ILEANA SÂNZIANA

de Petre Ispirescu

A fost odată ca niciodată un împărat mare și puternic, care îi bătuse pe toți vecinii lui, astfel că
își întinsese hotarele împărăției sale pe unde a înțărcat dracul copiii, și toți împărații învinși îi
erau datori să-i dea câte un fiu ca să-i slujească timp de zece ani.

La marginea împărăției lui mai trăia un alt împărat care, cât fusese tânăr, nu se lăsase doborât în
luptă. Când cădea câte un pârjol asupra țării sale, el se făcea luntre și punte și-și scăpa țara de
nevoie. Însă după ce ajunse la bătrânețe, se supuse și el împăratului celui mare și tare, fiindcă nu
prea avu încotro. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat de
a-i trimite pe unul din fiii săi, ca să-i slujească, fiindcă n-avea băieți, ci numai trei fete. Din
pricina aceasta el stătea pe gânduri. Grija lui cea mare era ca să nu creadă acel împărat că el este
răzbunător și lipsit de cuvânt, din care pricină să vină să-i ia împărăția, iar el și fetele lui să
moară în ticăloșie, în sărăcie și rușine.

Văzând fetele că tată lor e mereu supărat, căzură și ele de gânduri. Nu știau ce voie să-i mai facă
ca să-l înveselească. Însă când văzură și văzură că nimic nu-i era pe plac, fata cea mare își luă
inima în dinți și-l întrebă într-o zi la masă de ce este așa de supărat:

– Oare purtarea noastră nu-ți place? îi zise ea. Sau supușii măriei tale sunt răi și arțăgoși de-ți
pricinuiesc atâta mâhnire? Spune-ne și nouă, tată, cine nu-ți dă pace și-ți otrăvește bătrânețile și
îți făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va putea să-ți aline oarecum mâhnirea. Căci numai tu,
tată, ești mângâierea noastră, după cum prea bine știi, iar noi n-am ieșit niciodată din cuvântul
tău.

– Asta așa este, nu mi-ați călcat porunca niciodată. Dar voi, dragele mele, nu puteți să-mi alinați
durerea. Voi sunteți fete. Numai un băiat m-ar putea scoate din necazul în care mă aflu.

– Eu nu înțeleg, zise fata cea mare, de ce ascunzi de noi izvorul mâhnirilor tale, tată? Spune-ne,
că eu, iată, sunt gata să-mi dau viața pentru tine!

– Ce să puteți face voi, dragele mele?! De când sunteți pe lume, voi ați mânuit furca, acul și
războiul, știți să toarceți, să coaseți, să țeseți. Numai un viteaz mă poate mântui, unul care să știe
să răsucească buzduganul, să mânuiască sabia cu iscusință și să călărească ca un zmeu-paraleu.

– Oricum, tată, spune-ne și nouă, că doar nu s-o face gaură în cer dacă vom ști și noi ce te
amărăște.

Dacă văzu împăratul că fetele insistă cu rugăciunile, zise:

– Iată, copilele mele de ce sunt mereu trist. Voi știți că nimeni nu s-a putut atinge de împărăția
mea cât am fost tânăr, fără să se ducă rușinat de unde a venit. Acum pârdalnicele de bătrânețe
mi-au secat toată puterea, brațul mi-a slăbit, nu mai poate să învârtă paloșul de să se cutremure
vrăjmașul. Șoimuleanul meu, pentru care era să-mi pierd viața până l-am dobândit, a îmbătrânit
și el, este un răpciugos, abia își târâie și el viața de azi pe mâine. Altădată abia mă arătam
înaintea vrăjmașului și – să te ții! – îi sfârâiau călcâiele. Dar astăzi, ce să vă mai spun? Voi știți
că m-am supus celui mai mare și mai tare împărat de pe fața pământului. Însă dânsul vrea ca toți
vasalii împărăției lui să-i trimită câte un fiu, să-i slujească zece ani, iar eu vă am numai pe voi.

– Mă duc eu, tată, zise fata cea mare, și mă voi strădui din toate puterile să te mulțumesc.

– Mă tem să nu te întorci fără nici o ispravă, fata mea. Cine știe ce încurcături vei face pe acolo,
de să nu le mai dea nimeni de căpătâi!

– Tot ce știu, tată, și îți făgăduiesc, este că nu te voi face de rușine.

– Dacă este așa, atunci pregătește-te și te du.

Când auzi fata că tatăl ei îi dă voie să meargă, nu mai putu de bucurie și puse iute la cale toate
cele ce se cuvin pentru drum. Își alese calul cel mai de frunte din grajdurile împărătești, hainele
cele mai mândre și mai bogate și merinde cât să-i ajungă un an de zile.

După ce împăratul o văzu gata de plecare, o povățui cum să se poarte, cum să facă ca să nu se
dea de gol că e fată. O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz ce mergea la o slujbă așa de înaltă,
apoi îi spuse cum să se ferească de bârfe, ca să nu fie urâtă de ceilalți fii de împărat. Apoi îi zise:

– Du-te cu Dumnezeu, fiica mea, și adu-ți aminte de învățăturile mele!

Fata ieși din curte ca fulgerul. N-o mai ținea pământul de bucurie, așa că într-o clipă nu se mai
văzu. Și dacă nu s-ar fi oprit ceva mai încolo să-și aștepte boierii și carele cu merinde, acestea s-
ar fi pierdut, fiindcă nu puteau să se țină după dânsa.

Împăratul însă îi ieși pe de altă parte înainte, mai la marginea împărăției, și așeză îndată acolo un
pod de aramă, se prefăcu într-un lup și se ascunse sub pod. Când era să treacă fata, deodată ieși
de sub acel pod, cu dinții rânjiți și clănțănind de te lua groaza. Se uită drept la dânsa cu niște ochi
ce străluceau ca două făclii și se repezi la ea ca s-o sfâșie. Fata, ce încremenise de frică, își pierdu
cumpătul și, dacă armăsarul n-ar fi făcut o săritură într-o parte, lupul și-ar fi înfipt ghearele într-
însa. Așa că o luă înapoi la sănătoasa. Împăratul, care se întorsese înaintea ei, îi ieși în întâmpine
și-i zise:

– Nu-ți spuneam eu, fata mea, că nu toate muștele fac miere?

– Așa e, tată, dar eu n-am știut că, ducându-mă să slujesc unui împărat, am să mă lupt și cu
fiarele.

– Atunci șezi acasă de-ți vezi de fusurile și de mosoarele tale, îi zise împăratul. Și Dumnezeu să
aibă milă de mine, ca să nu mă lase să mor în rușine.

Nu trecu mult și-i ceru și fata cea mijlocie să se ducă și dânsa și se legă prin jurământ că ea se va
strădui din toate puterile să-și ducă la bun sfârșit misiunea.

După multe rugăminți, împăratul se înduplecă și o lăsă și pe dânsa să se ducă, dar păți și ea
întocmai ca sora ei cea mare. La întoarcere, împăratul îi zise:

– Ei, fata mea, nu ți-am spus eu că nu se mănâncă tot ceea ce zboară?

– Adevărat e, tată, așa mi-ai zis, dar prea era înspăimântător acel lup. Deschisese o gură mare de
să mă înfulece dintr-o dată și avea niște ochi din care parcă țâșneau săgeți ce mă săgetau în
inimă!

– Atunci șezi acasă, îi spuse împăratul, de vezi de coada măturii și de zarzavaturile de la

bucătărie.

Mai trecu ce mai trecu, apoi iată că într-o zi și fata cea mică îi zise tatălui ei, când ședeau la
masă:

– Tată, lasă-mă și pe mine să fac o încercare.

– Surorile tale mai mari n-au putut să o scoată la capăt, așa că mă mir, fata mea, cum îți mai vine
să vorbești de tine, care nu știi nici cum se mănâncă mămăliga.

Dar deși împăratul încercă în fel și chip să-i taie pofta de plecare, fu în zadar.

– Pentru dragostea ta, tată, mai zise mezina, voi face pe dracul în patru, numai să izbutesc. Însă
dacă Dumnezeu îmi va sta împotrivă, mă voi întoarce iar la tine, fără să mă rușinez.

Se mai împotrivi împăratul, se mai codi, dar fata îl copleși cu rugăminți. Așa că împăratul îi
spuse:

– Dacă este așa, iată îți dau și ție voie, să vedem ce procopseală ai să-mi faci. Ce-aș mai râde să
te văz întorcându-te cu nasul în jos!

– Vei râde, tată, cum ai râs și de surorile mele, fără ca toate astea să le scadă cinstea.

Fata împăratului, dacă văzu că tatăl ei îi dădu voie, se gândi mai întâi pe care dintre boierii mai
bătrâni să-i ia de povățuitor. Și până una-alta, ea își aduse aminte de vitejiile tatălui său din
tinerețe și de calul lui. Așa că se duse la grajd ca să-și aleagă și ea un cal. Se uită la unul, se uită
la altul, se uită la toți caii din grajduri, dar de niciunul nu i se lipeau ochii, deși erau armăsarii cei
mai buni din toată împărăția. În cele mai de pe urmă dădu și de calul tatălui său din tinerețe –
răpciugos, bubos și costeliv. Cum îl văzu, se uită la el cu milă și parcă nu se îndura să se
depărteze de dânsul.

Calul o observă și el și îi zise:

– Se vede că pentru iubirea ce i-o porți împăratului, stăpână, te uiți așa de galeș la mine. Ce pui
de voinic era la vremea lui! Multe izbânzi am mai avut noi doi! Și de când am îmbătrânit, pe
mine n-a mai încălecat altul. Dacă mă vezi jigărit, e pentru că n-are cine să mă hrănească așa
cum o făcea el. De m-ar îngriji cineva ca să-mi priiască, în zece zile m-aș face de nu m-ai da pe
zece cai în putere.

Atunci fata îi spuse:

– Și cum trebuie să te îngrijească cineva ca să-ți priiască?

– Trebuie să mă spele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce ca să-l pot roade și
în fiecare zi câte o baniță de jăratec.

– Dacă aș ști că-mi vei fi de ajutor să sfârșesc ce mi-am pus în gând, mai că aș face așa precum
zici.

– Stăpână, zise calul, fă încercarea asta și nu-ți va părea rău.

Calul era năzdrăvan. Fata împăratului îl îngriji întocmai precum o povățuise el.

Astfel, în ziua a zecea, calul se scutură dintr-odată și se prefăcu în unul frumos, gras ca un
pepene și sprinten ca o căprioară. Apoi, uitându-se vesel la fata împăratului, îi zise:

– Să-ți dea Dumnezeu noroc și izbândă, stăpâna mea, că m-ai îngrijit și m-ai făcut să mai fiu
odată pe lume cum doream. Spune-mi tu care este păsul tău, apoi poruncește-mi ce anume
trebuie să fac.

– Eu voi să merg la împăratul cel mare și tare, vecinul nostru, ca să-i slujesc, și-mi trebuie pe
cineva care să mă povățuiască. Spune-mi pe care dintre boieri să îi aleg?

– Dacă vei merge cu mine, îi zise calul, nu-ți trebuie pe nimeni altcineva. Te voi sluji cum l-am
slujit și pe tatăl tău. Numai să mă asculți.

– Dacă este așa, de azi în trei zile plecăm.

– Și chiar acum dacă poruncești, îi răspunse calul.

Fata împăratului, cum auzi aceasta, puse toate cele la cale pentru drum. Își luă niște haine curate,
dar fără podoabe, merinde și bani de cheltuială, încălecă calul și, venind înaintea tatălui său, îi
zise:

– Rămâi cu Dumnezeu, tată, și să te găsesc sănătos!

– Cale bună, fata mea! îi zise el. Toate ca toate, dar povețele pe care ți le-am dat să nu le uiți. Și
la orice încercare mintea să-ți fie numai la Dumnezeu, de unde ne vine tot binele și tot ajutorul.

După ce se făgădui că așa va face, fata porni.

Ca și pentru celelalte fete, împăratul se dădu pe de altă parte și-i ieși înainte, așeză iarăși podul
de aramă și o așteptă acolo.

Pe drum, calul îi spuse fetei că în curând îi va fi încercată bărbăția, apoi o povățui ce să facă ca
să scape cu fața curată. Ajungând la pod, dintr-o dată se năpusti asupra ei un lup cu ochi zgâiți
de-ți băga fiori în oase, cu o gură mare și cu o limbă ca de dihanie turbată, cu colții rânjiți și
clănțănind de parcă nu mâncase de o lună de zile. Dar când să-și înfigă-n ea ghearele lui
sfâșietoare, fata dădu pinteni calului, apoi se năpusti asupra lupului cu paloșul în mână de să-l
facă mici fărâme. Și, dacă lupul nu s-ar fi dat în lături, în două îl făcea cu paloșul, căci ea nu
glumea, fiindcă-și pusese credința în Dumnezeu, și dorea ca vrând-nevrând să împlinească slujba
ce și-o luase.

Apoi, fata trecu podul mândră ca un voinic. Împăratul se minună de vitejia mezinei și, dându-se
pe de altă parte, ieși mult înaintea ei, așeză acolo un pod de argint, se prefăcu într-un leu și o
așteptă.

Calul însă îi spuse fetei ce o așteaptă și o învăță cum să facă să scape și de această încercare.
Cum ajunse fata la podul de argint, leul îi ieși înainte cu gura căscată de să o înfulece cu cal cu
tot, cu niște colți de fildeș, cu niște gheare ca secerile și cu niște răcnete de se cutremurau codrii
și vuiau câmpiile la auzul lor. Numai uitându-se cineva la capul lui cât banița și la coama aia ce îi
stătea zbârlită, ar fi înghețat de frică. Însă fata împăratului, încurajată de cal, se năpusti într-însul
cu sabia în mână. Dacă leul n-ar fi fugit sub pod, în patru l-ar fi făcut.

Atunci trecu podul, mulțumind lui Dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta.

Fata împăratului, care nu ieșise din casă de când o făcuse maică-sa, se miră văzând frumusețile
câmpului. Într-un loc îi venea să descalece ca să adune câte un mănunchi de flori din mulțimea
aceea ce acoperea văile și dealurile, flori nemaivăzute, mai încolo îi venea să stea la umbra
vreunui copac înalt și stufos, în care mii de păsări cântau fel de fel de cântece, așa de duioase, de
erau în stare să te adoarmă. Și în alt loc îi venea să se îndrepte spre vreun șipot de apă limpede ca
lacrima ce izvora din câte un colț de piatră din coastele dealurilor. Susurul acelor izvoare o
îndemna să privească galeș spre ele și-i plăcea să le vadă curgerea șerpuitoare ce aluneca pe
pământ, împrejmuită de mulțimea de flori de primăvară. Însă calul o povățui să-și cate de drum.
El îi spuse că voinicii se uită după flori doar după ce duc treburile la bun sfârșit. Și-i mai zise că
are să mai dea de o cursă pe care io întindea tatăl ei. Apoi o învăță cum să facă să iasă și de
această dată biruitoare.

Fata făcu precum o povățui calul, fiindcă văzuse deja că o sfătuia mereu doar de bine, așa că nu i
se abătea din cuvânt.

Împăratul, ca și în alte dăți, se dădu pe de altă parte și-i ieși înainte, așeză un pod de aur acolo, se
prefăcu într-un balaur mare cu douăsprezece capete și se ascunse sub acel pod.

Când fata trecu pe acolo, balaurul îi ieși înainte plesnind din coadă. Din gurile lui ieșea văpăi de
foc, iar limbile îi jucau ca niște săgeți arzătoare. De cum îl văzu cât e de înfricoșător, pe fată o
apucară niște răcori cumplite și i se făcu părul măciucă de frică. Însă calul, simțind că fata se
pierde cu firea, o îmbărbătă iar și-i aduse aminte ce o învățase să facă. Așa că, după ce mai prinse
curaj, fata strânse frâul calului cu mâna stângă, îi dădu pinteni și, cu paloșul în mâna dreapta, se
năpusti asupra acelui balaur.

Un ceas ținu lupta. Calul o povățuia cum să lupte ca să-i reteze măcar un cap, dar vrăjmașul se
păzea și el destul de bine. În cele din urmă, izbuti fata să-l rănească pe balaur. Atunci, dându-se
el de trei ori peste cap, se transformă înapoi în om.

Fetei nu-i veni să-și creadă ochilor când își văzu tatăl înaintea ei, iar el, luând-o în brațe și
sărutând-o pe frunte, îi zise:

– Văd că tu ești voinică, fata mea! Și înțeleaptă, pentru că ți-ai luat calul ăsta, căci fără dânsul te-
ai fi întors și tu ca și surorile tale. Am nădejde că-ți vei isprăvi cu bine misiunea. Numai adu-ți
aminte de povețele mele și să nu ieși din cuvântul calului pe care ți l-ai ales. Să ne vedem
sănătoși!

– Să te auză Dumnezeu, tată! îi răspunse fata. Și să te găsesc sănătos!

Apoi, sărutând mâna tatălui său, se despărțiră.

După ce merse cale lungă, fata ajunse la niște munți mari și înalți. Între munți întâlni doi zmei ce
se luptau de nouă ani și nu puteau să se învingă unul pe altul. Lupta era pe viață și pe moarte.
Astfel că, de îndată ce o văzură zmeii, crezând că este un voinic, unul dintre ei îi zise:

– Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de-l taie pe dușmanul meu, că poate ți-oi fi și eu vreodată de
folos!

Iar celălalt îi zise și el:

– Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de mă scapă de vrăjmaș, și-ți voi da un cal fără splină, care se
numește Galben-de-soare.

Fata îl întrebă pe cal pe care dintre cei doi să-l scape, iar acesta o povățui să-l ajute pe zmeul ce
făgăduise să i-l dea pe Galben-de-soare, căci e un cal mai harnic decât dânsul, fiindu-i frate mai
tânăr. Atunci, fata se repezi la zmeul rival, agitându-și paloșul, și-l tăie în două dintr-o lovitură!

Zmeul învingător, văzându-se scăpat, își îmbrățișă mântuitorul și-i mulțumi, apoi merseră acasă
la dânsul ca să i-l dea pe Galben-de-soare, după cum fusese înțelegerea. Muma zmeului nu mai
putea de bucurie când își văzu fiul teafăr și nu mai știa ce să facă ca să-i mulțumească lui Făt-
Frumos că-i scăpase odorul de la moarte.

Fata împăratului își dorea doar să se odihească după osteneala drumului pe care-l făcuse, așa că îi
dădură o cămară și o lăsară singură. Ea, prefăcându-se că vrea să se îngrijească de cal, îl întrebă
dacă are să i se întâmple ceva, iar calul îi spuse ce are de făcut.

Muma zmeului pricepu că aici se joacă vreo drăcie și îi spuse fiului său că voinicul ce-l scăpase
de primejdie trebuie să fie fată și că o asemenea fată vitează ar fi numai bună de soție. Zmeul
însă n-o crezu, fiindcă nu se putea ca o mână femeiască să răsucească paloșul așa de bine cum o
făcea Făt-Frumos. Atunci muma zmeului îi zise că are să o încerce. Pentru aceasta puse seara la
capul fiecăruia din ei câte un mănunchi de flori – la care se vor veșteji florile, acela este bărbat,
iar la care vor rămânea verzi, este femeie.
Fata împăratului, după povața calului, se trezi în zori, când somnul era mai dulce, intră pâș-pâș în
odaia zmeului și făcu schimbul. Puse mănunchiul ei de flori la capul patului lui și i-l luă pe al lui,
punându-l la căpătâiul patului ei, apoi se culcă la loc și dormi dusă.

Dimineața, cum se sculă zmeoaica, se duse într-un suflet la fiul ei și văzu florile veștede. După
ce se sculă și fata împăratului, merse și la dânsa și, deși văzu că și ale ei se veștejiseră, tot nu
crezu că este voinic. Zmeoaica îi zise fiului ei că nu se putea să fie bărbat, pentru că vorba îi
curgea din gură ca mierea, măcar că se ascundea sub haine voinicești. Apoi hotărâră să mai facă
o încercare.

După ce-și dădură ziua bună, după obicei, zmeul o luă pe fată și merseră în grădină. Aci, zmeul îi
arătă florile pe care le avea și o îmbie și pe dânsa să le miroasă. Însă fata împăratului își aminti
de povețele calului și, înțelegând viclenia zmeului, îl întrebă, cam răstit, de ce l-a adus în grădină
de dimineață ca pe o femeie să-i laude florile, când ar fi trebuit să meargă la grajduri ca să vadă
cum sunt îngrijiți caii.

Auzind acestea, zmeul îi spuse maică-sii, dar ei nici acum nu-i venea să creadă că oaspetele lor
ar fi băiat. În cele mai din urmă, zmeoaica vru să mai facă o încercare. Își povățui băiatul să-l
ducă pe Făt-Frumos în odaia armelor, să-l îmbie să-și aleagă ceva de acolo și, de va alege vreo
armă din cele împodobite cu nestemate, vor ști de bună-seamă că aveau de-a face cu o fată.

După prânz, zmeul îl duse pe Făt-Frumos în odaia armelor. Aci erau rânduite cu meșteșug tot
felul de arme: unele împodobite cu nestemate, altele fără podoabe. Fata împăratului, după ce se
uită la toate armele, își alese o sabie cam ruginită, dar cu fierul ce se încovoia de se făcea covrig.
Apoi le spuse zmeului și mumei sale că a doua zi vrea să plece.

Când auzi muma zmeului ce fel de armă își alesese Făt-Frumos, se dădu de ceasul morții că nu
putea dovedi adevărul și îi spuse fiului ei că, deși pare că băiat după apucături, e sigur fată și încă
una dintre cele mai prefăcute.

Însă, dacă văzură că n-aveau încotro, zmeii și Făt-Frumos merseră la grajd și i-l încredințară pe
Galben-de-soare. Și după ce-și luară rămas bun, fata împăratului își cătă de drum.

Atunci calul zise fetei:

– Stăpână, până acum m-ai ascultat și toate ți-au mers bine. Ascultă-mă și de astă dată și nu vei
greși. Eu sunt bătrân și mi-e să nu poticnesc de aici înainte. Ia-l pe fratele meu, Galben-de-soare,
și călătorește mai departe cu el. Încrede-te în el cum te-ai încrezut în mine și nu te vei căi. El este
mai tânăr decât mine, mai sprinten și te va învăța ca și mine ce să faci la vreme de răscruce.

– Este drept că am izbutit ori de câte ori te-am ascultat. Și dacă n-aș ști cât ai fost de credincios
tatălui meu, de astă dată nu te-aș asculta, dar mă voi încrede în fratele tău.

– Încrede-te, stăpână, zise și Galben-de-soare, căci voi fi mândru să încalece pe mine o vitează ca
tine. Și mă voi sili să nu simți lipsa fratelui meu, fiindcă vreau să-l scutesc și pe dânsul,
sărmanul, că e bătrân, de primejdiile călătoriei pe care vrei s-o faci. Căci trebuie să știi că multe
primejdii ai să întâlnești. Dar cu vrerea lui Dumnezeu, și de mă vei asculta, pe toate ai să le
biruiești.

Fata împăratului încălecă așadar pe Galben-de-soare și se despărți de calul ei, lăcrimând.

Merseră, merseră, cale lungă, depărtată, până când fata împăratului zări o cosiță de aur. Opri
calul și-l întrebă dacă este bine să o ia, ori s-o lase locului, iar calul îi răspunse:

– De o vei lua, te vei căi, de nu o vei lua, te vei căi iarăși, dar mai bine s-o iei.

Fata o luă, o băgă în sân și plecă mai departe până ajunse la împăratul cel mare și tare.

Ceilalți fii de împărați care slujeau acolo îi ieșiră înainte și o întâmpinară, apoi nu se mai puteau
dezlipi de dânsa, căci și vorba, dar și fața îi erau cu lipici.

A doua zi se înfățișă la împăratul cel mare și spuse pentru ce a venit. Împăratul nu mai putu de
bucurie că-i sosise așa un voinic chipeș, care vorbea cu înțelepciune și supunere. Văzând
împăratul un tânăr așa de cu minte, prinse drag de el și-l luă pe lângă dânsul.

Din păcate, fata de împărat nu se putu împrieteni cu toți fiii de împărați, fiindcă cei mai mulți
erau năzuroși, leneși și deșucheați. Unde mai pui că aceștia prinseseră pizmă pe dânsa pentru că
era favorita împăratului și îi cam purtau sâmbetele.

Într-una din zile ceilalți fii de împărați îi spuseră împăratului că fiul împăratului venit de curând
s-ar fi lăudat unei slugi că știe unde este Ileana Sânziana, cea cu cosița de aur, ce câmpul
înverzește și florile-nflorește, și că are cosița ei. Cum auzi împăratul asta, porunci să fie adus
voinicul și îi zise:
– Tu ai știut de Ileana Sânziana și mie nu mi-ai spus nimic, măcar că ți-am arătat dragoste și te-
am cinstit mai mult decât pe toți ceilalți la un loc?

Apoi, după ce ceru și văzu cosița de păr, zise iar:

– Poruncă: ai să-mi aduci stăpâna acestei cosițe, că de nu, unde-ți stau tălpile îți va sta și capul!

Biata fată de împărat încercă să zică și ea ceva, dar împăratul îi tăie vorba. Apoi ea se duse la
grajduri și îi povesti calului toate cele ce i se întâmplară. Și calul o sfătui așa:

– Nu te speria, stăpână! îi zise el. Astă-noapte chiar frate-meu mi-a adus vorbă că pe stăpâna
cosiței a furat-o un zmeu. Mi-a zis că ea nu vrea nici în ruptul capului să-l iubească până nu-i va
aduce herghelia ei de iepe și că zmeul își bate capul cum să-i împlinească dorința. Ileana
Sîmziana este acum în smârcurile mărilor, deci du-te degrabă la împărat să spunei să-ți dea
douăzeci de corăbii și pune într-însele numai marfă de soi.

Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori, și se duse direct la împărat și îi ceru ce o sfătuise
calul. Cum se gătiră corăbiile, le încărcară cu marfă, apoi fata și Galben-de-soare plecară. Nici
vânturi, nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă și, după o călătorie de câteva săptămâni,
ajunseră la smârcurile mărilor. Acolo ancorară. Plimbându-se pe țărm, fata găsi niște conduri
bătuți în nestemate și îi luă. Apoi, nu dură mult și zăriră niște palate care se învârteau după soare
și o luară într-acolo. Căci acolo se afla Ileana Sânziana, păzită cu strășnicie de roabe.

Când roabele văzură condurii, li se cam scurseră ochii după dânșii, iar fata împăratului le spuse
că este un neguțător care a rătăcit drumul pe mare.

Roabele îi spuseră doamnei lor cele ce văzuseră, iar ea, de cum îi zărise de pe fereastră pe
neguțătorul, începu să-i ticăie inima, fără să știe de ce. După ce ascultă cele spuse de roabe, se
duse la neguțător, care aștepta la poartă, ca să vadă și ea condurii. Și când auzi că acesta are în
corabie marfă și mai scumpă, și mai frumoasă, se înduplecă să meargă s-o vadă.

Însă, odată ajunsă pe corabie, tot cercetând mărfurile, nu băgă de seamă că lopătarii depărtaseră
corabia de uscat. Când se pomeni în mijlocul mării, Ileana Sânziana se prefăcu că-i pare rău și îl
certă pe neguțător că o înșelase, dar în sinea ei se bucură că o scăpase de zmeu.
Ajunseră cu bine la țărm, când – ce să vezi? Drăcoaica de muma zmeului, cum auzi de la roabe
că pe Ileana Sânziana o furase un neguțător și fugea cu dânsa pe corabia lui, se luă după dânșii ca
o leoaică, cu o falcă în cer și cu una în pământ, aruncând flăcări din gură ca dintr-un cuptor.

Fata împăratului îl întrebă pe Galben-de-soare ce să facă, că o arde văpaia ce iese din gura
zmeoaicei, iar Galben-de-soare îi răspunse:

– Bagă mâna în urechea mea stângă, de scoate gresia ce este acolo, și arunc-o în urma noastră!

Și fata împăratului îl ascultă, iar în urma lor se înălță deodată un munte de piatră care atingea
cerul.

Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărându-se din colț în colț, dar fata de împărat
căută în urechea dreaptă a calului și aruncă în urma lor o perie. Și de îndată apăru o pădure mare
și deasă, de nu putea să treacă prin ea nici pui de fiară.

Însă muma zmeului roase copacii, se agăță de ramuri, sări din vârf în vârf, se strecură, și într-o
clipită fu iar după dânșii, alergând ca un vârtej! Dacă văzură că zmeoaica e tot pe urmele lor, fata
împăratului își întrebă iar calul ce să facă, iar acesta îi zise să ia inelul de logodnă ce se află pe
degetul Ileanei și să-l arunce în urmă. Cum aruncă inelul, acesta se prefăcu într- zid de cremene,
înalt până la cer.

Muma zmeului, văzând că nu-l poate nici urca, nici roade din temelii, de ciudă ce i se făcuse,
plesni fierea în ea și muri. Apoi, neguțătorul băgă degetul în gaura inelului, după cum îl învățase
Galben-de-soare, iar zidul pieri ca și cum n-ar fi fost, dar inelul îi rămase pe deget. Și porniră
mai departe și merseră, și merseră, până când ajunseră la curtea împărătească.

Ajungând, se înfățișă împăratului, iar acesta o primi cu mare cinste pe Ileana Sânziana, de care se
și îndrăgosti de cum o văzu. Dar Ileana Sânziana era tare tristă pentru că n-avea noroc. Cum de
se întâmpla, zicea ea, să ajungă mereu pe mâinile unora și altora, pe care nu putea să-i vadă de
urâți ce-i erau? Inima și ochii ei erau tot la Fătul-Frumos care o scăpase din mâna zmeului.

Când însă o sili împăratul să se cunune cu el, ea îi zise:

– Luminate împărate, să-ți stăpânești împărăția cu norocire, dar eu nu mă pot mărita până nu mi
s-o aduce herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu tot.

Auzind asta, împăratul o chemă îndată pe fata de împărat și-i zise:

– Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe a iubitei mele, cu armăsarul ei cu tot, că de nu, unde-ți
stau picioarele, îți va sta și capul!

Și calul o sfătui:

– Du-te de caută nouă piei de bivol, ca să le așezi bine pe mine. Nu te teme, căci, cu ajutorul lui
Dumnezeu, vei scoate la capăt slujba cu care te-a împovărat împăratul. Însă trebuie să știi că
amar are să-i fie și lui, la urma urmelor, pentru faptele sale.

Fata împăratului făcu precum îi zisese calul și porniră amândoi. După o cale lungă și grea,
ajunseră pe tărâmul unde pășteau iepele. Acolo se întâlni cu zmeul care o furase pe Ileana
Sânziana, rătăcind ca un bezmetic și neștiind cum să facă ca să prindă herghelia, pe care tot ea îl
trimisese să i-o aducă. Fata spuse că Ileana nu mai este a lui, așa că se luară la luptă. Pe fata
împăratului o ferea calul de loviturile zmeului. Astfel, după ce se luptară de credeai că se va
scufunda pământul sub ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, dar aduse paloșul pieziș și-i
reteză capul. Apoi, lăsându-i stârvul ciorilor și coțofenelor, se duseră până în locul unde se afla
herghelia.

Atunci, calul o povățui pe fată să se urce într-un pom din apropiere și să le privească lupta. După
ce Galben-de-soare necheză de trei ori, toată herghelia de iepe se adună împrejurul lui. Apoi,
deodată, se arătă și armăsarul iepelor, plin de spune și sforăind de mânie. Și se încinse o luptă de
să te ferească Dumnezeu! Când se da armăsarul la Galben-de-soare, mușca din pieile de bivol;
iar când se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. Și uite așa se bătură, și se bătură până ce
armăsarul fu biruit. Atunci, fata se dădu jos din pom, încălecă, luă herghelia o porniră de unde
veniseră.

După ce băgă herghelia în curtea împăratului, se duse de-l înștiință. Atunci ieși Ileana și le chemă
pe nume. Armăsarul, cum îi auzi glasul, îndată se scutură și se făcu ca la început, fără răni pe el.

Ileana Sânziana îi zise împăratului să pună pe cineva să-i mulgă iepele, ca să se îmbăieze
amândoi. Dar cine putea să se apropie de ele? Că azvârleau din copite de zvânta unde loveau.
Așa că împăratul îi porunci iar fetei de împărat să le mulgă ea. Și fata împăratului, cu inima
zdrobită de mâhnire și obidă că tot pe dânsa o punea să facă lucrurile cele mai grele, se rugă
bunului Dumnezeu, cu credință, ca să o ajute să sfârșească cu bine și slujba aceasta. Și unde
începu o ploaie de părea că toarnă cu găleata, și îndată ajunse apa până la genunchii iepelor.
Apoi veni un îngheț de acestea nu se mai putură mișca din loc.

Văzând minunea aceasta, fata împăratului mai întâi îi mulțumi lui Dumnezeu pentru ajutorul
primit, apoi se puse de mulse iepele.

Între timp, împăratul se topea de dragoste pentru Ileana Sânziana și se uita la dânsa ca la un cireș
copt, dar ea nici nu-l băga în seamă, ci tot da, zi după zi, cu fel de fel de vorbe, numai să scape de
cununia cu el. În cele de pe urmă, îi zise:

– Văd, luminate împărate, că tot ce am cerut mi s-a împlinit. Un lucru îmi mai trebuie. Vreau să-
mi aduci vasul de botez ce se păstrează într-o bisericuță de peste apa Iordanului. Apoi ne vom
cununa.

Cum auzi împăratul una ca aceasta, o chemă iar pe fata împăratului și-i porunci să facă ce o face
și ă-i aducă ceea ce poruncise Ileana Sânziana.

Fata de împărat cum auzi, se duse la Galben-de-soare, iar el o povățui astfel:

– Aceasta este cea din urmă și mai grea încercare prin care va mai trebui sămai treci. Dar să ai
nădejde în Dumnezeu, stăpână, căci și împăratului îi va suna în curând ceasul cel de pe urmă.

Se gătiră și plecară. Calul știa de toate acestea, de bună seamă, doar nu era el năzdrăvan de
florile mărului. Așa că-i zise fetei de împărat:

– Acel vas cu botez se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe și-l păzesc niște călugărițe. Ele
nu dorm nici ziua, nici noaptea. Din când în când însă, un pustnic vine pe la ele de le povățuiește
întru cele sfinte, și atunci rămâne numai una de pândă. Dacă am putea nimeri la vremea aceea, ar
fi tare bine. Dacă nu, cine știe cât mai avem de așteptat, căci altfel nu e chip să luăm vasul.

Se duseră deci, trecură apa Iordanului și ajunseră la acea bisericuță. Noroc că tocmai atunci
sosise pustnicul și chemase toate călugărițele la ascultare. Numai una rămăsese de strajă. Și
aceasta, obosită fiind de șederea îndelungată, începu să picotească. Ca să nu se întâmple însă cine
știe ce, ea ședea pe pragul ușii, cu gândul că așa nu va putea trece nimeni de ea fără ca ea să nu
simtă.

Galben-de-soare o povățui pe fata de împărat cum să față să pună mâna pe vasul de botez. Fata
se strecură pe lângă zid și, pâș-pâș, în vârful degetelor, apoi până la ușă. Aici sări ca o pisică
peste prag, fără să atingă călugărița, puse mâna pe vas, și țuști înapoi, pe unde venise. Apoi
încălecă pe cal și pe aici ți-e drumul!

Călugărița însă o simți, ca prin vis, și sări în picioare. Și văzând ea că lipsește vasul, începu a
boci de ți se rupea inima de milă. Îndată se adunară și călugărițele, iar pustnicul, când văzu că s-
au spălat pe mâini de vasul de botez, privi spre fata de împărat cum zbura pe Galben-de-soare,
îngenunche, își rădicând mâinile spre cer și o blestemă,, zicând:

– Doamne sfinte, fă ca nelegiuitul care a cutezat să pună mâna lui pângărită pe sfântul vas de
botez să se prefacă în femeie, de este bărbat ori de este femeie, să devină bărbat!

Și îndată rugăciunea pustnicului fu îndeplinită: fata împăratului se prefăcu într-un flăcău chipeș.

Cum ajunse la împăratul, se miră și nu prea știa ce să creadă, căci băgă de seamă că se
schimbase. Apoi îi dădu vasul împăratului, zicând:

– Mărite împărate, ți-am făcu slujbele cu care m-ai însărcinat. Socotesc că acum am sfârșit. Fii
fericit și domnește cu pace!

– Sunt mulțumit de munca ta, îi răspunse împăratul și să știi că după moartea mea tu ai să te urci
pe scaunul împărăției mele, fiindcă eu n-am moștenitor până acum. Și dacă Dumnezeu îmi va da
un fiu, tu vei fi mâna lui dreaptă.

Toți sfetnicii și fiii de împărat erau de față când a rostit împăratul vorbele acestea.

Ileana crezuse că însuși împăratul se va duce să-i aducă vasul cu botez, fiindcă el putea mai lesne
s-o facă, de vreme ce toți se supuneau poruncii lui. Însă, auzind toate cele înșirate de împărat, se
hotărî să se răzbune pe el, pentru că-l trimisese pe Făt-Frumos în misiuni ce puteau să-l răpună.

Așa că porunci slugilor să încălzească baia se îmbăiară împreună în laptele iepelor ei. Dar, după
ce intrară în baie, mai porunci să-i fie adus armăsarul ca să sufle aer răcoros. Acesta însă sufla cu
o nară răcoare spre dânsa, iar cu altă nară aer fierbinte înspre împărat, astfel încât acesta muri pe
loc.

După acestea, Ileana Sânziana îi zise lui Făt-Frumos:

– Tu m-ai adus aici, tu mi-ai adus herghelia, tu l-ai omorât pe zmeul care mă furase, tu mi-ai
adus vasul de botez, tu să-mi fii bărbat!
– Eu te voi lua, dacă tu mă alegi, răspunse Făt-Frumos; dar să știi că în casa noastră vreau să
cânte cocoșul, nu găina.

Se învoiră și intrară în baie. Ileana chemă armăsarul ei ca să încropească laptele în care se vor
îmbăia. Chemă și împăratul cel nou pe Galben-de-soare. Și astfel amândoi caii se întreceau care
mai de care să facă baia mai plăcută. După ce s-au îmbăiat, a doua zi s-au și cununat. Apoi s-au
urcat în scaunul împărăției. Trei săptămâni ținură veseliile, și toată lumea se bucura că le-a dat
Dumnezeu un împărat așa de viteaz, care făcuse atâtea isprăvi.

Eram și eu pe acolo și căscam gura la toate serbările, căci nici pomeneală nu era să fiu și eu
poftit, și apoi se știe că nepoftitul scaun n-are. Așa că încălecai pe o șa și v-o spusei
dumneavoastră așa.

***