NOŢIUNEA OBLIGAŢIILOR CIVILE

1. Definiţie şi reglementare legală. Potrivit art. 1.164 Cod civil (NCC), ”obligaţia este o legătură de
drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul sa
obţină prestaţia datorată”. Chiar dacă lipseşte din definiţia legală şi elementul sancţionatoriu (care ar trebui
să indice ce se întâmplă atunci când obligaţia nu este respectată), reţinem această definiţie, întrucât, în
general, credem că definiţiile legale sunt de preferat pentru că evită controversele pe anumite aspecte; vom
expune şi noi însă, ceva mai jos, trăsăturile esenţiale ale obligaţiei, pentru o mai bună înţelegere a
conceptului cu care lucrăm.

2. Elementele caracteristice ale obligaţiei. O obligaţie presupune următoarele elemente:

- Subiectele obligaţiei, şi anume existenţa a două persoane: debitorul, persoana care trebuie să execute
prestaţia pe care legea sau contractul i-o impune şi, respectiv, creditorul, persoana care are dreptul la a primi
această prestaţie. Trebuie să precizăm aici că noţiunea de debitor este, în materia obligaţiilor, o noţiune largă
(lato sensu), care nu presupune, aşa cum am fi tentaţi să credem, doar existenţa obligaţiei de plată a unei
sume de bani; prin debitor se înţelege şi persoana care trebuie să efectueze o altă (orice altă) prestaţie, cum ar
fi predarea unui bun, executarea unei lucrări sau asigurarea folosinţei unui bun (în mod corespunzător trebuie
să înţelegem corect şi noţiunea de creditor). În principiu, orice persoană fizică sau juridică (inclusiv statul)
poate fi subiectul unei obligaţii.
- Obiectul obligaţiei, adică prestaţia care trebuie executată sau îndeplinită de către debitor şi, la care, în
mod corelativ, are dreptul creditorul. Din acest punct de vedere, obiectul obligaţiei poate fi (şi este, în
practică) privit dintr-o latură pasivă, cea a debitorului (care are o îndatorire şi care, prin urmare, trebuie să
dea, să facă sau să nu facă ceva), dar şi dintr-o latură activă, a creditorului (care are un drept de creanţă, care
trebuie să primească ceva), însă subliniem că este vorba despre un singur raport juridic.
- Sancţiunea pe care legea sau contractul o aplică în caz de nerespectare a obligaţiei. În primul rând,
reţinem că sancţiunea nu este întotdeauna expresă, însă, în mod esenţial, nu există obligaţie fără sancţiune; cu
alte cuvinte, dacă o persoană trebuie să facă ceva fără a se putea stabili sancţiunea pentru neîndeplinirea
acelei obligaţii (sancţiunea nu rezultă nici din contract şi nici din lege, nici măcar implicit), înseamnă că, de
fapt, nu avem de-a face cu o obligaţie. În al doilea rând, sancţiunile care pot interveni pentru neexecutarea
unei obligaţii sunt multiple; în esenţă însă, aceste sancţiuni (care au ca premisă dreptul creditorului de a cere
ajutorul forţei coercitive a statului) au în vedere executarea silită şi/sau plata de daune-interese pentru
neexecutare.

3. Izvoarele obligaţiilor. Atunci când vorbim despre izvoarele obligaţiilor, ne referim la împrejurarea
care naşte în sarcina unei persoane obligaţia de a executa o anumită prestaţie; căutăm, cu alte cuvinte, să
răspundem la întrebarea: când, din ce motive şi în ce condiţii se naşte o obligaţie în sarcina unei persoane?
În prezent, actualul Cod civil (în vigoare din anul 2011) enumeră în mod expres izvoarele obligaţiilor. Astfel,
potrivit art. 1.165 NCC, intitulat chiar Izvoarele obligaţiilor, obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act
sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
Faţă de actuala reglementare legală, reținem că izvoarele obligaţiilor trebuie clasificate în trei mari
categorii, după cum urmează:
a. Actele juridice – manifestări de voinţă din partea unor (unei) persoane, făcute cu scopul de a produce
efecte juridice; în această categorie intră contractul şi actul juridic unilateral;
b. Faptele juridice – manifestări de voinţă făcute fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care
efecte se produc în virtutea legii; intră aici faptele juridice licite (gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă
cauză, plata nedatorată) şi faptele juridice ilicite (care atrag răspunderea civilă delictuală);
c. Legea – obligaţii impuse prin norma juridică (de pildă, obligaţiile administratorului unei societăţi, aşa
cum sunt acestea prevăzute expres de lege).

Contractul – cel mai important izvor de obligaţii – este acordul de voinţe dintre două sau mai multe
persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (art. 1.166 NCC), iar actul juridic
unilateral este definit ca fiind acel act juridic care presupune manifestarea de voinţă numai a unei singure
persoane, şi anume a autorului său (art. 1.324 NCC). Despre contract vom vorbi in prezentul curs.
În ceea ce priveşte faptele juridice licite, potrivit art. 1.330 NCC, există gestiune de afaceri atunci când,
fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei
persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să
desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. Tot astfel, plata nedorată, ca izvor de
obligaţii, este reglementată de art. 1.341 din noul Cod civil, legea plecând, în definirea conceptului, de la un
principiu de bază, care lămureşte pe deplin consecinţele pe care le produce o plată nedatorată: cel care
plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. În fine, cel de-al treilea fapt juridic licit care este apt de a da
naştere unor obligaţii este situaţia îmbogăţirii fără justă cauză (sau îmbogăţirea fără just temei), care găseşte
practic răspuns la un principiu fundamental, potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi fără niciun motiv pe
seama altuia; în acest sens, potrivit art. 1.345 NCC, cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă
cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă
persoană.
În fine, legea este izvor de obligaţii atunci când ea reglementează o conduită expresă în sarcina unei
persoane, o prestaţie ce trebuie efectuată, fără a fi necesară încheierea unei convenţii (cum este cazul
obligaţiilor ce derivă din acte juridice) şi fără ca aceste obligaţii să derive din consecinţele unei fapte juridice
(licite sau ilicite). Aşadar, nu se confundă legea ca izvor de obligaţii cu actele juridice sau faptele juridice ca
izvoare distincte ale obligaţiilor. Astfel, de pildă, chiar dacă legea prevede anumite obligaţii în sarcina unei
persoane care încheie un contract, obligaţiile respective sunt considerate că derivă din contract, iar nu din
lege, întrucât aceste obligaţii trebuie îndeplinite doar dacă a fost încheiat contractul; cu alte cuvinte,
obligaţiile respective nu pot lua naştere în lipsa unui contract valabil încheiat. Tot astfel, chiar dacă legea
prevede expres ce obligaţii se nasc în sarcina unei persoane care a săvârşit o faptă (ilicită, prin ipoteză),
aceste obligaţii vor fi o consecinţă a principiilor răspunderii civile delictuale; cu alte cuvinte, obligaţiile vor
avea ca izvor faptele juridice, iar nu legea, întrucât nu se nasc decât în condiţiile în care fapta ilicită a fost
săvârşită. Prin urmare, tragem concluzia că legea este izvor distinct de obligaţii numai atunci când, indiferent
de intenţia sau de conduita părţilor, impune în sarcina unei persoane anumite obligaţii a căror neîndeplinire
atrage anumite sancţiuni specifice. De exemplu, obligaţia de întreţinere reglementată de Codul civil 1,
instituită în sarcina ambilor părinţi faţă de copilul lor minor 2 sau instituită soţilor în mod reciproc 3. De
asemenea, în materia dreptului societar, obligaţiile pe care legea le prevede în sarcina administratorului unei
societăţi sunt obligaţii legale, indiferent dacă s-a încheiat sau nu s-a încheiat un contract între societate şi
administrator, întrucât sunt stipulate expres şi exclusiv de lege. Astfel, Legea nr. 31/1990 privind societăţile
reglementează natura juridică a răspunderii administratorului, delimitând expres două temeiuri legale, şi
anume calitatea de mandatar a acestuia faţă de societate, dar şi legea, lege care-i impune obligaţii certe în
funcţia pe care o deţine4. Or, pe lângă regulile referitoare la mandat, care dau naştere unor obligaţii
contractuale în sarcina administratorului (obligaţii care derivă din contractul de mandat şi care subzistă
indiferent dacă s-a încheiat sau nu un contract ca instrumentum între administrator şi societate, acest contract
fiind prezumat de lege), legea societăţilor impune „în mod special” în sarcina administratorului şi alte
obligaţii exprese care derivă din calitatea sa; mai mult, aceste obligaţii legale şi speciale sunt enumerate
limitativ de lege5.

CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE

1. Scurte consideraţii introductive. În doctrina anterioară noului Cod civil, dar şi în cea actuală,
precum şi în vasta jurisprudenţă referitoare la obligaţii, s-au vehiculat o serie întreagă de clasificări ale
obligaţiilor. Unele din aceste clasificări sunt mai puţin utile, mai puţin relevante, însă altele prezintă o
importanţă practică majoră, oferind o viziune mai uşor accesibilă asupra efectelor anumitor situaţii juridice
ce pot apărea în materia obligaţiilor. Noi nu suntem, de principiu, adepţii teoriilor, opiniilor şi clasificărilor

1 Actualul Cod civil stipulează expres caracterul legal şi personal al obligaţiei de întreţinere (art. 513 şi art. 514 NCC) şi, de
asemenea, reglementează de o manieră foarte cuprinzătoare instituţia juridică a obligaţiei de întreţinere (a se vedea Titlul V din Codul
civil).
2 Obligaţia legală de întreţinere a minorului este instituită de lege în solidar ambilor părinţi potrivit, art. 449 NCC.
3 Obligaţia de întreţinere dintre soţi sau dintre rude, reglementată de art. 516 NCC.
4 Potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, „obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare
la mandat şi de cele special prevăzute în această lege”.
5 Potrivit art. 73 din Legea nr. 31/1990, „administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru: a) realitatea
vărsămintelor efectuate de asociaţi; b) existenţa reală a dividendelor plătite; c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun”.
nenumărate ce se pot face într-o anumită problematică, însă, în ceea ce priveşte chestiunea legată de
clasificarea obligaţiilor, credem şi noi că unele din aceste clasificări sunt mai mult decât oportune.

2. Obligaţii de a da, a face şi a nu face. Prima clasificare importantă se face în funcţie de obiectul
obligaţiei, iar, din acest punct de vedere, vorbim despre trei tipuri de obligaţii:
- Obligaţii de a da, care se referă la transferul, la transmiterea unui drept real din patrimoniul debitorului
în patrimoniul creditorului; de pildă, în contractul de vânzare, obligaţia de a da este îndeplinită doar atunci
când dreptul de proprietate asupra bunului este transferat de la vânzător la cumpărător;
- Obligaţii de a face sunt acele obligaţii ce constau într-o acţiune a debitorului care are drept scop
executarea efectivă a prestaţiei la care s-a obligat; de pildă, obligaţia de predare a bunului vândut (întrucât
obligaţia de a încheia contractul şi de a transfera astfel dreptul de proprietate asupra acestuia este o obligaţie
de a da), obligaţia de a plăti chiria, de a executa lucrările în contractul de antrepriză, de a plăti anumite
daune-interese contractuale etc.;
- Obligaţii de a nu face, obligaţii care au în vedere, întotdeauna, o atitudine de abţinere a debitorului de
la a face ceva ce ar fi putut să facă, dacă prin contract sau prin lege nu i s-ar fi interzis; de pildă, obligaţia de
neconcurenţă întâlnită în dreptul muncii sau în dreptul profesioniştilor, ori, în dreptul societar, obligaţia
asociatului de a se abţine de la vot atunci când se află în conflict de interese (în general, în orice ramură de
drept, nerespectarea regulilor privind conflictul de interese reprezintă încălcarea unei obligaţii de a nu face).
Importanţa acestei clasificări rezidă în modalitatea şi în instrumentele de executare silită a obligaţiei de
către creditor, în cazul în care debitorul nu o execută de bună-voie. Chiar dacă formele concrete de executare
silită fac obiectul dreptului procesual civil, găsim necesar aici, tocmai pentru a înţelege pe deplin cele trei
tipuri de obligaţii, să vedem ce poate face efectiv creditorul, folosind forţa de constrângere a statului, pentru
a-şi satisface creanţa.
Obligaţia de a da se valorifică pe cale judecătorească, prin acţiune care tinde la obligarea debitorului de
a transfera dreptul de proprietate asupra unui bun, în condiţiile în care este obligat de lege, sau, după caz, în
condiţiile în care s-a obligat prin convenţie. De pildă, în cadrul unei promisiuni de vânzare, nerespectarea
obligaţiei asumate de către vânzător dă dreptul cumpărătorului de a cere instanţei pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare; prin această hotărâre, are loc transferul dreptului de pro -
prietate, astfel că obligaţia de a da este îndeplinită cu forţa. În cazul obligaţiei de a face, dacă debitorul
refuză să o execute, creditorul poate fi autorizat de instanţă să o îndeplinească el însuşi sau prin alte
persoane, pe cheltuiala debitorului, potrivit art. 903 din noul Cod de procedură civilă (NCPC) şi art. 1.528
NCC. Iar în cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul va putea cere instanţei să desfiinţeze el însuşi sau prin
alte persoane, pe cheltuiala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligaţiei de a nu face (art. 904
NCPC, art. 1.529 NCC). În plus, în ambele situaţii (obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face), creditorul va
putea cere debitorului şi plata unor penalităţi pentru întârzierea executării (art. 905 NCPC).

3. Obligaţiile de mijloace şi obligaţiile de rezultat. Obligaţiile de mijloace se mai numesc şi obligaţii

de diligenţă, Codul nostru civil definindu-le ca fiind acele obligaţii în care debitorul este ţinut să folosească
toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis [art. 1.481 alin. (2) NCC]. Obligaţiile de
rezultat sunt acele obligaţii în care debitorul este ţinut să procure debitorului rezultatul promis [art. 1.481
alin. (1) NCC]. Legea stabileşte, dat fiind că, în practică, pot fi discuţii cu privire la calificarea naturii de
obligaţie de mijloace sau, dimpotrivă, de rezultat, şi câteva criterii, care nu sunt însă limitative. Astfel,
potrivit legii, pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat, se va ţine seama îndeosebi de
modul în care obligaţia este stipulată în contract, de existenţa şi natura contraprestaţiei şi de celelalte
elemente ale contractului, de gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului, precum şi de influenţa
pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

4. Obligaţii ce derivă din acte juridice şi obligaţii ce derivă din fapte juridice civile. Faţă de
clasificarea izvoarelor obligaţiilor, aşa cum au fost acestea enumerate mai sus (actele juridice, faptele
juridice), putem face o altă clasificare a obligaţiilor. Chiar dacă nu este reţinută în mod uzual în doctrină,
credem că este oportun să delimităm, din acest punct de vedere, între două tipuri de obligaţii: obligaţii ce
derivă din acte juridice (contractuale) şi obligaţii ce derivă din fapte juridice. Clasificarea se desprinde în
mod logic din actuala reglementare a Codului civil şi credem că se impune a fi amintită tocmai pentru a da
uitării definitiv clasificarea desuetă, complicată şi profund eronată ce se făcea sub imperiul vechiului Cod
civil între obligaţii contractuale, obligaţii cvasicontractuale, obligaţii delictuale şi obligaţii cvasidelictuale.
Cele mai frecvente obligaţii care derivă din acte juridice sunt, neîndoielnic, obligaţiile contractuale
(obligaţii ex contractu), adică acele obligaţii care derivă din contracte, aşa cum rezultă inechivoc din
denumirea acestora. De pildă, obligaţia de plată a preţului de vânzare sau obligaţia de predare a bunului
vândut (în cazul contractului de vânzare), obligaţia de plată a chiriei lunare sau obligaţia de a asigura
folosinţa liniştită şi utilă a bunului (în contractul de locaţiune) şi exemplele pot continua. Ceea ce defineşte
acest tip de obligaţii este faptul că ele sunt asumate întotdeauna în cadrul unui contract, prin acordul părţilor,
exprimat în deplină cunoştinţă de cauză. Obligaţiile contractuale fac obiectul de studiu al teoriei generale a
obligaţiilor şi, în acelaşi timp, în mod particular, obiectul de studiu al dreptului contractual, unde este
analizat fiecare tip de contract în parte şi cu privire la care legea reglementează obligaţii specifice.
Obligaţiile care derivă din faptele juridice sunt acele obligaţii care iau naştere din efectele pe care le
produce un fapt juridic civil. Astfel de obligaţii, spre deosebire de obligaţiile contractuale, nu sunt asumate
de părţi, ci sunt prevăzute de lege ca urmare a producerii unui fapt juridic, licit sau ilicit. Aceste obligaţii pot
fi obligaţii ce derivă din fapte juridice licite şi obligaţii ce derivă din fapte juridice ilicite, aceste din urmă
obligaţii (care beneficiază de o reglementare legală distinctă) făcând obiectul de studiu al răspunderii civile
delictuale.
Din cele două izvoare de obligaţii – acte juridice sau fapte juridice –, cele mai frecvente sunt şi trebuie
să fie, în mod firesc, actele juridice, iar în cadrul actelor juridice – unilaterale, bilaterale, multilaterale –, în
practică, cel mai des ne întâlnim cu obligaţiile ce derivă din contracte, adică obligaţiile contractuale. De
aceea, orice abordare a teoriei generale a obligaţiilor, în general şi, cu atât mai mult a teoriei generale a
obligaţiei contractuale trebuie să aibă ca pilon principal contractul, cel mai important izvor de drepturi şi
obligaţii.

CONTRACTUL. CONSIDERAŢII GENERALE

1. Noţiuni introductive. Principalul şi cel mai important izvor de obligaţii este contractul, act juridic
întâlnit frecvent în viaţa juridică şi socială; fiind cel mai comun act juridic, contractul beneficiază de o
abordare amplă, Codul civil actual oferind, pe de-o parte, o reglementare generală cuprinzând reguli şi
principii fundamentale aplicabile oricărui contract, indiferent de natura sa şi, pe de altă parte, dispoziţii
particulare pentru anumite tipuri de contracte speciale.
Contractul, ca izvor de obligaţii, este reglementat în prezent, în termeni generali, în art. 1.166 - 1.323
NCC. Potrivit legii române în vigoare, contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane
cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, definiţia fiindu-ne oferită de art. 1.166 NCC
(Codul civil anterior definea contractul, în art. 942, text de lege care spunea că un contract era „acordul între
două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic”).
După cum se poate uşor constata, esenţa definiţiei celui mai important act juridic din dreptul privat este
aceeaşi cu cea care rezulta din vechea reglementare, şi anume că avem nevoie de cel puţin două persoane
pentru a putea vorbi despre un contract (sublinierea trebuie făcută şi o reamintim de fiecare dată, pentru a
reliefa diferenţa dintre actul juridic unilateral şi contractul unilateral, delimitare asupra căreia vom reveni).
Aşadar, un contract presupune întotdeauna existenţa a cel puţin două persoane, între care se formează un
acord de voinţe. Nu se poate, aşadar, încheia un contract cu sine-însuşi. Chiar şi contractul unilateral, aşa
cum vom vedea, presupune existenţa a două persoane, şi nu a unei singure persoane, cum greşit se poate
crede, la o înţelegere superficială a noţiunii.

2. Domeniu de aplicare. După cum vom vedea, contractele se clasifică în mai multe categorii, pentru o
reglementare mai coerentă şi pentru o asimilare mai uşoară a materiei. Indiferent de felul contractului, de
includerea contractului într-o categorie sau alta, toate contractele sunt supuse, aşa cum spuneam, unor
reglementări generale care să asigure un domeniu de aplicare clar şi previzibil, aplicabil tuturor contractelor.
Există însă şi reguli speciale, aplicabile anumitor tipuri particulare de contracte, reguli cuprinse atât în Codul
civil, cât şi în alte legi speciale. De reţinut, aşadar, încă de la început, că avem două tipuri de reguli aplicabile
contractelor: reguli generale, care reprezintă norma juridică generală şi, respectiv, reguli speciale, care
reprezintă norma juridică specială aplicabilă anumitor tipuri de contracte. Evident, între aceste două categorii
de norme juridice se aplică principiul generalia specialibus derogant, specialia generalibus non derogant
(norma juridică specială derogă de la norma generală, norma juridică generală nu derogă de la norma
specială).
Codul civil actual prevede expres, cu caracter de principiu, aceste aspecte, subliniind şi faptul că regulile
particulare referitoare la anumite contracte sunt prevăzute în cod sau în legi speciale. Prin urmare, materia ce
face obiectul studiului nostru, teoria generală a contractelor, este cuprinsă doar în Codul civil, iar contractele
speciale sunt reglementate atât de Codul civil, cât şi de legi speciale; chiar şi contractele încheiate cu
consumatorii, care beneficiază, aşa cum vom vedea, de o legislaţie specifică, sunt guvernate, în ceea ce
priveşte normele generale, tot de Codul civil.
Dar mai trebuie să punctăm aici, în opinia noastră, şi alte chestiuni importante legate de domeniul de
aplicare.
În primul rând, teoria generală a contractelor (a obligaţiilor contractuale) se aplică şi actelor juridice
unilaterale, întrucât, potrivit art. 1.325 NCC, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare
la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. Apoi, chiar dacă actualul Cod civil nu mai
vorbeşte despre contracte comerciale, toate contractele fiind civile, există, totuşi, câteva reguli speciale care
se vor aplica aşa-numitelor contracte comerciale (în prezent, contracte cu profesionişti). În fine, trebuie
precizat şi faptul că, la rândul său, contractul individual de muncă, chiar dacă este un contract civil, are o
reglementare aparte, (chiar și) cadrul legal general fiind constituit nu de Codul civil, ci de Codul muncii 6;
acest fapt nu înseamnă însă că nu se poate încheia şi o convenţie civilă de prestări servicii în temeiul căreia o
persoană să poată desfăşura activităţi similare cu cele desfăşurate de un salariat în temeiul unui contract
individual de muncă (delimitarea se impune, având în vedere situaţiile din ce în ce mai frecvente în care se
pune problema calificării raporturilor dintre două părţi contractante, mai cu seamă, de către organele fiscale,
care refuză frecvent să recunoască valabilitatea convenţiilor civile de prestări servicii).

3. Contractele speciale reglementate de actuala legislaţie din România. Majoritatea contractelor

speciale reglementate în prezent de Codul civil actul beneficiau și de o reglementare anterioară, fie în Codul
civil 1864, fie în Codul comercial, ambele abrogate expres prin noul Cod civil; dar unele contracte, în
prezent reglementate de Codul civil, erau cuprinse în acte normative speciale, abrogate şi acestea prin noul
Cod civil. Cu toate eforturile făcute în acest sens de către autorii Codului civil, reglementarea contractelor nu
este încă pe deplin coerentă și compactă. Astfel, deşi s-a urmărit reglementarea contractelor într-o abordare
monistă, adică fără a mai diferenţia contractele ca fiind civile sau comerciale, totuşi, în opinia noastră, unele
contracte rămân cu adevărat comerciale (cu profesioniști), indiferent de cum doreşte să le numească legea.
Apoi, deşi s-a urmărit legiferarea contractelor şi într-o abordare cu totul unitară, şi anume prin reglementarea
acestora doar în Codul civil, există şi în prezent acte normative care constituie cadrul legal pentru anumite
contracte.
Vom enumera mai jos contractele existente în prezent în dreptul român.
Astfel, contractele reglementate de Codul civil în vigoare sunt, în ordinea în care acestea sunt legiferate:
Contractul de vânzare – art. 1.650 - 1.762 noul Cod civil;
Contractul de schimb – art. 1.763 - 1.765 NCC;
Contractul de furnizare – 1.766 - 1771 NCC;
Contractul de report – art. 1.772 - 1.776 NCC;
Contractul de locaţiune – art. 1.777 - 1.850 NCC;
Contractul de antrepriză – art. 1.851 - 1.880 NCC;
Contractul de societate – art. 1.881 - 1.954 NCC;
Contractul de transport – art. 1.955 - 2.008 NCC;
Contractul de mandat – art. 2.009 - 2.071 NCC
Contractul de agenţie – art. 2.072 - 2.095 NCC;
Contractul de intermediere – art. 2.096 - 2.102 NCC;
Contractul de depozit – art. 2.103 - 2.143 NCC;
Contractul de împrumut, sub cele două forme ale sale (împrumut de consumaţie şi împrumut de
folosinţă) – art. 2.144 - 2.170 NCC;
Contractul de cont curent – art. 2.171 - 2.183 NCC;
Contractul de cont bancar şi alte contracte bancare – art. 2.184 - 2.198 NCC;
Contractul de asigurare – art. 2.199 - 2.241 NCC;
Contractul de rentă viageră – art. 2.242 - 2.253 NCC;
Contractul de întreţinere – art. 2.254 - 2.263 NCC;
Jocul şi pariul – art. 2.264 - 2.266;
Contractul de tranzacţie – art. 2.267 - 2.278 NCC.

6 Potrivit art. 10 din Codul muncii (Legea nr. 53/2003), contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană
fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul
unei remuneraţii denumite salariu. Contractul individual de muncă face obiectul de studiu al dreptului muncii, o disciplină de drept
aparte.
 Dintre contracte reglementate de legi speciale, care sunt cel mai frecvent întâlnite în practică, amintim
doar două, şi anume:
Contractul de leasing – reglementat de O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de
leasing;
Contractul de franciză – reglementat de O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei.

4. Libertatea de a contracta. Legea civilă reglementează principiul libertăţii contractuale, potrivit

căruia părţile sunt libere să-şi aleagă partenerii contractuali, să negocieze şi să încheie orice contracte –
numite (prevăzute de lege) sau nenumite (neprevăzute de lege) – şi să determine conţinutul efectiv al acestor
contracte, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri (art. 1.169 NCC). Principiul
este practic o reiterare expresă în materia contractelor, a regulii consfinţite cu caracter general în art. 11 din
noul Cod civil, potrivit căruia nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care
interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri (textul este preluat cu foarte mici diferenţe din Codul
civil anterior, unde era reglementat la art. 5).
Același principiu al libertăţii contractuale permite oricărei persoane de a dispune de bunurile sale proprii
după cum va crede de cuviinţă; le poate vinde, le poate închiria sau dona ori, dacă nu doreşte să încheie un
act juridic cu privire la bunurile sale, chiar le poate distruge sau abandona (desigur, cu respectarea legii şi a
drepturilor terţelor persoane). Ca principiu, legea consfinţeşte libertatea de a dispune în art. 12 alin. (1) al
noului Cod civil, potrivit căruia „oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod
expres altfel”. Articolul prevede însă, în mod expres, o importantă excepţie de la principiu, o excepţie care
este de noutate în dreptul nostru; excepţia este stipulată în aliniatul (2), chiar în articolul care enunţă
principiul, întrucât este foarte importantă, în sensul că „nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, daca este
insolvabil”. Dar nu trebuie să înţelegem că aceasta este singura excepţie. Pe lângă limitele legate de ordinea
publică şi bunele moravuri sau de starea de insolvabilitate a proprietarului, excepţiile de la libertatea de a
dispune mai sunt prevăzute de lege în materia diferitelor contracte, însă doar în mod expres şi limitativ 7.
Excepţiile de la principiul libertăţii contractuale se pot referi, în concret, la situaţii în care o persoană nu
poate dispune de bunurile sale ori poate dispune numai în anumite condiţii 8 sau, dimpotrivă, la situaţii în care
o persoană este obligată de lege să încheie un anumit contract 9.

5. Regulile aplicabile contractelor nenumite. În dreptul român, ca şi în alte sisteme de drept, părţile
contractante (persoanele care semnează contractul) sunt libere, aşa cum arătam, să încheie orice fel de
contract şi să dispună după bunul plac de bunurile proprii. Părţile vor respecta însă întocmai, în mod firesc, la
încheierea şi executarea unui contract numit (prevăzut sub acea denumire, în mod expres, de lege),
dispoziţiile legale care îl reglementează. Problema se pune însă în cazul contractelor nenumite, adică a acelor
contracte semnate de părţi care nu sunt expres prevăzute de lege, însă sunt perfect legal încheiate, în virtutea
principiului libertăţii contractuale. Ce se întâmplă în cazul acestor contracte? Ce dispoziţii legale sunt
aplicabile cu privire la încheierea şi executarea lor ? Răspunsul ni-l oferă dispoziţiile art. 1.168 NCC, în
sensul că şi aceste contracte vor fi supuse unor reguli impuse de lege. Potrivit legii, contractelor
nereglementate de lege (contractelor nenumite) li se vor aplica următoarele reguli:
- în primul rând, vor fi supuse dispoziţiilor prevăzute de Codul civil referitoare la orice tip de contracte,
adică dispoziţiilor legale generale referitoare la contracte;
- dacă aceste dispoziţii generale nu sunt îndestulătoare, contractelor nenumite li se vor aplica regulile
speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

CLASIFICAREA CONTRACTELOR

7 Întrucât orice excepţie trebuie să fie expresă, cu respectarea principiului prevăzut de art. 10 NCC, intitulat sugestiv şi corect,
spunem noi, Interzicerea analogiei: „Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau
care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege”.
8 De pildă, nu pot încheia anumite contracte de vânzare persoanele pentru care legea instituie expres incapacităţi de vânzare şi,
respectiv, de cumpărare (art. 1.633 - 1.655 NCC); de asemenea, avem în vedere ipoteza unui drept de preempţiune, când bunul poate fi
vândut, însă numai după respectarea dreptului de preempţiune al persoanelor prevăzute de lege (art. 1730 şi urm. NCC). În aceste cazuri,
libertatea contractuală este limitată şi chiar suprimată; contractul nu poate fi încheiat, iar dacă a fost încheiat, va fi sancţionat potrivit
dispoziţiilor legale incidente.
9 De pildă, contractul de asigurare pentru răspundere civilă delictuală în cazul proprietarilor de autovehicule (Legea nr. 136/1995)
sau, mai nou, contractul de asigurare a locuinţelor (Legea nr. 260/2008). Cele două contracte sunt obligatorii, legea impunând încheierea
acestora.
 1. De ce este necesară clasificarea contractelor. Importanţa clasificării contractelor rezidă în
necesitatea înţelegerii întocmai a acestora în marea ramură a dreptului contractual. În funcţie de natura
juridică a contractului, de plasarea unui contract într-o categorie sau alta, putem identifica şi delimita cu
uşurinţă regulile aplicabile acestuia şi putem transpune în mod corect regulile din materia teoriei generale a
obligaţiilor contractuale. Prin urmare, denumirile diferite date categoriilor de contracte nu au doar o
relevanţă de ordin terminologic, în sensul că unele contracte sunt de o anumită natură (intră într -o anumită
categorie) iar altele sunt de o altă natură (intră într-o altă categorie); dimpotrivă, o anumită categorie de
contracte defineşte automat un set de reguli aplicabil tuturor contractelor din acea categorie. De pildă, fiind
stabilit că un contract intră în categoria contractelor sinalagmatice (indiferent dacă este un contract de
vânzare, de locaţiune sau de antrepriză), acestuia i se vor aplica regulile esenţiale pe care legea le atribuie
unor astfel de contracte, cum ar fi cele referitoare la desfiinţarea culpabilă a convenţiei (rezoluţiune sau
reziliere) sau la posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului. Pentru aceste considerente,
vom prezenta, în cele ce urmează, cele mai importante clasificări care se fac, în mod uzual, contractelor.

1. Contractul sinalagmatic şi contractul unilateral. O primă clasificare importantă care se face cu

privire tipurile de contract este cea care are drept criteriu conţinutul concret al acestora, adică obligaţiile ce
se nasc efectiv în temeiul contractului. Avem aici două tipuri de contracte, respectiv contracte sinalagmatice
şi contracte unilaterale. Delimitarea lor se face în funcţie de obligaţiile asumate de părţi, definiţia dată în
prezent de noul Cod civil fiind, în opinia noastră, lămuritoare: „Contractul este sinalagmatic atunci când
obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral
chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi” (art. 1.171 NCC).
Aşadar, criteriul de deosebire este reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor. Până la noile
reglementări ale Codului civil actual existau dubii cu privire la anumite contracte care, prin definiţie, erau
contracte unilaterale, dar care deveneau sinalagmatice prin apariţia unor obligaţii pe parcursul derulării
raporturilor contractuale (de pildă, cazul contractului de depozit, contract unilateral, care devenea însă
sinalagmatic în cazul în care depozitarul făcea cheltuieli cu conservarea bunului, situaţie în care se năştea
obligaţia deponentului de a le restitui depozitarului). Aceste discuţii erau determinate de definiţia
contractului sinalagmatic oferită de vechiul Cod civil, care făcea referire doar la necesitatea reciprocităţii
obligaţiilor, nu şi la interdependenţa acestora (art. 943 C. civ. 1864). Sub imperiul noului Cod civil, lucrurile
s-au clarificat sub acest aspect. Astfel, un contract unilateral la bază va rămâne unilateral, chiar dacă, pe
parcurs, apar obligaţii noi; ar fi necesar ca, în plus, aceste obligaţii să fie nu numai reciproce, ci şi
interdependente, pentru ca, în fapt, contractul respectiv să fie calificat ca fiind sinalagmatic.
Mai concret, contractele sinalagmatice sunt acele contracte în care toate (amândouă) părţile semnatare se
obligă, iar obligaţiile lor sunt interdependente; iar când sunt doar două părţi contractante, contractul
sinalagmatic se mai numeşte şi contract bilateral, întrucât ambele părţi se obligă. Exemple tipice de contract
sinalagmatic:
- Contractul de vânzare (în care obligaţia de predare a bunului asumată de către vânzător este
interdependentă cu obligaţia de plată a preţului bunului asumată de către cumpărător);
- Contractul de locaţiune (obligaţia locatorului de a asigura folosinţa liniştită şi utilă a bunului şi
obligaţia locatarului de a plăti chiria pentru folosinţa acelui bun sunt interdependente);
- Contractul de antrepriză (obligaţia antreprenorului de a executa lucrarea este interdependentă de
obligaţia beneficiarului lucrării de a plăti preţul acestora).
La rândul lor, contractele unilaterale sunt acele contracte în care, deşi sunt încheiate între două persoane,
numai o parte se obligă (contracte unilaterale propriu-zise) sau în care ambele părţi se obligă, dar obligaţiile
nu sunt interdependente, fiind doar reciproce (contracte unilaterale imperfecte). De regulă, contractul
unilateral imperfect derivă dintr-un contract unilateral propriu-zis, obligaţiile suplimentare apărând, ulterior
încheierii contractului, în sarcina părţii care nu avea nicio obligaţie la momentul semnării (totuşi, trebuie însă
precizat că există situaţii în care un contract poate fi atât unilateral, cât şi sinalagmatic). Sunt contracte
unilaterale:
- Contractul de depozit (art. 2.103 NCC), contract prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun
mobil, cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi de a-l restitui în natură. Contractul este
unilateral întrucât doar depozitarul se obligă; el trebuie să păstreze bunul şi să-l restituie la termen.
Contractul devine imperfect (însă rămâne unilateral) în cazul în care depozitarul a efectuat cheltuieli cu
conservarea bunului primit în depozit, cheltuieli ce vor trebui suportate de către deponent. Dacă însă
depozitul a fost cu remuneraţie, contractul va fi sinalagmatic, întrucât încă de la semnarea contractului părţile
au stipulat obligaţii corelative, respectiv deponentul s-a obligat să conserve bunul, iar depozitarul să-i
plătească o remuneraţie pentru aceste servicii.
- Contractul de donaţie reglementat de art. 1.011 şi urm. NCC, contract încheiat între donator (cel care
dă un bun cu titlu gratuit) şi donatar (cel care primeşte bunul); donatarul, prin esenţa contractului, nu are
obligaţia de plată a bunului şi, în principiu, nu are nicio obligaţie, nici măcar de a primi bunul. Contractul de
donaţie devine imperfect (însă rămâne unilateral) în cazul în care donatarul se obligă să presteze un anumit
serviciu în beneficiul unui terţ (donaţia cu sarcini).
- Contractul de împrumut de consumaţie (mutuum) reglementat de art. 2.158 NCC, contract tipic
unilateral, care naşte obligaţii doar în sarcina împrumutatului, şi anume obligaţia de a restitui bunul sau suma
de bani împrumutată, precum şi dobânda, atunci când împrumutul s-a făcut cu dobândă. Singura obligaţie
care se poate naşte în persoana împrumutătorului, şi anume obligaţia de reparare a prejudiciilor cauzate de
viciile bunului împrumutat, nu face contractul bilateral, acesta rămânând unilateral (unilateral imperfect).
- Contractul de împrumut de folosinţă (comodat) reglementat de art. 2.146 NCC, prin care comodantul
remite comodatarului un bun cu titlu gratuit, pentru a-l folosi, cu obligaţia restituirii sale. Contractul este
unilateral întrucât, de la momentul remiterii bunului, comodantul nu îşi asumă nicio obligaţie, toate
obligaţiile specifice contractului fiind asumate de către comodatar. Dacă însă comodatarul va face cheltuieli
neprevăzute cu bunul, se va naşte obligaţia comodantului de a rambursa aceste cheltuieli. Contractul va
rămâne şi în această situaţie un contract unilateral, chiar dacă este unilateral imperfect.

2. Contractul cu titlu oneros şi contractul cu titlu gratuit. După echivalenţa prestaţiilor asumate de
părţi, contractul poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Definiţia celor două tipuri de contracte şi, în
acelaşi timp, delimitarea acestora, ne sunt oferite limpede de prevederile art. 1.172 NCC (într -o formă
aproape identică cu prevederile din vechiul cod civil): contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi
procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros; contractul prin care una dintre
părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu
gratuit. Exemple de contracte care, prin natura lor, nu pot fi decât cu titlu oneros: contractul de vânzare,
contractul de locaţiune, contractul de schimb, contractul de leasing, contractul de asigurare, contractul de
tranzacţie, contractul de agenţie. Exemple de contracte care, prin natura lor, nu pot fi decât cu titlu gratuit:
contractul de donaţie, contractul de comodat.
Dar trebuie precizat faptul că sunt şi situaţii în care legea prezumă (presupune) că un anumit tip de
contract este cu titlu oneros sau, dimpotrivă, cu titlu gratuit. Trebuie însă reţinut faptul că această prezumţie
este o prezumţie relativă, în sensul că se poate face dovada contrară. Sunt prezumate ca fiind contracte cu
titlu oneros contractele de împrumut a unei sume de bani (împrumutul de consumaţie). Sunt prezumate ca
fiind contracte cu titlu gratuit împrumutul de consumaţie care are ca obiect bunuri fungibile şi consumptibile
(altele decât sume de bani) şi contractul de depozit. În fine, sunt contracte care pot fi, prin definiţie, şi cu titlu
oneros, şi cu titlu gratuit, cum este contractul de mandat 10, contractul de fideiusiune11 sau cesiunea de
creanţă12.

3. Contractul comutativ şi contractul aleatoriu. O altă clasificare importantă a contractelor se face în

funcţie de certitudinea obligaţiilor asumate. Sunt contracte în care, încă de la momentul încheierii lor, totul
este clar şi fără dubii: fiecare parte ştie la ce se obligă şi ştie, în acelaşi timp, ce are de câştigat de pe urma
unui contract; acestea sunt contracte comutative. Dimpotrivă, sunt şi contracte în care obligaţiile sunt neclare
la momentul încheierii lor, întrucât acestea vor depinde de un eveniment viitor şi, prin definiţie, incert, care
nu se ştie dacă se va produce sau în ce măsură se va produce; aceste contracte se numesc aleatorii (din
cuvintele latine alea – întâmplare, hazard –, aleatorius – întâmplător). Art. 1.173 NCC le defineşte astfel:
”Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor
este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă; este aleatoriu contractul care, prin

10 Observăm că noul Cod civil consideră, în mod corect, că mandatul poate fi de două feluri, preluând riguros, după cum ne
reamintim, vechile dispoziţii legale, respectiv prevederile Codului civil 1864, care prezumau mandatul civil ca fiind cu titlu gratuit şi,
respectiv, cele ale Codului comercial, care prezumau mandatul comercial ca fiind cu titlu oneros. Însăşi titulatura articolului în discuţie
ne lămureşte de acest lucru: Mandatul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros (art. 2.010 NCC). Întrucât nu mai există, potrivit noului Cod
civil, comercianţi şi necomercianţi, este normal ca legea să reglementeze unitar contractul de mandat, însă fără a ignora eventuala natură
profesională a activităţii desfăşurate de mandatar.
11 Contractul de fideiusiune este reglementat de art. 2.280 şi urm. NCC şi este definit ca fiind contractul prin care o parte,
fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în
schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (s.n.).
12 Cesiunea de creanţă, contractul prin care cedentul transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ, poate fi, potrivit art.
1.657 NCC, atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit.
natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată
la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert”.
Sunt contracte comutative: contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de locaţiune, actul
juridic de partaj etc., întrucât obligaţiile părţilor sunt determinate la momentul încheierii contractului
(vânzătorul trebuie să predea bunul vândut, cumpărătorul trebuie să plătească preţul bunului, locatorul
trebuie să asigure locatarului folosinţa bunului determinat ce face obiectul contractului de locaţiune, locatarul
trebuie să achite o chirie stabilită etc.). Sunt contracte aleatorii: contractul de asigurare 13, contractul de rentă
viageră (art. 2.242 - 2.253 NCC), contractul de întreţinere (art. 2.254 - 2.263 NCC), contractul de joc şi pariu
(art. 2.264 - 2.266 NCC).

4. Contractul consensual, solemn şi real. În funcţie de formalităţile cerute de lege unui contract pentru
ca acesta să fie considerat ca fiind valabil încheiat şi pentru a produce efecte juridice, avem trei categorii de
contracte: consensuale, solemne şi reale. Regula în materie este constituită, aşa cum vom vedea, de prima
categorie, şi anume de contractele consensuale, motiv pentru care acestea stau la baza unei reguli
fundamentale în materie de drept contractual, şi anume principiul consensualismului. În mod excepţional,
contractele trebuie să îmbrace o anumită formă (contract solemn) sau trebuie să fie însoţite de remiterea
materială şi efectivă a bunului (contract real).
A. În ceea ce priveşte contractul consensual şi principiul consensualismului, cele două chestiuni trebuie
abordate, în opinia noastră, în paralel. Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord
de voinţă al părţilor. Aşadar, ceea ce stă la baza definirii contractului consensual este principiul
consensualismului, potrivit căruia acordul de voinţe (înţelegerea sau consimţământul mutual, reciproc, al
părţilor) este necesar, dar şi suficient pentru naşterea în mod valabil a obligaţiei. Principiul
consensualismului este prezent în majoritatea sistemelor de drept, fiind recunoscut inechivoc şi invariabil de
practica judiciară şi de doctrina din România atât sub imperiul vechiului Cod civil, cât şi, în aceeaşi măsură,
de actualul Cod civil. În plus, Codul civil în vigoare consfinţeşte expres acest principiu, cu titlu de regulă de
la care pot exista, prin lege, anumite excepţii: „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor
dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă” (art. 1.178 NCC, intitulat
Libertatea formei). Regula este reiterată în cuprinsul art. 1.240 NCC, potrivit căruia voinţa de a contracta
poate fi exprimată verbal sau în scris şi chiar printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor,
practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele
juridice corespunzătoare. Reglementarea expresă a principiului este binevenită, întrucât, în abordarea formei
unui contract, vom pleca de la consensualism, astfel că, în lipsa unei alte cerinţe legale imperative (acesta
fiind sensul normei juridice din textul art. 1.178 NCC), contractul în discuţie va fi considerat perfect valabil
încheiat fără nicio formalitate, singura condiţie care trebuie îndeplinită fiind realizarea consimţământului.
Lucrurile sunt, aşadar, cât se poate de clare sub acest aspect, întrucât vom putea porni de la premisa corectă
că, în lipsa unei dispoziţii contrare exprese, un contract pe care dorim să îl încheiem va fi consensual14. Cu
alte cuvinte, legea şi numai legea 15 va putea impune situaţiile în care un anumit tip de contract este valabil
încheiat numai dacă este îndeplinită o anume formalitate, aceste situaţii fiind tocmai excepţiile prevăzute de
textul legal care consacră principiul consensualismului.
Excluderea regulii consensualismului se poate face fie în mod expres, prin înlăturarea acestui principiu 16,
fie în mod implicit, prin impunerea unei anumite cerinţe suplimentare 17. Formalitatea care poate fi impusă de
lege poate fi de două tipuri: solemnitatea actului juridic sau tradiţiunea (remiterea materiala a) bunului ce
face obiectul actului juridic (despre aceste formalităţi vom vorbi mai jos).

13 Contractul de asigurare este exemplul tipic de contract aleatoriu, caracteristicile acestuia reieşind din însăşi definiţia dată de art.
2.199 NCC: „Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar
acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului
asigurării sau terţului păgubit” (s.n.). Rezultă că obligaţia asigurătorului de a plăti o sumă de bani se naşte în cazul producerii unui
eveniment.
14 Mai mult, există şi situaţii în care legea, chiar şi în prezenţa acestei reguli reglementate în teoria generală a obligaţiilor,
reiterează principiul consensualismului, deşi nu ar mai fi necesar; de pildă, art. 1.781 NCC prevede: „Contractul de locaţiune se
consideră încheiat îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi preţului”; observăm, aşadar, că, în afară de înţelegerea părţilor, legea
nu mai cere nicio altă formalitate pentru ca locaţiunea să fie considerată valabilă.
15 Sublinierea este importantă, în opinia noastră, întrucât, din păcate, nu puţine sunt cazurile în care autorităţile publice cer o
anumită formă a contractului, deşi legea nu o impune.
16 A se vedea, de pildă, prevederile art. 1.587 alin. (1) NCC, incidente în cazul cesiunii de creanţă ce rezultă dintr -un titlu
nominativ, la ordin sau la purtător.
17 A se vedea art. 1.884 alin. (2) NCC, în materia contractului de societate.
 Consensualismul, ca principiu, este instituit de lege în scopul delimitării unei reguli fundamentale în
materia dreptului contractual, şi anume că ceea ce este primordial şi esenţial într -o convenţie este
consimţământul, fiind mai puţin important modul de exteriorizare al acestuia. Însă nu putem să nu remarcăm
dificultăţile pe care le implică, în practică, aplicarea unui astfel de principiu, întrucât inexistenţa unui înscris,
ca instrumentum (forma scrisă), care să exteriorizeze consimţământul părţilor face extrem de greoaie şi,
uneori, chiar imposibilă probarea convenţiei. De aceea atragem atenţia asupra prudenţei cu care trebuie să
abordăm acest principiu (în fapt, o ficţiune juridică), dat fiind că, de cele mai multe ori, simplul consens
(care defineşte regula consensualismului) trebuie şi dovedit în faţa instanţei de judecată, or acest consens,
nefiind concretizat şi fizic, în scris, rămâne o pură teorie.

B. Cea de-a doua categorie de contracte este reprezentată de contractele solemne. Contractul este solemn
atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi scrise prevăzute de lege. De cele mai
multe ori, formalitatea cerută de lege este forma autentică a actului, dar tot o formalitate este şi legalizarea
sau data certă a actului şi, uneori, chiar simpla formă scrisă a contractului, atunci când aceasta este cerută sub
sancţiunea nulităţii. În practică, actele notariale sunt cele care, în mod uzual, au caracterul unui act solemn,
întrucât notarul public este persoana ce poate întocmi, potrivi legii, acte autentice, înscrisuri cu legalizare de
semnătură sau cu atestare de dată certă 18. Trebuie făcută însă precizarea că data certă a unui înscris poate fi
acordată, pe lângă notarul public, şi de avocat, consilier juridic sau de către un funcţionar ce îndeplineşte un
serviciu public şi care, prin lege, are această atribuţie; în schimb, actele juridice pentru care legea cere forma
autentică ad validitatem vor putea fi redactate numai de notarii publici 19.
Prima precizare care se impune a fi reiterată cu privire la contractele solemne: aşa cum am arătat deja,
orice excepţie de la principiul consensualismului trebuie să fie cerută expres de lege, ceea ce înseamnă că un
contract trebuie să îndeplinească cerinţa solemnităţii (să respecte forma solemnă) numai atunci când legea
impune fără niciun dubiu această cerinţă. Dacă legea impune o formă expresă a contractului, sub sancţiunea
drastică a nevalabilităţii actului juridic, atunci vorbim despre o cerinţă ad validitatem sau ad solemnitatem. A
doua precizare în materia contractelor solemne: părţile pot face un contract într-o formă solemnă chiar dacă
legea nu o cere, de regulă, doar pentru a da o forţă probantă sau chiar o forţă executorie mai mare
contractului încheiat20. Trebuie reţinut, în mod esenţial, că o astfel de opţiune a părţilor contractante nu
transformă acel contract într-unul solemn. Cu alte cuvinte, spunem, riguros juridic, că forma unui astfel de
contract nu mai este cerută ad solemnitatem (ad validitatem), ci doar ad probationem (pentru o forţă
probantă suplimentară), pentru că părţile vor să procedeze astfel, nu pentru că legea o impune; prin urmare,
contractul încheiat în astfel de condiţii este un contract consensual, şi nu unul solemn.
Dintre contractele solemne care, sub sancţiunea nulităţii, potrivit actualului Cod civil, trebuie încheiate
într-o anumită formă (contracte a căror formă este cerută ad validitatem), amintim:
- contractul care strămută (transferă) sau prin care se constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în
cartea funciară – forma solemnă autentică (art. 1.244 NCC 21);
- contractul de vânzare a unei moşteniri – forma autentică [art. 1.747 alin. (2) NCC];

18 În acest sens, a se vedea Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială. Actele notariale pot fi însă efectuate şi
de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, precum şi de alte instituţii, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege;
menţiunea prezintă o importanţă practică, întrucât mulţi cetăţeni români care locuiesc efectiv în alte ţări nu au posibilitatea întocmirii
unui act autentic în faţa unui notar public din România, astfel că, în mod valabil, pot redacta acel act în prezenţa funcţionarului consular
din cadrul misiunii diplomatice române (ambasadă sau consulat) din acea ţară (de regulă, este vorba despre procuri sau împuterniciri,
despre declaraţii personale sau despre orice alte acte juridice unilaterale pentru care legea cere o formă autentică sau, chiar dacă legea nu
cere forma autentică, o persoană le întocmeşte în această formă pentru a da o credibilitate şi o forţă probantă mai mare).
19 Art. 78 alin. (1) din Legea nr. 36/1995.
20 În unele cazuri, legea instituie o forţă mai mare contractelor încheiate în formă autentică sau uneori doar în scris, chiar dacă
legea permite ca acele contracte să fie încheiate sub semnătură privată sau nu cere nicio cerinţă de formă ; de pildă, art. 1.798 NCC în
materie de locaţiune, unde contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele
fiscale, precum şi cele încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite
în contract sau, în lipsa acestora, prin lege; iar dacă locaţiunea este încheiată pe durată determinată şi constatată prin înscris autentic,
contractul constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului în ceea ce priveşte obligaţia de restituire a bunului [art.
1.798 şi art. 1.809 alin. (2) NCC]. Dispoziţii asemănătoare găsim şi în cazul contractului de arendă cu privire la obligaţia de plată a
preţului (art. 1.845 NCC), precum şi în materie de comodat, în privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în comodat (art. 2.157 NCC).
Aceste prevederi se coroborează şi cu dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora înscrisul autentificat de notarul public
care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia (în lipsa înscrisului original, titlul
executoriu îl poate constitui duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul din arhiva notarului public). 
21 Regula cuprinsă în art. 1.244 NCC este o regulă generală care cunoaşte însă şi aplicaţii practice, concrete, în reglementarea
actualului Cod civil. De pildă, contractul de vânzare a unui bun imobil (art. 1.676 NCC), contractul de ipotecă imobiliară (art. 2.377 -
2.378 NCC) sau convenţia prin care se constituie un drept de superficie (art. 693 NCC) etc.
 - contractul de societate prin care se constituie o societate cu personalitate juridică – forma scrisă sub
semnătură privată [art. 1.884 alin. (2) NCC]22;
- contractul de societate care se constituie prin aport cu un bun imobil sau cu un alt drept real imobiliar
[art. 1.883 alin. (2) NCC şi art. 5 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 31/1990], prin care se constituie o societate în
nume colectiv sau în comandită simplă [art. 5 alin. (6) lit. b) din Legea 31/1990], sau care ia fiinţă prin
subscripţie publică [art. 5 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 31/1990] – forma autentică;
- contractul de întreţinere – forma autentică (art. 2.255 NCC);
- contractul de ipotecă imobiliară – forma autentică [art. 2.378 alin. (1) NCC] şi contractul de ipotecă
mobiliară – forma autentică sau sub semnătură privată (art. 2.388 NCC);
- contractul de fiducie stabilită prin convenţia părţilor – forma autentică [art. 774 alin. (1) NCC];
- contractul de donaţie (art. 1.011 NCC), dar şi promisiunea de donaţie [art. 1.014 alin. (1) NCC] –
forma autentică;
- contractul de mandat dat în vederea încheierii unui act juridic pentru care legea cere ad validitatem o
anumită formă trebuie să îndeplinească aceeaşi formă ca cea a actului juridic pentru care s-a dat mandatul
[art. 2.013 alin. (2) NCC]23.

C. În fine, contractele reale reprezintă cea de-a treia categorie a contractelor, aşa cum sunt acestea
clasificate în funcţie de modul lor de formare valabilă. Pentru valabilitatea unui contract real nu este suficient
acordul de voinţe (ca în cazul contractelor consensuale) şi nu este suficientă, de asemenea, nici respectarea
unei anumite forme (ca în cazul contractelor solemne); condiţia esenţială este tradiţiunea bunului (remiterea,
înmânarea fizică a bunului) ce face obiectul contractului. Astfel, reţinem că, potrivit actualului Cod civil,
contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului [art. 1.174 alin. (4)
NCC].
Sunt contracte reale, potrivit legii:
- Contractul de depozit [art. 2.103 alin. (2) NCC] 24;
- Cesiunea unei creanţe încorporate într-un titlu la purtător [art. 1.588 alin. (3) NCC] 25;
- Contractul de împrumut, atât împrumutul de folosinţă (comodatul, art. 2.146 NCC) 26, cât şi
împrumutul de consumaţie (art. 2.158 NCC) 27;
- Contractul de report [art. 1.772 alin. (2) NCC] 28;
- Contractul de gaj (art. 2.480 şi urm. NCC)29;
22 Dacă prin contractul de societate se înfiinţează, în schimb, o societate fără personalitate juridică (societate simplă sau societate
în participaţie), forma scrisă este cerută doar pentru dovada contractului, adică ad probationem [art. 1.884 alin. (1) NCC].
23 Trebuie precizat că, în materia contractului de mandat, regula este cea a consensualismului, astfel că o formă necesară pentru
încheierea unui astfel de contract nu este cerută de lege, putând chiar fi dovedită prin simpla executare a mandatului de către mandatar
[art. 2.013 alin. (1) NCC]. În schimb, dată fiind existenţa unui alt principiu elementar de drept, potrivit căruia actul juridic accesoriu
urmează soarta actului juridic principal de care depinde (accesorium sequitur principalem), dacă, de pildă, vorbim de forma necesară
unui mandat acordat pentru încheierea unui contract de vânzare având ca obiect un teren, mandatul (împuternicirea, procura) trebuie să
îndeplinească, sub sancţiunea nulităţii absolute, forma scrisă autentică, întrucât actul principal (contractul de vânzare a terenului) trebuie,
de asemenea, sub sancţiunea nulităţii absolute, să îmbrace forma autentică.
24 În mod expres, legea prevede că remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu
excepţia cazului în care depozitarul deţine deja bunul cu alt titlu.
25 Creanţele pot rezulta, potrivit actualului Cod civil, din titluri nominative (contracte), din titluri la ordin (cambii, bilete la ordin,
file CEC) sau din titluri la purtător. Legea prevede cerinţe particulare referitoare la transferul unor astfel de creanţe şi, mai mult, exclude
expres aplicabilitatea principiului consensualismului în aceste cazuri (art. 1.587 NCC), fiind impusă fie o cerinţă de formă, fie
obligativitatea remiterii titlului. În mod uzual şi firesc, orice drept care este încorporat sau constatat într-un titlu la purtător (care nu
identifică persoana titularului, adică nu este un titlu nominativ) se poate transfera doar prin remiterea materială a titlului. Regula este
aplicabilă şi în dreptul societar, unde pentru transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor la purtător se cere condiţia remiterii
efective a titlului care constată acţiunea; în acest sens, sunt pe deplin lămuritoare dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 31/1990 privind
societăţile, text potrivit căruia „dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător se transmite prin simpla tradiţiune a acestora” – s.n.
26 În definiţia acestui contract este reţinută ca fiind de esenţa comodatului, remiterea materială a bunului. Astfel, potrivit art. 2.146
NCC, „împrumutul de folosinţă este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil
celeilalte părţi, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l restitui după un anumit timp” – s.n.
27 În mod similar, definiţia acestui contract pleacă de la necesitatea remiterii bunurilor împrumutate, pentru naşterea valabilă a
contractului. În acest sens sunt dispoziţiile art. 2.158 alin. (1) NCC, potrivit cărora „împrumutul de consumaţie este contractul prin care
împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar
împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi
calitate” – s.n. 
28 Potrivit acestui text de lege, contractul de report se încheie prin remiterea titlurilor sau valorilor mobiliare, iar dacă acestea sunt
nominative, prin îndeplinirea formalităţilor necesare pentru transmiterea lor.
29 În reglementarea actualului Cod civil, gajul este, prin definiţie, un contract real (întrucât bunul gajat trebuie predat
creditorului), spre deosebire de ipoteca mobiliară, care este un contract solemn (forma scrisă autentică sau sub semnătură privată fiind
 - Darul manual [art. 1.011 alin. (4) NCC]30.

5. Contractele negociate şi contractele de adeziune. Noul Cod civil reglementează pentru prima dată,
în mod expres, contractul de adeziune, ca formă a contractului civil, aceasta fiind în antiteză cu situaţia tipică
şi clasică a contractului negociat. Avem, aşadar, din acest punct de vedere, două tipuri de contracte,
clasificate după modul de negociere a clauzelor contractuale, respectiv contracte negociate şi contracte de
adeziune (care includ şi clauzele standard).
Contractul negociat reprezintă (şi trebuie să reprezinte) regula în materia dreptului contractual, fiind
acel contract care se formează prin negociere, fie prin negocierea lui propriu-zisă (în totalitate sau în parte),
fie prin acceptarea fără rezerve şi fără obiecţiuni a unei oferte de a contracta. Asupra contractului negociat nu
sunt prea multe discuţii, întrucât acesta presupune parcurgerea, în prealabil, a tuturor etapelor prin care se
formează acordul de voinţe şi respectarea tuturor principiilor esenţiale în dreptul contractual, respectiv buna-
credinţă în negocieri, libertatea contractuală, consensualismul etc.
Cu totul altfel se pune însă problema în cazul contractului de adeziune. Contractul de adeziune
reprezintă excepţia şi este acel contract în care clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de către
una dintre părţi, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare. Aşadar, în această materie avem de-a face
cu două noţiuni inedite, şi anume, pe de-o parte, stipulantul (denumit astfel pentru că el este cel care
stabileşte, stipulează clauzele, cel care redactează efectiv contractul) şi, pe de altă parte, aderentul (pentru că
el trebuie să accepte, să adere la contract şi să îl semneze aşa cum a fost redactat de către stipulant).
Cu titlu prealabil, reţinem faptul că cel puţin două condiţii trebuie îndeplinite pentru ca un contract să fie
considerat ca fiind un contract de adeziune:
- aderentul să nu aibă efectiv posibilitatea de a negocia contractul (cu toate acestea, se consideră că
facultatea de negociere trebuie să poată fi exercitată totuşi de către aderent, asupra unor clauze considerate
esenţiale, importante);
- clauzele să fie impuse de către stipulant, situaţie care, în practică, se concretizează prin redactarea
(preformularea) de către stipulant a contractului ce se va încheia (formulare de contract tipizate).
Exemplul tipic de contract de adeziune este contractul de furnizare a utilităţilor (încheiat cu furnizorii de
utilităţi), contract recunoscut şi reglementat ca atare de lege. În viaţa cotidiană însă, deşi, teoretic, sunt
contracte negociate, contractul de muncă, contractul de asistenţă juridică, contractul de franciză sau de
leasing, contractul de credit bancar (contract care, teoretic, se poate negocia, însă, practic, este un contract de
adeziune, experienţa anilor în care se acordau cu uşurinţă împrumuturi dovedind că, în fapt, împrumutaţii nu
aveau posibilitatea reală de a negocia elemente esenţiale ale contractului, cum ar fi dobânda sau
comisioanele bancare) şi altele asemenea sunt, de fapt, mai degrabă, contracte de adeziune.
Contractul de adeziune nu se confundă cu aşa-zisele contracte forţate sau contracte obligatorii, acele
contracte care sunt impuse de lege, fără nicio posibilitate de a putea fi refuzate. Deosebirile sunt evidente:
contractul de adeziune va fi încheiat doar de către persoana care doreşte să semneze un astfel de contract, pe
când contractul obligatoriu va trebui încheiat de orice persoană care se găseşte în ipoteza prevăzută de lege;
clauzele contractului de adeziune sunt concepute de stipulant, pe când clauzele contractului obligatoriu sunt
stabilite de lege. Sunt contracte obligatorii (forţate): contractul de asigurare de răspundere civilă auto31,
contractul de asigurare obligatorie a locuinţelor 32 şi contractul de asigurare a bunului ce face obiectul
contractului de leasing33.
De asemenea, contractul de adeziune nu se confundă nici cu contractul-cadru, acesta din urmă fiind un
contract care, prin însăşi definiţia dată de lege, stabileşte raporturile contractuale generale dintre părţi.
Potrivit art. 1.176 NCC, contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să
impusă sub sancţiunea nulităţii absolute, fără a fi necesară însă predarea bunului).
30 Definirea şi delimitarea expresă, în categoria donaţiilor, a unei varietăţi particulare denumită dar manual este reglementată
expres de actualul Cod civil, pentru eliminarea oricăror dubii care ar putea apărea cu privire la această chestiune. Astfel, după ce impune,
sub sancţiunea nulităţii absolute, încheierea unui contract de donaţie (pentru care nu se cere remiterea bunului) în formă autentică [art.
1.011 alin. (1) NCC], Codul civil permite şi o excepţie de la această regulă, în sensul în care bunurile mobile corporale cu o valoare de
până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, contract care se încheie valabil doar prin tradiţiunea bunului [art. 1.011 alin. (4)
NCC]. 
31 Potrivit art. 48 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, persoanele fizice şi juridice care deţin
autovehicule supuse înmatriculării în România sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor
produse prin accidente de autovehicule.
32 Potrivit Legii nr. 260/2008, locuinţele trebuie asigurate împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren şi inundaţiilor.
33 Odată semnat un contract de leasing, se naşte obligaţia semnării, de către utilizator, a contractului de asigurare a bunului ce face
obiectul contractului de leasing [art. 6 alin. (1) lit. e), art. 9 lit. f), art. 10 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi
societăţile de leasing].
menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta. Modalitatea de
executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul
acestora, sunt precizate prin convenţii ulterioare. În practică, un astfel de contract este contractul-cadru ce se
încheie în vederea executării unui contract de furnizare, contract nou reglementat de Codul civil 34. Am făcut
aceste precizări pentru a se înţelege foarte clar că un contract-cadru nu este un contract de adeziune, ci, în
principiu, un contract negociat; contractul-cadru poate fi un contract de adeziune atunci când îmbracă forma
clauzelor standard, despre care vom vorbi mai jos.
Câteva precizări importante se impun a fi făcute în legătură cu acest tip de contract (contractul de
adeziune), întrucât este cel care pune probleme reale în practică.
În primul rând, în mod evident, această formă de contract apare ca o excepţie de la principiul general
aplicabil contractelor sub imperiul noului Cod civil, şi anume negocierea. Din acest considerent, trebuie
reţinut că orice excepţie este de strictă interpretare, astfel că un contract va fi considerat de adeziune numai
dacă legea prevede expres acest lucru; este adevărat că, pe lângă acele contracte pe care legea le consideră
sau le recunoaşte ca fiind de adeziune, mai există, în practică, frecvent, tendinţa de a asimila, aşa cum
arătam, contractele de creditare (contracte de credit, de microcredit, de leasing) ca fiind, la rândul lor, de
adeziune, deşi acestea sunt, în fapt, contracte negociate. De altfel, tocmai lipsa negocierii clauzelor
referitoare, în principal, la dobândă sau la comisionul de risc impus de bancă (clauze considerate de lege ca
fiind abuzive) a creat o jurisprudenţă din ce în ce mai constantă în această materie, instanţa supremă reţinând
că astfel de clauze trebuie anulate întrucât nu au fost negociate cu consumatorul, şi, pe cale de consecinţă,
sumele încasate de bancă cu titlu de comision de risc trebuie restituite.
În al doilea rând, având în vedere riscurile şi obligaţiile (de multe ori, extrem de oneroase) pe care şi le
asumă o persoană într-un contract de adeziune, legea stabileşte o regulă de interpretare favorabilă
aderentului, în sensul că stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care
le-a propus [art. 1.269 alin. (2) NCC]. Regula este reiterată şi mai clar în materie de vânzare, contract în care
clauzele îndoielnice se interpretează oricum în favoarea cumpărătorului, iar, în contractele de adeziune, şi
împotriva vânzătorului (art. 1.671 NCC).
Câteva cuvinte trebuie să spunem și despre clauzele standard. Noul nostru Cod civil face referire
expresă (fără a le include în categoria contractelor de adeziune) şi la aşa-numitele clauze standard,
considerate de lege ca fiind clauze externe. Clauzele externe sunt clauzele extrinseci, separate de contract
sau în afara contractului semnat de părţi, la care contractul propriu-zis face trimitere şi de care părţile sunt
ţinute. În concret, clauzele standard (art. 1.202 NCC) sunt stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi
pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu
cealaltă parte. Dacă există însă vreo neconcordanţă între clauzele standard şi clauzele negociate, acestea din
urmă vor prevala, adică se vor aplica cu prioritate raporturilor dintre părţi.
Cu privire la clauzele standard, ca manifestare distinctă a contractului de adeziune (sub forma unor
înscrisuri externe, aparte), date fiind împrejurările în care acestea sunt considerate acceptate (de cele multe
ori, partea semnatară nici nu le cunoaşte efectiv), legea instituie (în mod just, spunem noi) o sancţiune
specifică, inexistentă până acum. Sancţiunea este aplicabilă anumitor clauze standard pe care legea le
consideră şi le denumeşte expres sub titulatura de clauze neuzuale.
Clauzele neuzuale sunt reglementate de art. 1.203 NCC şi pot fi definite ca fiind acele clauze standard
care produc efecte doar dacă sunt acceptate în mod expres, în scris, de cealaltă parte contractantă (de către
aderent). În mod expres şi limitativ clauzele standard considerate de lege ca fiind neuzuale sunt enumerate de
Codul civil, enumerare pe care, pentru uşurinţă, o delimităm în trei categorii, după cum urmează:
- Clauzele propuse în favoarea stipulantului – aceste clauze sunt cele referitoare la limitarea răspunderii
stipulantului, precum şi la dreptul stipulantului de a denunţa unilateral contractul sau de a suspenda
executarea obligaţiilor;
- Clauzele propuse în defavoarea aderentului – aceste clauze sunt cele referitoare la decăderea
aderentului din drepturi ori din beneficiul termenului, la limitarea dreptului aderentului de a opune excepţii,
la restrângerea libertăţii aderentului de a contracta cu alte persoane, precum şi la dreptul aderentului de a
putea invoca reînnoirea tacită a contractului;
- Clauzele referitoare la jurisdicţie – aceste clauze sunt referitoare la legea aplicabilă, la clauzele
compromisorii sau clauzele prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor
judecătoreşti.

34 Potrivit art. 1.766 NCC, contractul de furnizare este acela prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să transmită
proprietatea asupra unei cantităţi determinate de bunuri şi să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori
în mod continuu, sau să presteze anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte,
denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor şi să plătească preţul lor.
 Aşadar, trebuie să reiasă expres acceptarea acestor clauze, prin semnătura aderentului pe pagina care
conţine aceste clauze standard; în caz contrar, stipulantul nu va mai putea invoca (aşa cum o făcea până la
intrarea în vigoare a noului Cod civil) existenţa unor clauze (de cele mai multe ori extrem de dezavantajoase
pentru partea adversă) cuprinse într-un înscris pe care fie aderentul nu îl văzuse niciodată, fie îl citise dar îl
semnase fără a formula obiecţiuni (aceste înscrisuri erau, în practică, atât de stufoase, voluminoase şi
alambicate încât, chiar dacă ar fi fost citite, era foarte dificil de făcut coroborările necesare pentru a înţelege
adevăratele obligaţii asumate).
Ultima discuție o vom purta aici cu privire la contractul încheiat cu consumatorii. Un contract încheiat
cu consumatorii este o tip de contract care beneficiază de o reglementare aparte, atât în dreptul nostru, cât şi
în alte sisteme de drept, întrucât s-a resimţit puternic necesitatea unei abordări diferite a acestuia, orientate
spre protejarea drepturilor uneia dintre părţi – consumatorul. În reglementarea noastră, ca şi în alte ţări,
contractul încheiat cu consumatorii este asimilat, în ceea ce priveşte regulile de interpretare, contractului de
adeziune, în sensul că se pleacă de la premisa că aderentul sau consumatorul trebuie să cunoască fără niciun
dubiu obligaţiile pe care şi le asumă, iar clauzele neclare se interpretează în sensul cel mai favorabil
consumatorului. De regulă, aceste contracte beneficiază de o reglementare expresă, prin legi speciale, nefiind
cuprinse în Codul civil.

6. Contractul cu executare dintr-o dată şi contractul cu executare succesivă. O altă clasificare

importantă şi tradiţională a contractelor se face în funcţie de modul de îndeplinire a obligaţiei (obligaţiilor)
specifice asumate prin contract; din acest punct de vedere, deosebim între contracte cu executare dintr -o dată
şi contracte cu executare succesivă. În concret, din acest punct de vedere, există în dreptul nostru actual, aşa
cum exista, de altfel, şi în dreptul contractual anterior adoptării codului civil în vigoare, două categorii de
contracte:
- Contracte cu executare dintr-o dată (contracte cu executare uno ictu, termen care provine din limba
latină – instantanee), în care prestaţia caracteristică se execută printr-un singur act sau printr-o singură
acţiune; exemplul tipic este contractul de vânzare, în care vânzătorul predă bunul (care face obiectul
contractului) către cumpărător, iar cumpărătorul plăteşte integral preţul bunului.
- Contracte cu executare succesivă, în care prestaţia se execută de către cel puţin una dintre părţi
(debitorul obligaţiei principale) prin mai multe acţiuni; aşa, de pildă, în contractul de locaţiune sau în
contractul de leasing în care, prin definiţie, locatarul îşi îndeplineşte obligaţia prin plata periodică a unei
sume de bani (chiria), respectiv utilizatorul îşi îndeplineşte obligaţia prin plata lunară a unei sume de bani
(rată de leasing).
Anumite contracte sunt, prin esenţa lor, cu executare dintr-o dată sau, dimpotrivă, cu executare
succesivă, ceea ce înseamnă că nicio împrejurare şi nicio condiţie contractuală nu-i poate schimba natura. O
vânzare, chiar şi în rate, va fi considerată tot un contract cu executare dintr -o dată, chiar dacă prestaţia
caracteristică (preţul vânzării) se face prin mai multe acte; prin urmare, în caz de neexecutare, preţul vânzării
va trebui restituit integral, chiar dacă a fost achitat în tranşe. O locaţiune va fi întotdeauna cu executare
succesivă, întocmai ca şi un contract de furnizare, care va fi, de asemenea, întotdeauna un contract cu
executare succesivă.
Importanţa acestei clasificări constă în efectele pe care le produce desfiinţarea contractului în caz de
neexecutare: desfiinţarea unui contract cu executare dintr-o dată se numeşte rezoluţiune şi produce efecte
pentru trecut, iar desfiinţarea unui contract cu executare succesivă se numeşte reziliere şi produce efecte
pentru viitor. Aşadar, în mod corect, termenul „rezoluţiune” se foloseşte numai în cazul în care vorbim
despre o desfiinţare a unui contract cu executare dintr-o dată, iar „reziliere” numai când vorbim despre o
desfiinţare a unui contract cu executare succesivă, deşi în practică şi în limbajul curent vorbim, total greșit,
doar despre ”reziliere”, indiferent de natura contractului. Subliniem, aşadar, esenţa celor două noţiuni, între
care există nu numai o diferenţă de ordin terminologic, ci şi de efecte, cu totul diferite:
- rezoluţiunea produce efecte pentru trecut, ceea ce înseamnă că desfiinţarea contractului se va produce
cu efecte retroactive, de la data încheierii sale; astfel, se consideră că un contract rezoluţionat nu a existat
niciodată, iar toate prestaţiile efectuate în temeiul unui astfel de contract se restituie integral (de pildă,
cumpărătorul va restitui bunul, iar vânzătorul va restitui preţul);
- rezilierea produce efecte doar pentru viitor, ceea ce înseamnă că desfiinţarea contractului se va produce
doar din momentul în care a intervenit cauza de reziliere, şi nu retroactiv, ca în cazul rezoluţiunii; prin
urmare, prestaţiile deja efectuate nu se restituie, acestea fiind valabil efectuate (exemplu, în cazul locaţiunii,
chiriile achitate până la data rezilierii rămân plătite).