COMUNICAREA PARAVERBALA

Limbajul paraverbal manuit cu abilitate, mareste eficienta de influenta si control a

celor din jurul nostru, a partenerilor de comunicare. Ceea ce transpare dincolo de cuvinte, in
spatele lor, in subtext si in toate manifestarile vocale, posturale si gestuale legate intim de
pronuntarea sau scrierea cuvintelor, reprezinta limbajul paraverbal.

Formele de comunicare paralingvistice includ acele forme comportamentale utilizate

pentru transmiterea mesajelor si semnificatiei lor, fara a folosi cuvintele sau sistemele
lingvistice de semne. In acest sens, cei mai utilizati termeni sunt cei de paralimbaj.

Exista numerosi stimuli incorporati mesajului verbal care, dincolo de continutul verbal
asociat, dincolo de sensul cuvintelor, provoaca diverse reactii afective: vocea, tonul, ritmul
vorbirii, stimulul scrierii, pauzele dintre cuvinte, accentele si chiar balbele, zambetul, clipitul
genelor, atingerea, bataia cu pumnul in masa, etc. Interventia acestora peste mesajul verbal
poate provoca slabirea, distorsionarea sau intensificarea semnificatiei cuvintelor continute de
mesaj.

Manuit de abilitate, mesajul paraverbal devine un instrument eficace in influentarea si

controlul persoanelor din jurul nostru, in procesul de comunicare organizationala. Mesajul
paraverbal obtine cu usurinta respectul si poate smulge aprobarea, intimideaza sau mentine
presiunea.

Nu poate fi neglijata nici comunicarea sonora nonverbala despre care se afirma ca 38%
din mesajele transmise in interactiunea persoanelor sunt sonore, dar nu verbale. Acestea tin de
bogatia parametrilor muzicali ai limbajului – intonatia, timbrul, ritmul, tonul, inaltimea etc. –
cat si de sunetele nearticulate emise de om in diverse imprejurari – oftat, tuse semnificativa.

Puterea limbajului paraverbal este dependenta de calitatile vocale si de stapanirea

„mecanismelor vorbirii’.
Cei mai intalniti si utilizati stimuli paraverbali in comunicarea paraverbala sunt:
calitatile vocale, inaltimea vocii, volumul vocii, dictia, accentul, pauzele, intonatia, ritmul
vorbirii etc.
Calitatile vocale – se refera la insusirile personale implicate in mecanismul vorbirii si
la factorii care influenteaza sunetul vocii. Sunetul vocii este influentat in primul rand de
calitatea corzilor vocale si apoi succesiv, de pozitia maxilarului, de peretii gurii, de dinti, de
limba si buze. Sunetele sunt mai clare daca pozitia corpului este dreapta, muschii gatului
intinsi, buzele flexibile, iar respiratia buna.
Inaltimea vocii este data de frecventa de vibratie a corzilor vocale. Cand suntem
tensionati sau anxiosi, corzile vocale se intind puternic, ca si corzile unei viori, iar vocea se
subtiaza, devine stridenta sau zgarie si scartaie. Cand suntem calmi si relaxati, tonul vocii
coboara, devine plin si sigur. Daca suntem obositi sau precipitati, vocea devine aspra, gatuita.
 Volumul vocii este mai usor de controlat decat tonalitatea. Ritmul si forta respiratiei
sunt esentiale. Corectia volumului vocii trebuie sa tina seama de marimea incaperii, marimea
grupului si de zgomotul de fond.

Volumul trebuie sa fie tare la inceputul si la sfarsitul unei prezentari pentru a sublinia
obiectivele si concluziile acesteia. Se recomanda sa pastram un volum jos, normal de
conversatie adaptat ambiantei.

Dictia este calitatea si arta de a articula si pronunta cuvintele corect si clar. Ea se poate

educa prin exercitiu. Dictia depinde de articularea corecta si completa a consoanelor si de
nuantarea clara a vocalelor.
Accentul priveste maniera de a pronunta mai apasat, mai intens sau pe un ton mai inalt
o silaba dintr-un cuvant sau un cuvant dintr-un grup sintactic. El poate schimba sensul
cuvintelor.
Pauzele reprezinta separarea vorbirii in grupuri si cascade de cuvinte sau fraze ce pot
da unele indicii asupra starilor afective si atitudinilor vorbitorului. Pauzele prea lungi obosesc
audienta, dar pauzele scurte, retorice, bine plasate, dau ascultatorului sentimentul de implicare
activa. Pauzele tactice sunt facute inainte sau dupa cuvantul sau ideea ce merita subliniata.
Intonatia cuprinde timbrul si variatia inaltimii glasului care transmit emotii,
sentimente si atitudini. Inflexiunile vocii tradeaza faptul ca vorbitorul este fericit, trist, furios,
infricosat, prietenos, umil sau dictatorial. Vocea indulceste sau aspreste mesajul verbal.
Transforma afirmatiile in intrebari si invers, iar uneori transforma chiar sensul cuvintelor.

Ritmul vorbirii

Vorbirea poate fi calma, repezita, lenta, rapida, teatrala, afectata sau precipitata. Daca
ritmul vorbirii este ridicat, ascultatorul primeste mesajul verbal ca pe o urgenta. Un bun
vorbitor schimba viteza pronuntarii cuvintelor in concordanta cu importanta mesajului, in
sensul ca ceea ce este nesemnificativ sau comun este rostit repede, iar ceea ce este nou sau
important este rostit rar si apasat.

Ansamblul elementelor paraverbale si nonverbale ale comunicarii este numit

metacomunicare (gr. Meta = dincolo) in plus puterea limbajului paraverbal este dependenta de
calitatile vocale si de stapanirea mecanismelor vorbirii. Metacomunicarea se refera la nivelul
sugerat de emitator, iar receptorul trebuie sa distinga ceea ce a fost spus, cum a fost spus si de
ce. Orice comportament de comunicare, verbal sau nonverbal poate fi metacomunicational.

PARFENE MARIANA

PIPP SLATINA

ANUL III