primeau ca răsplată o bucăţică de zahăr în cazul în care îşi introduceau botul într-o gaură anume

(gaura
din centru) din 3 instalate în peretele cuştii, că la individul adult primirea răsplatei activa în egală
măsură,
în cortexul frontal, circuitele excitaţiei şi ale inhibiţiei (inhibiţia corticală e esenţială pentru
comunicarea
eficientă între grupurile de neuroni, iar reducerea inhibiţiei corticale e corelată cu schizofrenia, sau
cu alte
boli mentale). În contrast, la şoarecii tineri excitarea era de două până la patru ori mai mare, în
vreme ce
circuitele inhibării de abia dacă înregistrau vreo modificare de la starea de dinaintea primirii
zahărului.
Într-un alt experiment106, cu organizare aproape identică (2 grupuri de şoareci de vârste diferite,
etc.)
dispozitivului din peretele cuştii i-s-a adăugat o sursă de lumină, care anunţa momentul când era
disponibilă bucăţica de zahăr, iar şoarecii au fost supuşi unui regim alimentar restrictiv. După o
perioadă
de 6 zile, suficientă pentru învăţarea conexiunii între aprinderea sursei de lumină şi distribuirea
zahărului,
cercetătorii au încetat să mai răsplătească alegerea găurii din centru de către şoareci, care au fost
împărţiţi
apoi în 4 grupuri, fiecare grup conţinând un număr egal de adulţi şi de adolescenţi: (1) grupul celor
care
primeau în continuare mai puţină mâncare, iar semnalul luminos funcţiona la intervale regulate; (2)
grupul celor care au primit oricâtă mâncare doreau, iar semnalul luminos funcţiona la intervale
regulate;
(3) grupul care nu a primit nici suficientă mâncare şi nici semnale luminoase; şi (4) un grup care
putea
mânca după voie, fără semnal luminos.
Echipa a constatat că şoarecii tineri aveau obiceiul de a se întoarce la fosta sursă de zahăr cu mult
mai
des decât adulţii, cu toate că nu mai primeau nici o răsplată, şi au continuat să o facă mult după ce
adulţii
renunţaseră complet să încerce; lucrurile erau cu atât mai pronunţate în cazul şoarecilor tineri din
grupul 1,
care primeau mai putină mâncare, iar semnalul luminos funcţiona cu regularitate: aceştia au încercat
să
vadă dacă nu cumva se distribuiau totuşi bucăţelele de zahăr de aproximativ două ori mai des decât
adulţii,
sau chiar şi decât şoarecii tineri din grupul 3, care nu primeau suficientă mâncare, dar semnalele
luminoase nu erau activate; şoarecii tineri din grupul cu acces liber la hrană (grupul 2) încercaseră să
verifice distribuirea zahărului de trei ori mai rar decât şoarecii tineri din primul grup.
Un al treilea experiment al cercetătorilor de la Pittsburgh s-a focalizat pe anticiparea unei răsplăţi la
tineri şi la adulţi. Formatul experimentului a fost acelaşi, cu distribuitoarele de zahăr, etc., dar de
data asta
şoarecii li-s-au implantat electrozi, ceea ce le-a permis cercetătorilor să urmărească activitatea
neuronală
în timpul scurs între aprinderea semnalului luminos şi presarea de către şoarece a botului în
distribuitorul
de zahăr. Au constatat că existau diferenţe „dramatice” între răspunsurile neuronale ale adulţilor şi
cele
ale şoarecilor tineri: în vreme ce atât la adulţi cât şi la tineri se activa în mod similar o zonă a
creierului
numită nucleus accumbens – care e în mod obişnuit asociată cu motivaţia şi răsplata – la şoarecii
tineri s-a
mai observat activitate crescută în încă o zonă a creierului: aşa-numitul corp striat, sau striatum
dorsal, o
zonă care e asociată cu formarea de rutine/ obiceiuri, luarea de decizii, şi învăţarea motivată – ceea
ce
înseamnă că anticiparea răsplăţii, la vârsta respectivă, e asociată cu formarea de obişnuinţe, luarea
de
decizii, şi selectarea acţiunilor care urmează să fie luate.
Am adus în discuţie seria de exemple legate de adolescenţă pentru că fiecare dintre ele arată, cred,
cum plasticitatea creierului reacţionează la condiţiile de mediu, dar că există de fiecare dată nişte
limite
ale respectivei plasticităţi – limite datorate stadiului de dezvoltare în care se află acesta, vârstei
individului,
106 Tradus/adaptat după: [s.a.], Internal, Environmental Triggers May Explain Teenage Behavior, 22 febr. 2010,
URL:
http://www.science20.com/news_articles/internal_environmental_triggers_may_explain_teenage_behavior;
[s.a.], “Brain Study: Adolescents' Brains Respond Differently Than Adults' When Anticipating Rewards”, Science
Daily, 17 ian. 2012, URL: http://www.sciencedaily.com/releases/2012/01/120117144320.htm.
40
etc. La şoareci aproape identici ca vârstă şi ca bagaj genetic (şoarecii destinaţi experimentelor
trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii, printre care o moştenire genetică cât mai asemănătoare),
comportamentele au fost în mod limpede diferite, în cazul experimentului cu lumina şi bucăţica de
zahăr,
în funcţie de condiţiile respective cu care au avut de a face.
Vârsta e un element extrem de important în tipul de reacţii care sunt declanşate de diferiţi stimuli –
de
aceea, la oameni, e importantă modularea comportamentului adultului în funcţie de vârsta copilului
(existau, în anii ’30-’40 unii behaviorişti, precum mirificul John Broadus Watson deja menţionat, care
recomandau părinţilor exact inversul – să se comporte cu copii ca şi cum ar fi nişte adulţi mai mici –
în
fraze de genul: „Dimineaţa, dă mâna cu el. Mângâie-l uşor pe cap dacă a făcut ceva extrem de dificil,
sau
extraordinar de bine [...] Într-o săptămână vei vedea cât de uşor e să fii perfect obiectiv [...] şi totuşi
cordial. Vei fi complet ruşinat de felul ieftin-sentimental în care ai interacţionat [până atunci] cu
copilul
tău.”) 107 Adaptarea comportamentului adultului înseamnă exact ceea ce vrea să însemne: o tratare
adecvată vârstei pe care copilul o are: nici infantilizare, şi nici o tratare pe picior complet de
egalitate, ca
şi cum ar fi vorba de o persoană perfect matură (problema cea mai mare e momentul adolescenţei,
când
copilul îşi descoperă, sau încearcă să îşi descopere autonomia; dar, chiar şi în etapa respectivă, în
cazul în
care terenul a fost pregătit anterior, printr-o relaţie stabilă şi apropiată, problemele se reduc, cred,
considerabil).
Mi-se pare extrem de interesant al treilea experiment desfăşurat de echipa de la Pittsburgh: cel în
care
se constata o activitate neuronală crescută în corpul striat – partea din creier legată de achiziţia de
obiceiuri şi luarea de decizii, etc., pentru că mi-se pare că surprinde – probabil – procesul de
structurare
sinaptică: e o pură speculaţie din partea mea, dar dacă formarea de rutine şi selectarea acţiunilor
care
urmează să fie luate sunt asociate cu anticiparea răsplăţii, şi asta se manifestă, la şoareci, într-o
perioadă
care e echivalentă cu adolescenţa la oameni, cred că fenomenul are legătură cu manifestarea
autonomiei
individuale şi cu descoperirea sinelui de către adolescent (cu alte cuvinte, e legat de descoperirea
funcţiei
automotivante). În cazul în care adolescentul e insuficient direcţionat, probabil că rutinele
automotivante
pot deveni ineficace (individul îşi investeşte forţele în proiecte irelevante, sau chiar contraproductive
pe
termen lung) deoarece nu se stabilesc ierarhii eficiente de priorităţi (pentru că ierarhiile de priorităţi
ale
unui adolescent sunt diferite de cele ale unui adult); pe de altă parte, în cazul în care ierarhii sunt
impuse
din exterior cu forţa, sau cu insuficient tact (ceea ce poate funcţiona la copii mici, care nu au un simţ
al
sinelui distinct de al adultului de care depind, şi nici nu simt cu la fel de mare acuitate nevoia de
autonomie), atunci adolescentul se poate revolta, sau se poate adecva pasiv, dar fără nici o tragere
de
inimă (ceea ce poate avea consecinţe extrem de negative mult mai târziu). Ambele atitudini sunt cel
puţin
la fel de nocive, dar vreau să subliniez că ele depind, din nou, de conjuncţia între temperamentul
individului, istoria sa personală de până atunci, şi condiţiile de mediu la care e expus (cred că se
poate
desena o schemă logică extrem de simplă a tipurilor de reacţii posibile, după cele descrise mai sus).
Că adolescenţa e unul din momentele configurării unor rutine durabile e un lucru confirmat indirect,
cred, şi de observaţiile făcute în domeniul dinamicii amintirilor108. Cercetătorii au constatat de multă
107 WATSON, J.B., Op. cit., pp. 81-2.
108 JANSSEN, S., et al., “Temporal distribution of favourite books, movies, and records: Differential encoding
and resampling”,
in Memory, vol. 15(7), 2007, pp. 755-67; JANSSEN, S., MURRE, J., MEETER, M., “Reminiscence bump in
memory for public events”, European journal of cognitive psychology, vol. 20(4), 2008, pp. 738-64.; JANSSEN,
S,
RUBIN, D., St. JACQUES, P., “The temporal distribution of autobiographical memory: changes in reliving and
vividness over the life span do not explain the reminiscence bump”, in Memory and cognition, vol. 39(1), 2011,
pp.
41
vreme că numărul de amintiri pe care le are un individ adult sau în vârstă descrie o curbă, care
comportă o
aşa-numită „cocoaşă a reminescenţelor” (reminescence bump). Ce înseamnă asta? Pur şi simplu,
numărul
de amintiri legate de perioada dintre vârsta de 10 ani şi vârsta de 30 de ani, pe care individul e
capabil să
le evoce, e disproporţionat de mare, în comparaţie atât cu perioada dinainte (când există aşa-numita
„amnezie a copilăriei”: dispunem de extrem de puţine amintiri dinaintea vârstei de 5 ani) cât şi cu
perioada de după 30 de ani.
O reprezentare în timp a „cocoaşei” reminescenţelor. Curba desenată în verde desemnează aşa-numitul
recency effect („efect de recenţă): cu cât înaintăm în vârstă, cu atăt tindem să ne amintim (cu excepţia
lucrurilor
întâmplate în copilărie/adolescenţă) doar lucruri care ni s-au întâmplat mai recent.
Sursa: articolul Reminescence bump, Wikipedia.
Una din explicaţiile care s-au dat pentru motivele pentru care indivizii umani tind să-şi amintească
mai bine evenimentele din perioada respectivă e aşa-numitul differential encoding („codare
diferenţială”):
evenimentele din copilăria târzie şi din adolescenţă sunt stocate mai bine decât evenimentele din
alte
perioade ale vieţii. Janssen menţionează patru mecanisme posibile, care nu se contrazic neapărat
între ele,
care au fost propuse pentru asta: 1) o explicaţie cognitivă: sunt mult mai multe evenimente noi care
se
întâmplă în perioada respectivă, comparativ cu alte perioade ale vieţii; aceste evenimente sunt
codate cu
mai multă forţă, pentru că vor servi drept model pentru felul în care indivizii urmează să reacţioneze
ulterior, când se confruntă cu evenimente similare; 2) indivizii îşi formează identitatea în cursul
perioadei
respective – e ipoteza integrării narative a sinelui109, conform căreia majoritatea amintirilor
definitorii/
paradigmatice, care îi permit individului să se definească în raport cu sine însuşi, provin din perioada
respectivă 3) cele mai importante evenimente de tranziţie (absolvirea liceului/ facultăţii, primele
experienţe amoroase, etc.) aparţin perioadei respective; 4) explicaţia biologică: amintirile respective
sunt
stocate mai bine pentru că la momentul respectiv creierul lucrează cu un maximum de eficienţă.
Există
autori care nu dau propriu-zis explicaţii ale „cocoaşei” reminescenţelor, ci constată