mai adaos la costum un baston gros, pe care, ca să-1 poată duce drept, ca o cârje, trebuie să-1 ţie
mai de scurt.
—Du-te încet şi dă-i pălăria jos, zice Baruţu, care ar vroi să se apropie. Cu toată certitudinea lui, el începu să
se sfiască de noul animal cu mânuşi.
—Nu poci, Baruţule. Muşcă.
—Nu muccă, răspunde Baruţu, cu oareşcare nesiguranţă.
—Muşcă, dă cu bastonul, dă cu ghetele şi trage palme cu mânuşile mari.
—Daaa? se miră Baruţu.

Convingerea lui e cu totul zdruncinată. El a văzut pe Miţu încălţându-se, puind pălăria, luând băţul. Ştia că e
Miţu, dar parcă nu mai ştie. S-o fi strecurat Miţu pe undeva, din ghete şi din pălărie, şi acum umblă singure
ghetele, mânuşile, pălăria şi bastonul.
—Vreau să te pup, tătuţule! zice Baruţu emoţionat.
El caută adăpostul cel mai apropiat, pe când Miţu îşi cheltuieşte activ caricatura în atitudini. Ghetele
dansează sau păşesc foarte măsurat, ca şi cum ar urmări un şarpe care trece în pământ. Bastonul
dezechilibrează uneori personajul, opintit şi revenind în văzduh. Iată, Miţu s-a luat după scroafa cu purcei,
care fug dintr-o bucată, ca nişte damigene cu dop. Baruţu şi-a înstrăinat complet figura primitivă a caricaturii
şi, văzând porcii rupând-o de-a fuga, nu mai are de ales. El se alătură de tot.
—Mă doae picioalele, tătuţule...
Baruţu vrea să fie luat în braţe. Pus pe umăr, la o distanţă bună de piticul cu pălăria pe ochi, el scoate un
suspin de uşurare. Dar a venit timpul să-l liniştim.

—Bravo Miţu! aplaudă lumea, sosind din toate colţurile.

Miţu scoate pălăria şi salută până la pământ.
—Ai văzut că era Miţu? Nu te mai uita aşa: e Miţu.
—Da? se miră el încă o dată şi cu totul confuz faţă de sineşi.
Succesul 1-a muşcat însă de inimă şi vrea şi el să facă pe momâia, ca să guste din cabotinaj. Căutăm să-i
explicăm că, într-o împrejurare dată, arta permite o singură maimuţă şi că imitaţia imitaţiei, imitaţia
maimuţei, e de două ori un plagiat care, în loc de felicitări, implică huiduială. Baruţu nu vrea să ştie nimic şi,
fiind tot al nostru, îl lăsăm să încalţe ghetele, cu stângăcie, să puie pălăria, fără meşteşug şi mânuşile. Ii este
necaz că a intrat în rândul imitatorilor reproducători, dar se supune, ca să nu scape crâmpeiul de glorie care
îl flămânzeşte. Fără entuziasm, el întinde băţul, ridică palma, îşi desface piciorul. Şi cade în ligheanul cu apă
al găinilor, sărindu-i pălăria şi pierzându-şi bastonul. Ochii lui stupefiaţi se uită la noi şi, văzându-ne că nu
râdem, Baruţu îşi dă drumul şi plânge descurajat.

Ridicându-l din zeamă şi găinaţ, Baruţu are şi un argument.

—Te-ai murdărit peste tot şi miroşi a coteţ, îi spune tătuţu.
—Pentu că sunt mic, tătuţule, răspunde Baruţu, consolat...