Criticismul junimist-studiu de caz

Societatea Junimea este cea mai importantă grupare ideologică și culturală din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea,având în epocă rolul de a orienta evoluția culturii
române.Câțiva tineri reveniți de la studii din străinătate(P.P Carp,Vasile
Pogor,Th.Rosetti,Iacob Negruzzi și Titu Maiorescu),conștienți de situația precară a culturii
române,au hotărât înființarea la Iași,în 1863,a societății Junimea,o asociație menită să aducă
un suflu nou în cultura română.Afinitățile dintre personalitățile lor îi unesc într-un cenaclu în
care se dezbat public problemele culturale de seamă din epoca de după 1860:probleme de
ortografie și limbă,organizarea unor conferințe prin care să răspândească în public o serie de
cunoștințe istorice,politice,economice și de cultură.

Titu Maiorescu(1840-1917),critic și estetician animator al societății culturale Junimea

și inițiatorul revistei cu același nume,are meritul incontestabil de a fi format în cultura
noastră o stare de spirit superioară și de a fi descoperit și încurajat afirmarea marilor
clasici:Mihai Eminesu,Ion Creangă,I.L.Caragiale,Ioan Slavici.Solida și vasta cultură a lui
Maiorescu s-a reflectat în numeroasele studii și lucrări politice,filozofice,critice,lingvistice și
estetice,în activitatea permanentă pe care a desfășurat-o pentru dezvoltarea limbii și a
literaturii române.

Beția de cuvinte,subintitulat “Studiu de patologie literară” satirizează fraza

supraîncărcată în exprimarea unor contemporani,numind-o frazeologie,ca simptom grav al
bolii care se cheamă “lipsă de idei”.”Simptomele patologice ale amețelei produse prin
întrebuințarea nefirească a cuvintelor ni se înfățișează treptat după intensitatea
îmbolnăvirii.Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în compararea cu spiritul
căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte […] al doilea simptom […] o confuzie naivă și
creierii […] turburați numai de necontenia vibrare a nervilor acustici”. Există însă un fel de
beţie deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi
privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beţia de cuvinte.

Cuvântul, ca şi alte mijloace de beţie, e, pănă la un grad oarecare, un stimulent al

inteligenţei. Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel încât să se prea
eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic
pentru ameţirea inteligenţei. Efectele caracteristice ale oricărei beţii sunt atunci şi efectele
lui, „la debilité des fonctions intellectuelles et le penchant à la violence“, cum ne arată
Cabanis în memoriul 8 din Rapports du physique et du moral de l’homme.

În „Beția de cuvinte”, Maiorescu stigmatizează excesul de vorbe goale, lipsa de idei și alte
simptome pe care le enumeră: „o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparație cu spiritul
căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte”; „întrebuințarea cuvintelor seci care produc o
confuzie naivă”; „pierderea oricărui șir logic; contrazicerea gândurilor puse laolaltă”;
„violența nemotivată a limbajului”. Este vorba în general de tautologie,anacolut,pleonasm,
barbarisme. Beția de cuvinte la care se referea Titu Maiorescu, este o oglindă a dezordinii din
mintea vorbitorilor, a lipsei de claritate, de limpezime a gândurilor.
Beția de cuvinte are ca referință limba cultă românească și, mai strâns, cea a jurnaliștilor
și scriitorilor.
Primul studiu critic consacrat poetului național este Eminescu și poeziile lui,scris chiar
în anul morții acestuia(1889). După un preambul în care justifică, prin raportare la
context,locul lui Eminescu în cultura și în literatura română (“cea dintâi treaptă de înălțare a
literaturii naționale,în legătură strânsă cu toată aspirarea generației noastre spre cultura
occidental, trebuia neapărat să răspundă la două cerințe:să arate întâi în cuprinsul ei o parte
din cugetările și simțirile care agită deopotrivă toată inteligența europeană în artă,ăn știință.în
filosofie; să aibă, al doilea,în forma ei o limbă adaptată fără silă la exprimarea credincioasă a
acestei amplificări.Amândouă condițiile le realizează poezia lui Eminescu în limitele în care
le poate realiza o poezie lirică;de aceea Eminescu face epocă în mișcarea noastră
literară.”)Maiorescu realizează,în prima parte,un crochiu al omului Eminescu,reținând
talentul înnăscut,memoria extraordinară,cultura vastă,excelenta stăpânire a limbii
române,lecturile filosofice și mitologice de profunzime.În a doua parte a studiului,autorul se
oprește asupra câtorva creații eminesciene pe care le comentează aplicat(Luceafărul,Peste
vârfuri,Scrisoare I,Scrisoare III,Floare albastră,La steaua,Mortua est,Melancolie,Cu mâna
zilele-ți adaogi…etc.)făcând conexiuni și cu literature universală.Finalul este ca o profeție
care dovedește inteligența și intuiția critic a lui Titu Maiorescu:”Acesta a fost
Eminescu,aceasta este opera lui.Pe cât se poate omenește prevedea,literatura poetică română
va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui,și forma limbei naționale,care și-a
găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi,va fi punctul de plecare
pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești.”

În concluzie,criticismul junimist este o trăsătură definitorie a mișcării,care a

influențat destinul literaturii și al culturii române.Structurarea unei doctrine unice pe baza
respectului față de adevăr,plasarea analizei și a interpretării fenomenului artistic într-o
paradigmă valorică universală,combaterea cu vechemență a mistificării istoriei și a limbii
române,a lipsei de echilibru între fondul și forma fenomenului cultural,sunt câteva dintre
ideile în numele cărora luptă junimiștii.Ei resimt nevoia de afirmare a specificului național și
de înlăturare a formelor fără fond,considerând că ,,...între 1848-1870 s-a produs o ruptură
adâncă între cultura tradițională și cea modernă,prin adoptarea unor <<forme>> occidentale
nepotrivite <<fondului>>românesc.
 Aceste convingeri,puterea extraordinară a lui Maiorescu de a construi o teorie a
culturii,demonstrând autonomia artei și aplicând principiile valorice,au făcut posibilă apariția
marilor clasici ai literaturii române:Eminescu,Creangă,Caragiale,Slavici.