4.1.

1 JOCUL ÎN PRIMUL AN DE VIAŢĂ

De-a lungul primului an de viaţă se constituie primele forme de joc.
Prima formă elementară de conduită ludică este contemplarea activă, născută din necesitatea
de orientare-investigare a copilului, ca expresie a trebuinţei elementare de cunoaştere. De
exemplu, bebeluşii adoră oglinzile şi obiectele atârnate. De la aproximativ 6 luni, jucăriile în
balans de deasupra pătuţului şi propriile mânuţe, sunt jucării mereu la îndemână. Acestea sunt
sunt contemplate activ şi-i provoacă bucurie.
Urmează jocul de manipulare a obiectelor, apucare, lovire, împingere, tragere. Copilul
realizează că actele cu intenţionalitate şi conduitele sale simple în plan motor sunt însoţite de
un acompaniament afectiv cu valenţe energizante. Jocul de vocalizare apare tot în această
perioadă: gânguritul urmat de emisii silabice. Combinaţiile dintre jocurile de manipulare şi
cele de vocalizare sunt de natură a stimula relaţiile cu adulţii având importante valenţe şi în
planul socializării. Este perioada când copilul se joacă fără probleme singur, dar începe să
prefere prezenţa unui „spectator”. După vârsta de 6 luni jocurile cu primele frânturi de cuvinte
se complică; li se adaugă jocul cu picioarele, mâinile care continuă să fie obiecte de joacă dar
şi instrumente utile în jocul cu alte jucării. Copilul doreşte să se joace introducând treptat
elemente de imitaţie în jocul lui şi chiar aspecte simbolice simple „se preface că”. Jocul
simbolic acum este de scurtă durată, cu secvenţe discontinue, instabil. La această vârstă se
ajunge pentru prima dată la imitaţie în jocurile în „oglindă” (de tip „cu-cu!”), jocurile
precedate de imitaţia reflexă, de răspunsul prin imitaţie activă la conduita altora şi urmate de
jocul simbolic în care imitaţia devine mai complexă.

Prima formă elementară de conduită ludică este

........................................................., născută din
necesitatea de orientare-investigare a copilului.
Răspunsul corect este:
„contemplarea activă”

4.1.2. JOCUL ÎN PERIOADA 1-3 ANI

Jocul cunoaşte o dezvoltare deosebită în perioada de la 1 la 3 ani. Copilul este centrat pe
jucărie, care are un rol de constituire a jocului. La 1-2 ani, copilul, în jocul său, este dependent
de jucărie, caracteristica fiind activitatea concretă. (vezi
http://www.scribd.com/doc/86662730/64/TEORII-CU-PRIVIRE-LA-DEZVOLTAREA-IN-
PERIOADA-ADULT%C4%82 ). Acum, jocul este simplu, de improvizaţie, respectiv
acţiunile sunt de strângere, de aruncare sau de împrăştiere. În această perioadă copilului îi
face deosebită plăcere să se joace cu adultul. Dacă acesta „face ceva” în contextul jocului
(construieşte, deplasează o jucărie) copilului îi place să adauge şi el ceva la acţiunea adultului,
amuzându-se de contribuţia proprie. De asemenea îi place să se afle în postura de „jucărie” a
adultului în jocuri de tipul „Hopa mare!” când el este aruncat în sus de adult sau când este
trântit în joacă pe pat etc. Copilul până la 3 ani este captivate de jocul cu obiecte şi mai puţin
capabil de a-şi corela propria activitatecu a celorlalţi copii, motiv pentru care copilul de 2-3
ani se joacă  singur chiar dacă este în compania altor copii. Caracteristicile jocului la această
vârstă sunt cele ale jocului paralel, în care doi copii se joacă alături şi din când în când se
privesc. Deseori, la groapa cu nisip, copiii îşi umplu căldăruşa cu acest material “preţios”,
fiecare fiind preocupat numai de ceea ce face el.
Perioada marchează şi începuturile simbolisticii ludice şi apare după primul an, în
forma animării jucăriei: păpuşa este pusă să meargă, maşinuţa este pusă în mişcare etc. sau
păpuşa e pusă să doarmă cu mânuţele scoase afară, deasupra batistuţei ce imaginează păturica,
alături de care copilul se întinde „pretinzând” că doarme şi el. După 2 ani, copilul poate
înlocui jucăria cu un simbol al ei, evidentă fiind emanciparea de sub comandamentul
concretului. Jocul copilului acoperă aproape 90% din timpul destinat activităţii, iar acesta
aproape în totalitate este destinat jocului cu obiectele.
La trei ani simbolistica se poate complica. Astfel sunt imitate prin utilizare de
simboluri o serie de conduite ale celor din jur. Fetiţa poate sta pe „scaun” la coafor discutând
cu coafeza (imaginară) despre „fetiţa să care nu prea mănâncă” reprezentată de păpuşa aflată
în poală. La aproximativ trei ani copilului începe să-i placă să se joace cu creionul şi hârtia
manifestând o din ce în ce mai mare deschidere pentru influenţele educative.
începuturile simbolisticii ludice şi apare după primul an, în forma animării jucăriei: păpuşa
este pusă să meargă, maşinuţa este pusă în mişcare etc.
Animarea unei jucării de către copil (păpuşa este pusă
să meargă) apare ca formă de joc după vârsta
de...................şi marchează
începuturile .................................ludice.
Răspunsul corect este:
„1 an”; „simbolisticii”

4.1.3. JOCUL ÎN PERIOADA 3-5/6 ANI

Vârsta preşcolară este aceea care duce jocul pe culmile sale cele mai înalte.
Este specific jocul asociativ, copiii stând unul lângă altul, imitându-se reciproc. Jocul
cooperativ se înscrie şi el printre preferinţele de la această vârstă ( ex. copiii îşi aruncă unul
altuia mingea, cooperând).
În prima parte a perioadei se înregistrează trecerea de la jocurile de manipulare, sau
mânuire de obiecte (caracteristice vârstei anterioare) la jocul de creaţie, sub forma jocului cu
subiect şi roluri şi a celor de construcţie.
Jocul de creaţie capătă cel mai important loc la vârsta preşcolară. Începutul vârstei
preşcolare se caracterizează prin frecvenţa relativ mare a jocurilor de creaţie cu subiecte din
viaţa şi lumea concretă ce-i înconjoară.
Jocul cu roluri se dezvoltă treptat. Dacă la început avem de-a face cu jocuri fără
subiect sau cu subiecte abia schiţate şi construite pe măsură ce jocul se derulează (de aici şi
tendinţa de abandona unui subiect în favoarea altuia mai atrăgător), la 3-4 ani, subiectele sunt
reflectări fragmentare a unui şir de episoade, adesea nelegate între ele, din viaţa cotidiană.
După 4 ani subiectele capătă în consistenţă, tematica jocului se îmbogăţeşte şi se conturează,
spre 6 ani, jocul reflectând chiar o povestire întreagă.
Ceea ce este, de asemenea, specific jocului de creaţie cu roluri este tendinţa şi
capacitatea copilului de a se identifica cu personajul interpretat, chiar şi la vârsta preşcolară
mică la care asumarea unui rol nu ia prea mult timp, stabilitatea nefiind o calitate deosebită
acum. Pe măsură ce creşte, preşcolarul este capabil de trăiri imaginare din ce în ce mai
profunde. Concomitent apare însă fenomenul de dedublare, copilul devenind conştient de
propria lui persoană şi de aceea a modelului pe care îl imită.
Trebuie subliniat faptul că se poate decela o anume structură a jocului ale cărei
elemente apar în momente şi cu o succesiune definite. Principalele elemente
structurale sunt: scopul, subiectul, rolurile şi regulile.
Scopul se conturează începând cu vârsta preşcolară dar nu chiar de la începutul
ei.
-la 3 ani copilul nu-şi propune în mod intenţionat un subiect anume care să exprime şi
o anume intenţionalitate; din acest motiv fluctuaţiile subiectelor sunt la cote superioare.
-la 5-6 ani copiii acţionează în baza unei intenţionalităţi mult mai clare, chiar dacă nu
depline, ceea ce determină creşterea calităţii creaţiei mentale.
 Subiectul jocului (subiectul este construit de propunătorul şi organizatorul jocului, de
obicei un adult educator).
Natura subiectului, în jocul de creaţie, este dată de impresiile cele mai puternice sau
cele mai constante care sunt culese de copil în relaţia să cu mediul ambiant:
- la 3-4 ani (grupa mică) sunt evidenţiate impresiile cele mai puternice din
viaţa cotidiană, în special din familie şi din grădiniţă. Jocul are un
caracter imitativ evident, intervenţia creativă a copiilor fiind redusă.
- la 6 ani (grupa mare şi cea pregătitoare) copilul poate transpune în joc şi
situaţii la care nu a participat personal, despre care a auzit, i s-a relatat, i
s-a citit; personajele „moderne” în lumea copiilor momentului respectiv
se vor regăsi în jocuri (Batman, ţestoasele Ninja, Spidermen, extratereştii,
vor coexista cu zâne, Greuceanu, Harap-Alb etc.).
Rolul este elementul structural al jocului cu mare importanţă în închegarea
subiectului. Copilul se va juca de-a aviatorul, de-a frizerul, de-a vânzătorul, de-a
doctorul, de-a educatoarea, fiecăruia corelându-i instrumente sau contexte de lucru
reprezentative; nu vom întâlni însă jocuri „de-a inginerul”, „de-a cercetătorul”, „de-
a contabilul”, profesiuni a căror esenţă este greu de înţeles încă la această vârstă.
- copiii de grupă mică îşi aleg roluri cu care viaţa cotidiană îi pune direct în
contact, roluri active, refuzându-l pe acela de spectator.
- la grupa mijlocie, roluri din povestirile sau filmele preferate îşi fac din ce
în ce mai simţită prezenţa şi se diversifică la grupa mare şi pregătitoare
- la vârstele mari se constată detaşarea rolului de temă. Copiii se joacă
acum „de-a şcoala, „de-a grădiniţa” şi nu „de-a învăţătoarea, respectiv,
„de-a educatoarea”.
Se poate spune că din perspectiva evoluţiei rolurilor în preşcolaritate se remarcă tendinţa de
trecere de la roluri puţine, active (principale) către un număr mai mare de roluri, cu creşterea
celor pasive secundare, cu nuanţarea acţiunii în rol şi a legăturii dintre roluri ceea ce
determină conturarea unor subiecte mult mai complexe.
Regulile „reprezintă acele reglementări de natură internă sau externă prin care
acţiunile copiilor sunt organizate şi corelate unele cu altele”. (U. Şchiopu, p. 106).
- la 3-4 ani regulile decurg din rolul imitat, sau sunt impuse din afară de
către organizatorul adult al jocului, părintele acasă sau educatoarea la
grupa mică,
- la 5-6 ani copiii sunt capabili să-şi creeze propriile reguli. Acestea pot fi
de mai multe feluri:
 unele decurg din însuşi conţinutul jocului, cerinţa de bază fiind concordanţa cu
realitatea transpusă; astfel bolnavii care, conform concordanţei cu realitatea trebuie să
aştepte la doctor, se plictisesc repede în joc şi încep să preia dintre atribuţiile
doctorului, ceea ce dă un caracter confuz subiectului.
 unele, cu caracter extern, decurg din folosirea jucăriilor; la cei mici principiul „cine a
luat primul'“ stă chiar şi la baza asumării rolurilor. Uneori, luând o jucărie şi
acceptându-i-se „proprietatea” copilul deodată doreşte jucăria celuilalt.
Dacă la începutul vârstei preşcolare copiii se supun regulilor dar nu manifestă prea mare
interes pentru ele, spre sfârşitul acestei vârste se poate vorbi de o adevărată intransigenţă faţă
de respectarea regulilor. Cine nu o face este repede sancţionat cu drastica formulă „Nu ştie să
se joace!”.

În loc de concluzii, sintetizăm principiile care trebuie să ghideze atitudinea cadrului

didactic şi a părinţilor faţă de jocul preşcolarilor:
 o Jocul trebuie acceptat şi considerat important ca proces, şi nu doar pentru
eventualele sale produse (achiziţii intelectuale, produse materiale);
o Jocul nu este opus muncii;
o Caracteristicile şi calitatea jocului depind întotdeauna de mediul, resursele şi
contextul social în care acesta are loc;
o Jocul este un prilej excepţional pentru învăţare;
o Jocul direcţionat de către adult sau educator determină dezvoltarea copilului în
zona proximă de competenţă;
o Părintele are dreptul să ceară instituţiei educaţionale organizarea unor activităţi
ludice care să se detaşeze calitativ şi ca organizare de cele realizate acasă şi are
obligaţia de a încuraja continuarea jocului constructiv al copilului.

5.1 CLASIFICAREA JOCURILOR LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ

Diversele clasificări prezente în literatura de specialitate diferă prin studiul reflectat:
longitudinal, transversal şi prin criteriul de clasificare utilizat. Sunt cunoscute astfel clasificări
care au drept criteriu rolul formativ al jocului, caracterul de complexitate, aptitudinile
necesare, numărul de parteneri implicaţi. Cu toate acestea, nici până astăzi nu s-a ajuns la o
clasificare unanim acceptată, datorită abordărilor deosebite şi, mai ales, datorită criteriilor
diferite utilizate pentru diferenţierea lor.
Glava, A., Glava C. (2002), luând drept criteriu de clasificare natura activităţii antrenate în
joc, au făcut trimitere la jocul de creaţie şi jocul cu regului, care au la rândul lor variante
specifice.
J.A. Torres Campos (2006 vezi http://digibug.ugr.es/bitstream/10481/1759/1/17323691.pdf)
distinge şi între patru forme ale jocului:
o Jocul individual
Face parte din acea categorie a jocurilor psihomotrice sau a jocurilor fără o anumită structură.
Schema de joc adoptată este dependentă de materilalele sau elementele din mediul
înconjurător dar şi de nivelul creativităţii sau imaginaţiei copilului care îl desfăşoară. Întrucât
această formă de joc este una solitară, deciziile luate în cadrul lui sunt personale, fără
intervenţia altor persoane de-a lungul acestuia. De exemplu: copil care se joacă cu diferite
obiecte: păpuşi, maşini, jucării etc.
o Jocul în cooperare
Caracteristica acestei forme de joc este faptul că participanţii stabilesc relaţii de interacţiune şi
colaborare, urmărind acelaşi scop comun.
Comunicarea între participanţi este esenţială în ceea ce priveştere finalitatea jocului şi în
finalizarea sarcinilor de către fiecare membru. De exemplu jocurile de construcţii: un castel,
un om de zăpadă, un oraş etc.
o Jocuri în opoziţie
Sunt cele în care participă cel puţin doi participaţi sau două grupuri şi funcţionează după
principiul existenţei unui câştigător respectiv a unui învins. La baza acestui joc este
„contracomunicarea”, între adversari nu există dialog cu privire la strategia proprie adoptată
întrucât scurgerea acestor informaţii ar putea conduce către un rezultat slab. De exemplu:
jocurile de competiţie.
o Jocuri de rezolvare de situaţii-problemă
Sunt jocurile în care participanţii la joc pot adopta alternativ comunicarea şi/sau
contracomunicarea în relaţie cu ceilalţi participanţi. Aceste jocuri solicită implicare în
soluţionarea unor probleme noi sau în situaţiile în care de-a lungul jocului apar noi provocări,
schimbari bruşte, neaşteptate.
 În scop didactic, Lăzărescu, M., Ezechil, L. (2004) optează pentru o clasificare ce are
drept criteriu influenţa formativă a jocurilor asupra dezvoltării psihice a copilului, ea vizând -
pe de o parte -dezvoltarea intelectuală, cât şi - pe de altă parte - dezvoltarea morală, estetică şi
fizică a copiilor, distingând între jocuri de creaţie sau jocuri simbolice, jocuri de mişcare şi
jocuri didactice. La acestea ne vom referi în continuare.
5.1.1 JOCURILE DE CREAŢIE SAU SIMBOLICE
În această categorie sunt incluse acele jocuri în cadrul cărora copilul alege tema şi
formulează regulile jocului. Folosindu-se de anumite obiecte, de jucării sau prin intermediul
gesturilor şi cuvintelor, copilul redă un aspect al realităţii.
În concepţia lui Jean Piaget, jocul simbolic are ca principală funcţie asimilarea realului
la „eu”, favorizând astfel retrăirea într-un mod specific a ceea ce l-a impresionat mai mult pe
copil.
În grădiniţă, jocul de creaţie se desfăşoară sub două forme: ca joc cu rol, în care
copiii îndeplinesc anumite roluri sociale reale sau imaginare (utilizând jucării sau alte obiecte)
sau ca joc de construcţie în care copiii, având la îndemână materiale speciale fabricate din
lemn, mase plastice, metal etc..., pot să redea configuraţia aproximativă a unor obiecte sau pot
să realizeze îmbinări fanteziste.
Privite din perspectiva aplicabilităţii lor practice, ar putea fi deosebite câteva variante de
jocuri de creaţie:
 „Jocuri cu subiecte din viaţa cotidiană: “De-a mămicile”, “De-a familia”, “De-a
magazinul”, “De-a doctorul”, “De-a şcoala”, “De-a serbarea” etc.
 Jocuri cu subiecte din poveşti şi din basme: “De-a Capra cu trei iezi”, “De-a Albă ca
Zăpada”, “De-a Scufiţa Roşie” etc.
 Jocuri dramatizări (prin folosirea jucăriilor, a figurinelor sau a teatrului pentru păpuşi
mânuite de copii) : “Anotimpurile”, “Sarea în bucate”, “Iedul cu trei capre”, “Ridichea
uriaşă”, “Carnavalul animalelor”,“Carnavalul florilor”, “Greierele şi furnica” etc.
 Jocuri de construcţii - care utilizează o varietate de materiale, cum sunt: cuburi, nisip,
pietre, bare din lemn sau metal etc.
 Jocuri de construcţii, de aşezare pe suprafeţe plane, de suprapunere şi îmbinare, de
genul: “Casa bunicilor”, “Grădiniţa noastră”, “Blocuri”, “Castelul” etc.
 Jocuri de construcţii cu materiale din natură şi deşeuri industriale: “Mobilierul
păpuşii”, “Covor de toamnă”, “Orăşelul copiilor” etc.
 Jocuri de construcţii cu caracter tehnic: “Avionul”, “Trenul”, “Camionul”, “Parcul
de maşini” etc.
 Jocuri de construcţii în aer liber: “Să facem un castel din nisip”, “Tunelul de cale
ferată”, “Să facem prăjituri”, “Oameni de zăpadă” etc.

5.1.1.1 Îndrumarea jocurilor de creaţie

În îndrumarea jocurilor de creaţie ale copiilor preşcolari s-au conturat două tendinţe
contrare: una porneşte de la ideea că jocul este o achiziţie strict personală a copilului şi că
adultul nu poate să dirijeze acest comportament; cealaltă tendinţă propune o tutelare
excesivă a copilului în timpul jocului, reducând la minimum spontaneitatea şi
originalitatea copilului.
Experienţa practică cu copiii preşcolari întăreşte necesitatea îndrumării jocurilor de
creaţie desfăşurate în grădiniţă. De bună seamă, copilul desfăşoară o serie de jocuri de
creaţie şi fără intervenţia adultului, atunci când mediul îi oferă condiţii favorabile pentru a
o face.
Când astfel de activităţi se desfăşoară în cadrul grădiniţei, rolul educatoarei consta în:
 o Pregătirea jocului de creaţie prin asigurarea condiţiilor materiale corespunzătoare
desfăşurării jocului şi prin familiarizarea copiilor cu aspectele realităţii ce urmează
a fi transpuse în joc.
o Alegerea locului desfăşurării jocului şi a timpului necesar pentru realizarea
acestei activităţi. Alegerea locului se va face în funcţie de anotimp, de momentul
zilei în care se desfăşoară activitatea şi de spaţiul oferit de grădiniţă. Iarna, sau
când timpul nu este favorabil, jocurile se desfăşoară în interior. Când timpul
permite, jocurile pot fi organizate în curtea grădiniţei, în parc sau în alte locuri.
Locul de desfăşurare a jocului de creaţie trebuie amenajat, de asemenea, în mod
corespunzător. Pe lângă un mobilier minim şi specific copiilor preşcolari trebuie să
existe o diversitate de jucării care să le ofere posibilitatea alegerii acelora ce le
satisfac în cea mai mare măsură fanteziile. Stabilirea duratei jocului se va face astfel
încât el să se încadreze în programul orar al grădiniţei şi pentru a satisface nevoia de
joc a copilului.
o Pregătirea copiilor pentru joc se realizează în mod treptat şi sistematic. Cu cât
copiii sunt mai mici, cu atât rolul educatoarei privind pregătirea copiilor pentru joc
este mai mare. Ea poate să sugereze rolurile unui joc, să stabilească unele reguli, să
ofere sugestii pentru utilizarea unor jucării. în cazul jocurilor de creaţie cu subiecte
din basme şi povestiri, ea va insista asupra reţinerii dialogurilor şi a succesiunii
acţiunilor pentru ca, ulterior, intervenţia ei să fie minimă.
o Alegerea temei, alegerea partenerilor de joc, constituirea grupurilor de joc,
stabilirea rolurilor şi repartizarea lor, elaborarea schemei jocului,
selecţionarea materialului necesar şi împărţirea lui între copii, amenajarea
spaţiului pentru joc.
În desfăşurarea jocului apar unele situaţii în care intervenţia educatoarei este absolut
necesară pentru continuarea jocului. Iată, în acest sens, câteva situaţii ce reclamă
intervenţia educatoarei:

monotonie, lipsă de dinamism asumarea unui rol de

către educatoare;
prin acţiunile pe care le motivarea de către
execută copiii nu se educatoare a acţiunii
încadrează în subiect copiilor; adresarea
întrebării “De-a ce ne
jucăm?”
copiii reproduc în joc dezaprobarea acestor
aspecte negative ale manifestări; orientarea spre
realităţii (violenţă, expresii alte teme de joc
triviale etc.)
copiii deviază de la tema reamintirea temei propuse
şi sarcinile jocului
copiii abandonează jocul educatoarea preia
conducerea jocului
copiii se joacă individual aprecierea, încurajarea
copiilor care se joacă în grup,
în colaborare cu ceilalţi,
introducerea unor jucării a
căror folosire se face în
comun
unii copii îi domină pe ceilalţi educatoarea schimbă
rolurile obligându-i la
pasivitate, introduce roluri
noi, dinamizează rolurile
pasive

5.1.1.2. Îndrumarea jocurilor de construcţie

Jocurile de construcţie sunt frecvent utilizate în grădiniţă şi prezintă mare atractivitate
pentru copii. Ele se desfăşoară în jurul unor teme propuse de către educatoare sau în jurul
unor teme alese de către copii, ei având libertatea să elaboreze o construcţie absolut nouă, să
reconstruiască un model prezentat anterior sau să construiască ceva nou servindu-se de un
model şi de tehnicile dobândite prin exersarea anumitor scheme de lucru.
Materialele posibil de utilizat în grădiniţă sunt: nisipul, materiale mărunte din natură
(seminţe, scoici, castane, frunze etc), forme geometrice
din lemn, piese şi ustensile metalice, jocuri de construcţie cu materiale plastice (bazate pe
principiul îmbinării pieselor) etc. Cu astfel de materiale copiii pot realiza jocuri de
construcţie pe un singur plan (utilizând mozaicuri sau materiale mărunte din natură) sau
jocuri de construcţie în spaţiu, prin valorificarea celor trei dimensiuni: lungime, lăţime,
înălţime.
Rolul educatoarei în dirijarea acestor jocuri se concretizează în:
o Pregătirea jocului de construcţie ceea ce presupune asigurarea cerinţelor de ordin
material, între care se disting: procurarea din timp a unei game variate de
materiale de construcţie; găsirea celor mai practice modalităţi de depozitare a
materialelor respective chiar de către copii; adecvarea sarcinilor jocului la
obiectivele programei preşcolare.
o Alegerea materialelor de construcţie în funcţie de particularităţile de vârstă şi
individuale ale copiilor şi pentru a asigura o cantitate suficientă de material pentru
jocul copiilor. (în vederea păstrării acestor materiale în sala de grupă, precum şi
pentru adoptarea unor modalităţi potrivite de manevrare a lor de către copii,
sugerăm ideea de a fi aşezate la îndemâna copiilor, în sertare joase, în cutii mari
sau în lădiţe compartimentate, eventual, după natura pieselor)
o Familiarizarea copiilor cu materialele de construcţie, ai tehnicile de utilizare a lor, ai
posibilităţile de combinare a acestora. Materialele de construcţie prezintă un interes
deosebit pentru copii şi de aceea ele trebuie prezentate în detaliu. Sugerăm, în acest
sens, organizarea de către educatoare a unor activităţi de intuire a materialelor şi a
pieselor, de cunoaştere a denumirii lor, de evidenţiere a calităţilor proprii fiecărui
material, de demonstrare a construirii unui model. în alegerea sarcinilor jocului de
construcţii se va porni de la interesele copiilor faţă de obiecte. În momentul
demonstrării modului de a se acţiona, copiii vor fi organizaţi în grupuri mici. Ei
vor fi stimulaţi apoi să utilizeze materialul de construcţie pentru a reproduce sau
pentru a reconstrui un alt obiect. Pentru învăţarea tehnicilor specifice fiecărui
material deconstrucţie se va face apel la activitatea independentă, educatoarea
trebuind să supravegheze activitatea fiecărui copil, iar în unele cazuri chiar să
lucreze cu copiii care învăţă cu dificultate.
o Stimularea independentei, iniţiativei şi a atitudinilor creative a tuturor copiilor din
grupă, pentru preluarea activă a modelelor prezentate de către educatoare sau a
modelelor prezentate de rătre unii copii. Pintre procedeele specifice de cultivare
a acestor atitudini menţionăm:
- precizarea unor tematici ale jocurilor de construcţie care să provoace imaginaţia
copilului, tinzând ca ansamblul creat să urmeze, doar în anumite limite, modelul iniţial;
 - formularea cerinţei de a găsi noi modalităţi de reprezentare plastică a aceluiaşi obiect:
“Gândeşte-te bine cum ai putea să o construieşti altfel” (Chiar dacă noua construcţie este
mai puţin reuşită decât prima, educatoarea va trebui să aprecieze eforturile copilului şi să-l
încurajeze pentru noi încercări.)
- formularea cerinţei de a construi dintr-un număr constant de piese (indiferent de
natura materialului de construcţie) un număr cât mai variat de obiecte.
Ca şi la celelalte variante ale jocului de creaţie, în jocul de construcţii se poate vorbi de o
îndrumare din interior şi o îndrumare din exterior a activităţii desfăşurate de copii. în
primul caz, educatoarea se integrează în jocul copiilor preluând o parte din sarcinile
construcţiei şi dând, indirect exemple de colaborare, în scopul realizării unei lucrări prin
participarea tuturor şi pentru întreţinerea unor relaţii corespunzătoare între copii. În cazul
îndrumării din exterior, educatoarea se foloseşte în mod evident de statutul său pentru a
propune sau chiar pentru a impune anumite metode şi procedee de lucru, pentru a oferi
explicaţii, pentru a face observaţii sau pentru a sugera moduri de lucru menite să ridice
calitatea activităţii independente a copiilor şi punerea în valoare a disponibilităţilor lor
creative.
În jocurile colective educatoarea trebuie să urmărească repartizarea echitabilă a
sarcinilor de lucru între copii, prevenind tendinţa unora de a fi dominativi şi de a
monopoliza activitatea. Vor fi urmărite, ameliorate şi destructurate acele manifestări care
conduc către formarea unor trăsături negative de caracter cum ar fi: egoismul, înfumurarea,
invidia, complexele de inferioritate, nevoia de a fi mereu tutelat, lipsa de iniţiativă, de
fantezie, de curaj etc.
Oferă cel puţin două exemple concrete pentru jocurile
dramatizări!
Jocuri dramatizări presupun folosirea jucăriilor, a
figurinelor sau a teatrului pentru păpuşi mânuite de
copii. Exemple: “Anotimpurile”, “Sarea în bucate”,
“Iedul cu trei capre”, “Ridichea uriaşă”, “Carnavalul
animalelor”,“Carnavalul florilor”, “Greierele şi furnica”
etc.

5.1.2. JOCURILE DE MIŞCARE

Aşa cum exprimă şi denumirea lor, aceste jocuri satisfac în cea mai mare măsură nevoia
de mişcare a copiilor, bazându-se pe diferite mişcări şi reguli.
Regulile jocului sunt prezentate copiilor înainte de începerea activităţii. Deşi sunt
obligatorii pentru toţi copiii, ele nu trebuie să-i încătuşeze, să-i
restrângă prea mult libertatea, să-i ducă la limitarea iniţiativei şi a plăcerii de a se juca. în
acest scop este necesar ca regula să decurgă din însuşi conţinutul intern al jocului. Ea nu
trebuie să fie aplicată prin constrângere, ci prin asumarea restricţiilor.
Regulile prescriu copilului normele de comportare în joc. Ele pot fi grupate în trei
categorii:
a) reguli care precizează mişcările şi acţiunile copiilor;
b) reguli care disciplinează comportarea copiilor şi
c) reguli care îndeplinesc funcţii frenatorii, în sensul că îi opresc pe copii de la unele
mişcări şi acţiuni în joc.
Prin conţinutul lor, jocurile de mişcare sunt extrem de variate. în acest sens, putem
distinge următoarele categorii de jocuri de mişcare:
- jocuri de mişcare cu subiect, în care mişcările şi regulile se îmbină cu un anumit
conţinut imaginativ: întruchiparea personajelor şi a “acţiunilor” acestora. (Ex.: “Gâştele şi
vulpea”, “Vrăbiile şi pisica”, “Lupul şi vânătorii”, “Rândunica îşi caută cuibul” etc).
 - jocuri cu text şi cântec, în care mişcările sunt însoţite de texte şi cântece. Aceste
jocuri se desfăşoară mai ales în cerc, în horă, rolul activ avându-l unul sau mai mulţi copii.
Textul cântecului şi ritmul îl ajută pe copil să execute mişcările mai corect. (Ex.:
“Cozonacul”, “Fluierul”, “Gâştele vesele” etc).
- jocurile hazlii îi atrag pe copii prin umorul şi simplitatea acţiunii. (Ex.: “Cine l-a
chemat pe ursuleţ”, “Găseşte şi taci” etc).
- jocurile fără subiect se întemeiază pe îndeplinirea unor cerinţe, pe espectarea unor
anumite reguli. Ele îi antrenează pe copii în exersarea nişcărilor şi pentru învingerea
obstacolelor, le formează dibăcia de a urunca, de a sări, de a se întrece în viteză etc. La baza
acestor jocuri stau diferite mişcări executate cu obiecte precum: mingea, cercul, coarda etc.
Ex.: “Nimereşte la ţintă”, “Cine aruncă mai departe” etc).

5.1.2.1. Îndrumarea jocurilor de mişcare

În grădiniţă jocurile de mişcare sunt integrate atât în cadrul activităţilor comune cât şi în
cadrul activităţilor şi jocurilor alese de către copii. Desfăşurarea lor necesită - aşa cum se
observă chiar din sumara lor prezentare - pregătiri adecvate de ordin material, începând cu
amenajarea funcţională a sălii de grupă şi a curţii grădiniţei (leagăn, tobogan, scări de căţărat,
bare paralele, bănci lungi mobile, cu suprafeţe netede pentru odihna copiilor, dar şi pentru
exerciţii de târâre sau echilibru, tuneluri, coşuri, ţinte mobile şi fixe etc).
Este dezirabil ca în curtea grădiniţei, sau în apropierea ei, să existe spaţii verzi pentru
jocurile de mişcare cu caracter competitiv şi sportiv, precum şi un spaţiu asfaltat pentru
mersul pe tricicletă, trotinetă, patine cu rotile etc. Terenul poate fi dotat cu marcaje,
indicatoare de circulaţie, semafoare..., în vederea însuşirii de către copii a unor reguli de
circulaţie.
Pentru ca jocul să se desfăşoare în bune condiţiuni, este nevoie ca educatoarea să
asigure necesarul de materiale pentru desfăşurarea activităţilor: mingi de diferite mărimi şi
tipuri, corzi, hamuri, cercuri, inele, săculeţe de nisip, semnalizatoare, trotinete, triciclete,
sănii etc.
În esenţă, rolul educatoarei în organizarea şi dirijarea jocurilor de mişcare se referă la:
o Selecţionarea şi programarea jocurilor de mişcare. În alegerea jocurilor este
necesar să se ţină seama, în mod deosebit, de posibilitatea respectării regulilor de igienă, de
efectul mişcărilor asupra proceselor fiziologice, precum şi de particularităţile de vârstă ale
copiilor, evitându-se, în felul acesta, oboseala şi epuizarea fizică. În alegerea jocurilor
trebuie să se ţină seama, de asemenea, de particularităţile individuale ale copiilor pentru
stimularea dezvoltării unor trăsături pozitive de caracter ca: iniţiativa, curajul,
perseverenţa, spiritul de întrajutorare etc..., dar şi pentru evitarea sau înlăturarea unor
trăsături negative pentru profilul personalităţii copilului, cum ar fi: timiditatea, pasivitatea,
impulsivitatea, agresivitatea etc.
o Explicarea conţinutului şi a regulilor jocului. Modalitatea cea mai adecvată
de a face acest lucru se realizează prin participarea directă şi efectivă a educatoarei la joc,
când copiii îşi vor însuşi conţinutul activităţii şi regulile acesteia în chiar procesul
desfăşurării nemijlocite a jocului. Explicaţiile vor fi însoţite de demonstrarea mişcărilor. În
cazul copiilor mai mari, atribuţiile educatoarei în conducerea jocului sunt direcţionate
către:
a) stimularea interesului pentru joc,
b) urmărirea felului în care sunt respectate regulile,
c) reglementarea relaţiilor sociomorale dintre participanţii la joc,
d) participarea tuturor copiilor la joc.
În organizarea jocurilor de mişcare, ca jocuri alese de copii, trebuie să se ţină seama de
următoarele cerinţe metodice:
 Alegerea jocului se poate face direct. Cerinţa de joc poate fi formulată de către copil: “Cine
vrea să se joace cu mine?”, “Ce joc aţi vrea să jucăm?” sau poate fi sugerată, în mod indirect,
cu ajutorul materialelor pregătite şi aşezate la loc vizibil. De cele mai multe ori
educatoarea ia decizia definitivă, ţinând seama de majoritatea solicitărilor, sau de cea
mai
interesantă dintre ele, ori de cea care coincide în mai mare măsură scopurilor generale
urmărite într-o anumită perioadă.
Se va asigura participarea cât mai bună a tuturor copiilor la joc. Pentru ca jocurile să decurgă
într-un ritm vioi, educatoarea va reaminti rolurile, acţiunile şi regulile jocului. (La grupele
mari, pot fi solicitaţi şi copiii în acest sens.)
În cazul în care îndrumarea este făcută din interior, educatoarea se integrează, participă alături
de copii la desfăşurareajoadui. Ea sprijină copiii în efectuarea cât mai corectă a mişcărilor şi
pentru respectarea regulilor, îndrumarea din exterior (specifică jocurilor fără subiect, a celor
cu caracter competitiv sau a celor cu elemente din activitatea sportivă a adulţilor, a jocurilor
de mişcare la aparate sau a celor realizate cu ajutorul diferitelor materiale) se va face pe baza
explicaţiilor, a observaţiilor, a sugestiilor, prin intermediul cărora copiii sunt mobilizaţi să
îndeplinească optim acţiunile.
locul iniţial se va repeta de 2-3 ori (uneori chiar de mai multe ori, dar nu în exces!), în funcţie
de interesul şi plăcerea participării copilului la joc, pentru dezvoltarea capacităţii de rezistenţă
la efort. Nu se recomandă desfăşurarea jocurilor în suită, prin trecerea imediată de la un joc la
altul, pentru că se creează oboseală psihică.
Jocurile pot fi organizate cu întreaga grupă, pe grupuri mici sau chiar individual.
Individualizarea exerciţiilor permite educatoarei să acorde sprijinul fizic necesar (la
menţinerea echilibrului, sărituri, căţărări etc), reducându-l apoi treptat, pe măsură ce copilul
învaţă să se dispenseze de el şi să capete încredere în forţele proprii.