CĂPRIOARA ALBĂ

de Marie-Catherine Le Jumel de Barneville, baroneasă d’Aulnoy

Trăiau odată un Rege şi o Regină care erau nespus de fericiţi împreună. Singura lor mâhnire era
că nu aveau încă un moştenitor. Dar într-o bună zi, pe când Regina stătea lângă o fântână, un
crab mare răsări din apă, chiar lângă dânsa, şi îi spuse:

— Mărită Regină, dorinţa îţi va fi îndeplinită!

Apoi crabul se preschimbă într-o bătrână care ieşi din fântână cu straiele uscate ca prin minune.

Ilustrație din povestea „Căprioara albă”

Bătrâna o conduse pe Regină într-o parte de pădure pe care aceasta n-o mai văzuse, deşi
străbătuse pădurea de mii de ori până atunci. Uimirea Reginei crescu atunci când văzu în faţa ei
un palat clădit în întregime din diamante. Porţile palatului se deschiseră şi şase Zâne îi ieşiră în
întâmpinare. Zânele îi dădură bineţe Reginei şi fiecare dintre ele îi dărui câte o floare din pietre
preţioase. Florile pe care Zânele le ţineau în mâini erau un trandafir, o lalea, o anemonă, o
narcisă, o garoafă şi o floare de rodie.

— Mărită Doamnă, îi spuseră Zânele, te anunţăm că în curând vei avea o fiică, o Prinţesă
neasemuit de frumoasă, care se va numi Prinţesa Dorinţă. Trimite după noi de îndată ce se va
naşte, fiindcă vrem să o înzestrăm cu daruri minunate. Ţine buchetul de flori în mână şi numeşte
fiecare floare, gândindu-te la noi. Astfel noi vom apărea în odaia ta!

Regina se întoarse la palat şi după ce se născu Prinţesa, o numi Dorinţă. După care luă buchetul
primit de la Zâne şi numi florile pe rând. Astfel toate cele şase Zâne sosiră la căpătâiul micii
Prinţese Dorinţă. Ursitoarele o luară pe Prinţesă pe genunchi şi o sărutară. Apoi una dintre
Zânele Ursitoare îi dărui virtute, alta înţelepciune. A treia Zână o înzestră cu frumuseţe,
următoarea cu noroc, a cincea cu o sănătate trainică, iar a şasea cu darul de a duce lucrul început
la bun sfârşit.

Regina le mulţumi Zânelor Ursitoare, dar când să iasă cu fetiţa din încăpere, un crab imens îi tăie
calea. Regina fu prea înspăimântată ca să poată trece mai departe.

— O, Regină nesăbuită! îi zise crabul. Oare atât de curând s-o fi uitat pe Zâna Fântânii şi ajutorul
pe care ea ţi l-a dat, prezentându-te surorilor sale? Le-ai chemat pe toate Zânele Ursitoare, doar
eu singură am fost lăsată deoparte!

Regina îi ceru ruşinată iertare. Şi la fel îi cerură şi Zânele Ursitoare, temându-se ca Zâna Fântânii
să nu hărăzească fetei ghinion ori sărăcie, din cauză că Regina uitase să o cheme.

— Prea bine! se învoi Zâna Fântânii. N-am să-i urez copilei asemenea belele! Totuşi, te previn,
Regină! Dacă Prinţesa Dorinţă va vedea lumina zilei înainte de cea de-a cincisprezecea
aniversare, asta s-ar putea să o coste viaţa.

După plecarea crabului, Regina le rugă pe Zânele Ursitoare să îi ferească fata de această grea
urgie. Iar Zânele hotărâră să construiască un palat fără geamuri şi fără uşi, în care să o crească
împreună pe Prinţesă, până când avea să treacă perioada fatală. Trei bătăi de baghetă fură de
ajuns pentru a face să apară acel palat în care razele soarelui nu puteau ajunge şi în care lumina
venea doar de la candele şi de la lămpile aprinse. Dar acestea erau atât de multe, încât palatul era
luminat de parcă ar fi fost mereu ziuă!

Darurile cu care o înzestraseră Zânele Ursitoare o făcură pe fetiţă să înveţe repede. Iar
frumuseţea ei uimea pe toată lumea!

Atunci când Prinţesa Dorinţă se apropie de a cincisprezecea aniversare, Regina ordonă să i se

facă portretul şi îl trimise tuturor regatelor din lume.

Şi n-a fost Prinţ care să n-o îndrăgească! Dar dintre toţi, doar unul singur nu fu în stare să o dea
uitării – Prinţul Războinic. Într-atât de vrăjit fu acesta de frumuseţea Prinţesei Dorinţă, încât se
închise în camera lui, fără ca nimeni să-l poată înţelege. Unii dintre curteni chiar îndrăzniră să îi
spună Regelui că Prinţul Războinic şi-a pierdut minţile; stă închis în odaia lui cu orele şi vorbeşte
cu năluca unei Prinţese.

Regele îl chemă numaidecât înaintea lui şi îl întrebă ce îl tulbură. Prinţul se aruncă la picioarele
tatălui său şi zise:

— Mărturisesc tată, Măria Ta, că sunt îndrăgostit la nebunie de Prinţesa Dorinţă şi vreau să mă
însor cu ea!

Apoi Prinţul aduse dinaintea tatălui său portretul.

— Oh, dragul meu Războinic, ai încuviinţarea mea! îi zise Regele. Sunt sigur că voi întineri şi
eu, dacă voi avea o asemenea minunăţie de Prinţesă drept noră la curtea mea.

Prinţul Războinic îşi mai rugă tatăl să trimită degrabă un sol la curtea Prinţesei Dorinţă, pentru a
o încredinţa de toată afecţiunea lui.

Astfel fu ales solul Becaţină, căruia Prinţul îi spuse:

— Ţine minte, dragul meu Becaţină, însăşi viaţa mea depinde de această căsătorie. Nu uita să-i
transmiţi Prinţesei toată dragostea ce i-o port.

Solul Becaţină încuviinţă, apoi plecă luând cu dânsul multe daruri pentru Prinţesă şi un portret al
Prinţului.

La aflarea veştii, părinţii Prinţesei fură peste măsură de bucuroşi, fiindcă auziseră de meritele
Prinţului Războinic. Şi se bucurară la gândul că, iată, fata lor urma să aibă un soţ atât de potrivit.

Regele şi Regina fură de acord ca solul să o vadă pe Prinţesa Dorinţă, însă Zâna Lalea o avertiză
pe Regină:
— Ai grijă, Măria Ta! Nu-l lăsa pe sol să o vadă. Şi nici din palat n-o lăsa să iasă înainte să
împlinească cincisprezece ani. Altminteri o mare nenorocire se va abate asupra ei!

Regina promise să îi urmeze sfatul. Astfel că atunci când solul ceru să intre la Prinţesă, fu
surprins să afle că nu i se mai permitea s-o vadă.

— Nu e niciun capriciu de-al nostru! îl asigură Regele, după care îi povesti solului întreaga
istorie a Prinţesei Dorinţă.

În zilele care trecură, Regina nu îi vorbi Prinţesei, dar ea află că i se pregăteşte o nuntă
nemaipomenită.

Când solul se întoarse însă la Prinţul Războinic, iar acesta află că nu îşi putea vedea Prinţesa mai
devreme de trei luni de zile, căzu bolnav la pat.

În tot acest timp, copila admiră portretul Prinţului Războinic, de care se îndrăgosti pe loc,
neştiind însă câtă durere îi pricinuise fără vrerea ei. Prinţesa Dorinţă avea două domnişoare de
companie: Micsandra şi Spin-Lung. Micsandra o iubea nespus pe Prinţesa Dorinţă şi îi era cre-
dincioasă, dar Spin-Lung era foarte geloasă pe stăpâna ei. Mama acesteia era fosta guvernantă a
Prinţesei, ridicată acum la rangul de primă-doamnă de companie. În ciuda acestui lucru însă,
pentru că era mama lui Spin-Lung, nici ea nu îi dorea binele Prinţesei Dorinţă.

După o bucată de vreme, solul Becaţină fu din nou trimis să le spună părinţilor Prinţesei că dacă
nici acum nu îi vor permite Prinţului Războinic să o vadă, acesta va muri de dragul fetei. Astfel
că într-un sfârşit Regele şi Regina îi promiseră că până seara vor lua o hotărâre în această
privinţă.

Regina se duse la Dorinţă şi îi povesti ce i se întâmplase sortitului ei. Iar mâhnirea fetei fu peste
măsură de mare!

— Nu te întrista, iubita mea copilă! îi zise Regina. Cu siguranţă vei putea să-l vindeci! Nu sunt
însă foarte sigură ce va face Zâna Fântânii, dacă vei ieşi din acest palat…

— N-aş putea să mă duc la el într-o trăsură? întrebă Prinţesa. Într-una în care să stau complet
ferită de lumina zilei şi care să nu se deschidă decât noaptea, ca să pot mânca? Astfel aş putea
ajunge în siguranţă la palatul lui.

Regele şi Regina fură de acord cu planul fetei şi dădură de veste prin solul Becaţină că Prinţesa
îşi va vedea sortitul. Apoi puseră să se construiască acea trăsură, ornată toată cu broderii verzi şi
aurii. Caleaşca nu avea nicio fereastră, iar unul dintre dregători fu însărcinat cu păstrarea cheilor
de la uşile ei.

Astfel Prinţesa Dorinţă fu închisă în trăsură, împreună cu doamna şi domnişoarele ei de

companie: Micsandra şi Spin-Lung. Spin-Lung o invidia mult pe Prinţesă şi era îndrăgostită în
taină de ursitul acesteia, de Prinţul Războinic. De fapt, ea îi şi spusese mamei sale că ar muri
dacă nunta stăpânei ar avea într-adevăr loc. Iar mama fetei, prima-doamnă de onoare, făcu tot ce
îi stătea în putere pentru ca nunta Prinţesei Dorinţă să nu aibă loc.

Regele şi Regina avuseseră un sentiment neplăcut în legătură cu călătoria fetei, dar Prinţesa porni
totuşi la drum. Iar după câteva zile, pe când se aflau aproape de castelul Prinţului Războinic,
domnişoara Spin-Lung îşi văzu planul pus în aplicare.

Atunci când soarele amiezii era sus, mama lui Spin-Lung tăie acoperişul caleştii cu un cuţit,
lăsând-o pe Dorinţă pradă razelor lui. Astfel că atunci, pentru întâia oară în viaţă, Prinţesa văzu
lumina zilei!

Copila privi cu teamă lumina. Apoi sări de îndată din caleaşcă, sub înfăţişarea unei Căprioare
Albe şi fugi în adâncurile întunecate ale codrului, ca să se ascundă.

Ilustrație din povestea „Căprioara albă”

În tot acest timp, Zâna Fântânii, care era şi cauza acestei transformări, părea pornită să distrugă
lumea. Tunetele şi fulgerele iscate ca din senin îi înspăimântară chiar şi pe cei mai îndrăzneţi
dintre curteni, care dădură bir cu fugiţii. Numai Micsandra sări iute din caleaşcă, urmându-şi stă-
pâna în pădure.

Spin-Lung şi mama ei nu fugiră. Şi după ce Spin-Lung se îmbrăcă în hainele Prinţesei Dorinţă,

porniră amândouă să-i întâlnească pe Rege şi pe fiul
acestuia, Prinţul Războinic.

Când ajunseră acolo, întreaga curte înaintă pentru a o întâmpina pe falsa Prinţesă. Dar în
momentul în care Regele se apropie de Spin-Lung, întrebă îngrozit:

— Vai, Doamne! Dar ce îmi e dat să văd?

— Sire, grăi atunci mama prefăcutei, înaintând cu îndrăzneală, aceasta e Prinţesa Dorinţă ce vă
aduce cu ea scrisori din partea Regelui şi a Reginei-Mamă. De asemenea, iată, vă încredinţez şi
caseta cu bijuterii pe care ei mi-au dat-o să v-o aduc!

Regele ascultă toate acestea în tăcere, iar Prinţul apropiindu-se de Spin-Lung văzu că aceasta era
pe atât de urâtă pe cât era Dorinţă de frumoasă şi suspină către Rege:

— Am fost trădat!

— Ce vrei să spui, Măria Ta? îl întrebă Spin-Lung. Că n-ai să te însori cu mine?

Regele şi Prinţul Războinic nu îi răspunseră, dar dădură poruncă gărzilor ca nou-venitele să fie
duse în oraş şi găzduite într-un turn. Prinţul Războinic fu copleşit de cele întâmplate, astfel că nu
mai îndură traiul la curte şi hotărî să plece în secret şi să îşi găsească un locşor retras, în care să-
şi trăiască ce îi mai rămăsese din mizerabila lui viaţă.
Îi spuse toate acestea servitorului său, Becaţină, care se oferi să îl însoţească oriunde s-ar
ascunde. La plecare, Prinţul le lăsă Regelui şi Reginei o scrisoare în care îi asigura că de îndată
ce inima îi va fi mai uşoară, se va întoarce acasă.

Astfel, când toţi se înghesuiau să-l consoleze pe Rege pentru pierderea suferită, Prinţul
Războinic şi Becaţină zburau departe de palat. După numai trei zile ajunseră într-o pădure mare
şi întunecată. Acolo făcură un popas şi începură să caute fructe ca să îşi ameţească foamea. Mai
cu seamă că Prinţul încă era bolnav.

Iată că a trecut vreme îndelungată de când am lăsat-o în pădure pe Căprioara Albă! Între timp,
Zâna Lalea fu nespus de tristă din cauza celor întâmplate, aşa că o conduse nevăzută prin pădure
pe Micsandra, gândind că aceasta are să-şi aline stăpâna. Dar în timp ce Micsandra îşi căuta
stăpâna, Căprioara Albă fu cea care o zări pe ea şi, sărind peste un pârâu, fugi cu agerime spre
domnişoara ei de onoare. Micsandra privi Căprioara Albă şi o recunoscu pe dată. Putea jura că e
draga ei Prinţesă!

Scena o înduioşă într-atât pe Zâna Lalea, încât aceasta apăru pe dată lângă fete.

Micsandra o rugă să o aducă pe Dorinţă la forma ei naturală.

— Nu pot face asta! îi răspunse Zâna Lalea. Dar îi pot scurta pedeapsa şi o mai pot îndulci.
Atunci când ziua face loc nopţii, va putea părăsi forma de Căprioară. Dar de îndată ce se vor ivi
zorii, se va întoarce la ea şi va fugi în codru să zburde alături de alte animale. Dacă sunteţi de
acord, mai zise Zâna Lalea, vă pot duce pe amândouă la o cabană.

Micsandra încuviinţă, aşa că Zâna le ghidă spre o cabană pe treptele căreia le aştepta o bătrână
care împletea un coş de răchită. Cum Zâna dispăruse, fetele se lăsară conduse de bătrână într-o
odaie frumoasă, în care se aflau două paturi mititele.

Imediat ce se întunecă, Dorinţă lepădă pielea de Căprioară şi deveni din nou Prinţesă. Apoi o
îmbrăţişă pe Micsandra şi îi spuse că o va răsplăti pentru ajutorul ei de îndată ce blestemul va lua
sfârşit. Bătrâna bătu la uşa lor şi le servi cu nişte fructe, apoi se culcară. Când se lumină de ziuă,
Dorinţă luă din nou forma Căprioarei Albe şi fugi în pădure.

În tot acest timp, după ce dormise dus o noapte întreagă, Prinţul se trezi şi intră şi el în pădure. Şi
după ce colindă el aşa o vreme, văzu o Căprioară Albă, nimeni alta decât Prinţesa Dorinţă.
Neştiind însă cine este, Prinţul îşi îndreptă arcul spre dânsa şi ţinti. Săgeata o răni pe Căprioară
într-o labă. Şi dacă n-ar fi fost protejată de către Zâna Lalea, probabil că ar fi murit pe dată. Aşa
însă Zâna o făcu scăpată! Iar Prinţul îi pierdu urma şi într-un târziu, fiind foarte ostenit, renunţă
să mai alerge după ea.

A doua zi, Prinţul se afundă iarăşi în pădure, hotărât ca de astă dată să nu mai lase să îi scape
Căprioara Albă. Dar afară era foarte cald, iar Prinţul se întinse lângă o tufă şi adormi pe dată.

În timp ce dormea, Căprioara Albă se apropie de el, pentru a-l vedea mai bine şi îl trezi fără să
vrea. Surpriza Prinţului fu foarte mare când o văzu atât de aproape şi începu să alerge după dânsa
prin pădure. La un moment dat Căprioara nu mai putu fugi, iar Prinţul se apropie de ea, de data
asta cu blândeţe. Văzu că o lăsaseră toate puterile, aşa că rupse nişte rămurele şi îi bandajă laba
rănită cu ramuri, cu feşe şi cu muşchi.

Apoi se aşeză lângă dânsa, ca s-o vegheze!

Dar noaptea se apropia cu paşi repezi. Căprioara Albă nu se gândea decât cum să scape mai iute
de lângă Prinţ. Iar atunci când el se duse să îi aducă nişte apă dintr-un pârâu, Căprioara Albă îşi
adună ultimele puteri şi fugi spre căsuţa din pădure.

Când Prinţul se întoarse, Căprioara Albă dispăruse! Oricât o căută, nu mai dădu de ea. Aşa că se
înapoie la trăsură şi îi povesti servitorului său toată întâmplarea, acuzând Căprioara de
nerecunoştinţă. Becaţină îl povăţui să o pedepsească atunci când i se va oferi din nou ocazia.

A doua zi, Prinţesa Dorinţă se transformă din nou în Căprioara cea Albă şi se ascunse în pădure.
Căprioara tocmai îşi găsise un locşor sigur, într-un tufiş, când îl simţi pe Prinţ apropiindu-se.
Acesta trase cu o săgeată spre acel tufiş ce părea să mişte şi o lovi din nou în lăbuţă. Şi Căprioara
Albă căzu!

Când văzu pe cine lovise, Prinţul fu foarte îndurerat şi culese din nou nişte ierburi şi îi îngriji
laba care sângera.

Ilustrație din povestea „Căprioara albă”

Dar iată că din nou se apropia timpul să se întoarcă la căsuţa din pădure. Prinţul însă, simţind că
dacă o lasă din nou liberă Căprioara va fugi iar, îi legă labele de rădăcina unui copac şi porni să-l
caute pe Becaţină.

Cum noaptea era aproape şi Prinţesa nu mai ajungea la căsuţa din pădure, Micsandra porni să o
caute şi când o găsi, începu să-i dezlege labele. Dar
tocmai atunci apărură şi Prinţul şi Becaţină. Aşa că Micsandra se văzu nevoită să se scuze.

— Căprioara asta a fost a mea, înainte să fie a dumneavoastră, Sire! spuse Micsandra. Mai
degrabă mi-aş pierde viaţa decât s-o pierd pe dânsa!

Auzind acestea, Prinţul, generos, le lăsă să plece. Fetele se întoarseră la căsuţa din pădure, iar
Prinţul le urmă îndeaproape. Când ajunseră acolo, Prinţul o întrebă pe bătrâna ce stătea în prag
cine e fata aceea, dar bătrâna îi răspunse că n-o cunoaşte. Becaţină îi spuse însă stăpânului său că
el parcă şi-o aduce aminte. Seamănă mult cu una dintre domnişoarele de companie ale Prinţesei
Dorinţă.

Între timp, în odaia din căsuţă, Micsandra pansa mâna rănită a Prinţesei din care sângele curgea
şiroaie. Şi amândouă erau tare supărate.

— Ah! suspină Prinţesa. Oare va trebui să fiu mereu Căprioară în timpul zilei şi să îl văd cum îşi
îndreaptă arcul spre mine, fără să fiu în stare să-i vorbesc?
Becaţină, care trăgea cu urechea, le auzi ce-şi zic şi îi spuse Prinţului, care privi pe fereastră şi o
recunoscu de îndată pe Prinţesă. Aşa că după ce bătu încetişor la uşă, o deschise şi se aruncă la
picioarele Prinţesei Dorinţă.

— Nu e cu putinţă! Tu erai cea pe care am rănit-o?

Dar Prinţesa îl iertă şi îi vorbi atât de blând, încât el nu se mai îndoi nicio clipă de dragostea pe
care fata i-o purta. Prinţesa îi povesti de cele puse la cale de Spin-Lung şi de mama acesteia, iar
Prinţul Războinic promise să le pedepsească.

Chiar atunci se auzi un corn de vânătoare şi Prinţul, privind pe fereastră, recunoscu însemnele
regatului său. Văzu curteni şi multe trăsuri. Apoi îşi văzu tatăl şi alergă spre dânsul ca să-i
povestească despre norocul său de a o descoperi pe adevărata Prinţesă.

Şi atunci blestemul se destrămă…

Totul se întâmplase aşa datorită Zânei Lalea. Căci drăguţa casă din pădure fusese a ei şi tot ea
fusese bătrâna ce şezuse-n prag!

La scurtă vreme, Prinţul Războinic şi Prinţesa Dorinţă se căsătoriră în prezenţa celor şase Zâne
Ursitoare, iar Micsandra şi Becaţină le urmară exemplul şi îi slujiră cu credinţă împreună, până la
sfârşitul zilelor lor.