Curs1 teoretic pentru facultățile cu profil nesportiv

1
Prezentul curs este adaptat după Gh. Cârstea „Teoria și metodica educației fizice și sportului”, Editura AN-
DA, București 2000
 Concepte, principii și noțiuni terminologice

utilizate în teoria EFS

Stiința sportului – totalitatea conceptelor, discuțiilor și metodelor care au ca obiect, în conformitate

cu regulile științifice fundamentale, problemele și manifestările domeniului sportiv.

Stiința antrenamentului – subdisciplină a științei sportului ce are ca obiectiv generalizarea soluțiilor

legate de analiza performanței sportive, de antrenament și de competiție și, a soluțiilor ce privesc
discipline sau domenii ale sportului în general, grupe de discipline și domenii sau chiar discipline
izolate. Stiința antrenamentului nu se raportează doar omului ci și condițiilor performanței sportive.

Teoria antrenamentului – descriere ordonată și sistematică ce rezumă toate obiectivele, principiile,

tipurile, conținuturile, metodele de antrenament, o teorie a competiției din punctul de vedere al
aplicațiilor lor practice. In ultimii ani, teoria antrenamentului s-a extins din sportul competițional în
domeniul sportului de întreținere a condiției fizice.

Antrenamentul – proces complex de acțiune al cărui obiectiv îl reprezintă dezvoltarea performanței

sportive, într-o manieră sistematică și orientată spre scop.

Antrenoriat (manageriat sportiv) – termen pentru ansamblul de consilieri și măsuri de urmat

efectuate de antrenor, care trebuie să conducă la optimizarea performanțelor din antrenament și
competiție. Mai are înțelesul de asistență specifică pentru obținerea configurației optime a
condițiilor interne și externe ale competiției. Forme de antrenoriat pe timpul competiției:
• optimizarea condițiilor externe
• asistență în etapa anterioară startului (psihoreglare)
• feed-back rapid (imediat) pe timpul competiției (sistemul codificat)
• analiză și modificare a acțiunilor tehnico-tactice
• consiliere pe timpul întreruperilor (pauzele)
• îndrumare post-competiție

Teoria mișcării – ansamblul datelor științifice referitoare la complexul de probleme, în relația cu

mișcarea, din sport și educație fizică. Reprezintă cunoștințele acumulate despre mișcare prin
intermediul TEFS și a cercetărilor din știința sportului.

Teoria acțiunii – până în prezent nu există o teorie unanim acceptată. Există patru opinii:
1. Explicațiile și interpretările filosofice (Dando, Von Wright, Lenk), conform cărora acțiunea nu
este suma totală ce rezultă din actul motric și actul volitiv, ci o construcție a interpretării
(Lenk, 1978). Explicarea acțiunii se dovedește a nu fi doar o problemă ontologică
 operațională ci și o problemă semantică. Mișcările prezentând aceleași forme de
desfășurare pot fi interpretate ca acțiuni diferite, conform contextului.
2. Teoriile acțiunii relevând științele sociale și tematizând acțiunea în interiorul situațiilor. In
acest sens amintim patru direcții diferite de cercetare:
• orientarea marxistă (Habermans)
• orientarea fenomenologică (Weber, Schutz)
• orientarea interacționistă (Mead, Goffman)
• orientarea rezultată din teoria sistemelor (Luhmann)
3. In teoriile psihologice ale acțiunii se pot distinge două curente de bază:
• curentul materialist (ontologic)
• curentul interpretativ (al teoriei modelelor sau modelator)
4. Teoriile acțiunii de inspirație cibernetică (Ungerer) în care omul în acțiune este considerat ca
un sistem ce recepționează și procesează informații. Acțiunile apar ca o combinație de
secvențe senzoriale și motrice ce pot fi explicate prin teoria sistemelor.

Teoria senso-motricității – teoria sistemelor senso-motorii se ocupă cu principiile teoriei

sistemelor cibernetice în relația acestora cu teoriile reglării, informației și automatelor. Relația
operațională om-ambient stabilită prin teoria informației și teoria reglării este înțeleasă ca teoria
comunicării. Individul și mediul sunt subsisteme ale unui sistem comunicațional. Domeniul
procesării informației privește influența acțiunii informației asupra unui sistem senso-motor,
informație care determină comportamentul. Domeniul reglării include aplicarea forței și vitezei pe
timpul efectuării acțiunilor senso-motorii. In plus, caracteristicile teoriei automatelor facilitează
utilizarea independentă a mijloacelor audiovizuale, depășind simpla lor juxtapunere.

Competiția – confruntare pregătită în prealabil pe baza principiului egalității șanselor între indivizi,
grupuri sau națiuni, pentru o miză abstractă, simbolică sau materială, care poate fi obținută numai
de una din părțile angajate. Principiul egalității șanselor este aplicat prin intermediul unor reguli
valabile pentru toți participanții. Egalitatea șanselor este compromisă atunci când avantajele
particulare de care beneficiază anumiți participanți nu pot fi compensate.

Valoarea competiției constă în natura idealistă a acesteia atunci când accentul este pus pe acțiunea
comună sau pe confruntare, sau când în cadrul regulilor predomină compararea performanțelor și
a victoriei – natura simbolică. Valoarea materială depinde exclusiv de rezultat și cuprinde
numeroase forme.

Din perspectivă marxistă, competiția sportivă capitalistă reprezintă reflectarea tuturor

contradicțiilor acestei societăți. Din punct de vedere sociologic ea poate fi interpretată ca un conflict
social cu două forme de interacțiune posibile: forme de asociere între adversari și forme de
cooperare între coechipieri. Din punct de vedere psihologic, starea de tensiune competițională
poate fi interpretată ca un conflict, deoarece probabilitatea obiectivă de reușită deviază mai mult
sau mai puțin de la probabilitatea subiectivă de succes.
Sportul competițional – formă a practicii sportive, al cărei obiectiv îl constituie compararea
performanței.

Sport de performanță – activitate (sport) practicată în scopul atingerii performanței personale

maxime. Dacă performanța este considerată în valoare absolută sau relativă, sportul de
performanță poate primi o semnificație mai largă sau mai restrânsă. In sensul cel mai restrâns, el
devine sport de înaltă performanță (persoana trebuie să atingă un grad maxim de angajament
pentru a se apropia cât mai mult de normele absolute impuse). Sportul de performanță în sens
restrîns presupune specializarea și antrenamentul sistematic. In sens larg, întrega practică sportivă
reprezintă sport de performanță, deoarece realizarea unei performanțe este un element constitutiv
de bază al comportamentului motor caracteristic diferitelor forme și tipuri de discipline sportive.
Criteriul decisiv pentru sportul de performanță îl constituie nivelul aspirațiilor, plecând de la limitele
personale, deci relative, ale performanței individuale. Din perspectivă socio-istorică, se subliniază
relativitatea istorico-culturală a performanței în sport, mai ales legăturile cu credințele religioase
fundamentale ale societății. O întreagă serie de interpretări filosofice încearcă să stabilească
relațiile dintre performanță și sport. Din câmpul teoretic al psihologiei sportului provin o serie de
studii și de cercetări care se ocupă de aspecte cum ar fi: geneza și dezvoltarea performanței, tânărul
sportiv de performanță, psiho-analiza sportivului de mare performanță, diagnosticul psihologic și
stressul implicat în sportul de performanță.

Sport de înaltă performanță – formă a sportului de performanță practicată cu scopul atingerii

performanței maxime absolute. Performanța, în sportul de înaltă performanță, este caracterizată
prin raționalizare (antrenament), cantificare (competiție) și abstractizare (recorduri, prezentare în
mass media). Pentru sportivul de înaltă performanță, sportul a devenit o realitate esențială, care
acaparează o parte majoră a vieții lui cotidiene. Sportul de înaltă performanță este considerat ca
având o funcție socială importantă, atât în interiorul domeniului sportiv, cât și în ansamblul
societății. El are un efect antrenant în afara sectorului său, încurajând identificarea, prin normele și
valorile sale, cu persoane, națiuni și sisteme politice, având, deci, o funcție reprezentativă. El poate
oferi sportivului care îl practică integrarea în domeniul pe care îl reprezintă sau o compensație
substanțială pentru posibilitățile de identificare inexistente în alte locuri. Sportul de înaltă
performanță a devenit obiect de interes major pentru studiile științifice (mai ales medicale), datorită
stressului extrem pe care îl exercită asupra corpului uman. Ca obiect de divertisment pentru
spectatori, el devine sport-spectacol, care îl transformă în factor de dezvoltare economică. Datorită
acestora, sportul de înaltă performanță a câștigat greutate politică și a devenit obiect pentru
dezbaterile politice.

Performanța – este reprezentată atât de procesul, cât și de rezultatul unei acțiuni. Exigențele înalte
cerute unei persoane sunt denumite performanțe. Poate fi interpretată din perspectivă
antropologică, din perspectivă filosofică și culturală, din perspectiva teoriei învățării, din perspectivă
biologică, din perspectivă pedagogică, din perspectivă sociologică, din perspectiva științelor
economice.

Dispoziția pentru performanță desemnează factorii psihici care, complementar capacității de

performanță, influențează performanța din antrenament și competiție. Dispoziția pentru
performanță este consecința experiențelor anterioare și poate fi modificată prin factori cognitivi
(inteligență, talent) și factori afectivi (sentimente, agresiune, motivație, voință). In acest context,
factorii relativ durabili (personalitate, caracter, temperament), factorii de termen mediu (atitudine
în raport cu competiția, comportament în situații-problemă), dar și factorii situaționali (oboseala,
teama de adversar, spectatorii) pot juca un rol decisiv în acest proces. Dispoziția pentru
performanță este o experiență parțial conștientă și poate perturba considerabil realizarea
performanței. Gradul de eficacitate al dispoziției pentru performanță poate depinde într-o situație,
de nivelul de aspirație și de evaluarea subiectivă a performanței. In timpul antrenamentului, această
dispoziție depinde foarte mult de stilul de direcționare al antrenorului, de progresele realizate în
învățare și de climatul social al grupului.

Diagnoza performanței sportive – identificarea și desemnarea, la nivelul fiecărui individ, a

componentelor unei performanțe sportive sau a stării de performanță sportivă.

Dezvoltarea performanței – modificarea profilului motric al performanței sau al performanței

sportive individuale, pe parcursul perioadei de antrenament sau pentru întreaga viață. Aspectele
care influențează dezvoltarea performanței sunt:
• ontogeneza abilităților motrice pe timpul copilăriei
• modificarea parametrilor relativi la condiționarea fizică de la tinerețe până la
senectute
• vârsta optimă pentru învățarea deprinderilor și priceperilor motrice
• posibilitatea de stabilizare a performanțelor odată cu înaintarea în vârstă
• influența vârstei
• influența factorilor socio-economici
• influențele experiențelor de succes și ale eșecurilor
• impedimente în dezvoltarea performanței
• efectele solicitărilor pentru performanța prea timpurie

Capacitatea de performanță – performanța maximă posibilă într-o disciplină sau probă sportivă,
epuizând toate rezervele.

Motivația de reușită – aspirația pentru ameliorarea și menținerea propriilor capacități la un nivel

cât mai înalt posibil, în toate domeniile în care este admis un standard de excelență, în așa fel încât
performanța din acele domenii să poată fi condusă fie printr-un succes, fie printr-un eșec.
Norme pentru reușită – în sport există fie un indicator numeric, fie o descriere calitativă a nivelului
abilităților și aptitudinilor sportive, permițând caracterizarea atât a nivelului de performanță,
exprimat într-o disciplină sportivă, cât și a condițiilor care fac posibilă realizarea acestuia.

Nivelul de performanță – este caracterizat prin performanța realizabilă la un moment dat într-o
disciplină sportivă, ținând cont de factorii care pot determina această performanță (condiția fizică,
tehnica sportivă, tactica sportivă și componentele psiho-sociale)

Sistem didactic – ansamblul de elemente care se află în interdependență, interacțiune și

interpătrundere, în scopul realizării acelorași obiective și care au capacitatea de reglare și
autoreglare. Noțiunea de sistem are în vedere organizarea, teoria și practica întregului domeniu al
EFS dintr-un stat.

Proces didactic – formă de organizare prin care se realizează modul de lucru cu grupul sau individul.

Proces instructiv-educativ al EFS – acțiune concepută și desfășurată sistematic și dirijat de către

profesor în vederea transmiterii cunoștințelor de specialitate și a celorlalte componente și factori,
elevilor.

Tehnologia didactică – este înțeleasă ca un sistem de teorii, metode, tehnici, mijloace și forme de
organizare, desfășurate cu eficiență în procesul instructiv-educativ. Ea nu trebuie confundată cu
mijloacele tehnice ajutătoare procesului instructiv-educativ.

Metodologia didactică – constituie un subsistem al tehnologiei didactice, care se referă la sistemul

metodelor utilizate în procesul instructiv-educativ.

Principiile de instruire – reprezintă un sistem de norme generale, cerințe psiho-pedagogice și

obiective ierarhizate gradual, sub genericul cărora se realizează procesul instructiv-educativ.

Metode de instruire – instrumentele operaționale, modalitățile complexe de predare-învățare,

însoțite de tehnici și mijloace adecvate, prin care, sub îndrumarea profesorului sau independent,
elevul își însușește cunoștințe, își dezvoltă aptitudini și își formează deprinderi și priceperi motrice.

Metoda – reprezintă un plan de acțiune, o succesiune de operații, realizate în vederea atingerii unui
scop.

Procedeele metodice – se constituie în tehnici limitate de acțiune, care servesc drept instrumente
de aplicare a metodelor. Ele caracterizează, sporesc sau diminuează valoarea metodei.
Strategia didactică – este un concept proiectiv de stabilire a unor obiective globale și/sau parțiale
care, prin intermediul unei metodologii adecvate, asigură selecția, organizarea și desfășurarea unui
scenariu didactic în concordanță cu obiectivele propuse.

Scenariul didactic – o descriere anticipată a felului în care va fi desfășurată activitatea didactică,

astfel încât obiectivele stabilite să fie îndeplinite cu succes. Scenariul nu trebuie confundat cu planul
lecției. El ia naștere sub semnul detaliului.

Proiectarea didactică – se referă la modul de a anticipa, a prefigura demersul didactic, în termeni

care să-l facă aplicabil în practică.

Evenimentele activității didactice – se referă la secvențe, momente și componente variabile ca

acțiuni instructiv-educative ale lecției.

Praxiologia – este înțeleasă ca o teorie generală a activității eficiente, în vederea obținerii

performanțelor propuse, cu maximum de randament în timp și minimum de efort în raport cu
resursele angajate.

Taxonomia – concept care formulează un ansamblu polivalent, multidimensional ierarhizat, de

obiective, al căror suport stă la baza creării programelor școlare.

Docimologia – termen care definște știința evaluării prin examinare și apreciere.

Feed-back – proces reversibil în contextul demersului didactic, prin care, atât profesorul cât și
elevul iau cunoștință de reacția la stimul, în funcție de această reacție fiind selecționați stimulii
următori, care fac obiectul declanșării unui nou demers.

Obiective fundamentale – factori relativ constanți care evidențiază sensul în care va fi valorificat
conținutul lecției. Ele determină categoria din care face parte lecția și totodată condiționează modul
de organizare a acesteia.

Modelul – reprezintă un sistem material sau ideal simplificat care imită fidel elementele esențiale
ale fenomenului original privind conținutul, structura și funcționalitatea acestuia.