Toea Adrian-Ionuț, RE-B, an III;

5 Avocații la locul de muncă

Titlu profesional
Deși foarte mulți oameni, care lucrează sau studiază legea, sunt numiți avocați, lumea
face referire de fapt la o persoană, care a obținut dreptul să acționeze asupra anumitor probleme
legale, datorită examinării la care a luat parte și a experienței profesionale pe care a câștigat-o.
Cele mai multe țări au diferite grupuri de avocați care sunt specializate pe anumite domenii,
pentru a putea rezolva anumite lucruri. În Japonia, un avocat trebuie să decidă ce vrea să devină:
un avocat al apărării, un procuror sau un judecător. În Anglia, alegerea se face între două ramuri:
pledant sau avocat. Pledanții sunt specializați în aducerea de argumente în fața judecătorului, au
dreptul la audiență, dar și de a fi auziți, chiar și în fața celor mai mari instanțe de judecată.
Aceștia nu sunt plătiți direct de către clienți, dar sunt angajați de către avocați. Judecătorii sunt
aleși dintre cei mai mari pledanți, dar odată ce au fost investiți ca judecători nu mai pot continua
să practice meseria de pledant. Munca avocaților este de a realiza începutul cazului, pe care apoi
îl înmânează pledanților, în același mod în care se ocupă de activitatea juridică, care nu apare în
fața instanței de judecată, precum redactarea de cereri, luarea de decizii asupra contestațiilor
înainte de a ajunge în fața instanței de judecată. Avocații au și ei de asemenea dreptul de a se
face auziți, dar în fața unei instanțe de judecată mai mică. În fața unei instanțe de judecată mai
mare precum, Curtea de Apel, aceștia trebuie să aibă un pledant, care să apere cazul avocatului.
În general, se poate spune că un pledat își petrece cea mai mare parte a timpului în sala de
judecată sau pregătindu-și argumentele pe care le va folosi în fața instanței de judecată, iar un
avocat își petrece cea mai mare parte a timpului într-un birou, dând sfaturi clientului, realizând
investigații și preparând documentele pentru caz. Mulți oameni sunt de părere că distincția dintre
avocat și pledant ar trebuie eliminată în Anglia, așa cum s-a întâmplat deja în Australia.
Guvernul are în vedere multe propuneri, dar există argumente pentru menținerea acestei
distincții, precum există și pentru înlăturarea ei.

Câmpul de lucru
Chiar și avocații cu aceleași calificări și titluri profesionale ajung să realizeze activități
diferit. De exemplu, există mici firme de avocatură, în foarte multe orașe din Statele Unite, care
intră zilnic în contact cu diferiți oameni, dau sfaturi, acționează asupra cazurilor de protecție a
consumatorului, în cazul disputelor generate de accidentele rutiere, dar și asupra contractelor de
vânzare de pământ. Uni dintre ei realizează și apărarea pentru clienți care sunt acuzați de crimă.
În orice caz, în Statele Unite, dar și alte state industrializate, avocații devin din ce în ce mai
specializați. Avocații care lucrează în firme mici de avocatură tind să devină din ce în ce mai
specializați pe anumite domenii, pe când avocații care lucrează pentru firme mai mari sau care
sunt angajați în departamente mai mari ale afacerilor comerciale lucrează într-o în diferite în
zone destul de bine definite ale legii. Un avocat poate fi angajat de către o companie minieră
pentru a realiza contractele pentru aprovizionarea cu cărbune. Un altul poate lucra pentru o
companie de ziare, avertizând editorul asupra problemelor care au în vedere calomnia. Un altul
poate lucra la o companie de pe Wall Street cu alte sute de avocați, pentru a îndruma agenții de
bursă în vederea tranzacțiilor de acțiuni.
Precum tipul de muncă, condiție de muncă, dar și salariul acestei profesii legale, poate
varia foarte mult. Pentru foarte mulți, imaginea unui avocat este a unui om bogat și care are o
viață confortabilă. În orice caz, nu trebuie uitat faptul că există și avocați care nu duc o viață așa
de ușoară. Probabil, avocații de pe Wall Street au un salariu destul de bun, dar micile firme de
avocatură, care dau sfaturi, asupra dreptului de ajutor social, diverșilor oameni sau asupra
procedurii de imigrare, trebuie să limiteze salariile pentru a rămâne în afacere. Există avocați în
țări care se află în procesul de dezvoltare, a căror muncă are în vedere subvenționarea plății
taxelor clienților pentru munca lor, ducând-o la bun sfârșit pentru puțini bani sau poate deloc.
Avocații care lucrează pentru drepturile omului descoperă de multe ori că munca lor este una
periculoasă. Cercetarea amnistiei internaționale arată că mai mult de 60 de avocați lucrează la
cazuri împotriva unor oameni acuzați de crime politice, care au fost uciși în 1990. În țări în care
guvernul asigură accesul tuturor oamenilor la un avocat în situații urgente. Există firme
specializate în lucrul cu oameni care nu și-ar putea plătii pentru aceste servicii din propriul
buzunar. De exemplu, în Anglia oricine care are de a face cu cazuri de urmărire penală are
dreptul de a alege o firmă de avocați care să îl reprezinte. Dacă venitul lui este sub un anumit
nivel, acesta nu va vi nevoit să plătească: firma va ține evidența costului pentru acel caz și plata
va fi realizată de către Comitetul de asistență juridică.

Începutul carierei
Cum reușește cineva să ajungă avocat? La fel ca doctorii, dar și alte profesii care implică
un nivel înalt de încrede din cauza cunoștințelor, avocații sunt supuși unor examene standardizate
și alte controale pentru a reglementa competența acestora. În unele țări, pentru a face practică ca
avocat trebuie să absolve o licență în drept. În alte țări, o licență în drept se dovedește a fi
insuficientă, iar examenul profesional trebuie trecut. În Anglia nu este neapărat necesar să deții o
licență în drept, deși mulți care ajung în această meserie dețin o astfel de diplomă. Principala
cerință este de a fi trecut examenul Bar Final (pentru pledanți) sau examenul Law Society Final
(pentru avocați). Cei care dețin o licență în drept și care sunt implicați în alte lucruri care nu au în
vedere legea au nevoie să ia niște cursuri de pregătire. Cei care nu dețin nici măcar o licență în
drept trebuie să se pregătească pentru examenul final, dar asta durează câțiva ani. În unele țări,
uni avocați îți vor spune că ultima perioadă în care au studiat legea a fost cea mai urâtă perioadă
a vieții lor! Asta se datorează numărului imens de reguli care acoperă o arie vastă a dreptului și
care trebuie memorate. În Japonia, unde există destui de puțini avocați, este de așteptat ca
procedurile de examinare să fie destul de dificile: mai puțin de 5% din candidați trec testul. Chiar
și după ce trece de această examinare, un avocat nu este neapărat calificat. De exemplu, un
avocat în Anglia trebuie să își petreacă doi ani ca un funcționar articular, iar în cadrul acestor doi
ani, munca acestuia este supravegheată de un avocat cu experiență, pe lângă care trebuie să ia
mai multe cursuri. Un pledant trebuie să își petreacă la fel un an de zile ca un copil.

Reglementarea profesiei
În multe țări, odată ce un avocat devine pe deplin calificat primește un certificat care îi
demonstrează dreptul de a-și vinde serviciile. Există de asemenea asigurări în caz că un avocat
este dat în judecată de către un client pentru incompetență profesională, există fonduri pentru a-l
face să plătească daunele – care pot fi destul de mari în cazuri care implică avocați care au de a
face cu tranzacții de proprietate. Chiar și în cazurile în care un avocat este foarte competent,
trebuie să aibă grijă în a nu încălca regulile stabilite cu rolul de reglementa profesia acestuia. În
Anglia, activitatea avocaților este reglementată de Law Society. Pe lângă altele, setează reguli
asupra reclamațiilor, cu privire la munca avocaților, clienților împotriva avocaților. Există de
asemenea și un Tribunal Disciplinare al avocaților care are puterea de a suspenda sau chiar de a
descalifica un avocat. Din moment ce membri acestui tribunal sunt tot avocați, unii oameni se
tem că deciziile făcute nu sunt imparțiale. Chiar și așa publicul poate să trimită în judecată
avocații, în vederea neglijenței. Oricum, din anul 1967, de la cazul Rondel vs. Worsley, dar și din
1978, de la cazul Saif Ali vs. Sydney Mitchell, în Anglia și Țara Galilor, pledanții nu mai pot fi
dați în judecată pentru neglijență în sala de judecată. Un motiv pentru acest lucru este că aproape
toată lumea care ar pierde un proces ar încerca să își de în judecată pledantul.
Conversația dintre un avocat și clientul său este una privată: clientul trebuie să știe dacă
ceea ce spune nu va fi trecut asupra altcuiva fără permisiunea lui. În această privință, asta poate
reprezenta probleme pentru un avocat, de exemplu, ce ar putea face acesta într-un caz de crimă
dacă el crede despre clientul său că este vinovat? Avocatul trebuie să decidă cât de sigur este de
vina clientului său. Se poate întâmpla în momentul în care clientul crede că a comis o crimă pe
când de fapt este doar în mintea lui că a comis-o. În orice caz, este treaba urmării penale de a
demonstra vinovăția, nu a apărătorului de a demonstra inocența. Avocatul poate de asemenea să
își apere clientul doar prin a scoate în evidență slăbiciunile acuzației de urmărire penală.
O altă problemă pentru un avocat apare în momentul în care are doi clienți a căror
poveste diferă una de cealaltă. De exemplu, fiecare persoană spune că este inocentă, iar cealaltă
că este vinovată. În astfel de cazuri avocatul trebuie să își transfere unul dintre clienți altui
avocat.

Limbaj judecătoresc
Deși avocații acționează într-o varietate de locuri și realizează tot felul de muncă, la nivel
de profesie aceștia par a fi foarte distanțați și greu de înțeles. Poate că o cauză a acestui fapt este
limbajul judecătoresc – limbajul ciudat și de neînțeles pe care mulți avocați par al scrie și al
vorbi. Aceasta nu reprezintă o caracteristică a avocaților de limbă engleză. Mulți oameni din
întreaga lume se plâng de faptul că nu pot înțelege procesele din instanța de judecată sau
documentele legale.
 Desigur că toate profesiile dețin propriul lor jargon. Economiștii vorbesc de obicei despre
junk bonds ( dreptul de a primi o datorie care probabil nu va fi returnată niciodată); doctorii
vorbesc despre lacerations (tăiere) și contusii (echimoze); și profesorii de limbă engleză despre
metalimbaj (cuvintele pe care le folosim pentru a discuta despre limbaj). Folosirea de cuvinte
speciale poate fi justificată, deoarece acestea fac referire la probleme care sunt importante pentru
o anumită profesie, dar neimportante pentru mulți oameni în viața de zi cu zi. Dar de cele mai
multe ori, jargonul este o modalitate de a crea un mister legat de o profesie, distincția oamenilor
care fac parte din ceva (economist, doctori, profesori) de cei care sunt în afară.
Recent, avocații au făcut eforturi pentru a face profesia acestora mai puțin misterioasă.
Până la urmă, meseria acestora este de a clarifica problemele publicului și nu de ale face mai
complicate. Aceste lucru se întâmplă în Statele Unite, unde avocații își fac reclamă serviciilor lor
publicului și unde poartă haine speciale ți peruci, care este în continuare o caracteristică a
sistemului Englez, care în mare parte a dispărut. Dar se pare că acest limbaj judecătoresc va
supraviețui pentru o lungă perioadă. Un motiv pentru acest lucru este că documente și rapoarte
vechi ale unor cazuri vechi au o importanță foarte mare în lege, în special în legea comună. Un
alt motiv este reprezentat de rescrierea legilor, care este un proces lent și migălos. Cuvintele
trebuie să acopere totul, deoarece oamenii mereu vor căuta o portiță legală, o cale de a evita o
obligație legală, folosindu-se de o ambiguitate sau o omisiune în lege. Prin urmare, dacă există
deja o lege veche care a funcționat pentru o lungă perioadă de timp, chiar și dacă este o lege care
are un limbaj vechi, este mai ușor să o păstrezi decât să scrii una nouă. Chiar și când guvernul
redactează o nouă lege, se ghidează în mare după o lege mai veche.
Chiar și așa, poate că ceea ce menține acest limbaj judecătoresc în viață este legea însăși.
După cum a fost menționat în primul capitol, lege încearcă să implementeze justiția, politica
guvernamentală, ori doar bunul simț. În loc să fie aibă un efect, acestea sunt mai foarte ambigue.
În fiecare zi limbajul este foarte ambiguu, dar asta nu are importanță dacă ave de a face cu
situații familiale sau dacă trebuie să vorbim oameni pe care îi cunoaștem. Legea trebuie să
reglementeze relațiile dintre oameni care se știu sau nu uni pe alții și care se află în situații
nefamiliare. Este păcat că în unele momente un expert trebuie să explice limbajul complex.
Limbajul juridic din Anglia este caracterizat prin:
1. Cuvinte și expresii care nu au niciun sens pentru oameni care nu sunt avocați, unele
dintre ele venind din latină sau franceză. De exemplu:
Replevin – dreptul de a lua înapoi bunuri care au fost comfiscate ilegal;
Nemo dat (quod non habet) – principiul prin care o persoană nu are dreptul de a deține
proprietăți de la o persoană care nu demonstrează legal că deține acea proprietate;
Cy-près – dreptul curții de a acorda proprietăți unei alte organizații de caritate dacă
donatorul speră să beneficieze pe urma acestui fapt;
2. Cuvinte care arată ca niște cuvinte de limbă engleză dat au sens cu totul diferite când sunt
folosite de un avocat. De exemplu:
Nuisnace – interferență cu bucuria altcuiva;
Consideration – ceva care determină renunțarea la întocmirea unui contract;
3. Cuvinte obișnuite care sunt înțelese marea majoritate a lumii dar care sunt foarte vechi.
De exemplu:
Hereinafter – de aici înainte; mai jos în acest document;
Aforesaid – menționat anteriror;
4. Fraze care conțin foarte multe propoziții care limitează afirmația originală. Cea dea a
patra caracteristică poate fi cea mai bună demonstrație, prin aducerea unui exemplu din
lege din ziua de astăzi din Anglia: actul Wills din 1837, amendamentul Administrației de
justiție:
„Nu poate fi valabil dacă:
a. Este în scris și semnat de testator sau de altă persoană care se afla în prezența
acestuia și sub îndrumările acestuia; și
b. Este demonstrat că testatorul intenționează prin semnătura sa să aibă efecte prin
testament; și
c. Semnătura este făcută și confirmată de către testator în prezența a doi sau mai
mulți martori prezenți în același timp; și
d. Fiecare martor în parte:
i. Dovedește și semnează testament; sau
ii. Confirmă semnătura în prezența testatorului (dar nu neapărat în prezența
unui alt martor), dar nicio altă formă de atestare nu este necesară.”
Ce înseamnă toate cele de mai sus? Dacă crezi că poate fi scris într-un mod mult mai
simplu, poate că ai fi un bun avocat!