Nichita Stănescu

S-a născut în 1933 la Ploieşti într-o familie de intelectuali. Face studii la Liceul „I. L.
Caragiale” din Ploieşti şi Facultatea de Filologie din Bucureşti. Debutează la Tribuna
in 1957. A fost redactor la: Gazeta literară, Luceafărul, România liberă. Printre
volumele sale reamintesc : Sensul iubirii ,O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp ,
11 elegii, Un pământ numit România , În dulcele stil clasic. Moare în 13 decembrie
1983.

Leoaică tânără, iubirea

Poezia Leoaică tânără, iubirea este o idilă expresionistă, dar şi o meditaţie pe tema
iubirii. Ideea este o reluare a mesajului din poezia Zburătorul, de Ion Heliade
Rădulescu şi anume evitarea iubirii, care devine o patimă. Poetul urmăreşte felul cum
iubirea, transformată dintr-un sentiment delicat într-o patimă violentă, ucigătoare, de
suflet, caută să domine asupra raţiunii, dizlocând celelalte componente interioare şi în
special virtuţile (cumpătarea, curăţenia, milostenia, hărnicia, smerenia, credinţa,
nădejdea, iubirea, blândeţea), transformându-l pe cel stăpânit de ea într-o fiară.
Simbolul leoaica sugerează patima care-i devorează sufletul: Colţii albi mi ia înfipt în
faţă / m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă. Patima transfigurează realitatea: Şi deodată în
jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a-dura. Ea îl determină pe cel căzut să nu mai
trăiască pentru marile împliniri ale sufletului: Şi privirea-n sus ţâşni, / curcubeu tăiat
în două. Lumina interioară a ochiului conştiinţei este tăiată în două, adică împărţită
între Duhul Sfânt ceresc şi Duhul cel lumesc. De aceea, printr-o sinestezie, el mai
poate doar auzi, dar nu şi vedea idealurile spirituale, rămânând, ca şi ciocârlia, în sfera
realului.
Patima încătuşează sufletul în sfera realului: Şi deodată în jurul meu, natura / se făcu
un cerc, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape, limitând lumina
înţelegerii, universul interior, dar mai păstrează, ca şi eroina căzută în patimă din
Luceafărul, o aspiraţie către cer. De aici rezultă o înstrăinare de sine, care
consemnează o moarte interioară: Mi-am dus mâna la sprânceană / la tâmplă şi la
bărbie / dar mâna nu le mai ştie. Este trăirea specifică a eutanasiei. Ispita satanică,
simbolizată de leoaică, transformă sufletul într-un deşert: Şi alunecă-n neştire / pe-un
deşert în strălucire. Poetul invită la o meditaţie pe tema destinului uman, supus unor
violente ispite. Duhul rău, demonul, reprezentat printr-un leu, care caută pe cine să
înghită, ia în lume forma patimei. Patima face sufletul un pom fără rod, putred, gata să
se prăbuşească, să cadă în stăpânirea duhului rău. Aspiraţia însă rămâne ca o şansă de
mântuire, ca semn că pasărea măiastră a sufletului, sugerată de ciocârlii, va încerca să
zboare spre cer.
În dulcele stil clasic
Idila În dulcele stil clasic este construită pe motivul „panta rhei”, exprimat prin versul:
Pasul tău de domnişoară, reluat de patru ori ca un laitmotiv, sugerând măsura, timpul,
curgerea, ritmul vieţii, universul realităţii senzoriale, printr-un transfer metonimic de
valori. De aceea, printr-o inversare a efectului, pasul domnişoarei nu trece peste un
bolovan, ci coboară dintr-un bolovan: Dintr-un bolovan coboară / pasul tău de
domnişoară, sugerând lipsa sensibilităţii, împietrirea inimii poetului, care contemplă,
dar nu poate participa la idilă. Pasul substituie, prin metonimie, persoana, fiinţa, iubita,
iubirea posibilă, care iese din universul, eul, împietrit ca un bolovan, al poetului.
Motivul „panta rhei”, alunecă spre motivul fortuna labilis, sugerat prin simbolul
frunza: Dintr-o frunză verde, pală / pasul tău de domnişoară. Se sugerează viaţa şi
moartea pe care le poate aduce iubita în destinul poetului. Idila poate fi declanşată de
sentimentul de melancolie, de transfigurarea pe care o aduce afectul: Dintr-o înserare-
n seară / pasul tău de domnişoară, de capacitatea lui de a reacţiona la trecerea fetei. Ea,
pasărea măiastră a sufletului, poate deveni un univers în care să treacă fiinţa iubitei,
dacă va deveni iubirea: Dintr-o pasăre amară / pasul tău de domnişoară. Ideea poetică
sugerată este că aşa cum Eva a fost creată din coasta lui Adam, tot astfel ea, iubita,
poate să fie generată din dimensiunea eului poetic. Rezonanţa eului poetic se
realizează prin repetabilitate, prezenţa fetei devine o undă, o senzaţie, o imagine: O
secundă, o secundă / eu l-am fost zărit în undă, deci o imagine a pasului care
penetrează în conştiinţa poetului: El avea roşcată fundă. / Inima încet mi-afundă.
Cuvintele lui Faust: Clipă, stai, eşti atât de frumoasă, prin care el aderă la conceptul
demonic carpe diem, devin la Nichita Stănescu: Mai rămâi cu mersul tău / parcă pe
timpanul meu / şi semizeu. Este evidentă influenţa Upanişadelor, unde auzul, pipăitul,
văzul, mirosul, gustul sunt comparate cu nişte zei. Starea de inhibiţie, contemplaţie nu
este suficientă, dacă nu devine act: Stau întins şi zic / Domnişoară, mai nimic. Această
stare nu poate duce la o continuare a idilei, ci îi determină sfârşitul, ca o parafrază a
proverbului: „apa trece, pietrele rămân”, care devine versul: Pasul trece, eu rămân. Eul
poetic revine deci la împietrirea lăuntrică, efect al dramei interioare, exprimată în
poezia Leoaică tânără, iubirea.