 LECȚIA 1

Prefață – dr. Corneliu Irimia 

Dezvoltarea psihanalizei românești este un proces de creștere a rădăcinilor și a ramurilor sale. Ea este legată de dezvoltarea
personală a psihanaliștilor români, de publicarea cărților de psihanaliză, de deschiderea față de psihanaliza din țările cu
tradiție în acest domeniu, de schimburile științifice constante între psihanaliști si terapeuți de alte orientari, între psihanaliști și
alți profesioniști și publicul larg.
Psihanaliza în general și psihanaliza românească în special răspunde unei nevoi de a lua contact cu teorii și practici legate de
individualitate, de identitate, de căutarea unui sens interior, de regăsirea de sine. Ea răspunde nevoii fiecăruia de a se înțelege
pe sine, de a-și cunoaște motivațiile autentice, de a ameliora capacitatea de creare a relațiilor intime cu sine însuși și cu
ceilalți, de a-și crea libertatea interioară, de a-și găsi sinele autentic intr-o lume tulburată și tulburătoare. Explorarea spațiului
intern are nevoie, în mod obiectiv, de timp, de o creștere naturală, adaptată ritmului fiecărui analizand. Măsurarea eficienței ei
trebuie să țină seama de aceste realități. 
Metoda psihanalitică aduce în contact eul conștient, rațional al persoanei cu părțile sale profunde, ne-conștiente. Revoluția
freudiană a fost o revoluție de talia celei a lui Copernic, ea i-a arătat omului că dacă a trebuit să sufere -în Evul Mediu- rana
narcisică de a constata, ca locuitor al pământului, că nu se afla în centrul universului, el trebuie să accepte, acum, o altă rană
narcisică: ego-ul său nu se poate impune ca stăpân în propria sa casă, ego-ul este controlat de forțe pe care el însuși nu le
cunoaște și nu le stăpânește. 
Psihanaliza este o mișcare revoluționară care, prin definiție, se află în acțiune, pe cale să cerceteze, să exploreze, pe cale să
descopere,  pe cale să găsească moduri de a se transmite celorlalți oameni.
Ea își adapteze, in prezent, tehnica la realitatea unor noi moduri de funcționare psihică a celor care cer vindecare: tulburări ale
identității, ale narcisismului, nevoia de a funcționa pe calea cea mai scurtă de obținere a satisfacției, de a se afla întotdeauna la
un click distanță de îndeplinirea dorințelor proprii. 
 Psihanaliza contemporană este produsul a peste 120 de ani de istorie și de evoluție. Ea cultivă căutarea adevărului despre sine
și evită superficialitatea, înstrăinarea de sine, reacțiile pur viscerale.
Tendințele actuale ale psihanalizei care mi se par cele mai convingătoare sunt reprezentate de accentul pus pe relația prezentă
analizand – psihanalist, relația din cabinetul de terapie, pe analiza acestei relații. Acesta este motorul terapeutic, cel care
aduce noul, schimbarea, ieșirea din necunoșterea de sine precum și capacitatea de observare a relației care tocmai se petrece
intre cei doi. Se crează în acest fel un eu observator care crează o bună distanță și duce la o atenuare a angoasei, vinovăției,
rușinii, durerii psihice, auto-agresiunii, auto-devalorizării, ascunderii de sine.
Construcția care apare în cabinetul psihanalistului este ridicată de cei doi protagoniști, ea este unică, nu poate fi repetată in
alta parte. Analizandul chiar daca ar relata aceleași lucruri unei alte persoane o va face cu alte cuvinte si cu alte intentii. Se
creaza un terț rezultat din punerea împreună a sentimentelor și gândurilor celor doi, subiectul isi descopera o parte a fiintei
sale pe care nici el nu stia ca o avea. 
Psihanaliza ne arată că experiența de sine presupune, întotdeauna, și o narare a propriei istorii : fără amintiri, fără istorie
personală nu există un self. În istoria personală este centrală relatarea relațiilor semnificative, a succeselor și eșecurilor
persoanei. Teoriile self-ului – cele care încearcă să clarifice ce înseamnă pentru o persoana să fie sau să aibă un self -
consideră ca fiind centrală noțiunea de narațiune. Noi suntem povestea noastră, expunerea noastră referitoare la ceea ce ni s-a
întamplat. Pentru a avea un sine este nevoie de un protagonist, de cineva care face lucruri și deasemenea căruia i se fac
lucruri. Trecutul cere să fie reorganizat într-o naratiune, sau, eventual, în mai multe narațiuni alternative. Dacă nu există o
poveste despre noi înșine, nu există un self.
Profesorul Matei Georgescu oferă o perspectivă asupra psihanalizei care merită un studiu amanunțit. El a selectat teme care îi
intereseaza în cel mai inalt grad pe cei care intra în contact pentru întâia oară cu psihanaliza. El împărtașește cu noi
cunoștințele sale teoretice extensive precum și bogata sa experiență clinică. Aceasta carte importantă este de o mare valoare
pentru studentii în psihologie, pentru toți cei interesați de psihanaliza teoretică și practică.
 
Corneliu Irimia
Doctor în psihopatologie psihanalitică
Președintele Asociației de Consiliere
și Psihoterapie Psihanalitică
din București
 
 
 
Cuvânt înainte
Psihanaliza este un domeniu care suscită – indicator al faptului că ne pune în dialog cu universul interior integral, atribuit
proiectiv exteriorului. Psihanaliza este un domeniu al cunoaşterii intergrative, ab initio, întrucât este „o pledoarie” pentru
recuperarea fiinţei umane sub toate aspectele sale, începând din zonele „joase”, ale dorinţei inaccepabile, până la cele înalte,
ale excelenţei fiinţei, colecţie de idealuri.
Se spune uneori cu voce tare (poate prea tare) că psihanliza este depăşită de actualitate, în genere şi de unele metode
psihoterapeutice, în speţă şi aceasta în primul rând pentru că ar dura prea mult şi nimeni nu mai este dispus să aştepte. Nu
credem însă că ciclurile naturii pot fi grăbite prin ştiinţa actuală, deşi ştim că o parte dintre cetăţenii societăţii informatice şi-ar
dori acest lucru, pentru că nu mai au capacitatea de a aştepta, de a mai tolera frustrarea aferentă oricărui proces de creștere, de
a se înscrie în ciclurile universale – nici măcar în cele circadiene, cât timp îşi încep somnul la mijlocul nopţii. Este plictisitor
să aştepţi primăvara, să aştepţi o plantă să crească etc. Mai bine să ai de-a face cu o plantă virtuală pe care o controlezi după
bunul plac şi să găseşti câtă primăvară vrei, chiar în toiul ierni, în cel mai verde complex acvatic sau mall.
Societatea actuală invită sistematic spre exterior şi nu mai lasă timp şi spaţiu personal pentru contactul cu noi înşine, ca şi
cum în noi înşine nu am găsi mare lucru, cel mult destul „nimic”. De aceea, cu atât mai mult este nevoie de ceea ce
înseamnă fundamentalpsihanaliza – o amenajare care permite reconectarea cu fundamentele fiinţei.
Prin urmare nu este vorba despre profunzime sau superficiu, ci despre faptul că fără a ne conecta cu rădăcinile fiinţei orice
construţie personală este supusă vicisitudinilor vieţii şi se poate surpa – prin derive relaţionale, profesionale, prin varii maladii
(graţie unităţii psihosomatice), prin lipsa de sens şi cel mai rău, prin proiectarea agresivităţii distructive pe celălalt sau prin
încercarea de recuperarea narcisică prin dominare. În acest sens, după cum se ştia, graţie lui Lao Tzi, în marea Chină antică –
numai cel ce nu doreşte să conducă este un conducător bun. Tot răul din lume este efectul pierderii contactului cu noi înşine.
Privită de un practician, psihanaliza este „o metaperspectivă” asupra comunicării, care este necesară, prin efectele sale,
oricărei aşezări relalionale. Analiza transfer-contra-trasfesferului, de pildă, este denumirea tehnică dată capacităţii de a ieşi
din bidimensionalitatea unui „joc” pentru a ştii ce joc se joacă şi mai ales că există o multitudine de posibilităţi şi alegeri. De
aceea, a observa realitatea internă, înseamnă a observa formele de ataşare-implicare relaţională şi de a ştii ce
anume se repetă compulsiv în cotidianul relaţional. Dispozitivul psihanalitic oferă posibilitatea de creştere a capacităţii de
observare, specifică Eului, de „testare” a realităţii. Capacitatea de observare, pentru că este rezultatul istoriei obiectuale,
relaţionale nu se poate modifica prin solitudine (auto-analiza sau alte tehnici care nu-l presupun pe celălalt, menţin subiectul
în propriile sale marje de funcţionare). Realitatea se constituie relaţional şi, de aceea, numai pe această cale se poate
modifica.
Psihanaliza nu este revolută – nevoia noastră de omnipotenţă este cea care nu tolerează realitatea psihică profundă şi faptul
că nu putem controla inconştientul, Se-ul, tocmai pentru că este „impersonal”, adică nu ne aparţine ca fiinţe conştiente, ci
numai ca „totalităţi” psihice, or timpurile actuale ne invită la „partiţionare”, la „decupare” şi nu la marea perspectivă
integrativă asupra lumii. Psihanaliza este, sub acest aspect, afiliată perspectivei inter-existenţei, interconexiunii, universului
holografic şi, implicit, valorilor perene propuse de toate tradiţiile lumii. Cu ştiinţa experienţială a interconexiunii, nu am fi
ajuns în pragul dezastrului ecologic.
Textul introductiv de faţă este o încercare de prezentare succintă a unor concepte fundamentale ale psihanalizei şi se sprijină
pe structra lucrărilor introductive semnate de Vera Şandor, Itinerar de psihanaliză (Ed. Fundaţiei Generaţia), Vasile Dem
Zamfirescu,Introducere în psihanaliza freudiană şi post-freudiană (Ed. Trei) şi Eugen Papadina, Psihanaliză şi
psihoterapei psihanalitică (Ed. Juranlul Literar), cărora le mulţumesc - în acest mod - pentru faptul că mi-au fost maeştri.
Pentru că nu este posibil să înţelegi psihanliza decât într-o manieră experienţială, este necesar să ştim că orice formă de
cunoaştere cognitivă, conceptuală, precum aduce textul de faţă, este numai un model al realităţii, o hartă a sa şi nu „teritoriul”.
De aceea, înainte de a accepta sau refuza, de a intra în jocul cognitiv al relaţiei cu psihanaliza şi al partizanatelor cu nuanţe
sectariene, este mult mai bine să mergeţi în cabinetul unui psihanalist (recomandat ca atare de Societatea Română de
Psihanaliză sau de Asociația de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică din București) şi să zăboviţi acolo un timp. Atunci veți
putea alege în experiență de cauză calea dumneavoastră în psihoterapie.
 
 
prof. univ. dr. Matei Georgescu
Membru al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză - IPA
Formator şi supervizor al Asociaţiei de Consiliere şi Psihoterapie Psihanalitică din Bucureşti
(Membră a Federaţiei Eurropene de Psihanaliză)
 
 
Preliminarii – Inconștient, Subiect, Cunoaștere  
Psihologia inconştientului 
Psihanaliza este o teorie generală a funcţionării psihismului întemeiată pe existenţa fenomenelor inconştiente.
Freud a introdus fenomenologia inconștientului, în domeniul psihologiei, într-o manieră inedită, chiar dacă acest concept se
afla în uz în filosofie. Remarcăm, în acest sens, lucrarea filosofului german Eduard von Hartmann (1838-1917), Filozofia
inconştientului (1869). Influenţa lui von Hartman sub aspectul semnificaţiilor conceptuale ale „inconştientului” este redusă
întrucât propunerile teoretice ale lui Freud sunt rezultatul cercetării clinice şi nu ale speculaţiunii. De aceea, la von Hartmann,
găsim un inconștient „generalizat”, principiu metafizic ultim, care este atât Voință, cât și Rațiune şi nu un rezultat empiric-
clinic.
Psihologia întemeiată de Freud este expresia unei rupturi epistemologice prin care o realitate psihică profundă (inconştientul
şi apoiSe-ul), devine dintr-una eludată şi inexistentă, una determinantă. Freud recuperează şi lărgeşte considerabil
extensiunea fenomenelor psihice arătând (într-un anumit consens cu von Hartmann) că există „forţe” psihice a căror dinamică,
indiferent dacă este ignorată sau (re)cunoscută, determină, într-o pondere considerabilă, viaţa psihică.
 
Cunoaştere și subiectivitate  
Proba experienţială a acestor „forţe” psihice, proba personală a existenţei inconştientului, unica ce poate genera empiric
convingerea existenţei şi a consistenţei lor, a antrenat dificultăţi în recunoaşterea psihanalizei ca ştiinţă. Faptul că psihismul
uman poate fi condus de alte „forţe” decât cele conştient-voliţionale a adus reprezentării moderne a fiinţei umane auto-
determinate, produs al pozitivismului, o sensibilă atingere.
De-centrarea ontologică a omului, „căderea” din zenitul omnipotenţei conştiente a fost însă o mişcare înscrisă în evoluţia
firească a cunoaşterii, marcată, în acest sens, de figuri precum Copernic sau Darvin. Inconştientul este, prin alcătuirea său,
generatorul ultimei reducţii narcisice, consecinţă a faptului că puterea voliţiei şi a raţiunii este frecvent depăşită: pentru că
ni se întâmplă lucruri incontrolabile; das Es, Se-ul„ne trăieşte pe noi” şi nu invers, chiar dacă, prin raţiune şi logosul teoric
avem impresia unor forme de control.
Freud avea nevoie de un termen al cărui halou semnatic să indice ceea ce este impersonal în fiinţa noastră. De aceea, a ales,
pentru a aproxima prin cuvântul potrivit (etiu al realităţii [1] ) calitatea de esenţă a inconştientului, pronumele impersonal das
Es. Termenul a fost folosit şi de către Walter Georg Groddeck în Cartea Sinelui [2] (1923), pentru a preciza statul ontologic
uman în care expresia „noi trăim” trebuie reformulată prin „noi suntem trăiţi”.
Demersul clinic al psihanalizei este sintetizat de Freud în „Wo Es war, soll Ich werden” – Se-ul-analizant trebuie să
devină Eu-analizat.Psihanaliza este, ab initio, un instrument de explorare şi apropriere, într-o anumită măsură a psihismului
profund astfel încât prin creşterea capacităţii de compromis a Eului, individul să fie mai puţin „stăpânit” de forţa autonomă a
refulatului.
Odată cu paradigma psihanalitică este (re)întrodusă în cunoaştere, treptat, subiectivitatea, dimensiune care a fost programatic
exclusă din ştiinţa, mereu aflată într-o cursă asiptotică spre obiectivitatea pură.
Ştiinţa dură, cea care a permis constituirea legică a cunoaşterii, a presupus izolarea factorului subiectiv, or tocmai acesta este
nucleul ontic uman.
Izolarea factorului subiectiv din cunoaşterea modernă se întemeiază pe perspectiva carteziană. Rene Descartes a căutat să-şi
întemeieze cunoaşterea pe un „adevăr” incontestabil, care să permită reconstrucţia cunoaşterii pe fundamente de
o absolutăvaliditate.
În perspectivă carteziană, există o mare influenţă a observatorului asupra a ceea ce se observă şi asupra concluziilor. De
aceea, numai un agent cunoscător care este izolat de obiectul cunoaşterii este şi unul fiabil. Agentul cunoscător în varianta
carteziană, întemeiat pe îndoială metodică, este obiectiv-separat de obiectele cunoaşterii.
Ştiinţa, pentru a putea aplica modelele sale asupra omului a trebuit să opereze acest clivaj metodologic. Menţinerea dozei
metodologice de obiectivitate, în special în domeniul cunoaşterii omului, a fost masivă, mergând până la excluderea oricărui
factor autonom, potenţial inductor „de haos” în ordinea controlată a voinţei. În aceste sens, ca precauţie antimetafizică,
cunoaşterea modernă este corelativă pozitivismului, verificării prin repetabilitate intersubiectivă.
Perspectiva carteziană este adânc intricată în gândirea şi limbajul occidentului şi continuă să genereze efecte asupra raportului
cu domeniul psihanalizei şi a reprezentării colective a acesteia.
Faptulc că Freud a resubiectivizat cunoaşterea a atras psihanalizei critica unei pseudoştiinţe. Cu toate acestea, teoria freudiană
asupra proceselor inconştiente reflectă stilul cartezian, obiectiv, prin însăşi faptul că opera freudină este o încercare de a
produce „idei clare şi distincte” [3] .
Psihologia s-a constituit ca ştiinţă prin demers experimental, obiectiv, în timp ce mişcarea freudiană a apărut ca separată
acestei direcţii şi corpusul teoric al psihanalizei, anacronic în contextul paradigmatic al timpului său. Poate că acuza de
pansexualism va fi fost un recul al acestui contratimp cu „main stream-ul” ştiinţei.
 
EPISTEMOLOGIE PSIHANALITICĂ 
Epistemologia psihanalitică, după Jean Laplanche, se desfăsoară în ordinea a patru „spaţii” aflate în interacţiune reciprocă, la
care vom mai adăugă, din raţiuni didactice, unul (psihopatologic, care este reductibil la cel al teoriei):
1. Istoria psihanalizei: psihanaliza este domeniu dinamic al cunoașterii care evoluează în raport cu realitatea clinică și
socială, pe care o reflectă prin instrumente specifice.
2. Teoria: psihanaliza este un sistem teoretic întemeiat pe principii fundamentale: trecerea de la descriptiv la cauzal,
continuitatea dintre normalitate şi patologie, existența fenomenelor inconștiente, continuitatea psyche-soma, explicația
metapsihologică, principiile funcționării psihice (al constanței, al plăcerii, al realității, al datoriei, al vieții, al morții);
3. Clinica/tehnica: psihanaliza este o formă de psihoterapie, o tehnică de explorare a fenomenelor psihice profunde și de
tratare a tulburărilor psihice; presupune principii de amenajare a relației: cadrul analitic, neutralitatea, asocierea liberă,
abstinența.
4. Psihopatologie psihodinamică:  în care tulburarea psihică este înțeleasă într-un complex ansamblu metapsihologic ceea
ce conferă psihanalizei unicitate pentru că a generat o psihopatologie etiologică și nu una descriptivă, precum cea
psihiatrică.
5. Psihanaliza aplicată: psihanaliza este un instrument care permite înțelegerea extensivă atât a fenomenelor psihice cât și
a celor culturale; este o antropologie întemeiată pe cunoașterea evoluției fenomenelor psihice.
 
Istoria psihanalizei  - repere elementare
Psihanaliza este o ştiinţă care s-a constituit şi dezvoltat prin recul empiric, prin efortul de a elabora, de a conferi sens,
fenomenelor intrapsihice şi intersubiective ale clinicii. De aceea, din momentul naşterii psihanalizei şi al contextului social-
istoric de sfârşit de secol 19 şi până astăzi, psihanaliza a evoluat prin resursele clinice specifice şi a dobândit o bună
diversitate în interiorul graniţelor sale.
Întrucât corpusul teoretic construit de Freud a fost generat şi remaniat în raport cu observaţia clinică, orice critică a
psihanalizei pentru a fi validă, trebuie să folosească aceleaşi metode de cercetare. 
Freud şi-a întemeiat cunoaşterea pe fondul paradigmatic existent şi, în acest sens, putem observa „urme”, uneori consistente,
ale unor autori sau domenii de cercetare, cum ar fi sugestiologia şi ştiinţa hipnozei.
Influenţele gândirii freudiene din zona terapeuticii medicale au fost multiple. Începând de la precursorul Franz (Friedrich)
Anton Mesmer, la James Braid, pionier al studiilor ştiinţifice asupra hipnozei, la gânditori precum fondatorul „Şcolii
Sugestiei” de la Nancy Ambroise-Auguste Liebault sau Hippolyte Bernheim, părintele teoriei sugestivităţii. Pornind de la
experimentele de sugestie post-hipnotică ale lui Hippolyte Bernheim (la care a participat în anul 1889) în care subiectul
executa, la ieșirea din starea hipnotică, comenzile administrate în transă fără a putea spune motivul, Freud a explorat motivele
pentru care subiectul uită evenimentele traumatice.
Însă personalitatea care avea să îl influențeze în mod decisiv pe Freud a fost neurologul și psihiatrul Jean Martin
Charcot și a sa apetență pentru realitatea clinică, mai mult decât pentru teorie: „la theorie, c’est bien, mais ca n’empeche pas
les faits d’exister” [4] . Timp de un semestru, între 13 octombrie 1885 și 28 februarie 1886, Freud a participat la celebrele
lecții clinice de marți, ținute de Charcot în Spitalul Universitar Salpetrière.
Chiar dacă Charcot a demontat prejudecata relaţiei necesare isterie-feminin, a curentului uterin, Charcot și a fost primul care
a remarcat influența sexualității în problematica isteriei, a refuzat să îi confere un loc de referință în etiologie. A rămas primul
care a indicat, pentru isterie, o altă etiologie psihogenă, decât cea organică.
Mergând pe calea deschisă de Charcot, Freud a continuat – cu mult curaj pentru morala victoriană a epocii sale  –  direcţia
etiologică deschisă de Charcot.
Psihanaliza a pornit în perioada sa „preistorică”, pe care o putem situa cu aproximaţie între 1882-1897; astfel a pornit din
registrul „biologic” al neurologiei, din care Freud a început să restituie treptat psihismului locul principal, în special în
ceea ce priveşte conţinuturile aflate sub incidenţa „legii” sociale şi, de aceea, cenzurate.
Prin textul Studii asupra isteriei (1895), Freud propune în etiologia maladiei isterice și a nevrozei, în genere, un „alt fel”
de cauzalitate:sexualitatea.
De aici, concluzia, de mare curaj: Nevroza are o etiologie traumatică în care sexualitatea are rolul central . În
această etapă a explorării, Freud a considerat că realitatea psihică este determinată de realitatea externă. De aceea, a
înțeles etiologia sexuală a nevrozei ca rezultat al unui context traumatic real, respectiv seducerea copilului de către adult.
Teoria seducției infantile  a fost expresia unui model al psihismului în care realitatea psihică, internă se află într-o relație
„directă” cu cea externă. Freud a renunțat la această perspectivă, în anul 1997, pentru că înțeles faptul că realitatea
internă este constituită prin prelucrarea, în diferite grade (uneori până la a eludare) a celei externe. Realitatea internă este
o construcţie (în care fantasma este priritară) ale cărei legi de fundamentare Freud şi-a propus să le înţeleagă.
Din acest punct, teoria traumei s-a dezvoltat în două direcţii:
1. teoria libidoului şi dinamica inconştientului, începând cu fenomenele rezistenţei şi funcţionarea proceselor primare,
condensarea, deplasarea etc;
2. teoria transferului şi modalitatea de definire a relaţiei terapeutice.
Pentru că s-a considerat a fi un „hipnotizator mediocru” şi „nu a reuşit niciodată să îi impună unui bolnav o scenă la care se
aştepta”[5] Freud a căutat o altă cale spre traumă. Aceasta cu atât mai mult cu cât hipnoza, chiar dacă permitea accesarea
contextului traumatic, era o metodă care nu asigura rezultate profunde întrucât simptomele reveneau în mod frecvent. Însă
repere minuscule ale hipnozei se regăsesc în amenajarea psihanalitică: prin divan şi prin regula liberei asociari, cadrul analitic
a păstrat condiţiile instaurării unei stări de sorginte hipnoidă.
Din perspectivă clinică, psihanaliza este rezultatul remanierilor tehnice, a capacităţii de a învăţa de la pacienţi.
După cum arătam, iniţial, Freud a încercat să înţeleagă psihismul folosind modelele biologice ale neurologiei. De aceea, Freud
a folosit metoda catarctică, dezvoltată Joseph Breuer, care consta în „interogarea” pacientului aflat sub hipnoză, pentru
a căuta elementul traumatic, pentru a facilita legătura cu afectul specific şi a provoca abreacţia. Efectul terapeutic consta în
descărcarea afectului generat de traumă.
Catarsisul, descărcarea este expresia modelului neurologic al arcului reflex, care arată faptul că o excitaţie externă, dacă este
prelută printr-o cale neuronală senzitivă, va genera în organism un cuantum de energie care va fi descărcat motoriu. Pornind
de la aceast model, Freud a considerat în Proiect de psihologie (1895), că există tendinţa implicită a reţelei neuronale de a
evacua total energia (principiul inerţiei).
Freud a putut observa din cazul Anna O., pe numele real, Bertha Pappenheim, ceea ce Breuer nu a reuşit, în relaţia sa cu
pacienta: erotismul. În relaţia medic-pacient „infiltrarea” erotismului era un fenomen cu totul reprobabil, de aceea, Breuer,
aflat sub incidenţa „legii” etice nu a putut să re-cunoască dorinţele pe care le avea pacienta sa.
Fondul relaţiei şi trairile sale în raport cu ceea ce va urma să fie conceptualizat ca transfer erotic, a fost ceea ce l-a
determinat pe Breuer să încheie tratamentul prin metoda catarctică [6] . Pentru Freud acest indiciu a fost suficient pentru a-şi
pune problema importanţei sentimentelor pe care pacientul le are faţă de medic, deschizând astfel calea teoretizării
transferului.
Freud va renunţa la hipnoză pentru a folosi sugestia simplă, în combinaţie cu presarea frunţii pacientului, în scopul de a
susţine şi stimula regăsirea amintirilor patogene ale pacientul. A aplicat această tehnică, pe care o putem numi asociaţie
impusă, pacientelor cunoscute sub numele de Miss Lucy şi Elisabeth von R.
Prin tehnica asociaţiei impuse, Freud înţelege atât motivul pentru care trauma nu poate fi rememorată (prin dificultatea de a
elabora evenimentului traumatic, ce este fie dureros, dezagreabil sau în contradicţie cu morala), cât şi faptul că există o forţă
care se opune rememorării. Ca urmare, descoperă fenomenul rezistenţei, care are aceeaşi sursă cu forţa care blochează
rememorarea.
Din pricina fenomenului rezistenţei, asociaţia impusă şi orice formă de impunere nu mai putea fi o tehnică utilă în
reconstituirea traseului spre traumă. Reacţia celebrei paciente Emmy von N., la tehnica sa („Nu vă mişcaţi ! Nu mai vorbiţi !
Nu mă atingeţi !”) i-a permis lui Freud să se situeaze într-o poziţie diferită în demersul terapeutic, prin care să ofere
pacientului „spaţiu”, să îi permită să vorbească liber.
Debutul acestei metode, care a devenit asociaţia liberă, este 1 mai 1889. Prin această remaniere tehnică, atingerea fizică a
fost înlocuită cu un alt ordin de „atingere”, cea mental-asociativă iar planul fizic a fost înlocuit cu cel simbolic. Pentru a
facilita „atingerea” mentală, asocierea liberă, este necesar ca descărcarea prin comportament, prin act, să fie limitată.
Graţie „curei prin vorbire”, ca etapă necesară în devenirea psihanalizei, Freud a realizat valoarea terapeutică a
cuvântului, ca reprezentant criptat, derivat al inconştientului, ceea ce îl va orienta în direcţia explorarii psihismului ca
„arheologie a profunzimilor”.
Sub aspect tehnic, asocierea liberă se îndepărtează de metoda catartică întemeiată pe modelul descărcării imediate. Asociaţia
liberă permite totodată, prin reculul elaborărilor teoretice, trecerea de la modelele simpliste ale acumulării şi descărcării
energiei, la dinamicile complexe ale transformării sale, care presupum acumularea şi procesarea energiei psihice.
Prin metoda asociaţiei libere, Freud descoperă rolul sexualităţii care justifică abandonarea teoriei traumei: „nici un simptom
isteric nu porneşte doar dintr-o singură experienţă reală, ci de fiecare dată, amintirea trezită prin asociaţie, acţionează
împreună cu o experienţă mai timpurie în calitate de cauză determinativă a simptomului”; „indiferent de la ce caz sau de la ce
simptom pornim, în final ajungem pe tărâmul trăirii sexuale”. [7]
De aceea, conflictul se mai joacă între uitare şi rememorare, ci între forţe represive şi forţe pulsionale.
Remarcabila lucrare dedicată visului [8] (1900) deschide următoarea etapă a teoretizării freudiene, în care psihismul
profund,conţinutul latent, (tran)scris într-un cod diferit, este diferit de psihismul superficial, de conţinutul manifest.
Astfel, apare prima topică tripartită care reuneşte conştientul, preconştientul şi inconştientul.
Apariţia, în anul 1905, a celor Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii  poate fi considerat punctul din care teoria
libidoului şi a sexualităţii devine axul de studiu predilect. Concepte fundamentale ale psihanalizei precum pricipiile
plăcerii şi ale realităţii, se conturează, deschizând porţile spre teoretizarea refulării, a triangulării timpurii etc.
Etiologia patologiei psihice este înţeleasă în perspectiva stadială a dezvoltării, pe ale cărei puncte de discontinuitate
Freud le va conceptualizate prin traumatism, fixaţie etc. Sensul curei psihanalitice constă, astfel, în remanierea
punctelor de discontinuitate ale dezvoltării, care devin accesibile numai prin „regresie”.
Pe măsură ce cadrul analitic este stabilit şi importanţa fenomenului transferului devine cardinală, interpretarea este
instrumentul tehnic fundamental, care nu a fost necesar în metoda catarctică sau asociaţia impusă: interpretarea este
mijlocul de reconstituire a istoria infantile a pacientului.
Teoria transferului permite reorganizarea relaţiei terapeutice, a cadrului. Transferul se poate manifesta cu claritate dacă
anumite condiiţie de cadru sunt respectate; amenajările tehnice permit dezvoltarea transferului şi numai în anumite condiţii,
analiza transferului. De aceea, Freud şi-a dat seamă că pacientul nu poate fi invitat la masă şi că nu este recomandată nici o
altă interacţiune cu pacientul în afara cadrului [9] .
 
Teoria psihanalitică 
Principii fundamentale 
1. Trecerea de la descriptiv la cauzal 
Perspectiva psihanalitică se caracterizeză prin faptul că trece dincolo de descrierea fenomenelor psihice, graţie unei abordări
dinamice: „o dată cu admiterea sistemelor psihice [Ics, Pcs, Cs], psihanaliza a făcut un pas mai departe faţă de psihologia
descriptivă a conştiinţei […]. Ea se deosebeşte de psihologie în principal printr-o concepţie dinamică a proceselor psihice;
la aceasta se adaugă faptul că ea ia în consideraţie şi topica psihică [10] ”.
 
2. Principiul continuităţii  
A. Între normalitate şi patologie.  Continuitatea palierului normalității cu cel al patologiei, sub aspectul calității
proceselor psihice, a fost expresia gândirii integrative freudiene.
Teoria psihanalitică are ca fundament continuitatea dintre procesele psihice aflate în zona normalității în raport cu cele din
zona patologiei, pentru că între cele două categorii de fenomene există exlusiv o diferență de grad și nu una de
natură. De exemplu, atât un psihopat antisocial cât și un cetățean onorabil pot să resimtă, intern, agresivitate, însă numai
primul le va trece, fără să ţină cont de contextul social, în act. Sursa comportamentului agresiv este unitară, ţine de
mişcările pulsionale iar diferenţele rezultă din modul în care expresia pulsionale este amenajată psihic.
B Între somatic şi psihic.  Psihanaliza nu separă corpul de psihic, înţelegând atât faptul că metabolismul biologic este
întotdeauna însoţit de unul psihic, cât şi continuitatea psyche-soma sub aspectul energetic. Perspectiva psihosomatică
presupune această continuitatea, care se reflectă atât în simptomul conversiei, cât şi în somatizare. În cazul somatizării
energia se descarcă direct în corp întrucât există un deficit de procesare psihică, Sub acest aspect, J. Cain arată
în Psihanaliză şi psihosomatică faptul că boala psihosomatică pare „să scape” domeniului simbolic.
 
3. Principiul constanței/homeostazia/Nirvana 
Freud a preluat şi modelele fizicii care reprezentau expresia rigorii ştiinţifice. Unul dintre principiile termodinamice surprinde
maniera în care, într-un sistem închis, orice diferenţe de nivel energetic se egalizează, pentru a echilibra sistemul. Acest
principiu poate fi aplicat şi psihismului cu amendamentul că în domeniul „viului” nu există sisteme închise: oricare ar fi
forţele psihice aflate în interacţine, acestea tind spre momente de echilibru dinamic. Momentele de echilibru dinamic sunt
expresia unui  „nivel” al energiei psihice pe care sistemul încearcă să îl menţină constant. Nivelul energiei psihice reprezintă
un „palier” constituit din excitaţie, pe care, în consecinţă, sistemul va încerca să îl menţină cât mai scăzut.
Principiul constanţeienergetice a unui sistem a fost formulat de către medicul, fizicianul, psihologul, întemeietor
al psihologieiexperimentale și al psihofizicii Gustav Theodor Fechner, în lucrarea Idei ale istoriei creării și dezvoltării
organismului [11] (1873).Fechener, ca și Freud a fost influențat de perspectiva lui Ch. Darwin. Fechner a elaborat cinci
principii emergente organizării și dezvoltării materiei organice şi anorganice, stadii ale stabilităţii şi instabilităţii dinamice
necesare în procesul (auto)organizării sistemelor.
Ideea a fost preluată de fiziologul Walter Bradford Cannon sub forma conceptului de homeostazie. În
lucrarea Înţelepciunea corpului[12] (1932) Cannon descrie homeostazia prin patru principii, pe care le redăm intergral avînd
în vedere importanţa lor:
1. sunt necesare diferite mecanisme pentru ca un sistem deschis să îşi menţină constanţa;
2. constanţa presupune ca orice tendinţă la schimbare să fie contracarată de rezistenţa sistemului;
3. reglarea sistemică a homeostaziei presupune mecanisme complexe care operează simultam şi/sau succesiv;
4. homeostazia nu este efectul hazardului, ci al organizării.
Echilibrul energetic a fost pentru Freud un pricipiu cardinal de organizare a sistemului psihic. Dezvoltarea psihică presupune
constituirea structurilor necesare pentru ca energia psihică să nu de descarce i-mediat, ci să permită prin acumulare, existenţa
fenomenelor psihice complexe.
Principiul subiacent consta în faptul că starea organică, procesele vieţii reprezintă „o derogare” de la starea anorganică, ne-
vie, în sensul în care, în lipsa structurilor necesare, energia nu poate fi acumulată şi se descarcă direct şi total. Starea
anorganică presupune, deci, că echilibrul energetic este realizat prin descărcarea totală a energiei. Starea
de zero energetic este cel mai stabilpalier, în timp ce orice stare energetică este supusă dinamicii şi instabilităţii, necesitând
importante resurse reglatorii.
Întrucât descărcarea totală a energiei este cel mai stabil palier, Freud a considerat în Dincolo de principiul plăcerii că scopul
oricărei organizări vitale este starea anorganică, spre care tinde.
Ideea stării anorganice ca scop a reluat-o în 1912 celebra pacientă a lui Jung, Sabina Spielrein și a publicat-o, în Distrugerea
drept cauză a deveniri: „Nu din întâmplare, anumiţi filosofi greci, cum a fost Anaxagora, au căutat în procesul diferenţierii
fiinţei, plecând de la elementele originare, sursa răului universal. Acest rău constă în faptul că fiecare particulă a fiinţei
noastre tinde să revină la originea sa” [13] . Chiar dacă lui Freud nu i-a părut consistență la vremea apariției sale teoria
distrugerii propusă de Spielrein [14] , motivul distrugerii îl va însoți în opera sa. Regăsim această idee în Disconfort în
cultură (1932), atunci când îl citează pe Goethe: „... tot ce se naşte şi devine, e vrednic să se prăpădească. Astfel cum tot ce
voi numiţi păcat, distrugere şi rău, e însuşi elementul bun.” [15]În Problema economică a masochismului (1924), Freud a
preluat „principiul Nirvanei” al Barbarei Low care postula tendinţa psihismului spre suprimarea excitaţiei interne: „orice
neplăcere trebuie să coincidă cu o creştere, fiecare plăcere cu o descreştere a tensiunii excitative existente în psihic, principiul
Nirvana ar sta pe de-a-ntregul în slujba pulsiunii de moarte […]” [16] .
Astfel. pulsiunea de moarte, exprimă principiul suprimării tensiunii excitative ca formă de excelenţă a echilibrului şi
constanţei. Pulsiunea de moarte este orientată spre reducerea totală a tensiunii excitative, şi spre revenirea fiinţei vii către
starea anorganică [17] , întrucât, aşa cum arată Freud, „scopul vieţii este moartea […] şi starea inanimată exista înaintea celei
animate” [18] .
Pulsiunile de viaţă au scopul de a amâna efectele pulsiunii de moarte prin deflectarea acesteia spre spre exterior.
Sub aspect clinic Freud a observat fenomenele pulsiunii de moarte, în interiorul psihismului, prin
manifestarea masochismului originar şi sub forma deflectată, orientată spre exterior, pe care a denumit-o pulsiune de
distrugere, respectiv, agresivitatea distructivă umană, în genere [19] .
Existenţa unei „mişcări interne orientate spre distrugere”, a unei pulsiuni de moarte situată în intimitatea fiinţei umane nu a
fost uşor acceptată de către comunitatea ştiinţifică. În cadrul schimbului epistolar ocazionat de activitatea Institutul pentru
colaborare spirituală, pe fondul ameninţării războiului, Freud îi scria lui savantului Albert Einstein, în anul 1933, despre
imposibilitatea de a evita tendinţa internă spre distrugere: „Poate aveţi impresia că teoriile noastre ar fi un fel de mitologie,
care nu mai este una fericită în cazul nostru. Dar, în fond, nu provine oare orice ştiinţă a naturii dintr-o astfel de mitologie ? În
fizica de astăzi se întâmplă oare altfel ?” [20] .
 
4.Principiul fenomenologic al inconştientului 
Psihanaliza este o psihologie a inconştientul, mai precis, în ordinea evoluției conceptuale a acestei științe, este o psihologie
a Se-lui.
Definiţie: Se-ul reprezintă instanţa personalităţii care are drept conţinuturi expresia psihică inconştientă, înnăscută sau / şi
dobândită prin refulare, a pulsiunii.
Prime caracteristici: În textul din 1915, care se situează în prima perioadă evoluţiei teoretice, Inconştientul, Freud rezumă
caracteristicile proceselor inconştiente [21] :
•&νβσπ; sunt atemporare – nu au nici o relaţie cu timpul. Relaţia temporară este legată de activitatea sistemului preconştient.
•&νβσπ; substituie realitatea exterioară prin cea psihică, sunt supuse principiului plăcerii;
Din perspectivă gnoseologică, o ştiinţă a inconştientului reprezintă o întreprindere dificilă întrucât obiectul cunoaşterii este şi
parte a subiectului cunoaşterii.
„Ceea ce numim inconştient, cele mai adânci mişcări pulsionale, nu cunoaşte nimic negativ, nici o negaţie – contrariile se
unesc în el – şi astfel nu cunoaşte nici propria moarte, căruia nu îi putem da decât un conţinut negativ.” [22] – în faţa unei
astfel de constatări empirice, logica raţiunii, specifică ştiinţei, în genere, este pusă în dificultate şi aceasta cu atât mai mult cu
cât, per se, „procesele inconştiente” sunt de necunoscut, „acoperite” fiind, timpuriu de alte procese psihice. De aceea,
fenomenele inconştiente nu pot fi cunoscute decât prin intermedii, fenomene de interferenţă, precum actul ratat, visul sau prin
simptomul nevrotic.
 
Precizări terminologice 
Trecerea de la prima topică la cea de a doua (1920), corelativă trecerii de la „inconştientul” substantival la o instanţa
complexă, impersonală, das Es şi la folosirea advectivală a termenului „inconştient” este efectul remanierii întregului sistem
teoretic psihanalitic.
În limba română, în traducerea termenului Id, au existat două propuneri: „Sine” şi „Se”. Criteriul electiv a fost exprimarea
caracterului impersonal, în consecinţă, autonom de personalitate, al acestei instanţe.
Prima, prin alegerea termenului „Sine”, a fost efectul traducerii Vocabularului Psihanalizei (1994), a cărui menire a fost şi
aceea de a statua în limba română terminologia psihanalitică.
Cea de a doua, corespunde traducerii primului volumul al Tratatul
ui de Psihanaliză Contemporană al reputaţilor cercetători ai Universităţii din Ulm, Helmut Thomä, Horst Kächele (1999) care
propune, prin aportului lui Vasile Dem. Zamfirescu, o echivalenţă prolifică semnatic a termenului „das Es”, prin forma
substantivată a pronumelui impersonal „Se”.
Tablouri semantice produse prin această alegere se situează aproape de realitatea clinică pe care Freud a dorit să o
reflecte: dorinţaSe trăieşte, durerea Se suferă (= Se-ul mă suferă pe mine). Termenul „Se” a fost preluat şi în traducerea
lucrării Dicţionarul Psihanalizei[23] .
De aceea, pentru a ne situa lingvistic în proximitatea pronumelui impersonal german das Es sau de omologul francez Ça,
optăm pentru termenul „Se”.
 
Coordonate ale Se-ului 
Coordonate metapsihologice ale Se-ului [24] 
- Psihogenetic este cea mai importantă şi veche instanţă a personalităţii.
- Topic reprezintă fundamentul celorlalte instanţe, faţă de care păstrează zone de intersecţie.
- Dinamic seaflă în conflict cu celelalte două instanţe ale personalităţii, Eul şi Supraeul.
- Economic ste principalul rezervor energetic-libidinal al personalităţii.
 
Coordonate psihologice ale Se-ului 
- Funcţionează în ordinea proceselor primare, în care energia psihică circulă liber, fără constrângeri între reprezentări, după
principiul „mecanismelor” deplasării şi al condensării, ceea ce permite reinvestirea energiei în reprezentările halucinatorii
primitive, în scopul satisfacerii substitutive a dorinţei.
- Funcţionează conform principiul plăcerii, respectiv al evitării neplăcerii (înţeleasă drept creştere a cantităţii de excitaţie) şi al
căutării plăcerii (respectiv de reducere a cantităţii de excitaţie).
- Funcţionează dincolo de principiul plăcerii, conform fenomenului clinic de compulsiune la repetiţie, conţinutul pulsional
al Se-ului, reflectând caracterul conservator al pulsiunii. Conservatorismul pulsional este nuanţat exprimat de F. Nietzsche
prin eterna reîntoarcere [25] .
- Este organizat prin complexe [26] , ansambluri de reprezentări şi amintiri intens investite afectiv.
- Este spaţiul de confruntare a celor două categorii ultime pulsionale, ale vieţii şi ale morţii.
 
Coordonate logice ale Se-ului 
Întrucât conţinuturile Se-ului se situează dincolo de spaţiul-timp prin faptul că energia psihică se deplasează şi condensează
liber, fără a se fixa de o reprezentare şi a genera, implicit o structură, nu se supune principiilor logicii clasice-aristoteliene ale
identităţii, non-contradicţiei, terţului exclus.
Identitatea (principiul identităţii) este efectul „secundarizării” psihice, a investirii unei reprezentări şi a legării energiei psihice
de aceea reprezentare.
Identitatea este, în perspectiva lui Freud, corelativă trecerii de la reprezentarea lucrurilor la cea a cuvintelor. Imaginea
mnezică, pentru a fi conştientă trebuie să fie asociată cu o imagine verbală şi aceasta este esenţa procesualităţii secundare.
 
Metapsihologia 
Metapsihologia reprezintă zona cu cea mai mare elevaţie a teoriei psihanalitice. Este constituită dintr-un ansamblu de modele
care reflectă triaxial realitatea clinică, sub forma dinamicii procesuale şi structurilor psihice. Înţelegerea metapsihologică a
unui fenomen clinic presupune precizarea aspectelor sale dinamice, economice şi topic-structurale.
Principalele scrieri cu caracter metapsihologic sunt Formulări asupra celor două principii ale funcţionării psihice (1911),
Dincolo de principiul plăcerii (1920), Eul şi Se-ul (1923).
După cum am văzut, Freud a conferit psihanalizei un caracter ştiinţific prin faptul că a făcut apel la paradigmele „tari” ale
timpului său, importând modele ale fizicii (cu precădere termodinamicii) şi biologiei.
A abordat realitatea clinică într-o manieră raţională şi reducţionistă, în sensul de „reduce”, de a „decupa” fenomenele
complexe în părţi mai simple. Prin elaborarea metapsihologică Freud a dorit să confere psihanalizei, fără exhivoc, un caracter
ştiinţific, respectiv să definească precis entităţile studiate, relaţiile dintre aceastea şi, drept consecinţă, să permită predicţii care
să poate fi probate experimental.
 
Conflict şi pulsiune 
Viaţa psihică presupune o continuă dialectică (etimologic – a fi în contră) a forţelor psihice care sunt întemeiate în registrul
biologic. De aceea, nu există viaţă psihică în afara conflictului, înţeles în sensul dinamicii, al opoziţiei, dintre pulsiune,
dorinţă şi „Lege”, mecanisme de apărare. Orice fenomen psihic, un act ratat, un simptom sau fenomenele conştiinţei sunt
expresia conflictului şi reprezintă echilibrul dinamic al unor forţelor psihice. Vom reveni asupra acestei teme fundamentale.
Psihanaliza s-a întemeiat pe o dimensiune biologică şi, de aceea a preluat şi modele ale biologiei. Psihanaliza este o
psihologie a pulsiunii şi nu a instinctului, întrucât se referă la reprezentarea psihică a funcţiilor somatice şi la modul în care
acestea sunt elaborate psihic. Pulsiunea este reprezentantul psihic al instinctului şi, prin faptul că este un concept liant între
psihic şi somatic, este expresia principiului continuităţii. În Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud definişte acest
concept: „Pulsiunea este un concept limită între psihic şi somatic, ca reprezentant psihic al stimulilor care izvorăsc din
interiorul corpului şi ajung în suflet, ca o măsură a cererii de travaliu care este impusă psihicului, ca urmare a legăturii sale cu
ceea ce este corporal.” [27] Pulsiunea se diferenţiază de stimul (care este provocat din exterior şi se descarcă printr-o acţiune
în spre afară.) prin faptul că nu provine din lumea exterioară, ci din interiorul organismului şi prin faptul că nu acţionează
niciodată ca o forţă momentană, ci este mereu constantă [28] .
Explicația metapsihologică este completă dacă fenomenul psihic este analizat sub aspectdinamic, ecomonic și topic-
structural.
 
A. Perspectiva dinamică 
Dinamica psihică înseamnă mişcarea pulsională permisă în diferitele secvenţe ale evoluţiei psihismului. Această perspectivă
presupune o axa longitudinală, explicaţie diacronică, a originii şi evoluţiei forţelor şi contraforţelor psihice, a manierei
acestora de interacţiune care au ca efect descărcarea, inhibiţia sau retenţia energiei pulsionale. De aceea, fenomenele psihice
sunt studiate în contexul interacţiunii dialectice dintre forţele de excitaţie şi inhibiţie.
Perspectiva psiho-dimanică este cu necesitate una genetic-evoluţionistă, care a fost proprie biologiei. Psihanaliza propune un
model a dezvoltării psihice în care progresia este posibilă în anumite condiţii. În cazurile de disontinuitate ale progresiei,
etapa respectivă din dezvoltare este „marcată” prin puncte de fixaţie care vor determina modul de funcţionare după ce se
produce regresia.
 
Retenţia pulsională.
Ovidiu, în Mertamorfoze, relatează povestea miticei păsări Phoenix a autoregenerării şi auto-reînnoirii – metaforă a
pulsiunii. Pasărea Phoenix trăieşte pe tămâie și fructe, pe scorțișoară și smirnă pentru a se incinera, după o jumătate de
mileniu de inspirație șigenerativitate. Din cenușa pasării mamă, o pasăre tânără apare, destinată să trăiască pentru încă o
jumătate de mileniu.
Procesele pulsionale nu sunt segmentare, întrerupte, de aceea mitul păsării Phoenix trimite spre sexualitatea umană, spre
dorinţa care se autoregenerează în permanenţă. Sexualitatea umană diferă de ceea a altor specii prin faptul că nu este
sezonieră, încadrată în perioade de eostrus (rut), ci continuă şi de aceea este forţă care s-a cerut continuu amenajată.
Pe de altă parte, dscărcarea directă a pulsiunii este incompatibilă cu rigorile culturale. De aceea, procesul de umanizare a
însemnat amorsarea și dezvoltarea mecanismelor de retenţie pulsională, în special în faţa sexualităţii şi agresivităţii.
Relația socială este întemeiată pe procese sublimatorii, efect al retenției pulsionale. Retenția este efectul constituirii
Supraeului care se realizează pe fond grupal, în comunitate [29] . Pricipiul datoriei, norma internă, care se opune descărcării
directe şi principiului plăcerii, se instituie prin identificări actuale dar şi prin influenţa genealogiei individului, prin care preia
idealurile generaţiilor precedente.
Cultura poate fi definită ca ansamblu al proceselor prin care un individ preia de la generaţia anterioră mecanismele de retenţie
pulsională, care generează implicit şi căile de descărcare şi de inhibiţie. Vom reveni şi asupra acestui aspect.
Perspectiva dinamică exprimă nuanţat modul în care omul s-a instalat în Cultură; de aceea, atributul de psiho-dinamic
exprimă necesitatea de a explora istoria modalităţilor în care un individ a negociat între principiul plăcerii, al descărcării
directe, principiul datoriei, al interdicţiei pentru a avea acces la realitate, prin compromisul realizat de către Eul.
B. Perspectiva economică 
Are ca element central de studiu energia psihică în contextul modalitălilor în care este gestionată, căile de retenție, de
descărcare etc.
Psihogeneza aparatului psihic este cosubstanțială dezvoltării şi evoluţiei mecanismelor de prelucrare a energiei psihice. În
perioade ale evoluţiei, precum pubertatea sau menopauza, se poate observa comparativ, modul în care se realizează economia
psihică, respectiv vicisitudinile sale. Dezvoltarea explozivă din perioada pubertăţii indică dificultăţile şi efortul necesar pentru
drenarea, elaborarea energiei psihice.
Comportamentul, expresia motrică, „actul” sunt indicatorii ai descărcării energiei psihice, cu un ambitus important de
manifestări, începând de la forme de „inerţie” până la cele de descărcare imediată, în care retenţia este imposibilă.
Descărcarea energiei este condiţionată de gradul în care este instalat principiul realităţii, funcţiile Eului şi „testarea” realităţii
în relaţie cu principiul plăcerii şi cu cel al datoriei.
Eul cu o bună priză a realităţii descarcă energia numai în condiţiile externe favorabile comportamentului, în timp ce un Eu
slab, nu va putea reţine energia şi o va descărca direct, indiferent de condiţiile realităţii obiective.
Principiul realităţii impune forme de retenţie pulsională şi, sub acest aspect, este un factor al privaţiunii, însă există modalităţii
prin care se pot obţine forme de plăcere („funcţională”), consecutive controlului exercitat asupra condiţiilor
externe. Plăcerea funcţionalăeste efectul economic al faptului că Eul nu mai risipeşte energie prin angoasă întrucât
(auto)controlul este eficient.
Pentru inhibarea energiei psihice, oprirea acesteia, sub aspect economic, sunt necesare forţe egale care să acţioneze în sens
opus. Energia se poate însă manifesta pe căi alternative, prin deplasarea şi condensarea sa.
Modalitatea în care energia psihică poate fi „procesată”, respectiv elaborată sau/și legată sunt indicative pentru capacitatea
Eului. Eul are limite în elaborarea energiei, dincolo de care, energia este descărcată direct, în maniere „primitive”.
Debordarea Eului prin afluxuri de energie incontrolabilă produc alterarea sau chiar suspendarea capacităţii de testarea a
realităţii şi a stării de conştiinţă.
De aceea, starea de conştiinţă poate fi suspendată atunci când energia psihică nu mai poate fi procesată în maniera
abituală, întrucât există într-un cunatum mult prea mare. De aceea, capacitatea de testare a realităţii, capacitatea de observare
şi conştiinţa sunt posibile ca efect al evoluţiei capacităţilor de retenţie şi elaborare pulsională. Eul şi conştiinţa nu sunt
posibile dacă se menţin căile „primare” ale descărcării energetice directe. Capacitatea de (auto)observare este un indicator al
dezvoltării psihice iar în patologiile severe aceasta dispare (episoade delirante, halucinatorii).
Prin urmare, energia psihică se poate:
1. descărca în modalităţi cursive;
2. descărca în modalităţi discontinui, pusee, raptus;
3. bloca, inhiba şi menţine în stare latentă în Se; caz în care se constituie procese de contra-investire prin forţe egale, cu
costuri energetice mari.
 
C. Perspectiv structurală 
Constă în descrierea structurii sistemului psihic, a ansamblurilor componente şi a relaţiilor dintre acestea.
 
Geneza instanțelor 
Se-ul este instanţa din care, Eul şi Supraeul, emerg prin detașare sub acțiunea condițiilor externe.
Starea narcisică primară, prin timp al existenței, metaforă a stării a-duale, a-relaționale este ipotetică, întrucât ar presupune
un sistem închis.
Pulsiunile de viață, care „deschid” sistemul psihic de la început, constituie lumea, „obiectul” şi transformă energia libidinală
narcisică, intoarsă spre sine, într-una relațională, obiectuală.
Cerinţele libidinale ale Se-ului nu pot fi satisfăcute în relaţia cu obiectul, întrucât obiectul este variabil, poate lipsi iar
pulsiunea se cere permanent satisfăcută, indiferent de realitatea extern-variabilă a obiectului. Soluţia rezidă în introiecţia
obiectului ca parte a Eului, În acest mod, obiectul extern, devine obiect intern, aflat la dispoziţia Se-ului.
Constituirea obiectelor interne, iniţial prin încorporare, apoi prin introiecţie, reprezintă unica manieră de renunţare la cele
externe, renunţarea la obiect. Eului devine obiectul predilect de investiţia a Se-ului prin faptul că acesta condensează
caracteristicile obiectelor externe.
Sublimarea
Obiectul extern investit prin libido obiectul, devine obiect intern, investit cu libido narcisic. Astfel se formează relaţia
libidinală narcisică (secundară). Prin aducerea în Eu a obiectului extern, libidoul obiectual este transformat în libido narcisic
sublimat (desexualizat).
De aceea, procesul sublimativ se realizează prin intermediul Eului [30] . Freud precizează procesul sublimativ în Declinul
Complexului Oedip: „înclinaţiile libidinale ce aparţin complexului Oedip vor fi în parte desexualizate şi sublimate, ceea ce
se întâmplă la fiecare transpunere în identificare, în parte inhibate în raport cu scopul şi transformate în impulsuri
tandre” [31] .
Supraeul se formează prin identificare: într-un prim timp al teoriei freudiene, cu tatăl şi apoi, prin nuanţarea teoriei, direct cu
Supraeul patern.
Obiectul intern rezultat din identificarea cu părintele de sex opus, prin caracteristicile sale diferite, nu poate face parte din Eul.
Prin conţinutul său reacţional, efect al mişcării pulsionale agresive a copilului proiectată asupra părintelui, obiectul intern
constituit se detaşează ca formaţiune aparte, care va păstra caracteristicile obiectului originar, interdicţia.
Întrucât Supraeul s-a constituit prin identificare cu prototipul (Supraeul) parental şi pentru că identificarea presupune
desexualizare, sublimare, se produce o polarizare pulsională. Prin sublimare, componenta erotică nu mai poate contracara,
„lega” tendinţele distructive ale Supraeului, care devine expresia pulsiunilor de moarte. Prin procesul sublimativ constitutiv,
Supraeul devine dominat de „cultura pură a instinctului morţii” [32] .
Sublimarea pulsiunii, presupune desexualizarea care este forţa esenţială a legării pulsionale; de aceea, prin sublimarea este
asociată funcţiei de-legatorii a pulsiunii de moarte.
Fără transformarea pulsiunii prin sublimare, existenţa în Cultură a omului ar fi fost imposibilă. Sublimarea înseamnă devierea
scopului sexual al pulsiunii într-unul non-sexual care vizează obiecte socialmente valorizate.
Procesul sublimator presupune efortul Eului de a-şi atinge idealul [33] . De-sexualizarea inerentă procesului sublimativ
implică de-legarea în timp ce socius-ul, relaţia socială, este rezultatul legării. De aceea, procesul sublimativ presupune
înţelegerea raporturilor complexe complexe dintre investirea narcisică şi cea obiectuală [34] . Capacitatea sublimativă este o
consecinţă a capacităţii Eului şi, de aceea, pentru nevrotic, refularea şi nu sublimarea este predominantă. Procesul sublimator
presupune dialectica şi intricarea dintre narcisic şi obiectual în scopul constiturii capacităţii de a accede la Alteritate.
 
De la inconştient la Se 
Prima structură, denumită „topică”, ca şi orice alt model psihanalitic, a fost treptat contituită începând din anii 1895 şi este
prezentă în lucrarea anului 1900, Interpretarea viselor.
Începând cu anul 1910, este pregătită remanierea primei topici, a cărei primă modificare, intermediară, este pregătită în anul
1914 prin textul Pentru a introduce narcisismul.
În 1915, prin Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud schiţează dualismul agresivitate-sexualitate pe care îl va preciza în
1920, înDincolo de principiul plăcerii, prin conceptul clinic de compulsiune la repetiţie şi îl va articula, în 1924, cu
problematica masochismului. Conflictul, elementul de esenţă al vieţii psihice se produce între pulsiunile narcisice
(autoconservative) şi cele obiectale, alo-erotice, care ţin de pulsiunea sexuală.
În noua topică, dualismul pulsional, ca expresie a structurii dialectice a teoriei analitice, este reformulat. Noul model este
integrat unui context teoretic amplu în care găsim aspiraţia de a dezluşi „misterul biosferei”. Summum al generalizării
dialectice, sunt pulsiunile de viaţă (denumite, graţie simpatiei lui Freud pentru mitologia greacă, Eros) şi pulsiunea de
moarte [35] .
Până în anul 1920, pulsiunea sexuală, direcţionată spre obiect, se opunea celei narcisice, auto-conservative, direcţionată spre
subiect, spre Eu. Din 1920 pulsiunea sexuală şi cea auto-conservativă, nu mai sunt nucleul dialecticii psihice şi al conflictului
şi sunt integrate în sistemul pulsiunilor vieţii, denumite Eros, care sunt opuse pulsiunii de moarte.
Toate diferenţierile dintre conştiinţă, preconştient şi inconştient sunt integrate instanţelor noi topici.
Caracteristicile inconştientuluisunt remaniate şi parţial transferate Se-ului, care nu îi este moştenitor exclusiv, întrucât atât
Eul cât şi Supra-eul deţin paliere inconştiente. Se-ului preia unele caracteristicile specifice ale funcţionării inconştiente prin
faptul că are drept element constitutiv pulsiunea, reprezentant psihic al instinctului şi funcţionează prin condensarea şi
deplasarea energiei psihice de la o reprezentare la alta.
Dacă inconştientul primei topici corespunde în totalitate cu refulatul, în noua topică, atât o parte a Eului, cât şi a Supraeu-
l, se înscriu înSe. Inconştientul devine un atribut care se distribuie tuturor instanţelor psihice.
Unul dintre efectele remanierii teoretice este cel al raportului discontinuu dintre natură şi cultură, dintre Dorinţă şi Lege.
Relaţia natură-cultură are o expresie simetrică în cea dintre cultură-natură, întrucât există paliere ale instanţelor personalităţii
determinate socio-cultural, care înglobează structural natura umană, Se-ul. De aceea:
1. Omul este mult mai imoral decât crede întrucât are ca fundament fiinţial pulsiunea şi instinctul, chiar dacă acest palier a
fost supus filtrajului interdictiv al Supraeului.
2. Omul este mult mai defensiv decât ar dori să fie, prin mecanismele de apărare ale Eu-lui.
3. Omul este mult mai moral decât ştie prin caracterul nuclear inconştient al Supraeul care funcţionează conform
principiul datoriei şi al moralei heteronome a Eu-ului.
Începând cu textul Eul şi Se-ul (1923) Freud va contura perspectiva asupra Se-ului, pe care o va menţine în opera sa, atât în
cea de a treia prelegere din Noi conferinţe de psihanaliză (1932), intitulată Diferitele instanţe ale personalităţii psihice,
cât şi în lucrarea rezumativăCompendiu de psihanaliză (1938).
În 1923, Freud explică procesul de formare al Eu-lui, considerat ca o parte a Se-ului, modificată de lumea exterioară, prin
intermediul „sistemului percepţie-conştiinţă” (P – C). Supraeul este considerat ca un nivel de diferenţiere în cadrul Eu-lui,
realizată în perioada oedipiană. Refulatul este separat de Eu prin rezistenţe (indicate prin cele două linii) şi există o zonă co-
substanţială a Se-ului cu Eul, implicit a Supraeului.
Conţinuturile Se-ului sunt formate din reprezentanţi psihici ai instinctelor şi din refulat, din tendinţe pulsionale respinse de
instanţele socializate. Se-ul este fundamentul personalităţi şi este unica instanţă la ale cărei conţinuturi înnăscute, constituite
dintr-un fond pulsional, se adăugă, prin ontogeneză, conţinuturi dobândite prin refulare.
 
Eul 
Personalitatea se constituie prin dialectica celor două categorii pulsionale, ale vieții și ale morții. Prin pulsiunile de viață, se
constituie obiectul și lumea, grație investirilor libidinale. Eu-l se formează din emergenţa sa din Se; este inițial insular, fragil,
și se consolidează odată cu istoria obiectelor investite şi introiectate, față de care se apără, prin refulare.
Eul susține satisfacerea necesităţilor libidinale ale Se-ului, grație permanenţei interioare a obiectelor introiectate și se impune
drept obiect privilegiat, monopolizând investiţiile; astfel, lucrează în sensul întreruperii investiţiilor exterioare, al de-legării.
În acest sens, Eulreprezintă „un precipitat” al investițiilor libidinale ale Se-ului, „o cronică” a alegerilor obiectale, pe care Eul
le-a abandonat.
Dacă pulsiunile de viaţă permit investirea, cele de moarte, de-legarea, dez-investirea obiectuală, implicit formarea şi
întărirea Eu-lui,prin abandonarea obiectelor externe.
Pulsiunile de viață sunt cele care, manifestându-se la nivelul Se-ului, declanşează psihogeneza, prin investiri libidinale
exterioare, în timp ce pulsiunea de moarte, acționând contrariu, conduce la constituirea Eu-lui prin emergența sa din Se și la
transformarea libidoului obiectal în libido narcisic.
Eul este o instanţa de esenţă a personalităţii prin faptul că reflectă capacitatea de compromis, de a „lega” tendinţe
contrarii: Ego est pontifex oppositorum.
Eul realizează relaţie dintre pulsiune, realitate şi datorie, respectiv între Se şi Supraeu. Centrul Eului este conştiinţa însă
conţine procese preconştiente cât şi inconştiente (mecanismele de apărare). Eul are următoarele funcţii autoconservative:
1. control pulsional;
2. percepţie;
2. control motric;
3. secundarizarea proceselor mentale: ordonare diacronică, anticipare;
3. testarea realităţii, diferenţierea realităţii interne de cea externă;
4. modificarea realităţii.
 
Supraeul 
În viziunea lui Freud, Supraeul este o parte a Eu-lui, ale cărei conținuturi sunt primele fixaţii oedipiene, ceea ce îi determină
caracteristici normativ-interdictive. Geneza Supraeului este mediată de Eul deja constituit (dar încă slab) şi are la origine
activitatea Se-ului. Supraeul pătrunde adânc în Se şi, de aceea, este mai îndepărtat de conştiinţă decât Eul. În acest fel,
sentimentul de vinovăţie, comandamentul moral a priori, acţionează inconştient și supune Eul „principiului datoriei”.
Pulsiunea de moarte este predominantă în Supraeu, întrucât prin sublimare Supraeul devine dominat de „cultura pură a
instinctului morţii” [36] .
Supraeul este caracterizat prin forţa cu care limitează dorinţa şi constrânge Eul. Forţa Supraeului este explicabilă ca efect al
identificarii, intoiecţiei şi desexualizării. Prin investirea specifică triangulării oedipiene şi a travaliului de sublimare
(desexualizare), consecutiv introiecţiei şi transformării libidoului obiectual într-unul narcisic, pulsiunile de viaţă sunt
epuizate. Desexualizarea presupune „desfacerea” (opusă intricării pulsionale) pulsiunilor de viaţă de cele de moarte şi prin
urmare eliberarea acţiunii distructive şi mortifere a pulsiunii de moarte. Formele de agresivitate ale Supraeului reprezintă
translatarea internă a agresivităţii (faţă de obiecte externe).  Prin procesul sublimării, libidoul obiectual devine libido narcisic,
ceea ce permite intricarea dintre narcisic şi obiectual care permite existenţa alterităţii. Prin sublimare, Supraeul interiorizează
comandamente specifice, idealul populaţiei de apartenenţă.
Funcţiile Supraeul sunt [37] :
1. ideal (din limba greacă, idea = aparență, formă expresie);
2. conştiinţă morală;
3. autoobservare.
Dacă Eul îşi realizează idealul, Supraeul conferă Eului protecţie.
Freud nu împărţit Supraeul în sub-instanţe, chiar dacă a schiţat acestă posibilitate prin folosirea temenilor de Eu
ideal sau Ideal al eului.
În Descompunerea personalităţii psihice (1931), Freud foloseşte, exclusiv într-o manieră funcţională, termenul de Idealul
al eului, care exercită funcţia de „ideal” a Supraeului. După Freud, diferiţi autori au nuanţat structura Supraeului, divizânud-l
în Eul ideal şi Idealul eului. Cele două formaţiuni ale Supraeului generează câmpul narcisic [38] :
1. Eul ideal este centrat spre lumea interioară, refuză alteritatea şi, dea ceea, este atotputernic şi magic; este asemănător
cu eul-plăcere-purificat [39] din textul din 1911, Formulări despre cele două principii ale funcţionării psihice.
2. Idealul eului este deschis spre lumea exterioară, spre obiect.
Aşa cum am arătat, Supraeul este corelat părinților și presupune identificarea cu aceștia, mai precis Supraeul are origini
paterne, existând o „transmisie a Supraeului”. Centrul Supraeului se formează nu prin identificare cu părintele, ci prin
identificarea cu Supraeul acestuia.
Există în individ o formă de „conştiinţă vinovată”, care trimite spre ideea de păcăt [40] . Supraeul, legea, principiul datoriei
reprezintă formațiunea culturală esențială. De aceea regăsim paralelismul dintre individ și grup uman, în ceea ce privește
efectele Supraeului pentru că „în ideologiile Supraeului, trecutul continuă să trăiască, tradiţia rasei şi a poporului nu cedează
decât treptat locul influenţelor prezentului, noilor modificări [41] . Societatea evoluează similar individului.
Grupul uman este posibil datorită existenţei idealului comun; funcţia de ideal a Supraeului este fundamentală în dimensiunea
culturală şi socială a individului pentru că  idealul eului are „pe lângă partea sa individuală, şi una socială, el fiind de
asemenea idealul comun al unei familii, al unei categorii sociale, al unei naţiuni” [42] . Astfel că enculturaţia presupune o
formă de transmitere a idealului „nu printr-un Supraeu cultural, ci prin cultură, prin obiectele culturale” [43] . Obiectele
culturale ideale introiectate produc alcătuirea Supraeului şi îi dau dimeansiunea colectivă, socială şi culturală.
În introiecţia obiectelor ideale se porneşte de la obiectele semnificative originare (familie) şi se continuă treptat şi extensiv cu
cele oferite de societate, respctiv, „se depărtează din ce în ce mai mult de părinţi şi devine impersonal” [44] . Mama rămâne
unul dintre obiectele fundamentale transmiţătoare ale Supraeului „cultural” şi ale idealurilor grupului. Virulența Supraeului nu
se află în relație explicită cu mediul afectiv de dezvoltare al copilului [45] .
 
Clinica/tehnica psihanalitică : psihanaliza este o formă de psihoterapie, o tehnică de explorare a fenomenelor psihice
profunde și de tratare a tulburărilor psihice. De aceea, presupune un ansamblu de  principii de amenajare a relației
precum cadrul analitic, neutralitatea, asocierea liberă, abstinența.
Tehnica psihanalitică reprezintă efectul unui demers de cercetare pe care l-a întreprins cu deosebire Freud prin faptul că a
considerat psihanaliza un demers dinamic sub toate aspectele. Astfel a adaptat şi reaadaptat modul în care s-a comportat în
relaţia cu pacientul, ceea ce a generat dezvoltarea teoriei. Cadrul analitic şi tehnica sunt fundamental intricate teoriei şi sursei
acesteia – realitatea psihică, atât cât poate fi acesta cunoscută în mod „asimptotic” obiectiv.
 
Cadrul analitic  
Este constituit dintr-un ansamblu complex de factori interni care se obiectivează extern în forme de stabilitate spaţială şi
temporală care permit susţinerea continuă a unui mediu securizant, propice explorării elaborarăii şi dezvoltării. Cu cât cadrul
este menţinut cu atât celelalte elemente de esenţă ale travaliului pot fi susţinute.
Stabilirea programului săptămânal al şedinţelor (minumum trei şedinţe a 45 de minute), a modului în care acestea sunt onorate
(înclusiv în cazul absenţei), modul în care este întâmpinat pacientul şi este încheiată fiecare şedinţă, a modului în care sunt
stabilite vacanţele etc. sunt elemente oncstitutive ale cadrului analitic.
Cadrul este, deasemenea, expresia Eului analistului întrucât presupune externalizarea unor limite-reguli.
Orice raport cu limita generează frustrare şi, de aceea, tehnica analitică presupune abilitatea de a „lucra” cu afectele negative
şi cu frustrarea în condiţiile în care remanierea echilibrului şi dinamicii psihice se face prin dialectica dintre absernţă-
prezenţă, permisiune-interdicţie, respectiv prin indicii de realitate care să genereze posibilitatea de discriminare internă. De
aici rezultă faptul că o relaţie terapeutică desfăşurată în condiţiile preponderente ale trăirile pozitive nu poate antrena efecte
profunde la nivelul Eului şi al personalităţii.
 
Neutralitatea  
Este în esenţă efectul unei „funcţionări” fluide a psihanalitsului care se obiectivează într-o bună capacitate de testare şi
observare a realităţii care presupune raportarea echilibrată la realitatea pacientului. Neutralitatea presupune capacitatea de „a
răspunde” fără a bascula în comportamente verbale care au potenţial excitativ sau intruziv, non-empatic.
 
Libera asociere  
Este expresia funcţionării psihice prin „lanţuri” şi  „arborescenţe” asociative în care fiecare reprezentare antrenează în funcţie
de un ansamblu complex de factori alte reprezentări. Libera asociere presupune exerciţiul urmăriri suitei de reprezentări care
apar în câmpul  intern şi punerea lor în cuvânte.
Libera asociere presupune transpunerea în cuvinte a activităţii interne aşa cum este, prin urmare fără a angaja forme de
prelucrare, filtrare ale acesteia, ceea ce se produce în mod firesc în comunicarea abituală, socială. Libera asociere se află în
relaţie cu capacitatea de obervare a Eului şi de aceea, pe parcursul analizei, calitatea aceateia se modifică.
 
Abstinenţa  
Este o consecinţă a modelului dezvoltării psihice pe care Freud l-a realizat de-a lungul clinicii sale. Sanogeneza presupune
trecerea gradată de o funcţionare de tipul descărcării imediate şi a arcului reflex la posilibitatea, treptat mai adapatată, de a
amâna descărcarea şi obţinerea plăcerii, de a tolera frustrarea. De altfel, funcţiile Eului, care culminează cu cele ale
conştiinţei, sunt efectul acumulărilor „energetice” consecutive amânării descărcării.
 
Psihopatologie psihanalitică 
Direcţia preponderent descriptivă a psihopatologiei clinico-nosografice a întemeiat și a consolidat câmpul psihiatriei și
criterii taxomonice precum:
1.  Predominanţă etiologică:
o  exogenă - nevrozele ;
o  endogenă – psihozele;
2.  Modalitate de raportare la trairile psihopatologice:
o  critică  - nevrozele;
o  necritică - psihopatiile, psihozele;
3.  Gradul de inserţie familială, socială, profesională, ca indice al necesităţii de instituţionalizare:
o  nespitalizabile – psihopatiile;
o  spitalizabile – psihozele, nevrozele.
Criteriile care au permis constituirea taxonomiei psihanalitice au fost etiologice. În cadrul direcţiei etiologice s-a încercat
înţelegerea fenomenelor psihopatologice pornind de la trăirile individului purtător de simptom şi ale cercetătorului în
relația sa cu subiectul aceste fenomene (dorinţă, transfer, contratransfer etc.).
Direcţia etiologică, care reprezintă, prin urmare, încercarea de a explica realitatea psihică și nu de a o descrie, fie aceasta
situată în contextual normalității sau al patologiei. De aceea, reprezintă o reacţie în faţa „nihilismului” terapeutic, a
tratamentului centrat preponderent pe simptom şi nu pe cauză.
Tocmai pentru că nu este o domeniu al cunoaşterii descriptive, teoria psihanalitică nu a cumulat o nosografie de mare
ambitus per se, ci o clafisicare a maladiilor din ordinea intrumentelor sale clinice specifice, precum dinamică psihică,
perspectiva genetică, fenomene transferențiale. Criterii:
1. raportul dintre actual şi infantil este un criteriul cu o putere separativă nuanţată întrucât separarea perspectivei
sincronice de cea diacronică nu se poate face radical:
a.  tulburări în care constelaţia psihopatologică este legată de imposibilitatea actuală de descărcare a tensiunii
sexuale – nevroze actuale;
b.  tulburări în care există o problematică de dinamică psihică dobândită în perioada infantilă. Aceste tulburări
sunt specifice tratamentului analitic, întrucât permit deconstrucţia şi reconstrucţia simptomului în cadrul
transferului –nevroze de transfer.
2. stadiul de dezvoltare la care se produce regresia şi consecinţele asupra capacităţii de investire a obiectului:
a. nevroze narcisice;
b.  nevroze de transfer.
3. specific dinamic - dialectica se produce între:
a.  două instanţe psihice - nevrozele;
b.  o instanţă psihică şi lumea externă - psihozele ;
c.  conflictul conştient este absent - perversiunile;
4. formaţiunea rezultată în urma conflictului:
d.  trăsătură de caracter (psihopatii) – nevroze asimptomatice;
e.  simptom nevrotic – nevrozele simptomatice;
 
 
Nevroze Nevroze Paranoia Deviaţii de
de narcisice Schizofr scop
transfer (melanc enia Deviaţii de
(isteria olia) obiect
Nevroze de
Nevr actuale angoasă,
oză (neuraste  isteria
de nia, de
Nevr eşec, nevroza conversi
oza nevro de e,
de ză de nevro angoasă,  nevroza
carac desti za de ipohondr obsesion
ter n război ia) ală)
asimptomatice traumat simptomatice Psihoze Perversiuni
ice

Nevroze    
Nosograf
ie
psihanali
tică
 Nosografie excitabili sau Reacţii Neurastenia Tulburarea afectivă Perverşii 
psihiatrică explozivi la stress   Paranoia sexual
instabili; astenici; Reacţii Psihastenia Schizofrenia
psihastenici; patologi   Parafrenia
isterici; ce Isteria
timopaţi;
paranoizi

Psihopatii Stări Nevroze Psihoze Psihopatii

reacti  
ve

 
 
Nevroze asimptomatice 
Nevroza de caracter 
Freud propune conceptul de nevroza de caracter [46] care este o tulburare în care conflictul defensiv nu produce
simptome izolabile, ci trăsături de caracter, tipuri de comportament sau o organizare patologică a personalităţii în ansamblu.
Apărarea de tip caracterial se deosebeşte de cea prin simptom prin integrarea sa parţială în cadrul Eului. Aceasta conduce
la nerecunoaşterea aspectului patologic al trăsăturii de caracter, întrucât discriminarea (funcție de aobservare) este o
funcției a Eului.
Nevroză obsesională poate fi considerată o nevroză de caracter întrucât formaţiunea reacţională este predominantă, în timp ce
simptomele obsesive sau compulsive sunt sporadice. În acest cadru se pot include şi „răufăcătorii din sentiment de
vinovăţie” [47] .
 
Nevroza de eşec  
Desemnează categoria de subiecţi cu structură psihopatologică ce par a fi responsabili de propria lor „nenorocire” sau nu pot
suporta să dobândească ceea ce îşi doresc intens [48] . Este un termen introdus de psihiatrul Réne Laforgue și se află, din
punct de vedere clinico-nosografic, la limita dintre psihopatie şi psihogenie-nevroză.
Pentru Freud nevroza de eșec nu constituie o formă de nevroză, ci modalitatea de declanşarea a acesteia. În nevroza de eşec,
eşecul nu este produsul supraadăugat al simtomului, ci constituie simptomul. Subiectul nu suportă satisfacţia într-un domeniu
precis, întrucât se află în conflict cu o dorinţă inconştientă. Posibilitatea oferită de realitate pentru satisfacerea dorinţei este
intolerabilă şi declanşează o „frustrare internă” din cauza căreia subiectul îşi refuză satisfacţia.
 
Nevroza de destin   poate fi considerată o specie a nevrozei de eşec şi desemnează o formă de existenţă caracterizată prin
revenirea unor înlănţuiri identice de evenimente cu efecte negative. Evenimente care se repetă apar ca o fatalitate exterioară,
căreia subiectul îi este victimă.
 
Nevroze traumatice 
Nevroza de război este o stare psihopatologică determinată de reacția la o situaţie de pericol real. Consecutiv şocului apare un
puseu de angoasă paroxistică, însoţită de stări de agitaţie, stupoare sau confuzie mentală. Traumatismul este legat de
constelaţia simptomatică: evenimentul traumatizant este retrăit prin coşmar repetitiv, tulburări ale funcţiei somnului. Prin
compulsia la repetiție se încearcă legarea, elaborarea traumei. Freud foloseşte o formă de stare reactivă, nevroza
traumatică, în explicarea metapsihologică a transgresării principiului plăcerii [49] .
Traumatismul se amorsează pe structura nevrotică preexistentă. Există cazuri în care evenimentul exterior conduce la
realizarea unei dorinţe refulate. De pildă, subiecţi care caută inconştient situaţia traumatizantă şi periculoasă pentru a repeta
un traumatism infantil şi a încerca să lege trauma. Însă aflat în faţa afluxului de excitaţie, subiectul nu poate răspunde printr-o
elaborare psihică sau descărcare adecvată.
 
Nevroze simptomatice 
Pentru Freud nevrozele se prezintă foarte rar în stare pură: în orice psihonevroză există un nucleu actual (în orice nevroză
obsesională există o componentă isterică).
 
Nevroze actuale  
Neurastenia  
Pentru Freud sindromul neurastenic este heterogen și a preferat să îl decupeaze în sindroame mai bine conturate. De aceea,
neurastenia nu se mai află în cadrul nevrozelor simptomatice, ci în cel al nevrozelor actuale [50] .
Etiologia neurasteniei se referă la imposibilitatea descărcării adecvate a tensiunii sexuale. Neurastenia este determinată de
acumularea unei excitaţii sexuale care se transformă direct în simptom, fără mediere psihică - sub acest aspect este o
nevroză a-simptomatică.
Simptomul central este angoasa, fie aşteptarea anxioasă cronică (care se pot lega de orice conţinut reprezentativ), acces de
angoasă pură (pavor nocturn) însoţit sau înlocuit cu echivalenţe somatice (ameţeală, dispnee, tulburări cardiace, transpiraţie),
simptome fobice în care angoasa este legată de o reprezentare care nu substituie o altă reprezentare refulată.
 
Nevroze de transfer 
Nu există cură psihanalitică în afara fenomenului transferului.  Nu există posibilitatea de schimbare fără existența unui
cuantum de investiţie obiectuală. De aceea, grupul nevrozelor de transfer constituie obiectul privilegiat al curei psihanalitice.
Acestea sunt nevroze caracterizate prin faptul că libidoul este deplasat asupra obiectelor reale sau imaginare. Sunt accesibile
tratamentului psihanalitic pentru că se pretează la instituirea nevrozei de transfer. Nevroza de transfer este o nevroză
„artificială” prin care se reeditează, în cadrul tratamentului psihanalitic, nevroza clinică.
Nevrozele de transfer sunt nevroza obsesională, isteria de angosă și isteria de conversie.
 
Nevroze nascisice 
Astăzi diferenţierea nevrozelor de transfer de cele narcisice nu se mai face exclusiv după prezenţa sau absenţa transferului. În
nevrozele narcisice poate exista transfer dar este deosebit de intens.
Caracterul narcisic presupune ca investiția obiectuală să fie retrasă masiv însă, în funcție de forma patologică să existe
reziduri de investiție. Astfel, Freud va diferenția melancolia, de schizofrenie și de paranoia. Vom reveni asupra acestei
categorii psihopatologice.
 
Perversiunea 
Perversiunea este deviaţia de la scopul sexual realizat prin penetrare genitală cu persoana de sex opus. Categoria
perversiunilor se opune celor de nevroză şi psihoză sau după expresia lui Freud, perversiunea este „negativul
nevrozei” [51] .Aceasta înseamnă că în perversiune sexualitatea infantilă se manifestă într-o manieră nerefulată întrucât
refularea este absentă.
Sexualitatea infantilă este constituită din pulsiuni parţiale şi, de aceea, copilul are o dispoziţie perversă polimorfă.
Perversiunea constituie persistenţa sau reapariţia unor componente parţiale ale sexualităţii consecutiv cu regresia la un stadiu
în care există o fixaţie libidinală.
 
Psihanaliza aplicată .
Psihanaliza în genere nu este un domeniu speculativ, ci unul empiric ce s-a întemeiat și dezvoltat prin reflectarea gradată şi
evolutivă a realităţii intra şi inter-psihice.
Psihanaliza oferă un cadru conceptual care acoperă un larg ambitus al fenomenlor psihice, între patologie și normaliate, într-o
dimensiune filo și onto-genetică. Psihanaliza a permis înțelegerea valenșelor dinamicii psihice și a produselor acesteia, în
primul rând a manierei în care omul s-a constituit ca ființă culturală. Cultura este efectul raportului dintre dorința, ca fenomen
primar și legea, ca amenajare a pulsiunii. Cultura este, prin umrare, corelativă dinamicii psihice și de aceea, psihanaliza poate
explica procesele psihice aflate în spatele fenomenelor culturale.
Psihanaliza aplicată este însă un exerciţiu extra muros, având în vedere faptul că domeniul de referinţă empiric este
exclusiv clinica psihanalitică.
Orice fenomen cultural şi începând cu momentul originar al Culturii au fost în oepra lui Freud obiecte privilegiate de
cercetare: religia, literatura, arta, ştiinţa etc.
 
Bibliografie:
Cardinal, M., Les mots pour le dire, Grasset & Fasquelle, 1975.
Cazenave, M., coord., La syncronicité, l’âme et la science, Albin Michel, Paris, 1995.
Freud, S., „Dincolo de principiul plăcerii” (1920), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Freud, S., „Eul şi Se-ul” (1923), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Inconştientul” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Freud, S., „Refularea” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., Abrégé de psychanalyse (1938), P.U.F., Paris, 1967.
Freud, S., Au-delà du principe du plaisir (1920), în Essais de psychanalyse, Payot, Paris, 1981.
Freud, S., Le Moi et le Ça (1923), în Essais de psychanalyse, Payot, Paris, 1981.
Freud, S., Nouvelles conférences sur la psychanalyse (1932), Gallimard, Paris, 1978.
Freud, S., Pour introduire le narcissisme (1914), în La vie sexuelle, P.U.F., Paris, 1969.
Freud, S., Pulsion et destins des pulsions (1915), în Métapsychologie, Galimard, Paris, 1968.
Groddeck, G., Le livre du ça, Gallimard, Paris, 1973.
Hermann, I., Psychanalyse et logique, Denoël, Paris, 1978.
Jones, E.,La vie et l’œuvre de Sigmund Freud, III, Les dernières années 1919-1939,  P.U.F., Paris, 1969.
Laplanche, J., Pontalis, J.,-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucureşti, 1994.
Laplanche, J., Problématiques I, l’Angoisse, P.U.F., Paris, 1981.
Laplanche, J., Vie et mort en psychanalyse, Flammarion, 1989.
Thomä, H., Kächele, H., Tratat de psihanaliză contemporană, I, Fundamente, Trei, Bucureşti, 1999.
 

[1] Cardinal, M., Les mots pour le dire, Grasset & Fasquelle, 1975.

[2] Georg Groddeck, The Book of the It, Vision Press (1979 ed).
[3] R., Stolorow, G. Atwood, D. Orange, Worlds of Experience, Basic Books, N.Y, 2002, pp. 1-38.
 
[4] Teoria este bună însă nu împiedică faptele să existe.
[5] S. Freud, „Despre etiologia isteriei”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 62.
[6] Spre deosebire de varianta lui Ernst Jones, care arăta în lucrarea dedicată vieţii lui Freud, Viaţa şi opera lui Sigmund Freud (La vie et l'œuvre de Sigmund
Freud (trois tomes) PUF-Quadridge rééd. 2006), faptul că Breuer nu ar mai fi văzut-o pe Bertha, Albrecht Hirschmüller arată că Breuer ar fi continuat să îţi vadă pacienta
(Albrecht Hirschmüller: Physiologie und Psychoanalyse im Leben und Werk Josef Breuers. Bern, 1978).
[7] S. Freud, „Despre etiologia isteriei”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 56-57.
[8]  Interpretarea viselor.
[9] După cum a procedat cu pacientul său celebru Ernst Lanzer, denumit „Omul cu şobolani”.
[10] S. Freud, „Inconştientul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 99.
[11] Ideas in the History of Organism Creation and Development.
[12]  Walter B. Cannon, The Wisdom Of The Body, W. W. Norton and Company, Inc.
[13] A. Carotenuto, Sabina Spielrein, Entre Freud et Jung, Aubier Montaigne, 1981, p. 218.
[14] S. Freud, C. G. Jung, Corespondance, vol. 2 (1910-1914), Gallimard, Paris, 1975, p. 262.
[15] S. Freud, „Disconfort în cultură”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 205.
[16] S. Freud, „Problema economică a masochismului”, în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 265.
[17] J.  Laplanche, J.-B. Pontalis, op. cit., p. 371.
[18] S. Freud, „Au-delà du principe de plaisir”, op. cit., 1981, p. 82.
[19]  Idem ,S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse, op cit., p. 138.
[20] S. Freud, „De ce război ?”, în Freud, Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 216.
[21] Freud, Opere III, Inconştientul, pp. 95-129.
[22] S. Freud, „Consideraţii actuale despre război şi moarte”, în Freud, Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 44.
[23] Roudinesco, E., Plon, M., Dicţionarul Psihanalizei, trad. (în colaborare) Matei Georgescu, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, nominalizat de către Asociaţia Editorilor din
România la secţiunea „Cele mai bune traduceri ştiinţifice ale anului 2002”.
[24] Georgescu, M., „Sinele de la Freud la Freud”, în Psihologia Sinelui, Ed. Eminescu, Bucureşti,  2000.
[25] „Lanțul cauzelor se-ntoarce iarăși, în care sunt încopciat, iar el mă va crea din nou ! […] Voi reveni, cu soarele acesta, cu pământu-acesta, cu vulturul acesta […] – nu:
nicidecum pentru o nouă viață sau mai bună sau asemenea cu aceasta, ci chiar pentru această unică și aceeași viață, cu tot ce am măreț sau mic în mine”, F. Nietzsche,  Așa
grăit-a Zarathustra, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 296.
[26] Freud a fost reticent în privinţa utilizări conceptului de „complex”, în genere, preferând să îl aloce contextelor cheie precum cele are triangulării (Oedip) sau ale
„castrării”.
[27] S. Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, p. 68.
[28] S. Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, p. 62.
 
[29] Idem, „Disconfort în cultură”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 197.
[30] S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului,  Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 233.
[31] Idem, „Declinul complexului Oedip”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 215.
[32] S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Dincolo de principiul plăcerii, Ed. Jurnalul Literar, 1992, p. 149.
[33] J.-L. Donnet, „Processus culturel et sublimation”, în Revue Française de psychanalyse, tome LXII, 1998, P.U.F., Paris, pp. 1057-1058.
[34] C. Janin, „Les sublimations et leur destins”, în Revue Française de psychanalyse, tome LXII, nr. 4, P.U.F. Paris, 1998, p. 1077.
[35] Deoarece ne aflăm într-un context ortodox freudian, păstrăm noţiunea de pulsiune de moarte şi nu ne referim la Thanatos, ca termen consacrat de post-freudieni.
[36] S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Dincolo de principiul plăcerii, Ed. Jurnalul Literar, 1992, p. 149.
[37] S. Freud, „La décomposition de la personnalité psychique”, în Nouvelles conférences d’introduction  à la psychanalyse, Gallimard, 1995, p. 93.
[38] D. Scarfone, „Formation d’ideal et Surmoi culturel”, în Revue Française de psychanalyse, tome LXIV, nr. 5, P.U.F., Paris, 2000, pp. 1591-1592.
 [39] „Eul plăcere nu poate face altceva decât să dorească să lucreze pentru obţinerea plăcerii şi să evite neplăcerea” S. Freud, „Formulări despre cele două principii ale
funcţionării psihice”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 19.
[40] S. Freud, „Acţiuni compulsive şi practici religioase”, în Freud Opere 7,  Nevroză, psihoză, perversiune,  Ed. Trei, Bucureşti, 2002, pp. 17-18.
[41] S. Freud, „La décomposition de la personnalité psychique”, în Nouvelles conférences d’introduction  à la psychanalyse, Gallimard, 1995, p. 94.
[42] Idem, „Pentru a introduce narcisismul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 55-56.
[43] P. Denis, „Idéal et objets culturels”, în Revue Française de psychanalyse, tome LXVI, nr. 5, P.U.F., Paris, 2000, p. 1608.
[44] S. Freud, „La décomposition de la personnalité psychique”, în Nouvelles conférences d’introduction  à la psychanalyse, Gallimard, 1995, p. 90.
[45] Idem,  „Disconfort  în cultură”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 190.
[46] Vezi S. Freud, „Psihopaţii pe scenă”, în Freud, Opere 1, Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 10-15.
[47] S. Freud, „Câteva tipuri de caracter din practica psihanalitică”, în Freud, Opere 1, Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 239-240.
[48] S. Freud, „Câteva tipuri de caracter din practica psihanalitică”, în Freud, Opere 1, Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 223-239.
 
[49] Vezi S. Freud, „Dincolo de principiul plăcerii”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 169-170.
[50]  Vezi articolul „Despre motivele care îndeptăţesc izolarea unui complex de simptome sub numele de „nevroză de
angoasă”, 1895.
[51] S. Freud, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 64.  
 

Lecţia 2
LECȚIA 2 - CONFLICTUL PSIHIC 
 
Conflictul constituie esenţa dinamicii psihice şi se constituie ca efect al „diferenței de potențial energetic” care se produce
între coordonate polare. Lipsa diferenţei de potenţial ar însemna abolirea oricărei tensiuni, ceea ce ar însemna absenţa oricăror
fenomene psihice, regrasia din spațiul dual, polar, specific dialecticii psihice, în cel a-dual, nediferențait și indiferențiabil.
Metafora lipsei oricîrei tensiunii, a existenței unui „zero tensional” este principiul Nirvana, în care lipseşte orice translatare
psihică a incitaţiilor biologice, ceea ce este imposibil având în vedere unitatea psihosomatică.
Tipuri fundamentale de conflict:
1. Conflictul nevrotic este cea mai elaborată formă de conflict psihic, care presupune o relativ mai mare structurare
psihică faţă de organizarea psihotică.
Conflictul nevrotic presupune confruntarea dintre exigenţe interne ireconciliabile şi se poate desfăşura între o tendinţă de
descărcare  pulsională, a Se-ului (care are ca efect reducerea tensiunii determinate de presiunea pulsională)
şi reprimarea decărcării, operată de Eu sub influenţa Supraeului.
Este un conflict structural-topic cu incidenţă dinamică şi economică. Eul preia conflictul şi are ca „adversar” Se-ul, de aceea,.
Este importantă alcătuirea și acțiune Supraeului în evoluţia terapiei analitice. Dacă Supraeul este dur, virulent, Eul nu poate
negocia cu pulsiunea în mod corespunzător și conflictul psihic este violent.
Raportul cu realitatea este important în diferențierea tipului de conflict: nevroticul neagă pulsiunea (incitaţiile Se-
ului) şi sprijină realitatea.
Conflictul poate avea loc între două pulsiuni a căror comportamente de descărcare se află în contradicţie. La nivelul Se-ului,
unde sunt încălcate pricipiile logicii clasice, nici o pulsiune nu se află în contradicţie cu alta şi de aceea toate tind spre
descărcare directă, imediată. La nivelul Eului, se va opera autorizarea unei pulsiuni şi refularea reprezentanţilor celeilalte.
Putem lua ca exemplu, conflictul dintre erotismul hetero şi homosexual:
- Exacerbarea virilităţii, a erotismului heterosexual, poate fi o formaţiunea reacţională în raport cu feminizarea şi
reprimarea erotismului homosexual.
- Exacerbarea tendinţelor homosexuale, căutarea companiei persoanelor de acelaşi sex, în scopul represiei celor heterosexuale
şi evitarea excitaţiei debordante faţă de persoanele de sex opus.
2. Conflictul psihotic se desfăşoară între realitatea exterioară şi Eu. Spre deosebire de nevrotic, psihoticul neagă
realitatea şi sprijină pulsiunea.
Stimulii din realitatea externă pot provoca un aflux de excitaţie imposibil de controlat. Eul se poate apăra în aceste cazuri
prin refuzulşi falsificarea realităţii. Negarea realităţii este posibilă prin operarea unui clivaj în Eu.
 
Regresia         
Capacitatea de regresie, de revenire la un stadiu evolutiv anterior, este o necesitate funcţională, atât în registrul normalităţii
cât şi în cel al patologiei. Prin preluarea de către Freud a legii biogenetice, în metapsihologie întâlnim modelul dialectic al
progresiei şi regresiei, inerent în dezvoltarea mentală.
Atât pshismul individual cât şi produsele sale culturale sunt supuse unei mişcări „oscilatori” de avans şi recul pe coordonata
evoluţiei.Freud conturează trei tipuri de regresie, care nu pot fi decât explicativ delimitate  după
criteriul topic, temporal şi formal al dezvoltării :
1. regresie topică, la nivelul unei instanţe psihice, de exemplu la nivelul proceselor primare ale Se-ului, care se produce în vis
sau în patologie (halucinaţia);
2. regresie temporală, la o anumită etapă de timp a dezvoltării, fie la o relaţie de obiect (o anumită persoană semnificativă),
fie la un stadiului psihosexual (oral, anal, falic) sau la un stadiul de dezvoltare al Eului (de exemplu stadiul animist sau
religios);
3. regresie formală (cea mai rar întâlnită în textele lui Freud), prin faptul că modurile de expresie actuale sunt înlocuite prin
cele primitive sub aspectul complexităţii, al diferenţierii, cum ar fi revenirea de la funcţionarea secundarizată la cea a
proceselor primare.
Principiul dezvoltării optime presupune continuitate evolutivă prin includerea echilibrată a achiziţiilor stadiale în structurile
dobândită. Orice formă de oprire a dezvoltării, chiar dacă sistemul va încerca să o compenseze, va produce abateri de la
traseul dezvoltării optime. Abaterile pot avea grade diferite, de la caractreristici normale de personalitate, la patologia severă.
Prin oprirea temporară a dezvoltării într-un anumit stadiu, specificul acelei perioade va fi marcant în structura şi dinamica
psihică, respectiv în relaţii de obiect, mod de satisfacere, specific pulsional sau mecanisme de apărare.
 
Fixaţia 
Discontinutatea psihogenezei se produce la incidenţa a numeroşi factori şi presupune oprirea temporară a dezvoltării. Oprirea
temporară a dezvoltării se numeşte fixaţie şi se produce într-o perioadă din psihogeneză în care:
1. psihismul a fost suspus unui aflux excitativ debordant care nu a putut fi elaborat de către Eu iar unica soluţie este
refularea. Excesul excitativ este refulat şi se constituie o barieră contrainvestiţioanală permanentă necesară blocării accesului
spre Eu a reprezentanţilor pulsionali.
2. condiţiile de dezvoltare au fost mult prea bune. Datorită pricipiului constanţei, determinată de nevoia sa de
echilibru, poziţia economică (libidinală) care conferă satisfacţie maximală este păstrată. Condiţiile care să permită
satisfacţie excesivă nu sunt frecvente în arealul dezvoltării. De aceeea, conservarea poziţiei libidinale de maximă satisfacţie se
impune în contextul dificultăţii de a se regăsi acelaşi nivel de satisfacţie şi într-o organizare ulterioară. De aici derivă atât
metafora „căderii” din paradisul originar şi cea a „nostalgiei originii”.
Dacă într-un stadiu ulterior de dezvoltare se întâmpină condiţii traumatice, psihismul caută să elaboreze excitaţia debordantă
printr-o mişcare regresivă, de revenire în etapa în care tensiunea psihică a putut fi „drenată” corespunzător. Prin această
„regrupare” regresivă excitaţia va fi elaborată conform căilor disponibile în perioada la care s-a regresat.
Factorii care determină fixaţia sunt fie dobândiţi, prin specificul relaţiilor de obiect şi al traumei, fie înnăscuţi, prin structura şi
fondul pulsional.
3. există fluctuaţii extreme între frustrare şi satisfacţie excesivă (frecvent din registrul autoconservativ), întrucât pentru a
susţine satisfacţia pulsională, ca formă a echilibrului economic, se pot refula anumiţi reprezentanţi pulsionali. Un exemplu
prototip este situaţia în care mama linişteşte angoasa sugarul hrănindu-l.
 
Apărarea eului 
Întrucât Se-ul reprezintă sursa energetică, descărcarea pulsională este o condiţie a vieţii psihice. Aceasta face să existe o
permanentă nevoie de reglare a fluxului excitativ. De aceea, s-au format „mecanisme”, sisteme de apărare ale Eului atât în
raport cu realitatea internă, cu exigenţele pulsionale, cât şi cu cea externă, după ce aceasta s-a constituit.
Eul se apără în domeniul realităţii externe de pericole reale care îi periclitează integritatea dar şi de afluxul excitativ (intern)
provocat de obiecte şi de specificul comportamental al acestora.
Având în vedere ordinea naşterii, adultul va influenţa decisiv nevoia de apărare a sugarului. Prin reacţiile sale, acesta va
transmite copilului date despre mediul natural, social, cultural şi îi va permite să înveţe apărările specifice.
Tipurile de apărări angajate sunt corelative etapei evolutivă în care se află subiectul. De pildă, presiunea pulsională specifică
ontogenezei timpurii în care factorul represiv (educativ) este anturajul sau alte perioadele evolutive precum adolescenţa şi
climacteriu în care intensitatea pulsională este maximă, iar factorul represiv este Supraeul.
Apărarea Eului, chiar dacă are valențe pozitiv-reglatorii, angajează și consecințe precum restrângea testării realității, ca
funcție nucleară a Eului sau chiar falsificarea realității, toate acestea arătând un deficit al Eului.
Reuşita procesului de apărare a Eului are ca efect:
•&νβσπ; menţinerea în afara conştiinţei a reprezentanţilor pulsiunii interzise;
•&νβσπ; evitarea neplăcerii;
•&νβσπ; stingerea angoasei.
 
Angoasa 
Angoasa este consecutivă stării de neajutorare. De aceea angoasa prototip este cea a sugarului, în care travaliul de
„procesare” al stimulilor este de o intensitate excepţională.
Mediul, în genere, prin multiplele sale incitaţii, este debordant. Dezvoltarea Eului reprezintă un continuu travaliul prin care se
încearcă elaborarea afluxul de excitaţie şi a conflictul psihic.
Freud indică următoarele situaţii de dificultate elaborativă:
- trauma indiferent dacă este de origine internă sau externă, produce un răspuns spontan sub forma angoasei
automate (care este iniţial concomitentă stării de neajutorare);
- pericolul, care este extern, „se transferă” în interior şi se asociază pulsiuni, ceea ce  produce angoasa-semnal. Angoasa
semnal reproduce angoasa automată şi permite declanşarea mecanismelor de apărare;
- panica este indicatorul epuizării ultimelor resurse defensive ale Eului şi anunţă debutul simptomului nevrotic.
Descritiv-psihiatric angoasa presupune şi echivalenţe somatic (precum constricţie laringiană, toracică, algii precordiale) în
timp ce anxietatea are conţinut exclusiv psihic.
 
Sentimentul de culpabilitate  
Reprezintă efectul relaţiei dintre Eu şi Supraeu. Întrucât Supraeul are origine parentală, culpabilitatea se constituie pe fondul
retragerii iubirii (simbolic parentale), care are efecte negative asupra câmpului narcisic. De aceea, sentimentul de culpabilitate
trimite spre iminenţei unui pericol intern (catastorfă) şi mai ales spre pierderea sentimentului de protecţie. Vidul depresivului
este expresia încetării susţinerii narcisice determinate de pierderea protecţiei prin iubire a Supraeului.
Prototipul şi originea apariţiei pericolului interior sunt legate de tensiunea (traumatică) autoconservativă legată de foame,
specifică stadiului oral. Clinica depresiei probează acest lucru prin lipsa apetitului pacientului depresiv. Re-
muşcările depresivului indică specificul sadismul oral distructiv.
Melancolia este consecinţa atacului virulent al Supraeului asupra Eului întrucât Eul a introiectat obiectul căruia Supraeul îi
aduce acuze.
Etape ale constituirii simptomului melancolic.
1.  Privarea de hrană şi de afecţiune (ca suport narcisic) produce sentimentul de pericol şi anihilare. Pedeapsa
consecutivă unui comportament considerat negativ (de către anturaj) este pierderea afecţiunii, cu consecinţe negative
asupra narcisismului.
2.  Pe măsura dezvoltării Eului, sentimentul de anihilare devine semnal (intern) al pericolului extern, Acest semnal
declanşează travaliul elaborativ al Eului prin care sunt conciliate cerinţele Se-ului (dorinţa), cu cele ale Supraeului
(principiul moral).
3.  Apariţia simptomului melancolic presupune că sentimentul  de anihilare (ca semnal) nu a fost suficient pentru a
mobiliza Eul în elaborarea cerinţelor pulsionale conform comandamentului Supraeului.
Capacitatea de externalizare a conflictului dintre Eu şi Supraeu este un indicator pozitiv. Comandamentul Supraeului este
proiectat pe diferite autorităţi, iar Eul îşi poate apăra poziţia: proiecţia conflictului este sursa conflictului social în care
Celălalt este exlusiv responsabil (oaia neagră, ţapul ispăşitor etc).
 
Dezgustul  
Dezgustul este consecința refulării plăcerii generate de mirosuri produse de substanţe organice, precum fecalele. Senzaţia de
dezgust are ca prototip o apărare fiziologică automată, respectiv reflexul de vomă.
Eul foloseşte senzaţiile de vomă în sens anticipativ ca semnal împotriva tendinţelor coprofile refulate. Crizele de vomă
isterică indică faptul că Eul este depăşit de excitaţii şi că semnalul anticipativ nu a fost suficient pentru a mobiliza
contrainvestiţia necesară menținerii refulatului.
Sexualitatea adultă o integrează pe cea infantilă şi majoritatea pulsiunilor parţiale sunt subordonate sexualităţii genitale.
Există însăreprezentanţi ai pulsiuni parţiale supuşi refulării, concomintent cu refularea pulsiunilor sexuale.
Prin urmare, procesul socializării şi accesul la cultură, realizat prin represie pulsională are ca obiect reprezentanţii pulsiunii
parţialecoprofile. Freud observă: „Cultura în ascensiune a omului aduce o refulare a vieţii sexuale şi ştim, de mult timp, cât
de legat este, în organizarea animală, instinctul sexual de miros” [1] .
Refularea reprezentanţilor pulsiunii parţiale coprofile este efectul proximităţii modalității senzotiale olfactive faţă de
pulsiunea sexuală. De aceea, momentul apariţiei dezgustului (ca efect al mirosului resimțiti ca neplăcut) este o etapă
importantă în procesul umanizării.
Istoria umană începe când hominidul s-a ridicat în poziţia bipedă iar organul olfactiv a căpătat o poziţie diferită în raport cu
corpul şi cu pământul [2] .
 
Ruşinea 
Ruşinea, reprezintă o apărare contra cuplului exhibiţionism-voaiorism ca urmare a refulării reprezentanţilor acestor pulsiuni
parţiale consecutivă acoperirii corpului cu veşminte.
După Freud, acoperirea progresivă a corpului este rezultatul contribuţiei culturale a femeii, respectiv a ţesutului [3] . Însă
scopul secundar al acoperirii corpului feminin este cel al mascării „lipsei” anatomice a femeii, pentru că nu este posesoarea
unui penis.
„Lipsa » devine, cu ajutorul ţesăturii, o „comoară ascunsă”. Ţesătura are menirea de a acoperi corpul sexuat şi a menţine
curiozitatea sexuală [4] .
Penelopa este prototipul eroinei care ţese pentru a ascunde. Conform legendei, timp de trei ani, până când va fi trădată de o
servitoare, ţesea ziua şi destrama noaptea linţoliul pentru Laerte, tatăl lui Ulise.
 
Mecanisme de apărare 
Mecanismele de apărare se referă la reprezintă ansamblul „operaţiilor” inconştiente care au drept scop reducerea sau
anularea efectelor pericolului extern sau pulsional.
Întrucât fac parte din sistemului Eului eficienţa acestora se află în relaţie cu nivelul de dezvoltare al Eului. De aceea, evoluţia
Eului este coliniară cu cea a posibilităţilor sale de apărare.
Clasificarea mecanismelor de apărarea se poate face în ordinea:
  simptomului determinat;
  stadiului de dezvoltare;
  tipului de conflict psihic.
 
Refularea 
În cadrul curei psihanalitice refularea se manifestă printr-o întrerupere bruscă a asocierii.
Înisteria de angoasă (fobia) mişcarea pulsională refulată este o poziţie libidinală faţă de tată, combinată cu angoasă în faţa
acestuia. După refulare, tatăl nu mai este obiect de investiţie iar ca substitut al tatălui „se alege” un animal; acesta
devine obiect al angoasei. Formaţiunea substitutivă a reprezentării inițiale (un animal în locul tatălui) s-a format
prin deplasare, de-a lungul uui lanț asociativ. Cuntumul de afect (investiția tandră față de tată) s-a transformat în angoasă
faţă de animal.
În fobie, refularea eşuează pentru că înlătură şi substituie reprezentarea dar nu înlătură cuantumul de afect care se
transformă în angoasă. De aceea, travaliul nevrozei continuă printr-o a doua secvenţă în care sunt elaborate strategiile de
evitare fobice, fobia propriu-zisă. Vom reveni asupra acestei teme prin cazul Micului Hans.
 
Comporativ cu isteria de angoasă, în isteria de conversie cuantumul de afect este înlăturat şi de aceea Charcot a
observat „la belle indifférence des hystériques” [5] .
Simptomul presupune o puternică inervare somatică a unui segment corporal (de pildă, laringe) asociat reprezentantului
pulsiunii refulate (dorinţă erotică) care atrage prin condensare întreaga energie de investiţie.
Refularea este reuşită din perspectiva descărcării (corporale a) cuantumului de afect. De aceea, procesul de refulare este
încheiat prin formarea de simptom şi nu mai este necesară o altă secvenţă. Vom reveni ilustrativ prin cazul Dora.
 
Nevroza obsesională presupune un proces regresiv prin care o tendinţă sadică (timpurie în raport cu cea tandră) înlocuieşte o
tendință tandră, iar tendinţa sadică este supusă refulării.
Într-un prim timp refularea are succes, conţinutul reprezentării este eliminat iar afectul menţinut inconştient. Eul este alterat
prin faptul că se constituie o formaţiune reacţională contra revenirii refulatului (respectiv a tendinţei sadice) [6] . Astfel, în loc
de a fi sadic, subiectul devine deosebit de conştiincios.
Refularea, iniţial reuşită, nu poate fi menţinută pentru că tendinţa revine sadică permanent spre conştiinţă sub forma angoasei
sociale sau a reproşurilor (prin care reprezentarea respinsă este substituită, prin deplasare pe elemente minore).
Nereuşita refulării factorului afectiv produce, ca şi în fobie, mecanismul de fugă.
Formaţiunea reacţională 
Formaţiunea reacţională reprezintă o atitudine, comportament sau trăsătură de caracter opusă dorinţei refulate şi constituită
ca reacţie împotriva acesteia.
Mecanismul formaţiunii reacţionale utilizează, în efortul de menţinere a refulatului, scopurile pulsionale originare.
Pentru a se putea opune dorinţei refulate, formaţiunea reacţională – sub forma unui contra-simptom – trebuie să beneficieze
de un curent de investiţie de forţă egală cu cel al dorinţei refulate. De aceea, formaţiunea reacţională completează travaliul
refulării şi îl întăreşte sub forma unor trăsături definitive, a unei contrainvestiţii permanente.
Formaţiunea reacţională este fundamentul majorităţii trăsăturilor de caracter (precum şi în cele histrionice) însă este specific
caracterului obsesional.
În caracterul obsesional agresivitatea este reprimată faţă de toate obiectele în timp ce în caracterul histrionic este reprimată
selectiv.
Ilustrări:
 •&νβσπ; Mama histrionică ce îşi va iubi exagerat copilul, ca reacţie, contra agresivităţii pe care o resimte faţă de acesta; Spre
deosebire de reprimarea generală din structurile obsesionale, în acest caz mama histrionică va putea fi agresivă cu
persoane, reprimarea agresivităţii fiind selectivă.
•&νβσπ; Pudoarea exagerată este o formaţiune reacţională faţă de tendinţe exhibiţioniste refulate iar comportamentul
compulsiv de curăţenie o reacţie faţă de dorinţa de murdărie.
•&νβσπ; Comportamentul homosexual este o formaţiune reacţională faţă de cel heterosexual, precum şi invers,
comportamentul heterosexual poate servi menţinerii refulate a  homosexualităţii.
•&νβσπ; Comportamentul pasiv-agresiv poate avea drept scop menţinerea refulată a agresivităţii, în timp ce poate exista un
comportament reacţional agresiv care să aibă scopul de a menţine refulate tendinţe pasiv-agresive.
 
Izolarea  
Mecanism prin care reprezentări, cuvinte sau comportamente sunt izolate de lanţurile lor asociative.
Izolarea este o apărare arhaică împotriva pulsiunii care are ca prototip interdicţia atingerii corporale.
Interdicţia atingerii corporale devine o  interdicţie a atingerii „mentale”, a reprezentărilor pentru că „nu le este permis”
anumitor gânduri să intre în contact asociativ cu altele. Prin izolare un subiect îşi poate aminti o situaţie traumatică fără trăirea
asociată, ca şi cum ar relata o istorie care nu îi aparţine. Aceasta de întâmplă pentru că afectul este izolat de reprezentare şi
orice încercare de recorelare între reprezentare şi afect este oprită prin contrainvestire.
Izolarea este un mecanism specific nevrozei obsesionale.
În cura psihanalitică obsesionalul poate izola analiza de restul existenţei, întrucât tehnica liberei asocieri se opune izolării prin
faptul că presupune oprirea contrainvestirii care susţine izolarea.
De aceea, libera asociere este dificil de realizat de către obsesionali care menţin un discurs logic şi raţional. Sub acest aspect,
prototipul normal al izolări îl constituie gândire logică şi raţională. Universul logicilor simbolice sau matematice, de exemplu,
este izolat de orice formă de afect.
Obsesionalul separă eveniment de afect, pentru că amintirea-reprezentarea evenimentului rămâne în conştiinţă (iar afectul este
refulat). Histrionicul nu are amintirea-reprezentarea (evenimentele traumatice) dar afectul se manifestă deplasat pe alte
reprezentări.
Izolarea poate fi fundamentul procedeelor meditative de concentrare prin care se „opreşte” fluxul mental. Sub acest aspect
zazenul (mediaţia specifică buddhismului Zen) este greşit înţeleasă în context european. Zazenul nu presupune încercarea de
oprire a fluxului asociativ de reprezentării, ci observarea câmpului intern, implicit a reprezentărilor şi afectelor. Cu toatea
acestea izolarea poate susţine tehnicile meditative, ca apărare inconştientă, dincolo de tehnica adoptată în mod conştient.
Orice mod de separare a dimensiunilor vieţii cotidiene presupun izolarea; de exemplu, izolarea vieţii profesionale de cea
familială sau relaţională, în genere.
Izolarea apare şi în relaţia între curentul tandru (iubire) şi cel senzual (dorinţă sexuală). Subiectul nu poate iubi persoana pe
care o doreşte sexual şi poate dori sexual persoana pe care o iubeşte.
Izolarea rezolvă şi conflictul de ambivalenţă prin faptul că subiectul iubeşte sau urăşte excusiv un obiect.
Izolarea se manifestă prin pauze, în care percepţia sau activitatea pare suspendată. De aceea, izolarea poate fi realizată prin
orice procedeu care întrerupere succesiunea reprezentărilor, precum ritualuri sau formule care ţin de „limbajul de lemn”.
 
Proiecţia 
Proiecţia este operaţia de apărare arhaică prin care subiectul „expulzează” din sine şi localizează în exterior (Celălalt, Grup,
Societate, Univers etc.) calităţi, sentimente, dorinţe, chiar „obiecte” pe care nu le cunoaşte sau le refuză în sine însuşi [7] .
Aceste calităţi, obiecte etc. pot fi asociate atât registrului negativ cât şi celui pozitiv.
Termenul de proiecţie este introdus în anul 1894 şi Freud observă fundamentele acestei apărări în sesnul în care psihismul
pentru a putea regla tesiunea endogenă „o proiectează”, ca şi cum ar fi provenit din exterior” [8] .
Regăsim explicaţia metapsihologică În Dincolo de principiul plăcerii (1920), când Freud explică proiecţia prin modelului
„organismului psihic”, respecitv „o sfera de substanţă psihică excitabilă” care capătă, odată cu afluxul continuu de stimuli din
exterior, o suprafaţă de protecţie, para-excitant (simlilară funcţiei coajei unui fruct). Organismul psihic rămâne însă fără
apărare în faţa stimulărilor internecare produc neplăcere (coaja nu protejează decât faţă de exterior şi nu de interior). De
aceea intră în acţiune proiecţia, pentru a procesa excitaţiile interne ca şi cum ar proveni din exterior.
Esenţa proiecţiei rezidă în refuzul inconştient al anumitor conţinuturi psihice, după cum arătam, pozitive sau negative, care
intră sub incidenţa legii sociale. De aceea, conflictul intrapsihic este parţial externalizat astfel încât orice
ameninţare internă devine externă.
Conţinuturile proiectate se află la jumătatea drumului dintre realitatea psihică internă şi cea externă. Condiţia proiecţiei este
o funcţie de testare a realităţii deficitară a în care subiectul nu poate discrimina între ceea ce îi aparţine intern şi ceea ce
consiederă că aparţine realităţii obiective, celuilalt.
 
Introiecţia  
Procesul prin care obiectele sunt „trecute”, în mod fantasmatic, din „exterior” în „interior”.
Încorporare – introiecţie - identificare
Limita dintre exterior şi interior are ca prototip corpul. De aceea, introiecţia se fundamentează pe încorporare, ca prototip
corporal al introtecţiei. Introiecţia nu este opreşte însă la limita corporală, ci se referă la aparatul psihic. Prin introiecţie sunt
„aduse” în Eu obiecte externe.
La rândul său, introiecţia reprezintă prototipul identificării (care presupune asimilarea unui aspect al obiectului şi
transfomarea pe baza sa).
Mecanismul introiecţiei este fundamental în melancolie.
 
(De)negarea 
Mecanismul prin care subiectul neagă dorinţe, gânduri, sentimente refulate şi consideră că nu-i aparţin. Prin denegare este
semnalată presiunea exercitată de refulat şi întoarcerea acestuia. Denegarea diferă de apărarea prin refuz, specifică
psihozei şi fetişismului unde este vizată realitatea externă şi nu cea internă, specifică denegării.
Fenomenele déjà vu, déjà vecu sunt refultatul mecanismului (de)negării. Evenimentul prezent activează un conţinut refulat
care încearcă să iasă în conştiinţă.
Anularea retroactivă 
Mecanismul prin care subiectul anulează în retrospect reprezentări, cuvinte sau acte înfăptuite, cu ajutorul unor reprezentări,
cuvinte sau gânduri opuse. Anularea este un comportament de tip „magic” prin care un act actual poate anula efectul unui act
din trecut, ca şi cum timpul ar fi reversibil.
Aceste mecanism are valenţe reparatorii şi presupune doi timpi. În primul timp se exprimă o tendinţă şi în al doilea timp se
realizează o altă acţiune care anulează tendinţa iniţială. Atât primul, cât şi cel de al doilea timp sunt produse ale apărării.
Exemplul din cazul Omul cu şobolani : subiectul a luat o piatră din drum, pentru ca nu cumva să nu i se întâmple ceva rău
prietenei sale. În timpul doi a pus piatra la loc.
Ritualurile obsesionale sunt expreia anulării retroactive şi indică dinamica relaţiei dintre refulat şi apărare. Refulatul
întotdeauna revine (tendinţa sadică iniţială) şi este necesară creşterea nivelului de apărare prin:
  creşte numărul de repetiţii rituale;
  extinderea şi crearea de noi ritualuri asigurare şi reasigurare;
  îndoielile şi rumaţii suplimentare obsesive.
Apărarea împotriva afectelor 
Scopul oricărei apărări constă în a evita neplăcerea, concretizată prin angoasă sau culpabilitate.
Pentru a menţine culpabilitatea refulată poate interveni proiecţia. Aceasta se întâmplă atunci când trebuie justificată o acţiune
reprobabilă. Acţiunea este comisă din vina altuia.
Împărţirea culpabilităţii este un factor de relaţie în grup. Apărarea împotriva afectelor acţionează şi în cazul în care
evenimentul care a provocat culpabilitate este povestit, astfel încât să stârnească admiraţie (în loc de reproşuri).
Apărarea contra afectelor se poate face prin:
Modificare calitativă - afectul se transformă în angoasă (conform primei teorii asupra angoasei) sau se transformă în
contrariu.
Formaţiunea reacţională a afectelor - constă în ataşarea de reprezentarea afectului opus. În acest sens, curajul poate fi o
formaţiune reacţională a fricii, tupeul contra culpabilităţii, pudoarea o formaţiune contra exhibiţionismului etc.
Blocareal sau refularea afectelor. Apărarea faţă de afect este consecinţa unei situaţii iniţiale în care Eul a fost debordat de
excitaţie. Mecanismele de apărare lucrează în direcţia constituirii şi perfecţionării unei contrainvestiţii prin care dezvoltarea
de angoasă să poată fi stăpânită.
Consecinţa procesului de apărare constă în blocarea la nivel inconştient a afectelor şi aceasta în pofida faptului că afectul este
un proces de descărcare, care nu poate fi refulat precum reprezentarea. De aceea, există afecte inconştiente, precum
sentimente de culpabilitate inconştiente.
Amânarea descărcării afectelor - constă în descărcarea treptată şi întârziată a afectului. Situaţiile specifice aceste apărări ţin
de decărcarea agresivităţii şi a durerii psihice. De exemplu, în travaliul de doliu care reprezintă o modalitate de descărcare
amânată a afectului. Amînarea intervine în cazul oricăror situaţii de pericol extrem în care descărcarea afectivă este blocată în
momentul critic, din raţiuni adaptative şi realizată ulterior.
Deplasarea afectelor – se  face de la o reprezentarea la alta, ceea ce permite descărcarea. Afectul trece de la o reprezentare la
alta prin asociaţiile existente între cele două reprezentări şi prin faptul că cea de a doua reprezentare este investită mai slab
decât prima.
Descărcarea prin echivalenţe - are ca scop disocierea afectului de reprezentare. Subiectul atribuie altui eveniment sau
reprezentări afectul pe care-l trăieşte. Descărcarea este permisă prin mijlocirea unei alte semnificaţii. Afectul se poate
descărca şi prin echivalenţe somatice, mecanism care fundamentează modelul psihosomatic.
 În cura analitică se urmăreşte legarea afectului de reprezentarea care l-a generat.
 
Bibliografie:
Freud, S., „Inconştientul”, în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Ionescu, Ş., Jacquet M.-M., Lhote Claude, Mecanismele de apărare, Polirom, Bucureşti, 2002.
Gorgos, C., Vademecum în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
Laplanche, J., Pontalis, J.-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucureşti, l994.
Predescu, V., coord., Psihiatrie, vol. I şi II, Bucureşti, 1989-1998.
 

[1] S. Freud, „Remarci asupra unui caz de nevroză obsesională”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 92.
[2] S. Freud, „Contribuţii la psihologia vieţii erotice”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 181.
[3] Idem, „La féminité”, în Nouvelles conférences d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1996, p. 177.
[4] S. Freud, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 56.
[5]  Indiferenţa istericilor faţă de simptom.
[6] Atitudine de sens opus unei dorinţe refulate şi constituită ca reacţie contra acesteia. Economic = contrainvestirea unui element conştient, de forţă egală, şi direcţie opusă
investirii conştiente.
[7] J. Laplanche, J. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 308.
[8] S. Freud, „Qu’il est justifié de séparer de la neurasthénie un certain complexe symptomatique sous le nom de „névrose d’angoisse”, în Névrose, psychose et
perversion, P.U.F., Paris, 1974, p. 54.

Lecţia 3
LECȚIA 3 - ELEMENTE DE PSIHOGENEZĂ TIMPURIE 
Înțelegerea psihogenezei Eului, în genere și în special a caracteristicilor perioadei timpurii este posibilă grație clinicii
analitice, cât şi observării copilului mic sau adultului aflat în stări regresive, modificate ale conştiinţei de etiologie toxică
(generate de adicţii), psihogenă (episoade psihotice) sau hipnagogică.
Clinica analitică rămâne spaţiul de cercetare predilect întrucât fenomenul regresiv, în condiţiile cadrului analitic, este facilitat
astfel încât se pot observa elemente ale funcţionării specifice perioadei arhaice.
 
Narcisic și obiectual
Sintagma relaţie de obiect se referă la maniera specifică în care un subiect se află în contact cu realitatea externă, care
conține totalitatea obiectelor reale sau fantasmate cu care acesta a întrat în relaţie pe parcursul existenţei sale.
 
Narcisism primar 
Lumea, obiectul se constituie pentru subiect, sub efectul pulsiunii: pulsiunea – ca sursă și vestor al ieșirii din starea narcisică
primară, a-duală – constituie obiectul și lumea.
Pentru că în afara energiei și a specificului și a energiei pulsionale obiectul, lumea, în genere, nu ar exista (în mod psihic),
evoluția relaţiilor de obiect este coliniară cu cea a stadiilor de dezvoltare psiho-sexuală.
 
Stadii  
Speficicul relaţiei cu obiectul Fixaţie şi patologie Obiectul se
psihosexuale
a-dual, an-obiectual constituie
oral precoce schizofrenie (forma catatonică) simetric cu
preambivalent
narcisism primar şi încorporare totală a tulburări subiectul
sadic - oral (Eul). Starea
obiectului maniaco-depresive
anal precoce încorporare  parţială paranoia iniţială,
sadic - anal ambivalenţă nevroză obsesională
falic complexul de castrare isterie
genital final iubirea postambivalentă stări normale
originară este o stare a-duală, an-obiectuală. Întrucât „obiectul în sine”, la care se referea Emmanuel Kant, în lipsa unei relaţii,
nu poate fi cunoscut şi nici teoretizat, această stare este denumită de Freud narcisism primar şi rămâne una ipotetică prin
inaccesibilitatea sa, ca reprezentare, cuvânt și concept.
În această stare narcisică primară libidoul este auto-investit, scopurile pulsionale sunt autoerotice. Întrucât starea este an-
obiectuală, nu presupune nici un clivaj structurant între subiect şi obiect, nici un reper limitativ. Starea narcisică primară este
anterioară oricărei schiţe de Eu şi reprezintă o continuare a vieţii intrauterine. Această stare este aproximată în istoriile
cosmogonice prin lumea inițială increată, înainte ca „apele să fie despărţite”. În modelul cosmologic este aproximată prin
starea universului înainte de de Big Bang.
Narcisismul secundar este primul stadiu dual, care se instaurează concomitent cu primele rudimente de structură. Presupune
un rpim timp al investirii obiectuale şi apoi un al doilea al retragerii libidoului din obiect, în Eul, întrucât obiectul este
introiectat. În cadrul celui de al doilea timp se pot produce tulburări în evoluţie prin exces, precum retragerea masivă a
investiţiei libidinale care produce patologia de tip narcisic a psihozelor.
Prin emergenţa pulsiunii se produce identificarea primară cu mama, obiect originar, prototip al relaţiei cu lumea. Obiectul
primar este investit în relaţia orală precoce şi este încorporat („adus înăuntru”, după prototipul biologic al hrănirii). Investirea
obiectuală şi satisfacţia corelativă conduc treptat spre constituirea obiectului.
Fară efectul produs prin investire, gratificare, obiectul nu s-ar constitui. De aceea, dacă gratificarea încetează relaţia este
întreruptă iar obiectul îşi încetează atât funcţional, cât şi ontic, existenţa.
Alegerea de obiect prin gratificare este denumită alegerea anaclitică, în care obiectul satisface (sprijină) nevoile
subiectului. De exemplu, partenerul de viaţă este ales pentru că gratifică nevoile. Alegerea anaclitică este diferită de
ceanarcisică în care obiectul este ales prin similitudine cu subiectul. În acest caz alegerea unui partener este datorată
asemănărilor.
După ce se constituie rudimente structurale se instituie şi forma originară a conflictului - ambivalenţa. În Pulsiuni şi destine
ale pulsiunilor, Freud indică originea conflictului de ambivalenţă. Pentru Eul narcisic primar, auto-erotic, lumea exterioară
nu este investită. Prin pulsiunile de autoconservare (nevoie de hrană), Eul investeşte obiecte exterme (mama). Stimulii
pulsionali rezultaţi din dinamica autoconservativă (hrănire) sunt resimţiti şi ca neplăcuţi.
Eul introiectează obiectele dacă sunt surse de plăcere sau le proiectează dacă produc neplăcere. Astfel se realizează trecerea
de laEul-realitate (în care stimulii gratifcanţi şi cei neplăcuţi coexistă în Eu) la Eul-plăcere purificat (în care Eul conţine
numai gratificarea).
În textul Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud remaniază aceste   concepte pe care le avansase diferit în Formulări
asupra celor două principii ale funcţionării psihice.
Eul-realitate nu se referă la raportul cu principiul realităţii, ci la etapa în care lumea apare ca indiferentă, fără a fi gratificantă
sau frustrantă.
În Eul-plăcere purificat lumea exterioară este „descompusă” într-o parte de plăcere, pe care a încorporat-o şi o parte de
neplăcere care este considerată străină, ostilă şi, de aceea proiectată.
Ura – proiecţia dimensiunii „neplăcute” - se dezvoltă odată cu apariţia obiectului şi ieţirea din starea narcisică primară. De
aceea, sensul originar al urii este împotrivirea faţă de lumea exterioară, străină şi producătoare de excitaţii (de „prea mult”),
adusă în Eu prin nevoile de autoconservare.
Astfel, exteriorul, obiectul, este de la bun început urât. Atunci când obiectul se dovedeşte a fi o sursă de plăcere, va fi iubit şi
încorporat. Prin procesul de polarizare plăcere-neplăcere, stadiul narcisic pur trece în cel obiectual.
 
Obiectul originar 
Obiectul originar reprezintă prima persoană semnificativă pentru subiect, respectiv mama sau substitutul acesteia.
Acesta se constituie gradual într-o mişcare de integrare pornind de la aspecte parţiale; de aceea se numeşte iniţial obiect
parţial (scop al pulsiunilor parţiale).
Mama este pentru sugar, în primele secvenţe ale raportului cu acesta, un obiect parţial alcătuit din aspecte ale sale: căldura,
sânul, vocea, parfumul, textura etc.. Dinamica integrării obiectului este de o mare complexitate.
Se pot contura în relaţia timpurie două tipuri accentuate de dinamici mamă-copil:
  Mama narcisică pentru care copilul este o prelungire a nevoilor sale, un obiect care nu poate exista independent, diferit..
Un destin posibil este abandonul copilului ca urmare a sentimentului de diferenţă pe care copilul îl generează pe măsură ce nu
mai poate „face parte din mamă”.
  Mama hiperprotectoare care întreţine „un filtru parexcitant” care nu permite copilului accesul direct la realitate. Copilul
este menţinut într-o stare de protecţie similară celei intrauterine şi nu poate experimenta frustrarea aferentă limitelor realităţii
obiective, nu poate avea exerciţiul prelucrării stimulilor realităţii obiective în întregul acestora.
Capacitatea de a transfera investiţia libidinală originară (cu mama) pe alte obiecte este un proces de mare importanță în
sanogeneză.
Dinamica de transferare a inventiției obiectului originar este determinată de diferenţa de sex. Mama reprezintă numai pentru
băiat obiect heterosexual.
Băiatul se desprinde de obiectul originar prin interdicţia terţului, în timp ce fata, prin predilecţia pentru terţ. De aceea,
schimbarea obiectului presupune:
- în cazul băiatului, doi timpi – de la mamă la alte obiecte; Desprinderea băiatului de mamă este „abruptă” faţă de cazul fetei,
întrucât mama continuă să rămână pentru băiat obiectul dorinţei până în momentul în care intervine interdicţia oedipiană. Prin
urmare, investiţia are caracter continuu şi mai puternic decât în cazul fetei.
- în cazul fetei, schimbarea obiectului presupune trei timpi – de la mamă la tată, de la tată la alte obiecte; În Despre
sexualitatea feminină (1931) Freud indică motivaţiile pentru care fetiţa se separă de mamă. Primul este că mama nu a dotat-
o cu unicul organ genital care suscită dorinţă, nu a hrănit-o suficient, nu a iubit-o exclusiv (pentru mamă a existat mereu tatăl)
şi mama i-a interzis activitatea sexuală. Toate aceste motive nu sunt suficiente şi de aceea, Freud adaugă intensitatea
investiţiei cu mama şi ambivalenţa.
Feţiţa dezinveşte mama pentru că se actualizează curentul negativ de investire. Freud observă: „Mica fată rămâne în situaţia
oedipiană pe o durată nedeterminată şi o părăseşte târziu şi imperfect. Formaţiunea Supraeului are de suferit din aceste
circumstanţe şi nu poate atinge forţa şi independenţa care îi conferă importanţa culturală” [1] . Consecinţele rezidă în faptul că
femininul se creează printr-o capacitate redusă de identificare (cu mama care „a dezamăgit”) şi, în consecinţă, prin distanţarea
de legeşi comandament cultural.
De aceea, Eul femeilor este mai slab (decât cel al bărbaţilor) iar Supraeul lor este „rudimentar”. Ca urmare a acestei alcătuiri
„feminitatea prezintă mai puţine dorinţe agresive şi distructive decât masculinitatea” [2] .
 
Iubirea 
Reprezintă, originar, plăcerea care produce o tendinţă, cu expresie motrice, spre obiectul timpuriu.
Glisarea din stadiul narcisismului primar spre narcisismul secundar şi relaţia de obiect înseamnă trecerea de la iubirea de sine
(autoconservare) la investirea obiectului primar şi apoi la retragerea spre sine a investirii: subiectul se iubeşte din nou pe sine,
prin introiecţia obiectului matern, iubeşte „pe mama adusă în sine”.
Procesul introiecţiei este nevesar întrucât după ce subiectul investeşte în obiect, constată că cerinţele pulsionale ale Se-ului nu
pot fi deplin satisfăcute în relaţia cu obiectul, întrucât obiectul nu este la dispoziţia sa, este variabil.
Pentru a fi la dispoziţia sa, obiectul (parţial) este introiectat şi devine o parte a Eului, ceea ce permite renunţarea la obiectul
extern. Obiectul extern, devenit intern, ca parte a Eului este constant şi se impune Se-ului ca obiect unic, preluând prin
introiecţie caracteristicile obiectuale externe. De aceea, relaţia libidinală narcisică (secundară), astfel constituită, presupune
transformarea,sublimarea, libidoului obiectual.
Trecerea de la starea an-obiectuală la cea  obiectuală este efectul pulsiunilor de viaţă iar retragerea investiţiei din obiectul
extern, prin introiecţie este efectul pulsiunii de moarte.
 
Eul este un condensat al identificărilor succesive. Obiectul extern nu poate fi perceput dacă nu există identificare – dacă nu
există un prototip intern a ceea ce este identificat; nimic nu poate şi re-cunoscut dacă nu este deja cunoscut. Identificarea
(constituirea obiectului intern) este fundamentală în orice relaţie de obiect şi se realizează prin diferite grade de investiţie.
După cum arătam, relaţia libidinală narcisică (secundară) presupune transformarea libidoului prin sublimare. De aceea, prin
identificare, scopul (sexual) al pulsiuni este schimbat şi transformat în curentul tandru [3] .
Sublimarea se realizează prin intermediul Eului şi presupune transformarea libidoul obiectual în libido narcisic [4] . Curentul
de investire tandru, „iubirea tandră” derivă din sublimarea pulsiunii sexuale, a curentului erotic-senzual.
În concluzie, graţie procesului sublimativ, co-există două curente de investire, care deşi nu sunt opuse, se află în conflict în
cadrul simptomului nevrotic:
1. curentul erotic-senzual (rezultat din secvenţa neinhibată a pulsiunii sexuale)
2. curentul tandru (rezultat al sublimării).
Conflict nevrotic poate avea drept sursă atât apărarea faţă de curentul tandru, prin investirea senzuală (partenerul este exclusiv
un obiect sexual), cât şi apărarea faţă de curentul senzual (iubirea platonică, reacţie faţă de dorinţa sexuală resimţită ca
periculoasă).
Destinul iubirii se poate continua, în anumite condiţii de dezvoltare cu iubirea oblativă.
Iubirea oblativă, accesul la realitatea Celuilalt este un proces elevat şi asimptotic. Presupune un narcisism balansat, care
permite accesul la realitatea Celuilalt, ca obiect separat, cu nevoi proprii şi nu ca la o extensie a propriului Eu, o anexă
narcisică „de folosinţă”.
Iubirea oblativă, epurată de dimensiunea narcisică este imposibilă şi orice relaţie de obiect se sprijină pe dimensiunea
narcisică: figura Celuilalt este, cu necesitate, o oglindă, iar iubirea de altul este una narcisică.
 
Ura și pulsiunea de moarte
Ura este incompatibilă cu identificarea masivă cu obiectul şi este corelativă separării subiectului de obiect.
Originea urii este neplăcerea produsă de realitatea externă, de obiectul investit din necesităţi autoconservative.
În sensul relației de obiect, ura este un fenomen psihic anterior iubirii, întrucât este efectul contactului Eului cu realitatea
externă. De aceea, ura se află în ambivalență cu iubirea.
Pentru că ura nu poate fi niciodată „depăşită”, ambivalența ură-iubire este  un fenomen de fond.
Coexistenţa ură-iubire face ca pierderea iubirii să actualizeze ura (prin regresie la sadismul timpuriu).
Ura este derivată de Freud din activitatea pulsiunii de moarte.
Pulsiunea de moarte reprezintă o categorie fundamentală de pulsiuni, în opoziţie cu pulsiunile vieţii, care tinde spre
reducerea totală a tensiunilor, respectiv spre revenirea fiinţei vii către starea anorganică [5] Consecința acestei perspective
asupra morții sub formă pulsională este faptul că scopul vieţii este moartea pentru că starea inanimată o precede pe cea
animată [6] .
Pulsiunile de viaţă se opun pulsiunii de moarte şi o deflectează spre exterior.
Există însă două fenomene psihice asociate manifestării pulsiunii de moarte: masochismul originar (când pulsiunea de
moarte rămâne în interior) şi agresivitatea distructivă (când este deflectată în exterior [7] ).
Pulsiunea de moarte, prin caracterul său conservativ şi repetitiv, tinde spre reducerea tensiunii din organism şi spre
întoarcerea organicului la stadiul anorganic din care s-a dezvoltat (considerat drept repaos absolut).
Perioada timpurie a Eului 
Atât în prima etapă a evoluţiei, cât şi în întreaga psihogeneză, Eul se formează la interferenţa factorilor care provin din
interior, a pulsiunii, și a stimulilor perceptivi care provin din realitatea externă.
Modul în care Eul se poate adapta, poate lega pulsiunea cu exigenţele realităţii obiective va determina capacitatea de acces la
realitate, indicativă a nivelului de dezvoltare.
Pentru a explora maniera în care se constitue indicii de realitate, Freud indică în textul Pulsiuni şi destine ale
pulsiunilor procesul prin care se produce diferenţa dintre interior şi exterior, prin contrastul dintre pulsiune şi stimul
extern [8] .
Orice organism diferenţiază treptat două categorii de incitaţii:
1. stimuli care provin din exterior şi faţă de care se poate sustrage printr-o acţiune motrică;
2. stimuli care provin din lumea interioară, pulsiuni, pe care nu îi poate stinge prin acelaţi tip de acţiuni motrice.
Eul este o structură care se constituie tocmai prin travaliului de „relaţie” dintre realitatea pulsională şi cea externă.
Diferenţa dintre interior şi exterior se constituie prin modul diferit în care se pot „stinge” cele două categorii de incitaţii
(stimuli externi perceptivi şi cei pulsiunali, interni). Astfel, se dezvoltă experienţial capacitatea de cunoaşte faptul că un tip
de incitaţii, respectiv pulsiunea, originează mereu din interiorul organismului, apar ca forţă constantă şi nu pot fi suprimați
prin acţiuni motrice de evitare, în timp ce un alt tip de incitații, cele externe, perceptive, pot fi evitate.
Pentru că organismul nu poate evita pulsiunile aşa cum o poate face în cazul stimulilor perceptivi, vovor fi învățate acţiuni
complicate care să modifice realitatea externă astfel încât să se ajungă la „modificarea” stării generate de pulsiunii, respectiv
la gratificare.
Prin urmare, gestionarea stimulilor perceptivi ai realităţii externe este posibilă prin acţiuni motrice directe (a închide ochii,
pentru a modifica stimulii vizuali) în timp ce gestionarea pulsiunii nu se poate face prin acţiuni directe şi necesită modificări
succesive ale realităţii în vederea gratificării.
În afara stimulilor pulsionali, sugarul resimte şi stimuli interoceptivi şi proprioceptivi, care constituie reprezentarea propriului
corp, cu rol important în constituirea Eului.
Controlul pulsiunii şi al stimulilor perceptivi se realizează gradat.
Iniţial, în procesul de constituire al Eului, excitaţia, energia psihică este descărcată direct, întrucât nu există încă structuri
minimale care să permită acumularea tensiunii, prin retenţie. Astfel, stimulii perceptivi generează tensiune internă care este
imediat descărcată. De aceea, sugarul este reactiv în mod inconștient la stimulii externi, cât şi la cei interni. Dependenţa sa
este totală și constituie prototipul stării de neajutorare, a lipsei oricărei forme de control.
Întrucât nu există mijloace de elaborare psihică, starea de debordare excitativă şi de invadare psihică este specifică perioadei
timpurii. De aceea, pe măsură ce se constituie indicii de discrimiare şi poate fi re-cunoscut, exteriorul, prin afluxul de excitaţie
debordant, este perceput ca „dureros”.
Otto Rank a propus ca prototip originar al stării de debordare, momentul naşterii.
Conjuctura economică în care sistemul psihic nu are capacitatea de prelucrare a stimulilor şi este debordat, reprezintă modelul
prin care poate fi înţeleasă angoasa. Prin urmare fenomenologia angoasei este corelativul stării de neajutorare a sugarului, a
dependenței sale de anturaj.
Incapacitatea sugarului de a elabora afluxul excitativ este dublată de incapacitatea somatică și motrică ceea ce determină
generarea de tensiuni de mare intensitate. Aceste stări de invazie stimultivă care produc tensiuni paroxistice au fost denumite
de Freudangoasă automată.
De aceea, angoasa automată este efectul stării primitiv a sugarului definite prin neajutorare psihică şi somatică.
Freud diferenţiază psihogenetic angoasa automată de angoasa semnal care este generată de către Eu pentru a elabora
„semnala” un pericol pulsional şi a putea elabora excitaţia. Prin angoasa semnal este reprodusă reacţia faţă de traumă şi
implicit amorsarea capacităţilor de apărare.
În condiţiile lipsei de protecţie internă în faţa afluxului de stimulare psihică, unica resursă de apărare provine exclusiv din
exterior. Astfel, obiectul originar, mama, este unicul „par-excitant” al sugarului şi prin îngrijire încearcă să „filtreze” şi să
reducă forţa excitaţiilor interne şi externe ale copilului pentru a asigura un mediu constant, prelungire aproximativă a celui
intrauterin.
Realitatea se constituie exlusiv prin amorsarea unor indici de discriminare corelaţi diferenţelor de tensiune internă.
Creşterea tensiunii interne, semnalizată de sugar prin diferite comportamente, este efectul dorinţei nesatisfăcute. Iniţial, după
ce mama satisface nevoia copilului (de a fi hrănit, de pildă), acesta adoarme, ceea ce nu permite decât treptat constituirea
diferenţială a experienţei interne dintre nevoie şi satisacere.
În lipsa experienţei diferenţiale dintre nevoie, dintre lipsă şi starea de satisfacere, indicii de realitate nu se pot constitui. Pe un
fond de satisfacere permanent accesul la realitate este blocat. De aceea, mama sanogenă permite copilului, în diferite grade,
experienţa stării de lipsă, de nevoie, pentru a o putea compara intern cu cea de satisfacere şi a simţi treptat existenţa unui
„ordin al realităţii” diferit şi independent de dorinţele şi nevoile sale.
De aceea, obiectul (prin simetrie cu subiectul) se constituie prin alternanţa experienţială absenţă-prezenţă, lipsă-plenitudine,
ceea ce este „Eu” în raport cu ceea ce este „non-Eu”. Capacitatea de testare a realităţii este întemeiată deci pe originile
interacţiunii dintre mamă şi sugar, pe tempoul în care mama întâmpină nevoile copilului. O mamă care se dorește a fi „foarte
bună” şi gratifică imediat nevoile copilului, nu se poate constitui, prin alternanţa absenţă-prezenţă, frustrare-gratificare, ca
obiect. O mamă care nu permite experienţa frustrării, într-o anumită măsură, „nu există” şi nu permite ca lumea să existe.
Lumea, celălalt, obiectul sunt constituite prin nevoile de autoconservare, prin cea de hrană, de pildă. Sugarul simte că starea
de foame, trăită ca ansamblu variabil de tensiuni-excitative, este modificată de ceva diferit (mama) de registrul în care acesta
trăieşte foamea. Acest ceva diferit îşi constituie prezenţa şi „diferenţa” treptat, prin experienţele cumulate de lipsă/satisfacere.
Sugarul simte că în absența acestui ceva diferit tensiunea sa generată de foame continuă în timp ce prezenţa ceva-ului diferit,
stinge tensiunea şi permite relaxarea prin somn.
 
Obiectul originar se constituie prin absenţă
Absenţa externă (negativ al prezenţei), permite, prin indici de discriminare, constituirea obiectului ca prezenţă internă. Fără „a
pierde” obiectul, acesta nu se poate câştiga. Absenţa obiectului, care antrenează experienţa lipsei de gratificare, un cuantum
de frustrare, este fundamentul conştiinţei realităţii.
Fără procesualitatea absenţei, lipsei, care produce amânarea gratificării, fenomenul conştiinţei nu se poate amorsa şi dezvolta.
Patologia severă, psihoza, poate fi efectul unei relaţii în care mama nu a permis ca alternanţa absenţă-prezenţă să existe, a
hiperprotejat şi satisfăcut continuu copilul. În aceste condiţii Eul său nu şi-a putut dezvolta capacităţile de procesare, amânare
a pulsiunii.
Disjuncţia dintre realitate internă vs realitate externă este fundamentală şi reprezintă criteriul pe care se întemeiază relaţia
dintre normal şi patologic. Realitatea internă poate să inflitreze realitatea externă în diferite grade, de la registrul normal, al
unei angoase, la cel patologic, al halucinaţiei.
În perioada timpurie „realitatea” este percepută global sub forma prezenţei sau a absenţei tensiunii excitative generate de
nevoile autoconservative. Motricitatea primitivă este reflexă şi are funcţia de a descărca direct tensiunea.
Eul, subiectul începe să se constituie simetric cu obiectul iar prima formă de raport cu acesta se numeşte identificare
primară. Este forma originară a relaţiei cu obiectul şi are ca fundament procesul de încorporare.
Lumea, obiectul se constituie prin nevoia autoconservativă a subiectului. Pentru sugar, lumea este reprezentată de mamă, de
sânul său care poate fi prezent şi satisfăcător sau absent şi frustrant.
Contactul perceptiv cu mama se produce prin intermediul zonei bucale şi a reflexului de a înghiţi. Fundamentul perceptiv
originar este asigurat prin mucoasa bucală şi zona labială, cu ajutorul cărora sugarul explorează lumea.
Comportamentul de hrănire presupune a aduce în interiorul aparatului digestiv hrana. „A aduce în interior” devine prototipul
psihic al primei relaţii cu lumea, realizată prin încorporare.
Un obiect înghiţit este unul care dispare iar dispariţia obiectului, prin înghiţire, generează satisfacţia. Pe de altă parte,
dispariţia obiectului este asimilată distrugerii acestuia. Un obiect dispărut („înghiţit”) poate fi şi un obiect absent, care întârzie
să gratifice.
Aceasta este originea ambivalenţei, a raportului dintre prezenţă-gratificare şi absenţă-distrugere. Obiectul este „bun” dacă este
gratificant şi prezent (sub acţiunea pulsiunii de viaţă) şi „rău” dacă este absent-frustrant-„înghiţit” (sub acţiunea pulsiunii
distuctive).
Sânul mamei poate fi „bun” dacă este prezent şi gratifică, este „rău” prin absenţă, pentru că generează frustrare.
Disjuncţia lumii în „bună” şi „rea”, fără o zonă de interferenţă (de gri) este expresia funcţionării timpurii din această fază a
dezvoltării. Ranforsarea defensivă a acestei disjuncţii se realizează prin idealizarea obiectului „bun” prin care acesta
cumulează toate calităţile pozitive, ceea ce îl fereşte de acţiunea pulsiunii distructive care este proiectată exclusiv pe un obiect
persecutoriu „rău”. Fenomenul disjuncţiei bun-rău se regăseşte în fenomenele de atribuire proiectivă specifice diferenţelor
dintre grupul de apartenenţă care este „bun” şi ceilalți care sunt „răi”.
Obiectul idealizat introiectat întemeiază câmpul narcisic şi generează  încrederea fundamentală.
 
Gândirea magică 
Gândirea timpurie este o gândire magică, ce nu separă realitatea internă de cea externă, întrucât se află sub incidenţa
proceselor primare. Prescripţiile magice sunt, în ordinea gândirii logice, absurde întrucât sunt rezultatul procedeelor asociative
de asemănare şi contiguitate.
Caracterul magic-animist rezidă în trăirea faptului că:
•&νβσπ; este suficient să doreşti pentru a avea;
•&νβσπ; este suficient să gândeşti pentru a se realiza;
•&νβσπ; a face este echivalent cu a ţi se face;
Sedimentele aceastei etape a dezvoltării „se găsesc nu numai în nevroză, ci şi în acţiunile de vrăjire, obiceiuri populare şi
ceremonial religios [...] şi funcţionează prin anulare realităţii externe şi stingerea [...] nu doar a consecinţele unui eveniment
(impresii, trăiri), ci chiar pe acesta însuşi” [9] .
Freud a fost influenţat de Jean-Baptiste Lamarck cât şi de Charles Darwin, respectiv de  legea biogenetică: ontogeneza
repetă filogeneza. Regula fundamentală a psihanalizei este asociaţia liberă, întrucât facilitează funcţionarea regresivă spre
stadiile timpurii, întrucît „posibilităţile asociative se relevă a se afla la baza oricărei magii” [10] .
Pentru Freud procesul de umanizare originează în desprinderea de concret, se senzorialitate şi instituirea gândirii magice,
respectiv a primelor forme de spiritualitate.
În Disconfort în cultură, Freud explorează procesul de umanizare, înţeles prin trecerea de la viaţa senzorială la cea spirituală
respectiv prin înlocuirea acţivităţii senzoriale cu magia cuvântului. Animismul este prima etapă a desprinderii de senzorial.
Animismul va evolua, în epocile culturale, către politeism şi monoteism.
Funcția centrală a Eului este cea de testare a realității şi este corelativă fenomenului conștiinței. De aceea, conştiința, nucleu al
Eului, se dezvoltă odată cu Eul şi treptat permite anticiparea. Prin constituirea rudimentelor Eului, apare şi conştiinţa
preverbală; în această etapă în care conştiinţa se află, de asemenea în stadiu de rudiment, funcţia anticipativă este redusă şi
întemeiată pe reactivitatea motrice. Discriminarea obiectelor, ca efect al capacităţii de testare a realităţii, nu este încă instalată
şi diferenţierea este globală, nespecifică, ceea ce face ca reacţia sugarului să fie identică la categorii de obiecte. Incapacitatea
de discriminare şi estomparea diferenţelor se manifestă şi în raport cu un obiect. De aceea, un aspect al obiectului este
confundat cu întregul acestuia.
Testarea realităţii se face prin constituirea proceselor perceptive, cât mai ales prin cele ale reprezentării, ale capacităţii de
restructurare a repezentărilor în raport cu percepţia obiectului, ceea ce nu se poate realiza în registrul preverbal.
Registrul verbal se instituie odată cu Eul-realitate-definitiv ceea ce permite exercitarea funcţiei reprezentării şi o mai bună
gestionare a angoasei. Prin registrul verbal şi dezvoltarea funcţiei de testarea a realităţii se poate face diferenţa dintre
fantasmă, ca produs al realităţii interne, percepţie şi reprezentare ca rezultat al realităţii externe.
 
Reprezentare și cuvânt
Freud a diferenţiat reprezentările lucrului de cele ale cuvântului. Graţie funcţiei verbale, se face trecerea de la
reprezentările lucrurilor, care sunt specifice proceselor primare, care prezintă fragmentar obiectul, la reprezentarea cuvântului
cuvântului care presupune integrarea și asocierea unei imagini mnezice cu una verbală. Asocierea dintre vizual şi verbal, care
este un proces de secudarizare, conferă resprezentării stabilitate şi, prin aceasta, un indice de discriminare superior care
susţine funcţia de testare a realităţii. Stabilitatea reprezentării cuvântului, comparativ cu instabilitatea reprezentării
lucrului (generată de funcţionarea primară prin deplasare şi condensare) îi conferă acesteia calitatea de conţinător superior al
angoasei.
În structura obsesională, cuvântul are o funcţie importantă în conţinerea afectului. În clinică, dificultatea analistului de a
conţine relaţia este indicată prin activarea apărărilor de tip obsesional, respectiv nevoia de a explica.
Procesul de trecere de la fantasmă, de la realitatea internă, la cea externă, permite reducerea angoasei.
Fantasma este un fenomen care ţine de realitatea internă, un scenariu în care subiectul este protagonistul, prin care se
îndeplineşte substitutiv (pentru că realitatea nu se modifică, prin angajarea unui comportament motric).
Datorită apariţiei capacutății verbale se trece de la omnipotenţa gândirii la omnipotenţa cuvântului (posibilitatea de a
modifica realitatea prin cuvânt).
Prin dezvoltarea capacităţii elaborative şi constiuirea funcţiei realităţii, tensiunea poate fi conţinută şi, de aceea, atât
descărcarea imediată cât şi satisfacerea halucinatorie a dorinţei se restrâng.
Progresiv, se trece de la halucinarea obiectului spre percepţia, reprezentarea şi simbolizarea acestuia.
Traseul regresiv, de la simbolizare la perpecţie şi apoi la halucinare se observă atât în trecerea de la starea de veghe, la cea
hipnagogică, cât şi în stările adictive sau în patologia severă.
Capacitatea de retenţie pulsională a Eului-realitate-definitiv, corelată instituirii capacităţii de testare a realităţii, va fi obţinută
datorită gândirii simbolic-abstracte, care permite ceea mai bună funcţie anticipativă. Capacitatea de testare a realităţii nu este
o achiziţie definitivă şi poate fi afectată prin posibilitatea regresie la stări de organizare timpurii, specifice unor etape de
dezvoltare (adolescenţă, climax) sau stări patologice.
În ordinea princiului dialectic, realitatea se constituie la interferenţa dintre lumea externă şi cea internă. Capacitatea Eului de
a testa realitatea se instituie şi se dezvoltă numai dacă realitatea externă şi cea internă sunt investite echilibrat.
În evoluţia raportului cu realitatea se mai pot declanșa şi alte maniere de apărare. Eul se poate apăra de realitate, atunci când
este incapabil să elaboreze excitaţie, prin două procedee:
1. fuga de realitate - care se produce prin revenirea la mecanismele arhaice prin care dorinţa este halucinată. Realitatea este
evitată pentru că ar contrazice fantasma iar fantasma rămâne unica posibilitate de îndeplinire - substitutivă - a dorinţei.
Dorinţa este însă neacceptată şi dacă ar fi exprimată ar intensifica angoasa. Fuga de realitate este consecinţa blocării
percepţiei realităţii externe;
2. fuga în realitate - care constituie refugiul în realitatea externă care susţine refularea dorinţei şi blocarea accesului spre
realitatea internă. Dorinţa refulată este reprezentată de act.
 
Eu-realitate şi Eu-plăcere 
Eul începe să se constituie treptat prin interacţiunea cu lumea, prin forţa şi necesitatea autoconservativă la care mama şi
anturajul răspund. Sugarul trăieşte „universul” ca şi cum s-ar afla la dispoziţia sa, pentru a-i gratifica nevoile. Pentru că
raportul dintre ța Eul timpuriu şi obiect este de omnipotenţă, Freud a folosit expresia Majestatea sa Copilul. Omnipotenţa se
consolidează în funcţie de maniera în care mama răspunde nevoilor copilului său. Întrucât principiul realităţii nu este
operant, dorinţa este echivalentă cu indeplinirea: dorinţa se realizează în mod halucinator, descărcarea tensiunii se
produce în absenţa obiectului, prin propagarea liberă a excitaţiei spre imaginea halucinată. 
 Principiul constanţei (menținerea constantă a nivelului energetic) are drept corelat pe cel al reducerii tensiunii energetice.
Starea deminim tensional (spre care tinde orice sistem) este, pe măsura psihogenezei, tot mai dificil de atins şi de aceea se
constituiemecanismele de apărare. Apărările timpurii sunt proiecţia şi introiecţia care funcţionează simetric.
După ieşireadin starea a-duală (și imposibil de explorat relațional) a narcisismului primar, organismul „se deschide”
obiectelor externe prin nevoile autoconservative.
Dacă stimulii exteriori, aferenţi obiectului sunt resimţiţi, intern, ca surse de plăcere, atunci sunt introiectate; dacă stimulii
exteriori suntsurse de neplăcere, sunt proiectate, ceea ce face ca pentru Eul acestei perioade arhaice, tot ceea ce este
neplăcut este halucinat ca fiind în exterior şi numai ceea ce este plăcut este halucinat în interior.
Freud a numit acest stadiu de dezvoltare Eul-plăcere. Eul-plăcere este rezultatul introiecţiei părţilor de obiecte care produc
plăcere şi proiecţia celor care produc frustrare, care sunt resimţite ca ostile. Etapa în care procesul de separare al interiorului-
plăcere de exteriorul-neplăcere este încheiată a fost denumită de Freud Eul-plăcere-purificat.
 
Motricitate și pulsiune 
Coordonarea treptată a motricităţii se realizează prin mielinizarea fibrelor nervoase. Odată cu realizarea coordonării mersului,
a controlului sfincterian şi al vorbirii, tensiunea se descărcă ordonat-continuu şi nu în pusee, precum în perioada în care
coordonarea lipsea. Descărcarea ordonată, continuă (spre deosebire de cea în puseee) presupune constituirea de structuri prin
care tensiunea să poate fi tolerată, menţinută, fără a fi nevoie de descărcare directă şi imediată. Procesul de amânare a
descărcării directe este fundamentul dezvoltării psihice (de aici a rezultat şi denumirea de „regula abstinenţei”, a lipsei
gratificării directe). Aceste structuri presupun, sub aspect economic, echilibrarea contrară a forţelor, astfel încât, oricărei forţe
care tinde spre descărcarea imediată a energiei să se opună o altă forţă egală şi de sens contrar. Procesul economic de opunere
a unei energii de forţă contrară se numeştecontrainvestire.
În această etapă nu se poate face diferenţa dintre re-prezentarea obiectului (halucinarea sa) şi percepţia acestuia.
Capacitatea Eului de „a testa realitatea” se dezvoltă treptat prin diferenţierea stimulilor externi (perceptivi) de cei interni,
pulsionali. Atunci când Eul dobândeşte această capacitate este denumit Eul-realitate-definitiv: reprezentarea (halucinarea
obiectului) poate fi discriminată în raport cu percepţia obiectului.
Pe măsură ce coordonarea motorie se instalează treptat, manierele de descărcare ale tensiunii excitative se ordonează şi devin,
la rândul lor, treptat continue. De aceea şi stările de angoasa automată, ca forme de descărcare primitivă, sunt mai bine
gestionate psihic şi înlocuite de afecte.
Întrucât descărcarea nu se mai produce direct, tensiunea psihică începe să fie acumulată. Acum poate lua naştere senzaţia de
pericol (în fața unui pericol extern), angoasa în faţa unui pericol real, cât și cea în fața unui pericol intern, angoasa
semnal. Angoasa în faţa pericolului real este o angoasă în faţa unui pericol extern care reprezntină o ameninţare reală.
 În cazul unui pericolului intern, pulsional, anticiparea se face tot prin angoasa semnal (pentru că este prototipul apărării în
faţa pericolului) respectiv prin activarea unui curent de contrainvestiţie care are scopul de a menţine refulatul.
Contrainvestirea însă se face prin activarea unor reprezentări care nu sunt corelate realităţii externe. Aceste reprezentări, cu
funcţie de contrainvestire, fără valoarea adaptativă externă, sunt specifice angoasei nevrotice. Nevroticul nu poate anticipa
adaptativ un pericolul real fără a resimţi o angoasă puternică.
În afară de anticipare, Eul negociază cu senzaţiile de pericol, nu numai anticipare, ci şi prin repetiţie compulsivă. Jocul
este cadrul în care, prin repetiţie, Eul încearcă să controleze afluxul de excitaţie.
Freud a observat acest lucru studiind comportamentul nepotului său, fiul Sofiei care, stând în pătuţul său, arunca un mosor,
pentru ca apoi să îl tragă înapoi prin firul de aţă cu care era legat. Copilul, după fiecare aruncare spune „fort”  (departe) şi
după ce aducea lângă el mosorul, trăgându-l de aţă, spunea cu vîdită satisfacţie „da”  (aici). Copilul repeta activ, prin joc,
plecarea, „dispariţia” mamei sale pe care o trăia, în realitate, pasiv şi încerca astfel să controleze angoasa provocată de
absenţa mamei.
Întrucât constituirea obiectului este simetrică cu cea a subiectului şi Eul sugarului este fracţionar, obiectul primar, mama,
este parţial, fomat din diferite elemente care-l reprezintă (de pildă, mama poate fi reprezentată doar printr-o parte a sa,
precum sânul).
Interacţiunea mamă-copil, dinamica relaţiei este determinată de modul de amenajare al reactivităţii copilului. Cu alte cuvinte,
Eul copilului se constituie în funcţie de modul în care reacţionează mama la descărcările copilului.
Anumite reacţii ale mamei îl vor determina pe sugar să îşi controleze descărcările. Controlul descărcărilor se va corela cu
senzaţiile (feeed-back-ul) venite de la mamă.
Sugarul îşi va controla treptat reacţiile pentru a păstra, a nu pierde dragostea şi îngrijirea maternă, de care este total
dependent. De aceea, dependenţa este corelativul unui Eu slab. Sugarul îşi va contraola descărcările şi pentru că îşi
imaginează că ar putea fi „distrus”. Fantasmele de distrugere, specifice încorporării orale, sunt proiectate asupra obiectului
care devine „rău”.
 
Bibiografie:
Freud, S., „Formulări despre cele două principii ale funcţionării psihice” (1911), în Freud, Opere 3, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Negarea” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Inhibiţie, simptom, angoasă” (1926), în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom angoasă, Ed. Trei, Bucureşti,
2001.
 

[1] Idem, „La féminité”, în Nouvelles conférences d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1996, p. 173.
[2] S. Freud, Introducere la studiul Twenty eighthth President of the United States. A  Psychological Study, Oeuvres complètes, vol. XVIII, P.U.F., Paris, 1994, p.
78.
[3] Idem, „Declinul complexului Oedip”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 215.
[4] S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului,  Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 233.
[5] J.  Laplanche, J.-B. Pontalis, op. cit., p. 371.
[6] S. Freud, „Au-delà du principe de plaisir”, op. cit., 1981, p. 82.
[7] S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse, op. cit., p. 138.
[8] Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 61-62.
 
[9] S. Freud, „Inhibiţie, simptom, angoasă”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 226.
[10] S. Freud, Les premièrs psychanalystes, Minutes (III) de la Société Psychanalytique de Vienne (du 5-10-1910 au 20-12-1911), Gallimard, 1979, p. 299.


Lecţia 4
LECȚIA 4 - PULSIUNE ȘI DESTINE PULSIOANALE 
Conceptul de pulsiune           
Pulsiunea este un proces dinamic, care indică o sursă tensională şi are ca efect orientarea organismul spre un scop adaptativ,
ceea ce are ca efect reducerea stării tensiuonale care l-a generat.
Pulsiunea este un concept de interferenţă între dimensiunea psihică şi cea somatică şi este, de aceea, „reprezentarea psihică”
al instinctului.
Se caracterizează prin [1] :
1. presiune: forţa obiectivabilă în travaliul psihic sau prin actul motric pe care le generează. Trăsătura esenţială a pulsiunii
este caracterul  „presant” sub aspectul angajării mijloacelor sale de procesare.
2. scop: starea de satisfacţia atinsă prin suprimarea stării de excitaţie. Chiar dacă este unic, scopul se poate realiza pe căi
variate şi fiecare pulsiune poate avea diferite scopuri.
3. obiect: mijlocul prin care pulsiunea îşi poate atinge scopul. Obiectul pulsiunii este elementul cel mai variabil, întrucât este
ales în funcţie de context, în vederea satisfacerii. De asemenea, un singur obiect poate servi scopului mai multor pulsiuni.
Fixaţiile, în diferitele etape de evoluţie, se realizează în special prin intermediul obiectelor: obiectul este elementul de
rigiditate pulsională cel mai frecvent.
4. sursa: este procesul somatic dintr-un organ sau parte a corpului al cărui stimul este reprezentat prin pulsiune.
 
În cadrul primei topici freudiene erau precizate două categorii fundamentale, ireductibile, de pulsiuni: pulsiunile
sexuale şi pulsiunile auto-conservative ale Eului.
Pe măsura clinicii analitice, Fred a remaniat taxonomia pulsională, astfel încât în 1914 (lucrarea, Pentru a introduce
narcisismul), a existat o perspectivă asimilabilă monismului pulsional. Conflictul intrapsihic nu mai presupunea categorii
pulsionale iredictibile, ci un unic registru, cel al pulsiunilor sexuale.
În 1920, Dincolo de principiul plăcerii, Freud revine la dialectică şi dualism pulsional. Conflictul se desfăşoară între
pulsiunile de viaţă (care cuprind dualism iniţial - pulsiunile sexuale şi pe cele autoconservative) şi pulsiunile de moarte (care
cuprinde pulsiunea de distrugere, subcategorie rezultată din deflecţia spre exterior a pulsiunii de moarte).
Fiecare pulsiune are „un destin”. Fiecare destin pulsional reprezintă un tip de amenajare pulsională şi, de aceea, poate fi
considerat şi o manieră de defensă [2] . Destinele pulsiunii sunt generate prin trei polarităţi care domină viaţa psihică:
1. activ – pasiv – polaritate cu fundament biologic;
2. Eu – non-Eu – polaritate cu fundament ontologic;
3. plăcere – neplăcere – polaritate cu fundament economic.
 
Destine ale pulsiunilor 
1. transformarea în contrariu – presupune atât trecerea unei pulsiuni de la activitate la pasivitate (de ex. în loc de a privi –
starea activă, a fi privit – starea pasivă), cât şi inversarea conţinutului (de ex. transformarea iubirii în ură).
2. întoarcerea împotriva propriei persoane – Freud exemplifică prin cazul masochismul care este sadism întors pe
propriul Eu sau al exhibiţionismul care reprezintă privitul „prin delegaţie” al propriului corp.
3. refularea – este  operaţia prin care sunt respinşi şi menţinuţi în inconştient reprezentanţi pulsionali. Este un proces psihic
universal, deoarece se află la originea Se-ului. Condiţia refulării este ca scopul pulsional să provoace neplăcere în loc
de plăcere.
Satisfacerea pulsiunii supusă refulării ar putea fi posibilă şi produce plăcere dar generează neplăcere în raport cu alte
exigenţe. Factorul care produce refularea este neplăcerea care are o forţă mai mare decât plăcerea.
Funcţia refulării rezidă în respingerea din psihismul conştient şi menţinerea la distanţă a anumitor conţinuturi.
Obiectul refulării nu este pulsiunea şi nici afectul, ci reprezentanţi ai pulsiunii, sub forma unor reprezentărilor asociate,
precum idei, imagini, amintiri etc.
Dimensiunea investiţiei, respectiv cuantumul de afect, ca factor cantitativ, este elementul în funcţie de care un reprezentant
pulsional este refulat sau nu. Dimensiunea investiţiei, destinul cuantumului de afect este mai important decât cel al
reprezentării pentru că factorul cantitativ (investiţia) activează procesul de refulare.
De aceea, dacă reprezentarea are un conţinut incompatibil dar investiţia este mică, reprezentarea va putea intra în conştiinţă.
Dacă aceastei reprezentări incompatibile i se asociază un cuantum de afect mai mare, atunci va fi refulată. În acest fel,
creşterea factorului de investiţie este similar, sub aspectul refulării, cu gradul de deformare al unei reprezentări.
Din punct de vedere dinamic refularea presupune o dublă tendinţă, atât de atracţie din partea refulatului, cât şi de respingere
din partea conştiinţei.
Pentru a se putea institui, refularea presupune o structură minimală, respectiv separarea dintre activitatea psihismului
conştient şi cel inconştient.
Refularea se desfăşoară în următoarele etape (prima fiind o formă a sa):
a. refularea originară – este faza iniţială în care reprezentantul psihic [3] al pulsiunii nu are acces în conştiiinţă iar aceasta are
drept consecinţă apariţia unei fixaţii prin care reprezentantul rămâne neschimbat iar pulsiunea rămâne legată de el.
b. refularea propriu-zisă – priveşte derivatul refulat sau lanţuri de gânduri care au ajuns într-o relaţie asociativă cu ele.
c. întoarcerea refulatului – are loc sub formă de simptome, acte ratate, vise, fantasme, reverii diurne care revin în permanenţă
spre conştiinţă. Odată refulat, reprezentantul pulsiunii va continua să se organizeze în inconştient, să producă derivaţi şi să
stabilească noi legături, pentru a „se infiltra” în psihismul conştient. De aceea, refularea nu este un proces punctual şi
definitiv, ci unul permanentcare implică organizarea de forţe şi contra-forţe.
De aceea caracteristica centrală a refulării rezidă în continuitate; este un proces continuu şi nu este un eveniment unic.
Refulatul exercită o presiune constantă şi continuă asupra Eului care este obligat să menţină presiunea contraforţelor care
menţin refulatul.
În stările hipnagogice şi în somn, bariera contrainvestiţională, prin care se menţine refularea, este suspendată şi, în acest mod,
apar visele.  De aici şi caracterul „hipnoid” al cadrului analitic, al poziţiei pacientului care se află pe divan.
Conţinuturile refulate pot apărea în psihismul conştient nu numai prin conţinutul manifest, deghizat al viselor, ci şi prin alte
produse derivate, întrucât refularea blochează numai anumite conţinuturi. În măsura în care acestea sunt modificate
(„deghizate”) pot pătrunde în psihismul conştient.
Refularea este un proces care depinde de „distanţa” reprezentărilor faţă de refulatul originar. De aceea, refularea va permite
accesul în conştiinţă a derivaţilor refulatului originar, dacă aceştia s-au îndepărtat suficient, prin deformări şi
intermedieri, de reprezentantul refulat.
De aici derivă o altă caracteristică a refulării: este specifică în sensul în care pentru a avea acces în psihismul conştient, nu
se poate determina un grad necesar general de deformare şi îndepărtare de conţinutul refulat. Fiecare derivat pulsional are un
destin propriu şi îi este necesară o deformare specifică pentru a reveni în conştiinţă. În acest sens, simptomele nevrotice sunt
specifice şi sunt derivaţi ai refulatului.
Pentru a avea acces în psihismul conştient, reprezentantul originar al pulsiunii se poate diviza, caz în care numai o parte a sa
este refulată iar cealaltă este idealizată (cazul fetişului). În acest sens, idealurile pot să provină din reprezentări detestate.
În cadrul clinicii analitice, prin regula asociaţiei libere, pacientul produce derivaţi ai refulatului care pot trece cenzura, prin
depărtare şi deformare.
4. sublimarea este un destin pulsional prin care scopul sexual al pulsiunii este deturnat către activităţi valorizante social şi
cultural. De aceea, produsele culturale sunt efectul acestui destin pulsional.
 
Pulsiunea sexuală 
Sfera  conceptului psihanalitic de sexualitate este mult mai largă decât accepțiunea comună și include ansamblul
comportamentelor corelative pulsiunii sexuale începând din momentul nașterii. În acest sens, sexualitatea genitală este numai
un palier la care se adaugă și cel pregenital.
Psihanaliza a dovedit faptul că există o sexualitate infantilă pregenitală efect al stadiul incipient de dezvoltare somatică a
copilului. Explorarea caracteristicilor sexualităţii infantile se face atât prin observarea copilului cât şi prin cea a adultului, în
funcţie de punctele sale de fixaţie şi de regresia la diferitele stadii ale evoluţiei psihosexuale.
Având în vedere miza sexualității și amenajările sociale ale comportamentului sexual, pulsiunea sexuală este supusă în mod
special refulării.
Spre deosebire de pulsiunile autoconservative, pulsiunea sexuală are un indice de plasticitate mare întrucât își poate modifica
atâtscopul, obiectul cât și sursa.
a. obiectul pulsiunii sexuale este variabil întrucât nu are o predeterminare biologică, ci una culturală; de exemplu alegerea de
obiect poate fi hetero sau homosexuală;
b. scopul pulsiunii sexuale, modalitățile de atingere ale stării de satisfacție, sunt multiple și pot fi predilecte în cazul
perversiunii; de exemplu scopul voierismul;
c. sursa pulsiunii sexuale este multiplă întrucât existe zone erogene somatice de excitaţie sexuală, în cadrul cărora mucoasele
sau epiderma sunt sensibile tactil şi kinestezic. În afara modalităţii senzoriale tactile, cea auditivă (iniţial vocea maternă şi
apoi şi alte voci) sau modalitatea senzorială gustativă şi olfactivă sunt surse pulsionale (parţiale).
 
Pulsiune parţială şi perversiune 
Graţie zonelor somatice de excitaţie sexuală, care în timpul psihogenezei devin alternativ predilecte (zona orală, anală, falică),
pulsiunea sexuală este divizată în „fracţiuni pulsionale” corespunzătoare unor zone erogene, denumite pulsiuni parţiale.
Scopul evoluţiei stadiale psihosexuale rezidă în unificarea pulsională sub primatul genitalităţii. Sexualitatea genitală adultă
subodonează pulsiunile sexuale parţiale care au rol preliminar şi nu final (precum în pervesiuni).
Evoluţia stadială a sexualităţii înseamnă parcurgerea unor stadii caracterizate atât prin primatul anumitor surse, al anumitor
zone erogene, cât şi printr-un anumit tip de relaţie de obiect.
Perspectiva evoluţiei pulsiunii sexuale de la parţial spre integrativ reprezintă miza teoretizării sexualităţii normale sau
perverse. Între copil şi adultul pervers nu există diferenţe sub aspectul expresiei pulsionale, ci sub aspectul destinelor
evolutiv-integrative: copilul urmează să evolueze pentru a integra ulterior caracterul „pervers” al sexualităţii sale în timp ce,
din cauza vicisitudinilor dezvoltării, adultul pervers nu a reuşit să realizeze integrarea. Numai în această perspectivă, Freud a
denumit sexualitatea infantilă ca fiindpervers polimorfă.
Perversiunea este efectul persistenţei unor compomente parţiale ale sexualităţii, prin regresia la un stadiu de fixaţie libidinală.
Mecanismele perversiunii sunt comune cu cele prezente în psihoză precum refuzul realităţii şi clivajul Eului.
Perversiunea este şi „negativul nevrozei” [4] adică reprezintă inversul psihodinamic al nevrozei şi al psihozei. Este
negativul nevrozei întrucât în cadrul perversiunii, sexualitatea infantilă se exprimă într-o manieră directă, fără intervenţia
refulării. Ceea ce nevroticul refulează, perversul exprimă, pune în act, pe fondul absenţei refulării. Aceasta înseamnă că:
1. în psihismul inconştient al nevroticului se regăsesc porniri specifice perversiunii, tendinţe spre transgresiuni anatomice care
participă la formarea simptomului;
2. pulsiunile parţiale, precum voaierismul şi exhibiţionismul, sadismul şi masochismul participă la formarea simptomului
nevrotic.
 
Tipuri de deviaţii ale pulsiunii sexuale ca efect al plasticităţii sale:
1. relative la obiectul pulsiunii: inversiunea, sub forma homosexualităţii absolute sau ocazionale, ambigenia, sub forma
bisexualităţii, pedofilia şi zoofilia;
2. relative la scopul pulsiunii, fie prin schimbarea acestuia: transgresiuni anatomice prin supraestimarea unei zone erogene
sau stadiu de dezvoltare psihosexuală, de exemplu anilingus, felaţie, cunilingus, fie prin fixarea pe scopuri sexuale
preliminare, de exemplu, voaierism, exhibiţionism, sadism, masochism.
 
Curiozitatea sexuală şi epistemică 
Curiozitatea privind sexualitatea este sursa oricărui demers cognitiv şi a curiozităţii epistemice. De aceea, refularea
curiozităţii sexuale duce la inhibarea oricărui fel de curiozitate, inclusiv al celei intelectuale.
Relaţia dintre sublimare şi refulare, ca două mari destine pulsionale, este explorată de Freud în textul O amintire din
copilărie a lui Leonardo da Vinci (1910).
Sunt indicate trei destine ale tendinţei de cercetare sexuală infantilă:
1. impulsul spre cercetare este (ca şi sexualitatea) supus refulării şi rezultă inhibiţia nevrotică;
2. dezvoltarea intelectuală rezistă refulării şi se produce sexualizarea gândirii, ceea ce conduce spre o structură obsesională;
3. destinul rar în care libidoul se sustrage refulării şi este sublimat, iniţial sub forma dorinţei de cunoaştere şi ulterior sub cea a
dorinţei de cercetare. Şi în acest caz, arată Freud, intervine refularea sexuală dar nu suficient pentru a arunca în inconştient o
pulsiune parţială a dorinţei sexuale [5] .
 
Erotismul Scopic 
Voierismul presupune erotizarea privirii, care preia excitaţia sexuală, ceea ce în pervesiune devine unica manieră de
satisfacere.
În clinica analitică, cecitatea isterică arată faptul că receptorii vizuali pot fi investiţi sexual şi pot fi obiectul conversiei
energiei psihice. Voierismul se află în relaţie dialectică cu exhibiţionismul prin destinul pulsional al transformării în
contrariu.
Transformarea voierismului în exhibiţionism presupune ca obiectul pulsiunii, care este iniţial diferit de subiect, să fie înlocuit
cu propriul corp. În acest mod, obiectul (deşi înlocuit) este conservat iar scopul nu se modifică. Scopul pulsiunii voaieriste
este acelaşi cu cel al pulsiunii exbiţioniste: după cum eu te privesc pe tine, aşa mă privesc pe mine prin ochii tăi.
Această transformare reprezintă trecerea de la activism la pasivism.
A privi obiectul are următoarele valenţe:
a.  a se identifica cu obiectul;
b. a distruge obiectul – obiectul predilect al privirii este organul genital şi de aici rezultă raportul dintre privire şi castrare
(distrugerea organului genital). Curiozitatea cât şi pulsiunea distructivă pot fi deplasate de la organele genitale la întregul
subiect. De aceea, privirea poate avea semnificaţie distructivă - a privi pentru a distruge (expreia „l-a omorât cu privirea”).
Fenomenului deochiului (evil eye), prezent în multe culturi, trimite spre valenţa malignă-distructivă a privirii.
c. a încorpora obiectul – se poate privi şi pentru a distruge prin încorporare, specific al fazei orale („a fi mâncat din
privire”).
4. a nu fi distrus sau a feri de distrugere, prin evitarea privirii. A privi compulsiv organele genitale poate ascunde dorinţa de a
le distruge sau nevoia de asigurare contra distrugerii a propriilor organe genitale.
 
Privire şi castrare 
Unul dintre textele de psihanaliză aplicată reprezentative pentru relaţia dintre erotismul scopic şi castrare este Capul
Meduzei (1922)[6] .
Meduza este singura gorgonă muritoare şi re puterea de a pietrifica. Perseu este eroul care va trebui să o omoare [7] şi
reuşeşte pentru că Athena îi dă un scut de aramă în care se putea vedea totul ca într-o oglindă [8] . Graţia acestu scut Perseu
va putea să o privescă pe Meduza, fără să fie pietrificat.
Groaza pietrifiantă provocată de privirea Meduzei este ameninţarea castrării. Pentru a susţine această interpretare Freud aduce
următoarele argumentele:
a. simbolistica falică ofidiană a părului Meduzei care este înlocuit cu şerpi veninoşi. În Simbolismul capului
Meduzei (1923) găsim semnificaţia capului Meduzei care (re)prezintă organul genital castrat al femeii, prin inversarea jos-
sus. Castarea este reprezentată prin contrariu, respectiv prin multiplicare (a şerpilor). La aceasta se adăuga înfăţişarea
Meduzei care este „îmbrăcată” într-o armură strălucitoare. Idealul feminităţii este cel al „strălucirii” pentru a atrage dorinţa şi
a disimula ceea ce stârneşte bărbatului oroare, castrarea sa ontologică. De aceea, tendinţa de înfrumuseţe a corpului feminin
este deplasarea şi negarea nevoii de strălucire falică ce lipseşte.
b. pietrificarea este o formă de asigurare narcisică întrucât penisul erect şi „împietrit” este ferit de castrare. Împietrirea este şi
o apărare catatonică în faţa obiectului terifiant.
 
Exhibiţionismul 
A fi privit este o reasigurarea împotriva castrării, pe fondul angoasei de castrare. Perversul exibiţionist îşi priveşte
propriile organe genitale prin privirea celuilalt, pentru a se (re)asigura împotriva castrării (a proba realitatea existenţei
organului, prin reacţia celuilalt) sau a nega castrarea. Negarea castrării este expresia castrării, a clivajului unui părţi din
realitate.
Exemplu în care clivajul operează în mod specific în exhibiţionism: subiectul poate fi constient că posedă organul genital dar
o parte din el se îndoieşte de aceasta. Pentru că se îndoieşte are nevoie să se reasigure şi să-şi arate organul genital. Este ca şi
cum exhibiţionistul arată ceea ce nu este sigur că are, respective clivează realitatea, existemţa organului săiu genital.
Organizarea isterică presupune negarea castrării şi, de aici, formele demostrative de expunere. Expunerea organelor genitale
are unefect suprastimulativ asupra privitorului şi, de aceea, este o formă de dominare prin excitaţie. A se arăta, înseamnă
a arăta că nu este castrat. Exhibarea presupune o manieră de apărare prin atac excitativ – a provoca excitație și a intimida.
Expunerea fizică poate trece în expunerea simbolică: sinceritatea totală, a spune totul, fără „a ascunde” nimic.
Clivajul apare in orice perversiune şi modifică realitatea.
Goliciunea exhibată poate avea şi funcţia de intimidare sau manipulare prin dominare (a pune fustele în cap) datorită excitaţiei
provocate.
În formă sublimată exhibiţionismul reprezintă fundamentul alegerii profesiilor care presupun „expunere” publică. În arta
dramatică, în afara unei dimesiuni sublimate este necesară şi o una de expresie directă a exhibitionismului.
A fi privit este o formă a pulsiunii parţiale conexă narcisismului, având o funcţie importantă în dezvoltarea câmpului
narcisic.
Dialectica privirii este întemeiată în relaţie cu obiectul primar matern. Odată cu constituirea schiţei obiectului primar, prin
discontinuitatea prezenţă-absenţă, copilul aflat în jurul vârstei de opt luni resimte angoasă la vederea străinilor. Angoasa este
efectulabsenţei proiecţiei obiectului matern asupra persoanelor străine. Alteritatea, „diferenţa” persoanelor străine, este
constituită prin raport cu „similaritatea” obiectului matern. Copilul devine rudimentar „diferit” de mamă, ceea ce este
semnalat prin reacţia faţă de cei care nu sunt „mama”, pe care-i percepe „diferiţi”.
Jacques Lacan a preluat şi dezvoltat conceptul de stadiu al oglinzii, pentru a sublinia relaţia dintre Eu şi imaginea sa,
importanţa pulsiunii scopice în formarea Eului [9] .
Stadiul oglinzii se referă la perioada din dezvoltare în care copilul se priveşte în oglindă, se recunoaşte şi îşi asumă imaginea.
Privirea (a privi, a fi privit) reprezintă în cazul patologiei narcisice o manieră de asigurare ontică – sunt privit, deci exist.
Când există lacune ale Eului, precum în cadrul structurilor limită, este necesară permanenta reasigurare asupra existenţei
subiectului care se face prin privire – simte că există numai dacă este privit. De aceea nu tolerează absenţa privirii pe care o
trăieşte ca intexistenţă mortiferă.
Scopul pulsional, indiferent dacă este vorba despre voierism sau exhibiționism este, unic, respectiv a se privi pe sine, ca
fundament narcisic. De aceea, pulsiunea scopică este conexă dimensiunii narcisice (și corelatelor precum stima de sine,
imagine de sine etc.)
 
Sadismul 
Este o pulsiune parţială care are scopul de a produce suferinţă unui obiect. Presupune, ca în cazul masochismului, asocierea
dintre sexualitate şi agresivitate.
Geneza sadismului este corelativă dinamicii pulsionale timpurii prin:
- întemeierea biologică a mecanismului încorporării, prin care obiectul încorporat, adus înăuntru, este distrus. Relaţia de
obiect originară este întemeiată pe distrugere.
- faptul că obiectul primar, lumea exterioară, sunt resimţite ca dureroase, suprastimulative. În Pulsiuni şi destine ale
pulsiunilor, Freud arată că sensul iniţial al agresivităţii este un mod de împotrivire faţă de lumea exterioară, care este
producătoare de excitaţii debordante.
Sadismul trece în masochism prin întoarcere împotriva propriei persoane [10] . În prima instanță, subiectul are un obiect
(extern) al agresivității; apoi renunță ca acesta pentru a-l substitui cu propria persoană, astfel, obiectul agresiunii devine chiar
subiectul. Odată cu această transformare este necesară încă una: scopul activ devine pasiv. Sadismul, care presupune
agresarea celuilalt, devene masochism: agresarea propriei persoane. După schimbarea scopului activ într-unul pasiv, Eul caută
un nou subiect extern, activ. După identificarea acestuia, Eul pasiv se fantasmează în poziţia anterioară, pasivă, având un
subiect extern care agresează : subiectul extern mă chinuie pe mine şi nu eu mă chinui pe mine. Prin acestă dialectică,
masochismul se transformă în sadism inversat şi proiectat.
 
Forma originară a distructivității 
Freud (Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, 1915) nu a considerat că poate să se justifice dinamic un masochism primar şi că
acesta derivă din sadismul, asimilat agresivităţii, întors pe propria persoană. Dificultatea de a fundamenta metapsihologic
masochismul originar, reacţia terapeutică negativă, rezistenţa şi melancolia l-au condus pe Freud la recontextualizarea
statutului principiului plăcerii şi la postularea dialecticii pulsiune de moarte-pulsiune de viaţă. (Dincolo de princiiul plăcerii,
1920) De aceea, a fost necesară completarea modelului teoretic cu o pulsiune originară care să explice existenţa
masochismului.
 
Masochismul 
Pulsiunea de moarte este sursa masochismului primar care este deturnată spre exterior sub forma sadismului. Astfel,
masochismulprimar este rezultatul perioadei timpurii din psihogeneză în care pulsiunea de moarte este îndreptată
asupra subiectului. Este denumit masochism primar comparativ cu perioada ulterioară din psihogeneză în care agresivi-
tatea orientată spre exterior şi întoarsă împotrivapropriei persoane (ca sadism inversat proiectat)
devine masochism secundar.
 
Masochismul este o pulsiune parţială care are scopul a produce suferinţă şi a umili propria persoană. Masochismul nu poare fi
separat de sadism iar această pereche de polare este fundamentală în viaţa psihică.
În textul Un copil este bătut (1919) Freud indică dialectica fantasmatică a sadismului cu masochismul. În ordine
psihogenetică, fundamentul masochismului (erogen) este format prin debordarea excitativă originară, proprioceptivă, cutanată
şi kinestezică, care este resimţită ca durere.
Există o dialectică pulsională complexă între plăcere şi neplăcere, care pot exista concomitent, asociate diferitelor organizări
interne. De aceea:
- masochismul este, în anumite structuri, o condiţie a plăcerii care trebuie sancţionată prin neplăcere (suferinţă anterioară sau
ulterioară);
- neplăcerea poate produce plăcere.
Masochismul poate avea rol defensiv în cazul:
- anticipării suferinţei, când se încearcă elaborarea traumei, caz în care nu se poate trăi plăcerea fără a anticipa neplăcerea;
- existenţei unui sentiment de culpabilitate inconştient.
În Problema economică a masochismului (1924), Freud se referă la trei forme de masochism:
1. moral - care este sensul primar al conceptului: subiectul caută compulsiv poziţia de victimă, aflat sub presiunea unui
sentiment de culpabilitate.
Ilustrativ pentru efectele acestui tip de masochism se sunt psihopaţii antisociali care, sub acţiunea unui Supraeu dur, care le
induce puternice sentimente inconştiente de culpabilitate, caută pedeapsa prin actele comise. Masochismul moral este
specific moralei heteronome a Supraeului, în care sentimentul de culpabilitate este anterior faptei comise şi nu ulterior, ca în
cazul moralei autonome a Eului.
Alături de nevoie de pedeapsă, sentiment de vinovăţie, nevroză de eşec, nevroză de destin, melancolie, reacţie terapeutică
negativă, masochismul este unul dintre fenomenele care au condus spre postularea pulsiunii de moarte. Având în vedere
persistenţa masochismul moral crima perfectă este o imposibilitate psihologică.
2. erogen – care reprezintă intricarea plăcerii sexuale cu durere şi indică relaţia dialectică dintre pulsiunile de viaţă şi cea de
moarte.Erotizarea durerii se produce, prin urmare, prin intricarea pulsiunii de moarte cu pulsiunile de viaţă, a agresivităţii cu
Erosul, al căror travaliu formează forma erogenă primară atât a sadismului cât şi masochismului. Relaţia dintre cele două
pulsiuni constituie baza perversiunii masochiste, a relaţiei dintre plăcerea sexuală şi durere.
 3. normal-feminin – pornind de la bisexualitatea psihică (indiferent de sexul biologic), indică tendinţa general umană, în
diferite grade, spre poziţii pasive. Poziţia pasiv-receptivă, caracteristică asociată feminităţii, poate apărea pe parcursul
evoluţiei atunci când scopul pulsional este pasiv.
Freud consideră că masochismul este esenţial pentru nevroza obsesională, în care dorinţa de a chinui un obiect devine nevoia
de auto-chinuire, de autopedepsire.
Cultura creştină este întemeiată pe o dimensiune sacrificială, masochistă – amenajarea raportului cu agresivitatea distructivă
este cu necesitate internă, nu externă. Originarul social presupune limitarea efectelor agresitităţii derivate spre exterior.
 
 
Bibliografie:
Rosenberg, B., Masochismul mortifer şi masochismul gardian al vieţii, Ed. Trei, Bucureşti, 1999.
Freud, S., „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Freud, S., „Un copil este bătut (contribuţie la cunoaşterea originii perversiunilor sexuale) (1919)”, în Freud, Opere
VII, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
Freud, S., „Problema economică a masochismului” (1924), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000.
Roheim G., L’Enigme du Sphinx, Payot, 1976.
 
 

[1] Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 61-77.

 

[2]  Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 61-77.

 
[3] Termen care desemnează elementele sau procesele prin care pulsiunea se exprimă. Este sau sinonim cu reprezentant-reprezentare sau are o accepţiune mai largă,
înglobând şi afectul.
[4] S. Freud, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 64.  
[5] Idem, „O amintire din copilărie a lui Leonardo da Vinci”, în Freud, Opere I, Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 1999, pp. 115-116.
[6] Freud nu a dorit să îl facă public şi a apărut cu postum în 1940, în Imago.
[7]  Trebuie să o omoare pentru a-şi ajuta mama. Este trimis de Polydectes, regele insulei Sefyros, cu scopul imposibil de a o omorî pe Meduza, dorind în acest fel să îl
elimine întrucât Perseu se împotrivea planurilor sale, respectiv căsătoria cu mama lui Perseu, contra voinţei acesteia.
[8]  N. A. Kun, Legendele şi miturile Greciei Antice, Ed. Ştiinţifică, 1964, p. 119.
[9] J. Lacan, Le stade du miroir. Théorie d'un moment structurant et génétique de la constitution de la réalité, conçu en relation avec l'expérience et la doctrine
psychanalytique, International Journal of Psychoanalysis, 1937.
[10]  Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 67.
 

Lecţia 5
LECȚIA 5 - SEXUALITATE INFANTILĂ 
Fiecare stadiul psihosexual este caracterizat printr-o zonă erogenă dominantă şi un tip de relaţie de obiect.
Stadii:
1. pregenitale - oral, anal;
2. genital – falic:
3. de latenţă;
4. al pubertăţii;
5. genital oblativ (lat. oblation = ofrandă, a oferi).
 
Stadiul oral  
Hrănirea reprezintă o nevoie fundamentală, necesar al subzistenţei sugarului şi, de aceea, este o pulsiune autoconservativă.
Sursa pulsională (dimensiune biologică) o reprezintă tegumentul erogen al zonei buco-labiale iar scopul este „aducerea în
interior”,încorporarea hranei. De aceea, fantasmele specifice acestui stadiu sunt de tip „canibal” iar în marea patologie
angoasele psihoticilor se construiesc în jurul fantasmei de a mânca sau a fi mâncat.
Prin hrănire este excitată cavitatea bucală şi este produsă plăcerea alimentară.
Plăcerea este organizatorul primar al realitățiiîntrucât determină fenomenul anaclitic, de sprijinire a pulsiunii sexuale pe cea
autoconservativă.
 
Anaclisis
Plăcerea produsă prin hrănire și excitarea mucoasei bucale este reprodusă de sugar şi în lipsa hranei, ca fenomen de
autonomizare a plăcerii. Plăcerea alimentară devine treptat un alt „ordin” psihic care nu mai are ca scop hrănirea. Este un
comportamentul de supt non-alimentar care vizează obținerea plăcerii în absenţa hranei.
Plăcerea non-alimentară este specific pulsiunii parţiale orale şi odată dobândită, nu mai este reductibilă la nevoia de hrană.
Dezvoltarea suptului non-alimentar din cel alimentar a fost denumită de Freud anaclisis sau „sprijinire” a pulsiunilor sexuale
(a unui „alt ordin” de plăcere) pe cele autoconservative (nevoia de hrană).
În primul timp al evoluţie, pulsiunile sexuale împrumută surse organice ale pulsiunilor autoconservative. Anaclisis reprezintă
procesul de sprijinire al pulsiunilor pe funcţiile vitale. De aceea, „alegerea obiectului iubirii” se face prin intermediul
pulsiunilor autoconservative – ulterior aceasta devine un tip de alegere de obiect (o/îl iubesc pentru că are grijă de mine).
Prin urmare, din comportamentul alimentar al suptului, sugarul trece la un comportament care îl reproduce pe cel alimentar
însă în absenţa sânului (mişcări buco-labiale specifice suptului); urmează comportamentul de supt al degetului și/sau al altor
substituţi. În acest mod se dezvoltă plăcerea orală care este o plăcere de organ auto-erotică. De aceea, suptul non-alimentar
este prototipul:
- comportamentelor adulte asociate erotismul oral precum dependenţa de ingerarea de substanţe, adicţii (tabagismul, dipsofilia
etc.);
- practicilor sexuale perverse care au ca sursă zona orală.
Sensul evolutiv al pulsiunii sexuale în raport cu obiectul este de la autoerotism la satisfacerea prin relaţie cu obiectul, adică de
la narcisic la obiectual. Pulsiunea constituie obiectul pentru că pulsiunile autoconservative sunt ab initio alo-centrice,
îndreptate spre obiect, exercitate şi excercitabile numai în relaţie cu obiectul.
Elaborarea culturală, obiectual-relațională și sublimată a pulsiunii parţiale orale se regăseşte în:
- comunitate, societate, în nevoia de apartenenţă, de „încorporare” în familie, grup, instituţie etc. Apartenența are, de aceea,
un fundament psihic timpuriu şi de aceea omul este fundamental o fiinţă socială. Sub acest aspect orice discontinuitate
evolutivă poate fi generic asociabilă traumalor apartenenţei, altfel spuns fixaţiilor precoce orale.
- ritualuri corelative comunității, apartenenței, ritualuri comunionale, realizate prin diferite intemedii, precum cel al lichidelor
sau alimentelor (euharistie, vampirism, prânz ritual etc.);
 
Ambivalenţa
Prin studiul comportamentului sugarului, Karl Abraham a observat că, pe măsura dezvoltării biologice, există modificări în
comportamentul oral al sugarului. Inițial, suptul este activitatea predominată, pentru ca apoi, odată cu apariției dentiției,
mușcatul devine activitatea predominantă.
Prin apariţia dentiţiei şi prin dobândirea capacității de a muşca se modifică relaţia cu obiectul (parţial) matern (sânul). A
mușca devine asociat cu a distruge obiectul care „dispare” (prin încorporarea alimentară). De aceea, este fundamentală
succesiunea fantasmelor sadic-orale de a muşca – a distruge – a provoca dispariţia obiectului.
Având în vedere contrastul dintre semnificațiile agresive ale acțiunii de a mușca și cea a comportamentului de îngrjire și
hrănire, K. Abraham a propus conceptul de ambivalență și împărțirea fazei orale a dezvoltării în două substadii.
Ambivalenţa reprezintă, o dublăvalență afectiv-relațională, respectiv co-existența de afecte și atitudini polare față de acelaşi
obiect.
Cele două substadii orale:
1. stadiul oral precoce, preambivalent în care activitatea predominantă este suptul și, întrucât nu există o investiție
negativă, nu există ambivalență;
2. stadiul sadic-oral, ambivalent, în care activitatea predilectă este aceea de a mușca, cu semnificații agresiv-distructive şi
polaritatea afectivă față de obiect.
Dacă evoluția de la preambivalență la ambivalență este specifică fazei orale, procesul trecerii de la ambivalenţă la post-
ambivalenţă, prin integrarea pulsională, se întinde pe toată perioada dezvoltării psihosexuale, fiind atinsă în stadiul genital
oblativ.
 
Psihopatologia stadiului oral 
Având în vedere perioada precoce din psihogeneză, fixaţiile în acest stadiu produc patologie psihotică: discordandă,
paranoiacă, depresivă.
Freud a inclus iniţial domeniul psihozelor în categoria paranoiei, conform studiului referitor la Daniel Paul Schreber.
Entitatea nosografică denumită schizofrenie nu a fost mulţumitoare pentru Freud întrucât carateristicile acesteia nu aveau o
bună putere separativă fiind tangentă cu paranoia. De aceea, a folosit termenul de parafrenie prin care desemna atât grupul
schizofreniilor cât pe cel al  paranoiei [1] . Freud va renunţa însă la conceptul de parafrenie. Psihiatric, parafreniile se
deosebesc de schizofrenia paranoidă atât prin alterarea mai atenuată a funcţiei afective şi volitive, cât şi prin debut tardiv.
 
Psiho-nevroza narcisică  
Psihopatologia majoră este efectul vicisitudinilor investiției și ale constituirii obiectului. De aceea, Freud a denumit
schizofrenia, psiho-nevroză narcisică.
 
Schizofrenia 
Patologia discordantă este efectul retragerii investiri obiectului, dinamică în care se revine asimptotic la starea narcisică primară
(an-obiectuală). Fixaţia specifică schizofreniei şi mişcarea regresivă consecutivă este mai veche decât cea din paranoia şi se
situează la începutul constituirii obiectului [2] .
Caracteristici:
•&νβσπ; procesul de „refulare” sau dezinvestire al realităţii predomină asupra celui de restituire a realităţii specific paranoiei;
•&νβσπ; mecanismele de restituire ale schizofreniei este de tip halucinator.
În schizofrenie investiția obiectuală este retrasă iar refularea s-a realizat prin desprinderea libidoului. În acest sens faza de
agitaţie halucinatorie este expresia dinamică a conflictului dintre retragere și reinvestire obiectuală, ca încercare de vindecare.
Această fază (care este deci o mișcare spre vindecare și nu expresia stagnantă a bolii) nu se foloseşte de proiecţie ca în cazul
paranoiei, ci de mecanismul halucinatoriu [3] . Funcționarea se face în registrul proceselor primare iar reprezentările cuvintelor
devin reprezentări ale lucrurilor (ca și cum, cuvintele pot „să devină” lucruri).
Dacă în nevroze Eul este în raport cu exigenţele realităţii (Supraeului) şi refulează revendicările pulsionale, în psihoză se
produce o ruptură între Eu şi realitate, Eul rămâne sub dominaţia Se-ului.
Aflat sub influenţă pulsională, a Se-ului, Eul se separă de realitate, funcția de testare a realității este suspendată iar realitatea
estereconstruită delirant.
În faza finală a schizofreniei, victoria nu revine reconstrucţiei, ca în paranoia, ci refulării, întrucât regresia nu e oprește la
stadiul narcisic (așa cum se întâmplă în delirul de grandoare), ci ajunge până la renunţarea totală la investirea obiectuală şi
întoarcerea la autoerotismul infantil. Pentru Freud criteriul gradului de sistematizare al delirului este unul funcţional, de aceea
este posibilă legătura dintre paranoia şi forma paranoidă a schizofreniei. Astfel, aşa cum s-a arătat, fixaţia specifică
schizofreniei este mai vechedecât în paranoia - situată la începutul trecerii de la autoerotism la iubirea obiectuală.
Pentru Melanie Klein originea mecanismelor celor două afecţiuni psihotice, schizofrenia şi paranoia se găseşte în cadrul
aceleiaşi faze. În acest sens Freud a admis că simptomele paranoice se pot combina cu cele ale schizofreniei.
 
Apărări psihotice
Unul dintre mecanismele psihozei este negarea realității care este o formă de apărare, de refuz al percepției unei realități
externe înalt traumatice.
Refuzuleste un mecanism, specific psihozei, prin care subiectul se apără de o realitate traumatică şi desemnează procesul care
conduce spre clivajul Eului. De aceea, problematica psihotică nu se joacă între instanțele psihice aşa cum se
întâmplă în nevroză, ci intra-instanţă, intra-Eu. Psihoza presupune suspendarea dialecticii dintre instanţe, colapsul
dinamicii psihice topice.
Negarea realităţii, refuzul sunt graduale și se poate ajunge până la reorganizarea Eului în sub-structuri separate prin
fenomenul declivajul  al Eului.
Freud a introdus concept de clivaj în  Fetişismul (1927), unde pune în relaţie conceptul de refuz cu cel de castrare. În
fetişism există două poziţii ireconciliabile, una prin care se refuză şi cealaltă prin care se acceptă castrarea femeii, lipsa
penisului.
În Clivajul Eului în procesele de apărare (1938) Freud observă procesul prin care această manieră de apărare este efectul
co-existenţei celor două poziţii ireconciliabile. Realitatea anatomică a „castrării feminine” este refuzată şi, prin clivaj, este
eludată diferenţa anatomică dintre sexe.
 
Paranoia 
Constelaţia psihopatologică a paranoiei reprezintă o defensă în faţa homosexualităţii. În cadrul paranoiei, Freud include [4] :
1. delirul de persecuţie - paranoicul nu poate conştientiza faptul că „nu iubeşte pe X, doar îl urăşte pe X”. Percepţia interioară
este înlocuită, prin proiecţie, cu una exterioară: „el mă urăşte şi persecută, ceea ce mă va îndreptăţi să-l urăsc”.
2. erotomania – „nu îl iubesc pe el, ci o iubesc pe ea, pentru că ea mă iubeşte”.
3. delirul de gelozie alcoolic – alcoolul anulează inhibiţia şi provoacă regresia. Alcoolicul caută societatea bărbaţilor, pentru a
obţine satisfacţia afectivă pe care nu o găseşte cu soţia. Astfel, investeşte un partener de acelaşi sex şi apoi de apără de această
investiţie prin deplasare: „nu eu îl iubesc pe el, ci soţia mea ea îl iubeşte”.
4. Delirul de gelozie al femeii  – unei femei îl plac femeile, ca alegere narcisică şi homosexuală, dar se apără de investiţia sa
homosexuală şi consideră că : „nu eu o iubesc pe prietena mea, ci el, partenerul ei, o iubeşte”.
5. Delirul de grandoare – este produs printr-o supraapreciere sexuală a propriului Eu: „eu nu iubesc pe nimeni”, devine „eu
mă iubesc doar pe mine”.
 
Melancolia  (nevroza narcisică) în abordare freudiană
Se caracterizează prin retragerea libidoului la nivelul Eului. Deși iniţial desemnau grupul psihozelor funcţionale iar după
1924, în articolul Nevroză şi psihoză, sfera nevrozelor narcisice se restrânge la afecţiunile de tip melancolic.
Comparativ cu melancolia, paranoia, spre exemplu, nu este o tulburare narcisică: „nu se poate afirma că paranoicul şi-a retras
în întregine interesul din lumea exterioară, nici măcar în apogeul refulării” [5] .
În Doliu şi melancolie (1917), Freud explorează fenomene clinice care îl vor conduce spre avansarea celei de a doua topici.
Este vorba despre melancolie, doliul patologic şi delirul de observare care îl vor susţine în teoretizarea Supraeului.
Ambivalenţa este elementul comun atât în cadrul melancoliei cât şi în cel al doliului: „cauzele melancoliei depăşesc de cele
mai multe ori cazul clar al pierderii datorate morţii şi cuprind toate situaţiile de insulte, neglijări şi dezamăgiri, prin care se
introduce în relaţie o opoziţie între iubire şi ură sau prin care poate fi întărită o ambivalenţă deja existentă” [6] .
În travaliul de doliu, prin identificarea cu obiectul pierdut, nu persoana decedată este acuzată, ci Eul (ca substitul al acesteia)
de către Supraeu. Acuzaţiilor aduse obiectului pierdut şi introiectat devin auto-acuzaţiile celui îndoliat; acesta este
fundamentul melacoliei. De aici şi dictonul De mortuis nil nisi bene – pentru că faţă de cel mort se simte nevoia de a spune
multe lucruri rele.
Pentru Karl Abraham, atât depresia cât şi angoasa sau sentimentul de culpabilitate sunt efectul refulării sadismului, ceea ce
produce compensarea prin masochism: plăcerea este obţinută prin suferinţă.
 
Doliu, melancolie, depresie 
1. travaliul doliului indică dificultatea de a înlocui obiectul pierdut prin deces. În travalaliul normal al doliului, pierderea
obiectul este urmată de introiecţia obiectului pierdut. De aici şi ceea ce considera actriţa Oana Pellea referitor la părinţii
decedaţi: „Atunci când îmi este dor de ei, îmi sărut mâna – şi ştiu că este şi mâna lor”.
2. melancolia este determinată de pierderea obiectului iubirii. Introiecţia din melancolie este rezultatul conflictului de
ambivalenţă cu obiectul, prin care Eul preia ostilitatea proiectată asupra obiectului. Prin conflictul de ambivalenţă, iubirea
poate bascula în ură, ceea ce conduce la renunţarea la obiect.
Renunţarea la obiect este progresivă şi se extinde asupra realităţii externe în întregul ei. De aceea, melacolocul este lipsit de
interes pentru viaţa familială, profesională, socială etc a care a renunţat treptat.
3. depresia indică imposibilitatea de a regăsi iubirea obiectului, ceea ce conduce la existenţa unei „cripte pentru altul în sine
însuşi”, după expresia lui profesorului Pierre Fedida. În puseul depresiv major subiectul „se protejează” de lume prin
retragerea libidoului din obiecte, consecutivă regresiei în faza sadic-anală precoce, în care pierderea obiectelor este
echivalentă cu distrugerea lor.
Depresia reprezintă o formă de repliere în faţa imposibilităţii de integrare a obiectului total şi de accedere la stadiul genital.
În depresia anaclitică (efect al imposibilităţii de „spirjin” pe obiectul care nu este fiabil) dependența de obiect este marcantă.
Subiectul este dependetn de obiect pentru că obiectul poate oricând să dispară, să fie distrus și de aceea, este idealizat, ca
apărare în fața distrugerii.
 
Poziţia schizoid-paranoidă şi depresivă. Perspectiva kleiniană 
Melanie Klein a elaborat o teorie a stadiilor de dezvoltare, pe care le-a denumit poziţii pentru a sublinia atât caracterul
dinamic-tranzitoriu cât şi cel structural-structurant în psihogeneză. În acest sens „poziţiile” kleiniene sunt etape „psihotice
normale” ale psihogenezei.
Klein consideră că viaţa fantasmatică a sugarului este marcată de o agresivitate extremă, care este consecinţa expresiei
dialecticii pulsionale viaţă-moarte [7] . De pildă, „a obţine” este fantasmatic echivalent, datorită sadismului oral, cu  „a devora”
şi „a distruge” [8]. Din cauza pericolului de a fi distrus (de fracţiunea din pulsiunea de moarte nedeflectată spre exterior,
conform teoriei lui Freud), apare în Eu o tensiune excesivă şi implicit atât angoasa de a fi devorat cât şi cea de a devora.
Această tensiune, efect al distructivităţii interne constituie fundamentul Supraeului [9] . De aceea, problematica depresiei, în
perspectiva kleiniană este legată de geneza timpurie a Supraeului.
Klein a avansat noţiunea de poziţie schizoid-paranoidă care reprezintă relaţia cu obiectul primar specifică primelor șase luni
de viaţă cât şi fundamentul patologiei discordante şi paranoide [10] .
Sugarul trăieşte  angoasa paranoidă ca efect al faptului că se simte „invadat” de agresivitate disctructivă, în pericol de a fi
anihilat.Mecanismul paranoid presupune proiecţia: „anihilarea” vine din „exterior”, se întoarce „din exterior” unde a fost
proiectată, fiind iniţial un fenomen intern, efect al pulsiunii distructive.
Atributul schizoid se referă la pricipalul mecanism de apărare care este clivajul (separarea) între obiectul bun şi cel rău. De
exemplu, un copil care este frustrat de către mama sa, o va internaliza ca pe un obiect rău, frustrant. Cu cât va fi mai mult
frustrat (prin faptul că nu i se dă sânul atunci când simte foamea), cu atât va rămâne mai mult fixat de obiectul intern frustrant.
Concomitent, va internaliza şi un obiect bun – sânul – care gratifică (care „vine” atunci când sugarul simte foame) ceea ce va
determina fixarea şi de obiectul bun.
Co-existenţa obiectului rău şi a celui bun în Eul în formare nu poate fi „negociată” decât prin clivajul Eului, respectiv prin
existenţa simultană a două sub-structuri ale Eului, una axată pe obiectul rău şi una pe obiectul bun, care se exclud reciproc.
Astfel, sugarul îşi va urî şi iubi simultan mama.
Modelul acestei etape timpurii a psihogenezei oferit de Klein explică imposibilitatea de a avea un Eu bine unificat, care este
determinată de imposibilitatea de a avea o mamă care nu frustrează. Sânul matern, prin dialectica absenţă-prezenţă în
raport cu pulsiunea autoconservativă, va fi mereu atât bun cât şi rău.
Prin urmare, în această etapă, obiectul este perceput ca fiind parţial (mama este „egală” cu sânul său) şi este separat în bun şi
rău prin proiecţia urii şi a iubirii şi consecutiv prin introiecţia sa.
Obiectul bun este idealizat, întrucât procură gratificare şi este introiectat (pentru a asigura defensa împotriva angoasei
paranoide) în timp ce obiectul rău este distrus (sfâşiat, devorat) prin pulsiunile sadic-orale.
Activitatea fantasmatică specifică depresiei originează în etapa pre-depresivă şi are ca miză elaborarea pulsiunilor sadice-
orale. Aceasta se poate exprima atât în teama de a nu putea recompune obiectul „îmbucătăţit” şi a nu îl putea resuscita (din
cauza ameninţărilor obiectelor rele), cât şi în teama de a nu putea separa obiectul bun de cel rău.
În continuarea poziţiei schizoid-paranoide, Klein a observat, în cursul primului an de viaţă, între luna a şasea şi a
douăsprezecea, existenţa unei faze care se aseamănă cu patologia depresivă [11] .
Astfel, poziţia depresivă desemnează un tip de relaţie cu obiectul care se fundamentează pe poziţia schizoid-paranoidă, este
parcursă în orice psihogeneză şi este reactualizată în doliu sau patologia depresivă.
În cadrul acestei poziţii se desfăşaoră o dinamica depresivă- integrativă. Este consolidată introiecţia obiectul bun, ceea ce
permite atenuarea separării, clivajului, cu obiectul rău. Aceasta are ca efect integrarea treptată a celor două sub-structuri ale
Eului sunt forma unui obiect total care este obiectul comun atât al mişcărilor pulsionale agresive cât şi a celor erotice. Din
„logica” disjunctivă „sau bun sau rău” se trece în logica conjuctivă „şi bun şi rău”, ceea ce înseamnă instalarea ambivalenţei.
Mişcarea integrativă, totalizantă a obiectului reprezintă fundamentul sănătăţii psihice şi orice fixaţie în această perioadă, prin
dificultăţi de integrare a obiectului total poate genera evoluţii ulterioare în patologia paranoiacă sau depresivă. Având în
vedere accesul spre poziţia depresivă, această etapă este esenţială în dezvoltare, întrucât determină capacitatea subiectului de
a avea relaţii de obiect gratificante.
 
Stadiul sadic-anal  
Relaţia de obiect specifică acestui stadiu se întemeiază pe funcţia biologică a excreţiei care permite instituirea valorii
simbolice a materiilor fecale. Sursa pulsională este mucoasa rectală, iar prin excreţie, în primă instanţă şi retenţie, ulterior
(concomitent cu obţinerea controlului sfincterian) se obţine scopul pulsional, respectiv plăcerea.
Stadialitatea nu presupune exclusivitate, ci predilecţie. De aceea, plăcerea generată prin excitare anală exista şi în stadiul oral
însă, prin dezvoltarea controlului sfincterian, devine predilectă.
Capacitatea de control muscular se instalează în contextul relaţiei de îngrijire dintre mamă şi sugar şi, de aceea, integrează
răspunsul matern, ca mediul relaţional, care consolidează un efect educativ spre curăţenie. Educaţia spre curăţenie
presupune retenţia şi expulzia controlată a materiilor fecale. Mama reacţionează diferit la „murdărie” sau „curăţenie”,
respectiv la modul în care sugarul controlează sfincterul, reţine sau elimină fecalele.
Sub aspect economic, retenţia are drept efect creşterea excitaţiei mucoasei rectale, ceea ce înseamnă creşterea capacităţii de
elaborare a unui cuantum energetic ridicat.
Prin reacţia mediului, a obiectului matern, se constituie investiţia simbolică a materiile fecale. Capacitatea de control
sfincterian, care produce expulzia controlată, este asociată cu reacţia favorabilă a mamei (a mediului relaţional) care este
resimţită pozitiv de către sugar. De aceea, plăcerea retenţiei se asociază cu senzaţia de securitate, ceea ce conduce la
reducerea angoasei. În acest sens. retenţia, reţinerea este fantasmată ca „protecţie”. A reţine, a avea, a nu da, a nu oferi devine
prototipul sentimentului de protecţie şi explicaţia dinamică a avariţiei.
Karl Abraham observă două substadii, după criteriul relaţiei de obiect:
1. În primul substadiu, plăcerea este produsă prin evacuare iar pulsiunea presupune „distrugerea” obiectului prin faptul că este
„eliminat”. De aceea, a elimina este fantasmatic echivalent cu a distruge  (vezi asocierea semantică dintre a omorî şi a
elimina).
2. În cel de al doilea substadiu, plăcerea este produsă prin retenţie şi pulsiunea presupune controlul posesiv.
Expulzia sau retenţia sunt modalităţi simbolice de raportare la obiectul parţial. Prin gestionarea comportamentului retentiv,
pentru că este educativ prescris, sugarul îşi poate domina mama care doreşte ca acesta să deprindă curăţenia.
Copilul care refuză expulzia se află în poziţie activă, ascendentă, faţă de adult. De aceea, copilul se poate
supune pasiv educaţiei şi săreţină materiile fecale (pentru a le expulza atunci când obţine de la mama gratificarea, fiind un
„copil curat”) sau poate refuza activeducaţia spre curăţenie şi să expulzeze atunci când nu este agreeat de către mamă, fiind
un „copil nurdar”.
Originea cuplului activitate-pasivitate, caracteristică esenţială a rolurilor psiho-sexuale, fundament fiziologic al bisexualităţii,
se situează în aceste sens, în stadiul anal. Dacă activismul şi expulzia întemeiază tendinţele masculine, atunci, pasivismul şi
retenţia pe cele feminine. De asemenea, dialectica activ-pasiv din acest stadiu fondează atitudinea ambivalentă faţă de obiect.
 
Psihopatologia stadiului sadic-oral 
Nevroza obsesională 
Dezvoltarea patologică specifică stadiului sadic-anal este nevroza obsesională, entitate nosografică conturată de Freud între
1895-1895.
Pentru Freud structura obsesională este diferită de simptomul fobic. Fobia este un simptom şi nu o entitate nosografică.
Simptomul fobic este încadrat de Freud în isteria de angoasă, după isteria de conversie, cea de a doua mare clasă de nevroze.
Nevroza obsesională este caracterizată prin idei obsesive, compulsia la comiterea de acte indezirabile, ritualuri obsesive,
ruminaţie, îndoială, scrupule cu efect inhibitiv asupra gândirii şi activităţii.
Topic este caracterizată printr-o relaţie sado-masochistă între Eu şi un Supraeu foarte dur.
Dinamic se caracterizează prin fixaţie în stadiul anal, prin urmare, regresie şi ambivalenţă.
Economic sunt predilecte mecanismele deplasării, izolării şi anulării retroactive.
 
Erotismul uretral 
Întrucât erotismul uretral se află într-o relaţie complexă cu erotismul falic nu s-a putut contura un stadiu uretral, fiind mai
mult o etapă în evouţia spre stadiul falic.
Aparatul genital se află în dezvoltare şi, de aceea, plăcerea este legată de descărcarea imediată a tensiunii prin actul micţiunii.
De aceea, perversiunea de tip uretral presupune obţinerea plăcerii prin actul de a urina pe cineva.
Textul fundamental dedicat de Freud acestei etape este Despre obţinerea focului (1931), în care arată relaţia simbolică
existentă între erotismul uretral şi foc. Textul se desfăşoară în jurul psihanalizei aplicate mitului lui Prometeu, eroul
civilizator, care este prototip al eroului primei epoci culturale. Instalarea „umanoidului” în cultură, ceea îi conferă statutul de
om este rezultatul capacităţii de renunţare la plăcere şi transformarea pulsiunii prin procesul creativ.
Actul săvârşit de Prometeu, respectiv împărtăşirea secretului focului, simbolizează (prin contrariu) represia pulsională,
concomitentă instalării omului în cultură. Mitul indică momentul în care omul învaţă să stăpânească focul, să îl aprindă.
În istoria mitologică este reprezentat contrariu (reprezentarea prin contrariu fiind un mecanism de apărare) - acţiunea de a
stinge focul (ca simbol al pulsiunii-dorinţei), contrariul aprinderii sale.
Indiciile pe care Freud şi-a construit interpretarea sunt forma falică a tijei de trestie în care eroul a ascuns focul şi interdicţia
(din tradiţia mongolă) de a urina pe cenuşă: „precondiţia stăpânirii focului ar fi renunţarea la pofta cu tentă homosexuală de a-
l stinge prin şuvoiul de urină” [12] .
Simbolistica falică trimite spre originarul social, rezultat al sublimării homosexualităţii: „pentru omul primitiv încercarea de a
stinge focul cu propria apă însemna o luptă plină de plăcere cu falusul altuia” [13] . Represiunea pulsională reprezintă debutul
procesului cultural. Procesul cultural se sprijină pe destinul sublimat al homosexualităţii.
Fantasmele specifice erotismului uretral sunt cele de atotputernicie, de pătrundere, de pasivitate, de abandon („a lăsa să
curgă”) şi de performanţă, care sunt sursa ambiţiei (a fi cel mai bun, a fi tare, „a arunca” cel mai departe).
De aceea, copilul enuretic poate deveni un adult ambiţios, după cum observă Freud în Caracter şi erotism anal (1908).
Astfel, patologia acestei etape de dezvoltare, consecutivă fixaţiei, o constituie enuresisul psihogen (dacă enurezisul primar,
prin deficienţa biologică de control sfincerian, a fost eliminat). Enurezisul este un simptom susţinut de plăcerea erotică a
micţiunii, o defensă împotriva angoasei de castrare şi un echivalent inconştient al masturbaţiei.
Stadiul falic 
Stadiu falic reprezintă secvenţa psihogenetică în care se finalizează integrarea pulsiunilor parţiale sub primatul genitalităţii.
Integrarea este procesuală şi nu se produce exclusiv în acest stadiu, fiind pregătită în întreaga psihogeneză. Prin integrarea şi
reunirea pulsiunilor parţiale se constituie accesul spre descărcarea genitală a tensiunii. Textele în care Freud teoretiează acest
proces sunt Organizarea genitală infantilă (1923), Declinul complexului Oedip (1924), Câteva consecinţe ale
diferenţei anatomice dintre sexe(1925).
Specificul acestui stadiu rezidă în iniţierea problematicii diferenţei dintre sexe. Aceasta este secvenţa din psihogeneză care
întemeiază perspectiva falocentrică, a existenţei unui singur sex, cel masculin: „Concomitent cu intrarea în faza falică,
diferenţele dintre sexe se estompează în faţa concordanţelor; […] fetiţa este un mic bărbat” [14] .
 
Complexul Œdip 
Modelul structural oedipian a constituit un subiect de dezbatere încă din prima perioadă a dezvoltării gândirii freudiene.
Geza Roheim observă faptul că enigma Sfinxului este corelată picioarelor: „Cine merge dimineaţa în patru, la amiază în două
şi seara în trei picioare?”. Întrebarea Sfinxului semnifică raportul omului cu scena originară.
Enigma Sfinxului este enigma sexualităţii umane ale cărei prime „soluţii” sunt teoriile sexuale infantile. De aceea, numele
„Oedip” provine din istoria picioarelor sale [15] . Tălpile lui Oedip sunt crestate (tăiate la cererea lui Laios, a tatălui său). De
aici rezultă numele acestuia, Ödipus care înseamnă „picior umflat” [16] .
Freud observă echivalența picior umflat - picior ridicat. Simbolismul fetişist al piciorului trimite spre falusul de negăsit al
femeii” [17] .
În mod simplificat, complexul Oedip înseamnă existența de dorinţe incestuoase pentru părintele de sex opus şi criminale
pentru cel de acelaşi sex.
În realitatea clinică nu se poate observa o formă „pură” pozitivă sau negativă întrucât atât tendinţele pulsionale active şi
pasive cât şi curentele negative şi pozitive de investire coexistă iar bisexualitatea psihică face ca raporturile oedipine să fie
„dublate”, tendinţa heterosexuală împletindu-se cu cea homosexuală.
Copilul este atât subiectul cât şi obiectul situaţiei oedipiene care este de o mare complexitate. Fiecare părinte intervine în
triagulare conform propriilor dezvoltări oedipiene şi istorii ale propriilor seducţii.
Expuse într-o manieră radicală, cele două interdicţii oedipiene, generate de cele două dorinţe oedipiene, sunt moartea
părintelui de sex opus şi incestul.
Atunci când realitatea aduce cu sine realizarea primei dorinţe (moartea părintelui de sex opus, de exemplu în urma unei
maladi) se instaurează o culpabilitate foarte dificil de elaborat. Aceasta pentru că dorinţa oedipiană se împlineşte în realitate,
conform stadiului arhaic al organizării magice a gândirii. Părintele dispărut este idealizat iar dependenţa de faţă de părintele
rămas este masivă. Travaliul de doliu nu poate fi început iar doliul devine patologic
Constelaţia oedipiană este o structură care poate avea conţinuturi diverse. În cazul familiilor numeroase rolul terţului poate fi
jucat de substitute (fraţi, surori, unchi, mătuşi).
 
Seducţia originară 
Seducţia inconştientă existentă în relaţia oedipiană este necesară şi structurantă pentru copil. Capacitatea seductivă şi cea de a
trăi plăcerea erotică sunt coordonate majore ale psihismului adult care originează în relaţia oedipiană.
În afară de seducţia inconştientă, care derivă din curentul tandru (dintr-un scop pulsional inhibat), poată să fie activată şi o
seducţie reală, perversă sau o seducţie fantasmată, netrecută în act.
Teoriile sexuale infantile sunt produsul impulsului cercetării sexuale infantile. În ordinea dezlegării secretelor sexualităţii
primul fenomen care se impune este cel al scenei originare.
Scena originară este o scenă a raportului sexual dintre părinţi, fantasmată de copil ca un act de agresiune al tatălui într-o
relaţie sado-masochistă. Fantasma scenei primitive este o sursă de angoasă (în special a celei de castrare) şi provoacă
copilului excitaţia sexuală pe care nu o poate stăpâni.
Procesul despărţirii realităţii obiective de cea subicetivă, de fantasmă a fost o preocupare constantă a lui Freud nu numai în
cazul scenei originare, ci şi în cel al seducţiei. Astfel, va pleca de la considerarea realităţii obiective a scenei originare, ca
eveniment perceput de copil, pentru a sublinia apoi importanţa interpretării subiective a evenimentului, prin efect retroactiv,
adică prin modificarea şi resemnificarea urmelor mnezice în funcţie de experienţele noi şi de noul nivel de dezvoltare atins.
Astfel a ajuns la postularea primatului realităţii fantasmatice şi în acest caz precum şi în cel al seducţiei adultului în raport cu
copilul său.
Scena originară este una dintre structurile imaginare universale denumită fantasmă originară. Freud a extras din materialul
analitic unele structuri fantasmatice tipice care au funcţie organizatoare. Fantasmele originare sunt:
  viaţă intrauterină;
  scena originară;
  castrare;
  seducţie.
 
 
Angoasa de castrare 
Angoasa de castrare este specifică stadiului falic şi este produsă de anticiparea pierderii falusul.
Falusul are, prin investirea sa, o mare valoare narcisică, susținută atât de excitația somatică dar mai ales prin dimensiunea
sa cultural-simbolică.
Falusul este asociat cultural cu reprezentări ale puterii, autorităţii sau fecundităţii.
Valoarea simbolică, de putere, constituie fundamentul identităţii psihosexuale. Angoasa de castrare este, în acest sens, o
corelată primară a câmpului narcisic (identitar) și în mod secundar, a sexualităţii.
Angoasa de castrare poate împrumuta elemente pregenitale precum cele ale angoasei orale (angoasa de a fi devorat, de a fi
separat) sau ale angoasei anale (angoasa de a fi distrus).
Apărarea în faţa angoasei de castrare constă dintr-o mişcare regresivă la o poziţie infantilă pasivă. Prin regresie, investirea
falusului este redusă şi în consecinţă pierderea potenţială este minimalizată.
În viaţa cotidiană, exemple de apărarea prin regresie şi minimizare în faţa angoasei de castrare sunt situaţiile în care care este
evitată satisfacţia deplină, reuşita, succesul, performanţa sau tratamentele medicale (prin care este ameninţată integritatea
narcisică sau corporală).
Prin conformația anatomică, femeia nu poate anticipa pierderea a ceea ce nu a posedat. De aceea, angoasa de castrare nu poate
exista în cazul femeii, întrucât este un fapt împlinit.
Descoperirea diferenţelor anatomice dintre sexe produce în cazul fetelor invidia de penis care este un element central al
evoluţiei psihosexuale. În situaţia în care fetiţa nu renunţă fanstasmatic la falus și la invidia asociată, nu va putea avea
fantasmatic un vagin şi, de aceea, nu va putea avea „o structură internă”, repectiv un câmp narcisic. În lipsa unei structuri
interne, va resimți orice intruziune ca fiind distructivă. În patologiile câmpului narcisic semzaţia de pericol distructiv venit din
exterior este omniprezentă.
Spre deosebire de Freud, pentru Klein, angoasa originară a femeii este legată de corpul său intern şi reprezintă angoasa
produsă prin anticiparea deteriorării interiorul corpului, a organelor genitale.
În acest sens, echivalentul feminin al angoasei de castrare se asociază anticipării:
1. situaţiilor de distrugere corporală;
2. pierderii fertilităţii;
3. situaţiilor de pierdere a iubirii;
4. situaţiilor de umilire.
Klein nuanțează raportul fantasmatic al fetei cu falusul în sensul că fata nu doreşte să posede un penis, ca apendice extern, ci
doreşte să aducă în interior un obiect valorizat precum penisul.
 
Destine psihice ale feminităţii 
În jalonarea psihogenezei feminităţii este important momentul în care fata îşi modifică investiţia faţă de obiectul primar,
matern.
Obiectul partţial matern, sânul este prototipul tuturor obiectelor: este atât gratificant cât şi frustrant. Frustrarea este generată
de latenţa răspunsului matern la nevoile sugarului, dar este efectul intern al nevoii de satisfacţie nelimitată [18] .
Ostilitatea faţă de sân este efectul agresivităţii înnăscute (al pulsiunii de moarte) iar sugarul proiectează pe sânul matern
fantasme sadice: „nu eu vreau să îl distrug pentru că este frustrant, ci el vrea să mă distrugă, frustrându-mă”.
În al doilea semestru de viaţă, pe fondul acestei frustrări, se produce trecerea spre destinul psihic al femnităţii: trecerea de la
mamă ca obiect al satisfacţiei la penisul patern. De aceea, obiectul parţial al dorinţei nu mai este sânul, ci penisul.
Fata doreşte incorporarea orală a penisului patern (ca obiect simbolic al dorinţei) şi nu posesia unui penis extern viril. Penisul
fantasmat de fată este unul adus în interior şi nu unul posedat în exterior.
De aceea, a aduce fantasmatic în interior un penis este echivalent cu a fi dorită, a fi iubită. Astfel, esenţa sexualităţii feminine
este dependenţa de a fi iubită prin dorinţa bărbatului.
Structurile isterice ilustrează acest fapt prin comportament demonstrativ, provocator prin care femeia se asigură de faptul că
este dorită.
Pentru Freud, destinul feminităţii presupune două schimbări de esenţă:
1. a obiectului, prin trecerea de la mamă, la tată. Având în vedere valoarea de investire a obiectului primar (mama),
desprinderea de aceasta presupune importante forţe de contrainvestire care sunt asociate lipsei falusului; mama nu are falus şi
nu i-a conferit nici fetei unul. Prin trecerea de la mamă la tată se face şi trecerea de la o poziţie activă (corelativă masturbării
clitoridiene) la un pasivă, receptivă;
2. a zonei erogene, prin trecerea de la clitoris la vagin. În stadiul falic, întrucât unicul organ genital recunoscut este falusul,
clitorisul ca echivalent-substitut este centrul de interes psihic al fetelor şi, implicit al practicilor masturbatorii.
În perpectiva lui Freud, prin caracterul falocentric şi prin invidia de penis sexul feminin unul derivat.
Modul de elaborare al lipsei falusului va genera destinul psihic al feminităţii.
Destine ale feminității:
1. inhibiţia și nevroza - invidia de penis nu permite continuarea atitudinii masculine, ceea ce întrerupe masturbarea
clitoridiană, cu fantasmatică sexuală asociată care o are ca obiect pe mamă. Mama nu mai poate fi obiect fantasmatic
masturbatoriu întrucât nu este purtătoare de penis.
Inhibiția feminității poate deveni o formațiune caracterială: femeia iconoclastă, cea care se opune și critică orice – ca
deplasare a atitudinii față de mamă sau femeia competitivă care dorește să compenseze astfel lipsa penisului.
2. complexul de masculinitate - este destinul în care fata nu renunţă la penis ci îşi exagerează semnele virile. Virilitatea
este rezultatul identificării cu mama falică şi nu cu tatăl. Comportamentul viril este și o apărarea faţă de atitudinea
pasivă.Fantasme asociate sunt „a pune stăpânire pe mamă”, „a-i face mamei un copil”, „a-i creşte un penis”.
3. feminitatea - este destinul cel mai rar şi supus vicisitudinilor prin faptul că presupune abandonarea mamei şi trecerea la
tată, la obiectul heterosexual. Întrucât tatăl şi nu mama este posesorul obiectului dorinţei, al falsului, fetiţa se va putea
desprinde de obiectul primar şi orienta spre tată.
Feminitatea este instaurată când dorinţa de a avea penis devine dorinţa de a avea copil (de la tată).
Când o femeie naşte un băiat (simbolic, penisul dorit), feminitatea se dizolvă în moştenirea masculinităţii originare.
 
Masturbarea 
Plăcerea sexuală este iniţial obţinută prin masturbare care presupune atât actul auto-erotic propriu-zis cât şi fantasme asociate
(conştiente sau inconştiente).
Masturbarea este integrată procesului evolutiv atunci când reprezintă jocul prin care Eul experimentează şi negociază cu
excitaţia sexuală, cu scopul de a-şi creşte capacitatea elaborativă. Este specifică în copilărie, în adolescenţă şi la adulţi atunci
când un act sexual nu este posibil.
Masturbarea capătă caracter patologic atunci când:
1. adultul deşi are posibilitatea unei partenere o preferă actului sexual genital;
2. are o mare frecvenţă, ceea ce indică incapacitatea de obţinere a satisfacţiei;
3. actul masturbator reprezintă o formă de asigurarea împotriva castrării;
4. prin actul masturbator sunt trăite fantasmele perverse care altfel nu pot fi trecute în act.
Fantasmele masturbatorii oedipiene sunt indiciul unei dinamici deficitare şi nu o indicaţie patologică. Aceste fantasme sunt
semnul incapacităţii de a obţine satisfacţia sexuală, ceea ce poate conduce spre nevroză.
Fantasme masturbatorii produc culpabilitate şi teamă de pedeapsă. În aceste sens masturbarea practicată de unii copii este o
cerere de pedeapsă adresată părinţilor, prin care adultul este „chemat” să  regleaze (să interzică) ceea ce Eul copilului este
incapabil să reprime.
Refularea masturbării infantile sau reprimarea ei în perioada adolescenţei sunt indici ai unui deficit marcat al dinamicii
intrapsihice. Nu actul în sine trebuie avut în vedere, ci activitatea fantasmatică şi afectele asociate. De aceea, chiar dacă actul
masturbator va înceta, fantasmatica şi culpabilitatea asociate vor continua. Este necesară explorarea dinamicii inconştiente
care are ca efect nevoia de descărcare masturbatorie a tensiunii şi nu recomandarea sau condamnarea actului, chiar dacă
masturbarea este evocată de pacient ca fiind condamnabilă.
 
Psihopatologia stadiului falic 
Este caracterizată de fenomenele isterice, din al căror corpus Freud a decupat:
- isteria de angoasă – al cărei simptom central este cel fobic, generator de angoasă;
- isteria de conversie – caracterizată prin fenomene conversive.
 
Isteria de angoasă 
Este o formă de isterie în care simptomul central este angoasa, transformată în teamă iraţională faţă de un obiect. Libidoul
detaşat prin refulare este transformat în angoasă  şi nu convertit ca în isteria de conversie.
Întrucât Freud a constituit această entitate nosologică întrucât a considerat că simptomul fobic nu poate fi considerat un
proces psihopatologic independent.
Isteria de angoasă este o entitate psihopatologică diferită de nevroza fobică prin faptul că simptomul fobic este considerat
secundar dezvoltării de angoasă şi necesităţii de a o lega de un obiect. De aceea, sarcina simptomului fobic este de „a lega”
angoasa.
Isteria de angoasă se aseamănă structural cu isteria de conversie prin faptul că în ambele dezvoltări refularea are drept prim
scop separarea afectului de reprezentare. De aceea, isteria de angoasă se poate combina în anumite cazuri cu cea de conversie.
În isteria de angoasă „libidoul, eliberat prin refulare de materialul patogen, nu va fi convertit, adică transformat din ceva
psihic într-o inervaţie corporală, ci va fi eliberat sub formă de angoasă” [19] .
Isteria de angoasă se dezvoltă întotdeauna ca fobie iar pacientul este eliberat de angoasă cu preţul unor importante limitări şi
inhibiţii. Fobia este o încercare nereuşită de a lega angoasa şi, de aceea, simptomul constă într-o construcţie psihică îndreptată
spre limitare şi interdicţie.
 
Micul Hans  
Cazul „şcoală” al acestei entităţi semiologice este cel al Micul Hans (1908) care a întărit ipotezele avansate de Freud prin
clinica adulţilor. Freud, deşi l-a vizitat pe Hans şi i-a cumpărat un cadou pentru cea de a treia aniversare, „a lucrat” exclusiv
prin tatăl său, muzicologul Max Graf, care fusese pentru câţiva ani membru al grupului pishanlitic de miercuri.
Mama lui Hans fusese pacienta lui Freud iar Hans fusese crecut de părinţi după prescripţiile psihanalizei. Cu toate acestea,
Hans era un copil foarte rău iar părinţii au început să îi ofere „spaţiu” când a început să producă simptome nevrotice. La vîrsta
de 3 ani jumate, mama l-a găsit pe Hans atingându-si penisul şi l-a ameninţat că îl va chema pe doctor să îi taie „cocoşelul”
dacă va mai continua această practică.
În ianuarie 1908 Hans a dezvoltat o teama paralizantă de a fi muşcat de cal, cum că ar putea să cadă morţi caii de tracţiune ai
mijloacelor de transport şi, de aceea, a început să evite locurile unde îi putea vedea. Tatăl credea ca simptomul fobic este
cauzat de suprastimularea sexuală generată de tandreţea excesivă a mamei şi de masturbare.
Freud a considerat că simptomul este produs de dorinţa erotică refulată al lui Hans pentru mama sa, pe care încerca să o
seducă. Aceste dorinţe erotice şi agresive s-au transformat în angoasă, care s-a deplasat şi fixat pe alt obiect, pe cal.
Fobia lui Hans s-a accentuat şi era reticent în a-şi părăsi casa, dar când ieşea din casă se simţea obligat să se uite la cai. La
Grădina zoologică, evita animalele mari. Preocuparea pentru organele genitale proprii şi ale părinţilor săi devenise obsesivă.
Hans spunea: „Toţi oamenii au cocoşel. Şi al meu va creşte pe măsură ce mă fac mare”. Freud a considerată că îi era frică să
îşi piardă „cocoşelul”.
Caii îl simbolizau pe tatăl său, care avea o mustaţă neagră care arăta precum botul negru al cailor. Lui Hans îi era teama de
represaliile tatălui în raport de dragostea lui pentru mamă şi cu faptul că îşi dorea moartea tatălui. În acest sens, calul care
putea muşca îl simboliza pe tatăl său înfuriat iar calul care murea, pe tatăl său mort.
Din momentul în care Freud i-a interpretat lui Hans realitatea, fobia sa a început să scadă, Hans a început să recunoască şi
dorinţele de moarte adresate surorii sale. Freud a fost satisfăcut pentru faptul că în tratamentul lui Hans nu se putea vorbi
despre sugestie iar tabloul clinic avea sens pentru că Hans acceptase interpretările doar când acestea se potriveau.
Hans - Herbert Graf la vizitat pe Freud 13 ani mai târziu, devenit un cunoscut producător de operă. Adultul hans suportase
bine atât divorţul părinţilor cât şi pubertatea.
Când şi-a citit anamneza nu s-a recunoscut în ea ceea ce l-a condus pe Freud la idea că cele mai reuşite analize sunt cele care
se uită.
 
Isteria de conversie 
Isteria este entitatea nosografică fondatoare a clinicii analitice. Conceptul psihiatric de isterie este acoperit treptat (după
izolarea isteriei de angoasă) de cel analitic, de isterie de conversie.
În isteria de conversie angoasa este absentă şi simptomul central este conversia.
În 1893, Piere Janet a remarcat faptul că anumite paralizii respectă reprezentările anatomice populare și nu pe cele sistemice
reale. J. M. Charcot face diferenţierea dintre criza epileptică şi cea isterică, pornind de la faptul că prin reunirea acestor două
categorii de pacienţi într-o aripă specială, cea a „epilepticilor simplii”, istericii preluau manifestările crizei epileptice.
De la bun început Freud a înţeles isteria în coordonate metapsihologice. Atent la descoperirile epocii, Freud a elaborat teoria
incidenţei psihogene a simtomului, a reprezentării corpului fantasmatic şi a raporturilor simbolice dintre psyche şi soma,
Astfel, corpul isteric nu este un corp afectat neurologic, ci un erogen şi erotizat.
Simptomul isteric este atât efectul conflictului psihic, al unei reprezentări ireconciliabile care declaşează apărarea Eului şi
provoacă refularea cât şi al detasării afectului de reprezentare. De altfel, în textul Consideraţii generale asupra atacului
isteric (1909), a reuşit să precizeze legile funcţionării psihice pornind de la ipoteza identităţii funcţionale dintre vis şi isterie.
Astefl, criza isterică este o fantasmă tradusă în limbaj motor (proiectată pe motilitate) şi figurată pantomimic.
 
Fenomenul conversiv 
Durerea fizică este trăită de isteric cu indiferenţă întrucât este determinată de sentimente de culpabilitate. De aceea, durerea
psihică este translatată în cea fizică.
Freud a reuşit să organizeze tabloul fenomenul isteric şi să avanseze conceptul de conversie.
Conversia este o formaţiune de compromis deformată şi de neînţeles, care satisface într-un unic simptom, atât dorinţa
inconştientă cât şi exigenţele defensive.
Fenomenul conversiv are următoarele corelate:
1. tulburarea motorie isterică reprezintă în plan simbolic dorinţe refulate; durerea fizică este în mod iniţial o durere morală.
2. simptomele fonatorii sunt de etiologie psihomotorie şi nu motorie, întrucât motricitatea verbală este corelată inconştientului
şi rezistenţei.
3. criza isterică transpune fantasma (corelată sexualităţii refulate) în activitate motorie.
Cazul care i-a permit lui Freud teoretizarea conversiei, cât şi observarea dialecticii dintre complexul Oedip, sexualitate şi
transfer a fost Frl. Elisabeth von R.
Graţie acestei paciente, Freud a înţeles modul în care dorinţa interzisă se transformă, conversiv, în durere. A observat faptul
că expresia feţei pacientei nu corespundea durerii, ci conţinutului reprezentărilor refulate.
Simptomul lui Frl. Elisabeth nu era numai o paralizie psihică funcţională, ci o paralizie simbolică funcţională.
Conversia simbolică presupune ca iniţial să există o durere de origine organică ce devine simbolul mnezic al trairii psihice.
Astfel, o parte a corpului capătă statutul de zonă histerogenă.
Simptomul isteric are următoarele caracteristici:
1. este simbolul mnezic al unei traume reale;
2. scenei traumatică iniţială este înlocuită asociativ cu o conversie simbolică;
3. simptomul isteric constituie realizarea unei fantasme inconştiente care serveşte împlinirii dorinţei.
4. simptomul reprezintă reîntoarcerea la un mod de satisfacere infantil care este refulat.
5. simptomul este un compromis între două mişcări pulsionale opuse: una care conferă expresie unei pulsiuni parţiale sau
componente ale pulsiunii sexuale şi alta care încearcă să o reprime pe prima.
6. simptomul face compromisul între două fantasme sexuale una care are caracter masculin iar cealaltă, feminin. Astfel,
simptomul isteric este pe de o parte expresia unei fantasme sexuale inconştiente masculine şi pe de altă parte a unei fanstasme
sexuale inconştiente feminine.
 
Cazul Dora 
Cazul prototip al clinicii isteriei este Dora. Freud a scris acest cazul în 1901 şi l-a publicat în 1905. A gândit cazul în ordinea
lucrăriiInterpretării viselor (1900), întrucât este organizat în jurul a două vise (de aceea, titlul original a fost Vis şi isterie).
Dora l-a văzut pe Freud prima dată în vara lui 1898, când avea 16 ani dar a început tratamentul în octombrie 1900 şi l-a
abandonat în decembrie, după 11 săptămâni.
Istoria Dorei este ilustrativă pentru modul în care contextul relaţional  produce simptomul şi se referă – aparent – la două
familii respectabile, casnice, burgheze, care se ajută reciproc.
Persoanele semnificative sunt:
•&νβσπ; tatăl Dorei (prosper şi inteligent industriaş, suferind consecinţele tuberculozei şi unei infecţii sifilitice contactate
înainte de căsătorie); fusese pacientul lui Freud şi  aceasta l-a determinat să îşi aducă fiica;
•&νβσπ; mama Dorei (considerată o personă „proastă” şi necultivată, obsedată de curăţenie);
•&νβσπ; fratele mai mare al Dorei (care lua partea mamei şi era în conflict cu Dora);
•&νβσπ; domnul K
•&νβσπ; doamna K ce îl îngrijise pe tatăl Dorei (iar Dora avusese grijă de copii familiei K).
De la vârsta de 12 ani, Dora începuse să manifeste simptome isterice, migrene şi tuse nervoasă, dar la 16 ani simptomele se
agravaseră, Astfel, pe lângă tuse şi disfonie (vorbire în şoaptă), a avut intervale depresive, ostilitate şi gânduri sinucigaşe.
La vârsta de 16 ani, Dora a declarat că-l detestă pedomnul  K chiar dacă fusese până atunci prietenul ei pentru că acesta
încercase să o seducă şi ea îl pălmuise. K a negat vehement episodul şi a considerat că Dora era interesată numai de sex şi se
excita cu literatură obscenă. Tatăl Dorei l-a crezut pe K şi a trimis-o pe Dora la Freud.
Freud a înţeles realitatea inaparentă: soţia lui K nu-i oferea satisfacţie sexuală domnului K. Tatăl Dorei îşi compensa
frustrările printr-o pasionată relaţie cu doamna K, o relaţie pe care Dora o cunoştea.
Dora a fost convinsă de faptul că tatăl ei o „vânduse” lui K din cauza motivelor lui scabroase. Freud a descoperit în Dora
sentimente pasionale pentru K, pentru tatăl ei şi pentru doamna K.
Avansul pe care domnul K î-l făcurse era insuficient pentru a explica simptomele Dorei. Când Dora avea 14 ani K a atras-o în
biroul lui, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o pasional pe gură. Ea a răspuns prin dezgust, ceea ce Freud a considerat ca fiind
inversare a plăcerii. Acest avans erotic a produs în Dora o senzaţie distinctă de excitaţie sexuală, pe care aceasta a deplasat-o
spre gâtul ei.
Freud i-a vorbit Dorei despre de relaţia tatălui ei cu doamna K şi despre impotenţa lui K, că se gândeşte la sexul oral iar Dora
a aprobat interpretarea încetând să mai tuşească.
Există două vise în acest caz, din care îl redăm pe primul.
Dora a visat o mică cutie de bijuterii pe care mama ei dorea să o salveze dintr-o casă cuprinsă în flăcări; aceasta în ciuda
protestelor tatălui ei, care insista să-i salveze mai întâi pe cei mai mici.
Dora a asociat, amintindu-şi că domnul K îi dăruise o cutie identică, scumpă (în limba germană cuvâtnul „Schmuckkasten” –
casetă de bikuterii – stă pentru organele genitale feminine). Bărbatul o urmărea şi dorea să intre cu forţa în camera ei iar cutia
ei de bijuterii se afla în pericol din cauza tatălui ei.
Din acest motiv Dora s-a folosit în vis de o situaţie care exprimă contrariul – un pericol de la care o salvează tatăl ei.
Freud face următoarele interpretări: mama Dorei este în locul doamnei K, tatăl Dorei în locul lui K; K este cel căruia îi va da
cutia de bijuterii. Prin faptul că îi dă cutiei de bijuterii, Dora simbolizează faptul că este gata să-i dea lui K ceea ce soţia sa îi
refuză.
Acest gând este refulat cu putere, forţând conversia tuturor elementelor în opuşii săi. Vechea dragoste pentru tatăl Dorei s-a
trezit, ca proiecţie a dragostei pentru K. Dorei îi este frică de tentaţia de a-i ceda şi confirmă astfel intensitatea dragostei.
Freud a publicat cazul pentru inabilitatea sa de a-l continua.
La finele lui decembrie 1900, a lucrat la al doilea vis care i-a confirmat că Dora era inconştient îndrăgostită de K. La
începutul şedinţei consecutive interpretărilor date de Freud, Dora l-a anunţat că va încheia analiza.
Pe 1 aprilie 1902 Dora s-a întors la Freud pentru a-i cere ajutorul chiar dacă se simţise mult mai bine. A confirmat ceea ce
înţelesese în analiză legat de familia K. Timp de două săptămâni suferise de o nevralgie facială. Cu exact două săptămâni
înainte, ziarele anunţaseră numirea lui Freud ca profesor iar nevralgia era o formă de autopedepsire pentru palma dată lui K,
transferându-şi mânia asupra lui Freud.
Prin acest caz, Freud a înţeles faptul că transferul este cel mai mare obstacol în terapie dar poate deveni un aliat, atunci când
este tradus pacientului. Nu a reuşit, în cazul Dorei, să controleze transferul la timp, pentru că nu a observat pasiunea Dorei
pentru el, ca repetiţie a sentimentelor pe care le avea pentru tatăl său.
Freud i-a permis să facă din el obiectul răzbunării pe care dorea s-o reverse asupra lui K. Dora a pus în scenă fanteziile ei în
loc să le reproducă în tratament. Freud nu a reuşit să recunoască nici contrtransferul lui asupra Dorei, sentimentele sale
negative.
 
 
 
Bibliografie:
Freud, S., „Caracter şi erotică anală (1908)”, în Freud, Opere VII, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti,
2002.
Freud, S., „Doliu şi melancolie” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Organizarea genitală infantilă (o incursiune în teoria sexuală) (1923)” , în Freud, Opere VI, Studii despre
sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
Freud, S., „Declinul complexului Oedip (1924)”, în Freud, Opere VI, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti,
2001.
Freud, S., Unele consecinţe psihice ale diferenţei anatomice dintre sexe (1925), în Freud, Opere VI, Studii despre
sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
Freud, S.,, „Fetişismul” (1927), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000
Freud, S., „Clivajul Eului în procesul de apărare” (1940), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000.
Klein, M.,1932, The Psycho-Analysis of Children, Delacorte Press/Seymour Lawrence, 1975, USA.
Freud, S., „Despre motivele care îndeptăţesc izolarea unui complex de simptome sub numele de „nevroză de angoasă”,
în Freud, Opere 5, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
Gorgos, C., Vademecum în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
Laplanche, J., Pontalis, J.-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucureşti, l994.
Predescu, V., coord., Psihiatrie, vol. I şi II, Bucureşti, 1989-1998.
Freud, S., „Acţiuni compulsive şi practici religioase”, în Freud Opere 7,  Nevroză, psihoză, perversiune,  Ed. Trei,
Bucureşti, 2002.
Freud, S., „Psihologia maselor şi analiza Eului”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000
Freud, S., „Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi homosexualitate”, în Freud, Opere 7, Nevroză,
psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
 

[1] S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei,
Bucureşti, 2002, p. 170.
[2] S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei,
Bucureşti, 2002, p. 170.
[3] S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei,
Bucureşti, 2002, p. 170.
[4] Idem, p. 161.
 [5]   S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei,
Bucureşti, 2002, p. 169.
[6] S. Freud, „Doliu şi melancolie”, în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 155.
[7] M. Klein, 1932, The Psycho-Analysis of Children, trad. A. Strachey, Delacorte Press/Seymour Lawrence, 1975, USA,  p. 124.
[8] P. Grosskurth, Mélanie Klein, Her World and her Work, Ed. Alfred A. Knopf, New York,  1986, p. 331.
[9] R.D. Hinshelwood, Dicţionarul psihanalizei kleiniene, trad. B. Orăşanu, F. Vlădescu, E.S.F., Binghamton & Cluj, 1995,  p. 105.
[10] Klein, Mélanie (1946). „Notes on some schizoid mechanisms”. Envy and gratitude and other works 1946-1963. Hogarth Press and the Institute of Psycho-Analysis
(published 1975).
[11] M. Klein, „O contribuţie la psihogeneza stărilor maniaco-depresive”, „Doliul şi relaţia sa cu stările maniaco-depresive”, în Iubire, vinovăţie, reparaţie,  Ed. S. Freud,
Cluj, 1994.
[12] S. Freud, „Despre obţinerea focului”, în Freud, Opere IV. Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 347.
[13] S. Freud, „Despre obţinerea focului”, în Freud, Opere IV. Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 348.
[14] S. Freud, La féminité, op. cit., p.158.
[15] Laios, rege al Tebei, îl vizită pe regele Pelops din Pisa, la care rămase multă vreme. Pentru ospitalitatea lui, Laios îl răsplăti pe regele Pelops cu cea
mai neagră nerecunoştinţă. Îl răpi pe fiul lui, Chrysippos, şi-l duse în Teba. Mâniat şi îndurerat, tatăl îl blestemă pe Laios, ca zeii să-l pedepsească pe
răpitorul lui Chrysippos, făcând ca el să fie ucis de fiul lui. Laios se căsători cu Iocaste şi trăi multă vreme liniştit în Teba. Pentru că nu avea copii se duse
la Delfi, la Pitia, preoteasa lui Apollon care-i zise: vei avea un copil, dar vei pieri de mâna sa, împlinindu-se blestemul lui Pelops. Atunci Laios se gândi
să-şi omoare fiul după naştere. Când s-a născut, Laios i-a legat picioarele cu nişte curele, îi străpunse tălpile cu un fier ascuţit şi porunci unui rob să-l
arunce în pădure pe povârnişurile Kithaironului (munţi în Grecia centrală, între Atica şi Beoţia).
[16] D. van der Sterren, Psihanaliza literaturii, Oedip Rege, Ed. Trei, Bucureşti, 1996, p. 86.
[17] S. Freud, C. G. Jung, Correspondance, vol. 1 (1906-1909), Gallimard, 1975, p. 348.
[18]  Jacques André, Psihanaliza şi sexualitatea feminină.
 

[19] S. Freud, „Micul Hans”,  Freud, Opere 2, Nevroza la copil, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 96

Lecția 6
LECȚIA 6 - ELEMENTE DE PSIHANALIZĂ APLICATĂ 
Originarul social 
Grupul şi cuplul apar ca realităţii psiho-sociale diferite. Societatea presupune relații grupale în timp ce iubirea
senzuală înseamnă o relaţie de cuplu, binomială, care exlude terţul.
Cuplul, prin forța investiției este închis sub aspectul schimbului social, ceea ce presupune izolare și în consecință,
neparticiparea la formarea și întrețierea comunităţii. De aceea, satisfacerea pulsiunii senzuale se opune instinctului gregar sau
sentimentului de masă[1] .
Astfel, originarul social, fundamentul relației socială nu este constituit din relația binomială existentă într-un cuplu
heterosexual.
Caracteristica principală a pulsiunii sexual genitale constă în faptul că pentru satisfacere și efect biologic este necesară
existența unui partener morfologic diferit. Întrucât pulsiunea genitală serveşte susțineri de raporturi binomiale de cuplu acesta
a fost deplasată de la scopul său pentru a fi investită în constituirii relaţiilor comunitare.
Raporturile sociale sunt de natură homosexuală masculină [2] . După cum observă Freud, relaţiile sociale sunt consecința
sublimării pulsiunii sexuale în context grupal homosexual, deplasarea de la relația bărbat-femeie, la cea dintre bărbat-bărbat.
Schimbul de femei între familii, ca efect al interdicţiei incestului, cât şi  homosexualitatea (latentă) a bărbaţilor care practică
schimbul sunt esenţa originartului social, după cum observă George Devereux în Consideraţii psihanalitice asupra noţiunii
de rudenie (1965).
Istoria arată că în populaţiile cucerite, femeile celor învinşi erau violate iar viaţa partenerului femeii violate era cruţată uneori
cu acest preţ. Devereux arată că sub aspect simbolic, a poseda femeia celuilalt înseamnă a-l feminiza sau a-l ucide pe soţul
acelei femei [3] . Schimbul de femei este expresia indirectă a pulsiunilor homosexuale latente. În acest sens schimbul de
femei între cupluri este simbolic echivalent cu raportul homosexual între bărbaţii care fac schimbul.
În Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi homosexualitate (1922), Freud se întreabă cum este
posibil ca grupul să existe având în vedere agresiunea, pasageră în dezvoltare, dintre fraţi. Explicaţia existenţei grupului
rezidă în faptul că prin educaţie, agresivitatea este refulată şi trasformată în forme de tandreţe [4] . De aceea, mişcările de
ostilitate primare sunt refulate şi devin sursa unor formaţiuni reacţionale care generează tandreţe şi identificare socială [5] .
Freud observă că după realizarea alegerii obiectuale heterosexuale, tendinţele homosexuale nu sunt blocate, ci deviate de la
scopul sexual pentru a constitui instincte sociale[6] .
În esenţă relaţia socială presupune:
  Inhibarea scopului pulsiunilor homosexuale şi al celor heterosexuale;
  Identificări multiple care împiedică descărcarea agresivităţii;
  Proiecţia idealului Eului în conducătorul grupului. În Psihologia maselor şi analiza Eului (1921) Freud arată că Idealul
eului indivizilor este înlocuit cu acelaşi obiect şi există un fenomen de identificare. Obiectul cu care fiecare individ din
mulţime se identifică substituindu-şi Idealul Eului, este „Tatăl”, şeful idealizat, liderul grupului.
Supraeul cultural se formează prin intermediul figurilor ideale partajate de o comunitate, figuri care sunt apoi reorganizate în
forma Supraeului (individual). În acest sens, mulţimile sunt veritabile „producătoare de Ideal”.
Elementul esenţial al investirii idealurilor moştenite şi dobândite este mama. Femeia-mamă este cea care indică idealurile la
care copilul trebuie să tindă în a se identifica cu tatăl preistoriei personale pentru a putea deveni membru al familiei, grupului,
populaţiei, etniei, naţiunii sale. Femeia-mamă este însă numai cea care recomandă idealurile întrucât apetenţa sa la ideal este
redusă. Supraeul (cultural) al femeii este slab iar palierul cultural al acestei instanţe este de gen masculin.
 
Oedip și Cultură 
Antropologul și medicul Charles Seligman, întrucât era interesat de cercătările lui Freud și în special de universalitatea
complexului Oedip, l-a îndemnat pe antropologul Bronislaw Malinowski, care făcea teren în arhipelagul Trobriand, să
culeagă date despre relațiile din familiile trobriandeze.
Seligman a fost interesat, în special, de textul Totem şi tabu – câteva corespondenţe între viaţa sufletească a
sălbaticilor şi cea a nevroticilor (1913) care este lucrarea fundamentală de antropologie psihanalitică freudiană, pornind de
la corespeodențele dintre nevrotic, copil și „primitiv”.
În mod esenţial Freud afirmă, în ultimul eseu al lucrării, faptul că religia şi etica originează într-un paricid originar pe care
încearcă să îl reconstituie sub forma mitului hoardei primive.
Mitul hoardei primitive are trei părţi:
1.  În prima parte regăsim imaginea unei hoarde în care există un mascul dominant, înconjurat de femele, de fiice şi fii,
care deţine prin poziţia sa dominantă monopolul absolut, implicit şi cel sexual. Puterea masculului dominant este absolută
şi nici un alt mascul nu îl poate doborî. Masculul alfa este terifiant iar Freud îi asociază imaginea cu figura diluviană a lui
Dumnezeu, un Dumnezeu aflat într-un acces de furie [7] .
2.  În cea de a doua parte, masculii oprimaţi (implicit descendenţii săi) pun la cale paricidul.
3.  În partea a treia, paricidul este comis şi este instalată intern culpabilitatea. Freud explică faptul că instalarea
culpabilităţii este efectul retroactiv al introiecţiei figurii masculului dominant. Astfel, ceea ce acesta interzicea din
exterior, acum interzice din interior şi aceasta a determinat apariţia primei legi interne.
Dorinţa, pulsiunea este astfel pentru prima dată limitată din interior şi descendenţii nu îşi împart femelele eliberate din
dominaţia tatălui, ci renunţă la satisfacţia sexuală imediată şi la violenţă. Prin interiorizarea figurii mascului dominant,
descendenţii consideră interzise omorârea „tatălui”, reprezentant prin substitutul totemului şi relaţiile sexuale endogame, în
cadrul familiei.
Textul Totem şi tabu este o lucrare întemeiată pe analogie. Atât primitivii, precum nevroticii şi copii funcţionează sub
primatul pricipiului plăcerii, adică dorinţa este satisfăcută direct. De aceea, în registrul nevrotic există un tabuu al
atingerii pentru că atingerea este scopul investiţiei obiectuale agresive sau tandre [8] .
A atinge presupune atât pentru nevrotic cât şi primitiv a folosi obiectul, în mod sexual sau agresiv (a-l distruge). De aici
derivă regula abstinenţei, în sensul interdicţiei atingerii fizice, ceea ce reglementează descărcarea directă prin gratificare şi
„secundarizarea”, respectiv amânarea descărcării.
Interdicţiile totemice sunt cele mai vechi dorinţe umane, respectiv uciderea animalului-totem şi întreţinerea de relaţii sexuale
cu partenerii de sex opus ai grupului totemic [9] . Cele două interdicţii sunt corespondente cu cele două două crime oedipiene,
paricidul şi incestul. Pentru Freud, având experienţa clinicii isteriei de angoasă, a faptului că animalele fobogene sunt frecvent
substitute paterne [10] , animalul-totem simbolizează figura tatălui.
Uciderea Tatălui este primul şi cel mai important păcat al umanităţii [11] şi de aceea , nu poate fi considerată o reprezentare
introdusă de creştinins, ci un fapt antropologic imemorial care a instalat sentimentul de culpabilitate al umanităţii.
Orice instituţie culturală originează în sentimentul compulsiv şi colectiv al culpabilităţii [12] . De aceea, majoritatea
sistemelor de credinţă religioasă presupun reparaţia în raport cu sentimentul de culpabilitate inconştientă, corelativ al unui
„păcat originar”.
Reparaţia păcatului originar reprezintă şi originea moralei [13] .
Sursele care l-au condus pe Freud spre „mitul hoardei primitive” au fost perspectivele evoluţioniste ale lui Jean-Baptiste
Lamarck, Charles Darwin şi le discipolului său James Jasper Atkinson sau lucrările lui Ernst Heinrich Haeckel cât şi surse
antropologice precum William Robertson Smith (ritualul prânzului totemic) sau James George Frazer.
Cercetările etologice cât şi autori din câmpul antropologiei au infirmat ipoteza lui Freud.
Bronislaw Malinonski a arătat că în sistemul de rudenie trobriandez tabuului incestului este organizat diferit, corelativ
caracteristicilor  sistemului familiei în care, de pildă, funcţia paternă este preluată de unchiul matern.
Cu toate că Freud era la curent cu criticii săi, nu a revenit asupra ipotezei [14] . Ernest Jones a fost dintre primii care au
susţinut ipoteza freudiană şi a încercat să pună în dialog poziţiile lui Freud şi Malinowski (Dreptul matern şi ignoranţa
sexuală la sălbatici). Jones a arătat că observaţiile lui Malinowski sunt descriptive şi nu ţin cont de teoria psihanalitică pe
care antropologul nu o cunoştea în profunzime [15] . În familia trobriandeză relaţia cu tatăl resupune tandreţe şi camaraderi
iar cea cu unchiul, disciplină şi autoritate[16] . Astfel, se poate observă că agresivitatea este  deplasată de la tată spre unchi.
Sistemul matriliniar şi complexul avuncular sunt o formă de apărare faţă de tendinţelor oedipiene primordiale.
Sub aspect structural tabuul incestului poate fi înţeles ca o manieră de „a deschide” familia incestuoasă şi de a permite
existenţa relaţiei sociale care se constituie prin schimb de parteneri şi uniune. Regula schimbului de femei reprezintă o
condiţie structurală care întemeiază societatea.
 
Bibliografie:
Freud, S., „Totem şi tabu” (1912), în Freud, Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Kroeber, A., L,„Totem et Tabou: une psychanaliyse ethnologique (1920)”, în Revue Française de psychanalyse, tome
LVII, P.U.F, Paris, juillet-septembre 1993.
Linton, R., Le fondement culturel de la personnalité, Bordas, Paris, 1977.
Roheim, G., „L’interprétation psychanalitique de la culture”, în L’Anthropologie psychanalytique depuis Totem et
Tabou”, Muensterberger W., coord., Payot, Paris, 1976.
Roheim, G., Psychanalyse et anthropologie, Gallimard, 1967.
Sapir, E., Anthropologie,Editions de Minuit, 1967.
Devereux, G., „Considération ethnopsychanalytiques sur la notion de parenté”, în Ethnopsychanalyse
complémentariste, Flammarion, Paris, 1972.
 
 
 

[1] Idem, p. 98.
[2] S. Freud, Les premiers psychanalystes, Minutes  (IV) de la Société Psychanalytique de Vienne (du 3-1-1912 au 15-5-1915), Gallimard, 1983, p. 162.
[3] G. Devereux, „Considération ethnopsychanalytiques sur la notion de parenté”, în Ethnopsychanalyse complémentariste, Flammarion, Paris, 1972, p.183.
[4] Idem, „Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi homosexualitate”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p.
194.
[5] Ibid.
[6] Ideem, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei,
Bucureşti, 2002, p. 159.
[7] S. Freud, Les premiers psychanalystes, Minutes  (II) de la Société Psychanalytique de Vienne (du 7-10-1908 au 15-06-1910), Gallimard, 1978, p. 73.
[8] Idem,„Inhibiţie, simptom, angoasă”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 228.
[9] S. Freud, „Totem şi tabu”, în Freud, Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 245.
[10] S. Freud, „Un caz de nevroză demoniacă în secolul al XVII-lea, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 260.
[11] Idem, „Dostoievski şi paricidul”, în Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 1994, p. 299.
[12] P.-L. Assoun, „La passion de répétition”, în Revue Française de psychanalyse, tome LVIII, avril-juin, 1994, p. 345.
[13] M. Godelier, „Meurtre du Père ou sacrifice de la sexualité ? Conjectures sur les fondements du lien social”, în  Meurtre du Père, Sacrifice de la sexualité.
Approches anthropologiques et psychanalytiques, Editions Arcanes, Paris, 1996, p. 23.
[14] S. Freud, „Moise şi religia monoteistă”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 437.
[15] E. Jones,  Psychanalyse, folklore, religion, Payot, Paris, 1973, p. 149.
[16] Idem, p. 145.