1 Obiective şi principii generale care guvernează un audit al situaţiilor financiare

1.1 Obiectivele generale

1.2 Cerinţelele etice
1.3 Scepticismul profesional
1.4 Raţionamentul profesional
1.5 Suficienţa şi adecvarea probelor de audit
1.6 Riscul denaturărilor semnificative
1.7 Efectuarea unui audit în conformitate cu standardele internaţionale de audit (ISA)

1.1 Obiectivele generale

Când discutăm de auditul situaţiilor financiare ar trebui să ştim care este obiectivul acestei
activităţi, cine poate realiza un audit al situaţiilor financiare, care sunt normele după care se
realizează auditul, care sunt cerinţele referitoare la comportamentul profesional al auditorilor,
cum se verifică integritatea auditorilor şi calitatea auditului etc.

Auditul sitaţiilor financiare trebuie să funcţioneze ca un sistem. Unui sistem i se fixează

obiective, i se alocă resursele şi elementele necesare funcţionării şi posibilitatea să-şi corecteze
intrările şi să-şi adapteze elementele din dotare astfel încât să-şi realizeze obiectivele fixate,
adică să se autoregleze. Numai în aceste condiţii auditorii se vor bucura de încrederea
utilizatorilor informaţiilor oferite în rapoartele de audit.

Realizarea auditului situaţiilor financiare propune ca auditorul să verifice situaţiile

financiare şi să emită o opinie referitoare la modul cum sunt organizate informaţiile din acestea
şi dacă aceste infomaţii sunt corect prezentate. Aprecierea auditorului se face având ca referinţă
un termen de comparaţie. Normele contabile reprezintă acest termen de comparaţie. Auditorul
verifică situaţiile financiare şi constată dacă la întocmirea acestora au fost respectate prevederile
normelor contabile referitoare la evidenţa contabilă şi la întocmirea situaţiilor financiare.

Scopul unui audit este să îmbunătățească gradul de încredere al utilizatorilor vizați ai

situațiilor financiare. Acesta este obținută prin exprimarea unei opinii a auditorului cu privire
la faptul dacă situațiile financiare sunt pregătite sub toate aspectele semnificative în conformitate
cu un cadru general de raportare financiară aplicabil. Opinia se referă la faptul dacă situațiile
financiare sunt prezentate în mod corect, sub toate aspectele semnificative, sau oferă o imagine
fidelă și corectă în conformitate cu cadrul general de raportare. Un audit efectuat în
conformitate cu prevederile standardelor internaţionale de audit (ISA) şi dispozițiilor relevante
ale codului etic permit auditorului să îsi formeze o astfel de opinie.

Situațiile financiare supuse auditării aparțin entității auditate şi sunt pregătite de

conducerea entității, sub supravegherea persoanelor însărcinate cu guvernanța. Standardele
internaţionale de audit (ISA) nu impun responsabilități conducerii sau persoanelor însărcinate
cu guvernanța și nu eludează legi și reglementări care guvernează responsabilitățile acestora.
Totusi, un audit efectuat în conformitate cu ISA este realizat în baza premisei că, conducerea și
acolo unde este cazul persoanele însărcinate cu guvernanța au recunoscut responsabilitățile
care sunt fundamentale pentru întocmirea situaţiilor financiare.

1
 Ca bază pentru opinia auditorului ISA-urile cer ca auditorul să obțină o asigurare
rezonabilă în legătură cu faptul că situațiile financiare ca întreg nu conțin denaturări
semnificative fie ele datorate fraudei sau erorii. Asigurarea rezonabilă reprezintă un nivel de
asigurare ridicat. Ea se obține atunci când auditorul a obținut suficiente probe de audit pentru a
reduce riscurile la un nivel acceptabil de scăzut. Asigurarea rezonabilă nu reprezintă un nivel
absolut de asigurare, pentru că există limitări inerente la obţinerea probelor de audit pe baza
cărora auditorul trage concluziile și emite opinia, care este mai degrabă convingătoare decât
concludentă.

Denaturările, inclusiv omisiunile, sunt considerate a fi semnificative dacă, în mod

individual sau în totalitate, ele ar putea să genereze o asteptare rezonabilă că ar putea să
influențeze deciziile economice ale utilizatorilor luate în baza informaţiilor colectate din
situațiilor financiare.

Conceptului de denaturare i se asociază conceptul de prag de semnificaţie. Aceste

concepte trebuie utilizate împreună. Conceptul de prag de semnificație este aplicat de auditor la
evaluarea efectului denaturărilor asupra situațiilor financiare. De existenţa denaturărilor sunt
responsabili cei care au obligaţia întocmirii şi asumării situaţiilor financiare. Opinia
auditorului se referă la situațiile financiare considerate ca un întreg şi auditorul nu este
responsabil pentru detectarea (sau nedetectarea) denaturărilor care nu sunt semnificative la
nivelul situațiilor financiare analizate ca un întreg.

Într-o misiune auditorul trebuie să-şi exercite raționamentul profesional și să-și păstreze
scepticismul profesional pe parcursul planificării și efectuării auditului și:

• să identifice şi evalueze riscurile de denaturare semnificativă, datorate fraudei sau erorii,

pe baza înțelegerii operţiunilor entității și a mediului său, inclusiv a controlului intern al
entității;.

• să obțină suficiente probe de audit adecvate referitoare la existenţa denaturărilor

semnificative, prin proiectarea şi implementarea unor răspunsuri adecvate la riscurile evaluate;

• să-își formeze o opinie cu privire la situațiile financiare bazată pe concluziile trase în

baza probelor de audit obținute.

Cadrul general de raportare financiară aplicabil este constituit din normele contabile
adoptate şi folosite pentru întocmirea situaţiilor financiare.

Situațiile financiare pregătite în conformitate cu un cadru general de raportare financiară

sunt proiectate să îndeplinească:

• nevoile comune de informații financiare ale unei game largi de utilizatori (ca de exemplu,
“situații financiare cu scop general”); sau

• nevoile de informații financiare a unor utilizatori specifici (ca de exemplu, “situații

financiare cu scop special”).

Cadrul general de raportare financiară ar putea să includă:

2
 • mediul legal şi etic, inclusiv statute, reglementări, decizii ale instanțelor judecătoresti şi
obligații etice profesionale în legătură cu aspecte contabile;

• interpretări contabile publicate, cu un grad de autoritate diferit, emise de organizații de

reglementare sau profesionale care stabilesc standarde;

• opinii publicate cu un grad diferit de autoritate cu privire la probleme contabile în curs de

apariție emise de organizații de reglementare sau profesionale care stabilesc standarde;

• practici generale şi din industrie recunoscute în mare măsură şi prevalente;

• literatură contabilă.

Dispozițiile cadrului general de raportare financiară aplicabil determină forma şi conținutul

situațiilor financiare. Deşi cadrul general ar putea să nu menționeze cum să se contabilizeze sau
să se prezinte toate tranzacțiile sau evenimentele, în mod obisnuit acesta cuprinde suficiente
principii cu un spectru larg, care să fie folosite ca o bază pentru dezvoltarea şi aplicarea
politicilor contabile.

Anumite cadre de raportare financiară sunt cadre de prezentare fidelă, în timp ce restul
sunt cadre de conformitate. Cadrele de raportare financiară care conțin în principal standardele
de raportare financiară stabilite de o organizație care este autorizată sau recunoscută pentru a
promulga standarde care să fie folosite de entități pentru pregătirea situațiilor financiare cu scop
general, sunt adesea proiectate pentru a oferi o prezentare fidelă, de exemplu Standardele
internaționale de raportare financiară (IFRS-uri) emise de către Consiliul standardelor
internaționale de audit (IASB).

Riscul de audit exprimă probabilitatea ca auditorul să exprime o opinie neadecvată de

audit atunci când situațiile financiare sunt denaturate semnificativ. Riscul de audit este o funcție
a riscurilor de denaturare semnificativă şi a riscului de detectare.

Denaturarea este o diferență între suma, clasificarea, prezentarea sau descrierea unui
element raportat în situațiile financiare, şi suma, clasificarea, prezentarea, sau dezvăluirea
stabilite de auditor în conformitate cu cadrul general de raportare financiară aplicabil.
Denaturările pot apărea ca urmare a erorii sau fraudei.

Acolo unde auditorul exprimă o opinie cu privire la situațiile financiare, denaturările includ
acele ajustări de sume, clasificări, prezentări sau dezvăluiri care, în opinia auditorului, sunt
necesare pentru ca situațiile financiare să fie prezentate în mod corect, sub toate aspectele
semnificative, sau să ofere o imagine corectă şi fidelă.

Premisa pe baza căreia este efectuat auditul se bazează pe faptul că membrii conducerii
şi, acolo unde este cazul, persoanele însărcinate cu guvernanța au recunoscut şi înțeleg că au
următoarele responsabilități:

(i) să pregătească situațiilor financiare în conformitate cu cadrul general de raportare

financiară aplicabil, incluzând acolo unde este cazul prezentarea lor fidelă;

(ii) să organizeze control intern astfel încât să permite pregătirea unor situații financiare
care să nu conțină denaturări semnificative, datorate fraudei sau erorii;
3
 (iii) să ofere auditorului:

a) acces la toate informațiile pe care conducerea și, acolo unde este cazul, persoanele
însărcinate cu guvernanța, le-a considerat necesare şi folosit pentru pregătirea
situațiilor financiare (înregistrări, documente etc.);
b) informații suplimentare pe care auditorul le-ar putea solicita conducerii şi, acolo
unde este cazul persoanelor însărcinate cu guvernanța, în scopul auditării;
c) acces nerestricționat la persoanele din cadrul entității de la care auditorul consideră
necesar să obțină probe de audit.

1.2 Cerințe etice cu privire la un audit al situațiilor financiare

Auditorul este supus anumitor dispoziții etice, inclusiv cele care se referă la independență,
legate de misiunile de audit a situațiilor financiare. Dispozițiile etice relevante sunt prezentate în
Codul etic al profesionistilor contabili (Codul IFAC) emis de către Federația internațională a
contabililor, împreună cu dispozițiile naționale (CAFR, CECCAR).

Prima parte a codului etic stabileste principiile fundamentale ale eticii profesionale
relevante pentru auditor, atunci când efectuează un audit al situațiilor financiare, şi oferă cadrul
general conceptual pentru aplicarea acelor principii. Principiile fundamentale pe care auditorul
trebuie să le respecte conform codului etic sunt:

(a) integritatea;

(b) obiectivitatea;

(c) competența profesională si atenția cuvenită;

(d) confidențialitatea; si

(e) comportamentul profesional.

Misiuni de audit este considerată a fi în interesul public, şi de aceea s-a impus prin codul
etic ca auditorul să fie independent de entitatea auditată. Codul etic descrie independența ca o
noțiune care cuprinde atât independența în gândire cât şi independența în aparență. Independența
auditorului față de entitate protejează abilitatea auditorului de a-ş forma o opinie de audit fără a
fi afectat de influențele care i-ar putea compromite opinia. Independența măreste abilitatea
auditorului de a acționa cu integritate, de a fi obiectiv şi de a menține o atitudine de scepticism
profesional.

1.3 Scepticismul profesional este o atitudine care include o gândire rezervată, fiind atent
la condițiile care ar putea indica o posibilă denaturare datorată fraudei sau erorii și o evaluare
critică a probelor de audit.

Scepticismul profesional include acordarea unei atenții suplimentare cu privire la, de

exemplu:

• probele de audit care contrazic alte probe de audit obținute;

• informațiile care pun la îndoială gradul de încredere în documente şi răspunsurile la

intervievări;
4
 • condițiile care ar putea indica o posibilă fraudă;

• circumstanțele care sugerează nevoia efectuării de proceduri de audit suplimentare fața de

cele impuse de standardele de audit.

Scepticismul profesional este necesar pentru o evaluare critică a probelor de audit. Acesta
include punerea la îndoială a probelor de audit contradictorii, a răspunsurilor la intervievări şi
alte informații obținute de la conducere şi cei persoanele însărcinate cu guvernanța. Acesta mai
include şi luarea în considerare a insuficienței şi a gradului de neadecvare a probelor de audit
obținute în circumstanțele date.

Auditorul va accepta înregistrările contabile şi documentele ca fiind autentice, cu excepția

cazului în care auditorul are motive să creadă contrariul. Totusi, auditorul trebuie să analizeze
credibilitatea acordată informațiilor ce urmează a fi folosite ca probe de audit. În cazuri de
îndoială cu privire la gradul de încredere acordat informațiilor sau indicatorilor unei posibile
fraude (de exemplu, dacă condițiile identificate pe parcursul auditului îl determină pe auditor să
creadă ca un documenta ar putea să nu fie autentic sau că termenii unui document au fost
falsificați), standardele impun ca auditorul să investigheze în continuare şi să determine ce
modificări sau proceduri suplimentare de audit sunt necesare pentru diminuarea neîncrederii.

Auditorului nu i se poate cere să nu ia în considerare experiența din trecut cu privire la

onestitatea şi integritatea conducerii entității şi a persoanelor însărcinate cu guvernanța. Totusi,
încrederea în onestitatea conducerii şi celor însărcinaţi cu guvernanța nu îl exonerează pe auditor
de nevoia de a-şi menține scepticismul profesional şi nu îi permit auditorului să fie satisfăcut cu
probe de audit mai puțin convingătoare pentru a obține o asigurarea rezonabilă.

1.4 Raționamentul profesional exprimă folosirea pregătirii profesionale, a cunostințelor,

a experienței, a prevederilor normelor contabile şi a codului etic, pentru a lua decizii în
cunostință de cauză în timpul misiunii de audit.

Deciziile în cunostință de cauză necesare pe parcursul auditului nu pot fi luate fără

folosirea cunostințelor relevante şi a experienței. Raționamentul profesional este necesar în
special în legătură cu decizii legate de:

• pragul de semnificație şi riscul de audit;

• natura, momentul şi întinderea procedurilor de audit folosite pentru strângerea probelor

de audit;

• evaluarea suficienţei probelor de audit şi a gradului de îndeplinire a obiectivelor generale

ale auditului;

• evaluarea modului în care conducerea a aplicat cadrului general la întocmirea situaţiilor

financiare;

• emiterea concluziilor pe baza probelor de audit obținute, de exemplu evaluarea gradului

de rezonabilitate a estimărilor făcute de management în pregătirea situațiilor financiare.

Exercitarea judecății profesionale în orice caz particular se bazează pe fapte şi circumstanțe

cunoscute de auditor. Când este cazul, auditorul se va consulta pe parcursul auditului cu privire
5
la aspectele dificile şi litigioase, cu membrii echipei misiunii cât şi alții auditori din cadrul sau în
afara firmei de audit, pentru a putea emite judecăți informate şi rezonabile.

Raționamentul profesional poate fi evaluat în funcție de măsura în care reflectă aplicarea

competentă a principiilor contabile şi este adecvat şi consecvent cu faptele şi circumstanțelor
care au fost cunoscute de auditor până la data raportului auditorului.

Raționamentul profesional trebuie exercitat pe parcursul auditului. El trebuie de asemenea

să fie documentat adecvat. Auditorul trebuie să pregătească o documentație de audit suficientă
pentru a-i permite unui auditor cu experiență, care nu are nici o legătură anterioară cu auditul, să
înțeleagă judecățile profesionale semnificative făcute, în scopul susţinerii concluziilor emise
după realizarea auditului. Raționamentul profesional nu va fi folosit ca o justificare a deciziilor
care nu sunt, altfel, susținute de faptele şi circumstanțele misiunii sau de suficiente probe de
audit adecvate.

1.5 Suficienţa şi adecvarea probelor de audit

Probele de audit sunt informații folosite de auditor pentru fundamentarea concluziilor pe

baza cărora îşi bazează opinia. Probele de audit includ atât informații conținute în sistemul de
înregistrări contabile, care stau la baza situațiilor financiare, cât şi alte informații. La culegerea
probelor urmărim:

(i) Caracterul suficient este o măsură cu privire la cantitatea probelor. Cantitatea necesară
de probe de audit este stabilită de auditor în funcţie de mărimea riscului de denaturare
semnificativă şi de calitatea probelor.

(ii) Gradul de adecvare este o măsură a calităţii probelor de audit; relevanța şi credibilitatea
acestora oferă suport concluziilor pe care se bazează opinia auditorului.

Probele de audit sunt necesare pentru a susține opinia auditorului din raport. Acestea sunt
cumulative ca natură şi sunt obținute în principal ca urmare a procedurilor de audit efectuate pe
parcursul auditului. Ele pot include şi informații obținute din alte surse, ca de exemplu auditurile
precedente. Sistemul de înregistrări contabile ale entității este o sursă importantă de probe de
audit. Probele de audit cuprind atât informații care susțin şi completează afirmațiile conducerii,
cât şi orice informație care contrazice asemenea afirmații. În anumite cazuri, absența
informațiilor (de exemplu refuzul conducerii de a oferi declarația solicitată) este folosită de
auditor, şi aceasta constituie probă de audit. Cea mai mare parte a muncii auditorului constă în
obținerea şi evaluarea probelor de audit.

Suficiența şi gradul de adecvare a probelor de audit sunt interdependente. Suficiența

este măsura cantității de probe de audit. Cantitatea necesară de probe de audit este afectată de
evaluarea auditorului cu privire la riscurile de denaturare (cu cât sunt mai mari riscurile evaluate,
cu atât mai multe probe de audit este posibil să fie necesare) şi de e calitatea probelor de audit
(cu cât sunt de o calitate mai bună, cu atât mai puține vor fi necesare). Obținerea mai multor
probe de audit, nu va compensa calitatea scăzută a acestora.

Gradul de adecvare este măsura calității probelor de audit; adică, relevanța si

credibilitatea probelor pe care se bazează opinia de audit. Credibilitatea probelor este influențat
de sursele şi natura acestora, şi depinde de circumstanțele individuale în care au fost obținute.
6
 Măsura în care s-au obținut suficiente probe de audit adecvate pentru a reduce riscul de
audit la un nivel acceptabil de scăzut, constituie o problemă de raționament profesional.
Standardele de audit stabilesc dispoziții adiționale şi oferă îndrumări suplimentare în legătură cu
obținerea probelor suficiente şi adecvate de audit.

1.6 Riscurile denaturărilor semnificative

Risc de denaturare semnificativă exprimă posibilitatea ca situațiile financiare să fie

denaturate semnificativ înainte de auditare. Acesta are două componente:

(i) Riscul inerent reprezintă posibilitatea ca o afirmație cu privire la o clasă de tranzacții,

soldul unui cont sau prezentare de a fi denaturată semnificativ, fie individual sau în mod agregat
împreună cu alte denaturări, înainte ca auditorul să fi făcut o verificare legată de acestea.

(ii) Riscul de control reprezintă riscul ca o denaturare care ar putea să apară la nivelul unei
afirmații cu privire la o clasă de tranzacții, sold de cont sau prezentare care ar putea fi
semnificativă, fie individual sau în mod agregat împreună cu alte denaturări, să nu poată fi
prevenită, sau detectată și corectată la timp de controlul intern al entității.

Riscul de audit este o funcție a riscului de denaturare semnificativă şi a riscului de

detectare.

Evaluarea riscurilor se bazează pe proceduri de audit efectuate pentru a obține informații

necesare în acel scop şi probe obținute pe parcursul auditului. Evaluarea riscurilor este o
problemă de raționament profesional, mai degrabă decât un aspect ce poate fi măsurat în mod
precis.

Riscul de audit este un termen tehnic legat de procesul de auditare; el nu se referă la riscul
afacerii auditorului precum pierderile din litigii, publicitate negativă, sau alte evenimente care
apar în legătură cu auditul situațiilor financiare.

Riscurile de denaturare semnificativă pot exista la două niveluri:

• Cel al situațiilor financiare în general;

• Nivelul claselor de tranzacții şi soldurilor conturilor.

Riscurile de denaturare semnificativă la nivelul situațiilor financiare în general se referă la

riscurile de denaturare semnificativă a siuațiilor financiare considerate ca un întreg.

Auditorii folosesc abordări variate pentru a atinge obiectivul de evaluare a riscurilor de

denaturare semnificativă. Riscurile de denaturare semnificativă au două componente: riscul
inerent si riscul de control; ele există independent de auditul situațiilor financiare.

Riscul inerent este mai mare pentru afirmații şi clase de tranzacții care pentru a fi
înregistrate sunt necesare calcule complexe sau estimări contabile cu un grad de nesiguranță
semnificativ.

Circumstanțe externe care dau nastere la riscurile de afacere ar putea de asemenea să

influențeze riscul inerent. De exemplu dezvoltările tehnologice ar putea să facă ca un anumit
produs să devină desuet, generând astfel posibilitatea ca stocurile să fie mai susceptibile de
7
supraevaluare. Factori din cadrul entității şi din mediul său legați de câteva sau de toate clasele
de tranzacții sau solduri de conturi ar putea să influențeze riscul inerent legat de o afirmație
specifică. Astfel de factori ar putea include, de exemplu o lipsă de fond de rulment suficient
pentru a continua operațiunile sau o industrie în decădere caracterizată de un număr mare de
esecuri ale afacerilor.

Riscul de control este o funcție a eficacității proiectării, implementării şi menținerii

controlului intern. Totusi, controlul intern, indiferent de cât de bine este proiectat sau aplicat,
poate doar să reducă, dar nu să elimine, riscul de denaturare semnificativă a situațiilor financiare,
datorită limitărilor inerente ale controlului intern. Acestea includ de exemplu, posibilitatea
apariției erorilor umane sau a greselilor, sau faptul că, controalele sunt afectate negativ de
comploturi sau de încălcarea acestora de către conducere. În consecință va exista întotdeauna un
risc al controalelor. Auditorul poate să testeze eficacitatea operațională a controalelor pentru
determinarea naturii, momentului şi întinderii procedurilor de fond ce urmează a fi efectuate .

Standardele de audit nu se referă la riscul de control şi la riscul inerent în mod separat, ci la

o evaluare combinată a „riscului de denaturare semnificativă”. Auditorul va putea să separe sau
să combine evaluările riscului inerent şi a celui de control în funcție de tehnicile sau
metodologiile de auditare preferate şi de considerații practice. Evaluarea riscurilor de denaturare
semnificativă ar putea fi exprimată în termeni cantitativi, ca de exemplu în procente, sau în
termeni necantitativi. În orice situație, nevoia ca un auditor să facă evaluări corecte a riscurilor
este mai importantă decât abordările diferite prin care ele pot fi făcute.

Asigurarea rezonabilă este dată de auditor în contextul unui audit al situațiilor financiare,
pentru a exprima preocuparea pentru identificarea într-o proporţie ridicată a denaturărilor
semnificative din situaţiile financiare, dar care exprimă totodată posibilitatea neindentificării
tuturor erorilor semnificative, chiar dacă aplică procedurile prevăzute de standardele de audit.
Asigurarea rezonabilă oferă un nivel de asigurare ridicat, dar nu absolut.

Persoane însărcinate cu guvernanța Persoana (ele) sau organizația(iile) (de exemplu

administratorul unei corporații) cu responsabilitatea de a supravegherea direcția strategică a
entității și îndeplini obligațiile entității. Aceasta include și supravegherea procesului de raportare
financiară. Persoanele însărcinate cu guvernanța ar putea include personalul de conducere, de
exemplu, membrii executivi ai unui consiliu de conducere al unei entități din sectorul privat sau
public, sau un proprietar-conducător.

1.7 Efectuarea unui audit în conformitate cu standardele internaţionale de audit

(ISA)

Standardele internaţionale de audit luate împreună, oferă standarde pentru munca

auditorului în îndeplinirea obiectivelor generale ale acestuia. Standardele internaţionale de audit
tratează responsabilitățile generale ale auditorului, ca şi considerațiile relevante pentru aplicarea
responsabilităților la teme specifice.

Domeniul de aplicare, data intrării în vigoare şi orice limitare specifică privind

aplicabilitatea unui standard specific sunt clarificate în fiecare standard. Exceptând situația în
care standardele preved contrariul, auditorului îi este permis să aplice un standard înainte de data
intrării în vigoare specificată în acesta.

8
 Standardele nu eludează legea sau reglementarea care guvernează un audit al situațiilor
financiare. În situația în care astfel de legi sau reglementări diferă de standarde, un audit efectuat
doar în conformitate cu legea sau reglementările nu va fi considerat ca fiind în conformitate cu
standardele.

Fiecare standard conține unul sau mai multe obiective care oferă o legătură între
dispozițiile şi obiectivele generale ale auditorului. Obiectivele din standardele individuale sunt
de ajutor pentru a-l determina pe auditor să se concentreze pe rezultatul dorit al standardelor,
fiind în acelasi timp destul de specifice pentru a-l asista pe auditor în:

• înțelegerea a ceea ce trebuie obținut, şi acolo unde este cazul, modul adecvat de a face
aceasta;

• suplimentarea măsurilor pentru atingerea obiectivelor în circumstanțele particulare

ale auditului.

Capacitatea de a atinge un obiectiv individual este dependentă de limitările inerente ale

unui audit. Dispozițiile standardelor sunt proiectate astfel încât să permită auditorului să atingă
obiectivele stabilite în standarde, şi prin acestea obiectivele generale ale auditorului. Aplicarea
corectă a dispozițiilor standardelor reprezintă o bază suficientă pentru atingerea obiectivelor de
către auditor. Totusi, datorită faptului că circumstanțele misiunilor de audit variază mult şi a
faptului că toate aceste circumstanțe nu pot fi anticipate în standarde, auditorul este responsabil
pentru determinarea procedurilor de audit necesare pentru a îndeplini dispozițiile din
standarde şi pentru a atinge obiectivele. În circumstanțele unei misiuni, ar putea exista anumite
aspecte care cer auditorului să efectueze proceduri de audit suplimentare față de cele stabilite
de standarde pentru a atinge obiectivele specificate de acestea.