Garantarea obligațiilor în contractul de

franciză

Proiect la Prejudicii și remedii contractuale

Lect. dr. Cigu Elena

Iași 2014
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

Cuprins:

Introducere..........................................................................................................2

Obligațiile francizorului.....................................................................................3
Obligațiile francizatului......................................................................................6
Clauze specifice contractelor internaționale de franciză..................................10
Concluzii..........................................................................................................14
Speța 1..............................................................................................................15
Speța 2..............................................................................................................17

Bibliografie.......................................................................................................19

Introducere

1
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

Franciza este operaţiunea economico-juridică prin care un profesionist,

francizorul, persoană fizică sau juridică, ce deţine în proprietate o serie de bunuri
corporale sau incorporale, asigură posibilitatea unui alt profesionist sau mai multora,
francizaţii (beneficiarii) să fabrice sau să comercializeze sub marca primului, folosind
know-how-ul şi beneficiind de asistenţă tehnică şi în activitatea comercială,
operaţiune ce are la bază un contract încheiat în acest scop unde părţile au o serie de
drepturi şi obligaţii specifice, aflându-se într-o interdependenţă1.
Franciza este reglementată prin O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al
francizei, acte normative care au la bază Codul Deontologic European al francizei.
De cele mai multe ori se vorbeşte de o reţea de franciză, ansamblul de
raporturi contractuale între francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul promovării
unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru dezvoltarea producţiei şi
distribuţiei unui produs sau serviciu.
Contractul de franciză este definit în doctrină ca fiind acel contract prin care o
parte numită francizor transmite beneficiarului dreptul de a exploata marca şi know-
how-ul privind un produs sau serviciu precum şi alte drepturi de proprietate
intelectuală sau industrială în schimbul unui preţ numit redevenţă2.
Acest contract are următoarele caractere juridice: este un contract bilateral, cu
titlu oneros, comutativ, consensual, intuitu persone şi cu executare succesivă.
Principalele forme ale contractului de franciză sunt: de distribuţie, de
producţie şi de servicii. Criteriul de clasificare este cel al domeniului de activitate în
care operează franciza. Contractul de franciză se formează încă din faza
precontractuală. Scopul fazei precontractuale este de a permite părţilor să-şi contureze
o decizie în sensul colaborării. Astfel, francizorul trebuie să transmită toate
informaţiile necesare pentru formarea consimţământului viitorului beneficiar.
Părţile în contractul de franciză sunt francizorul şi francizatul. Potrivit art. 1
din Ordonanţa nr. 52/1997, părţile în contractul de franciză sunt comercianţi, persoane
fizice sau persoane juridice, independente din punct de vedere financiar3.

1
Sitaru Al. Dan, Intermedierea în economia comercială, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, pag.391
2
I.Macovei, Al.Amititeloaie, "Contractul de franciza, o formulă care poate garanta succesul în
afaceri", Ed. Candy, Iaşi, 2000 pag.39
3
Ordonanţa nr. 52/1997 din 28/08/1997 Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 180 din
14/05/1998

2
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

Obligaţiile francizorului

Francizorul este un întreprinzător cu foarte multă experienţă, care în decursul

anilor a dezvoltat un sistem performant de realizare a afacerilor (un anumit sistem de
franciză) a cărei folosinţă deplină, liberă şi neîngradită o transmite francizatului.
Principala obligaţie ce revine francizorului o constituie în primul rând
transmiterea semnelor distinctive ale activităţii de comerţ care sunt: marca, indicaţiile
geografice, firma, numele comercial, emblema şi titlurile de publicaţii. Toate acestea
sunt susceptibile a fi obiect al contractului de franciză, sub forma conceptului
francizabil.
Trebuie subliniat faptul că în temeiul contractului de franciză se transmite
exclusiv dreptul de a utiliza bunurile incorporale ale francizorului, acestea nu intră
însă în fondul de comerţ al francizatului, ci rămân în proprietatea exclusivă a
francizorului. Prin urmare, exploatarea bunurilor intelectuale, în cadrul contractului de
franciză, este supusă unei duble limitări: pe de-o parte, ele nu pot fi utilizate în alte
scopuri decât cele prevăzute în contract; iar pe de altă parte, francizatul nu poate
aduce acestora nici o modificare4.
Corelativ, francizorul se obligă faţă de francizat de a nu-şi valorifica dreptul
său de exclusivitate asupra bunurilor incorporale pe toată durata de executare a
contractului. Totodată, francizorul este în drept să acţioneze împotriva oricărui terţ
care săvârşeşte acte de uzurpare a mărcii sale şi a celorlalte semne distinctive şi
drepturi intelectuale, transmise spre folosinţă francizatului.
Contractul de franciză conţine, ca element esenţial, determinant, comunicarea
de know-how, aferent utilizării mărcii licenţiate. Acesta reprezintă un ansamblu
secret, substanţial şi identificat de informaţii practice nebrevetate, rezultat al
experienţei furnizorului şi testate de acesta.
Francizorul îşi rezervă dreptul de a reactualiza sau de a adapta anumite
informaţii pentru a corespunde pe deplin cerinţelor pieţei, sau de a introduce
informaţii noi. În acest caz, francizorul este obligat să comunice de îndată aceste
informaţii noi sau aduse la zi pentru a putea fi aplicate de către francizat. De

4
Sitaru Al. Dan, Intermedierea în economia comercială, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, pag.391

3
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

asemenea, francizorul este obligat să comunice francizatului toate informaţiile

necesare cu privire la noile servicii şi/sau mărfuri pe care le introduce în activitatea sa.
Comunicarea know-how-ului constituie o obligatie în sarcina francizorului,
care nu se limitează la simpla remitere a pachetului francizei, ci presupune şi
organizarea unui stagiu de formare care să-i permită cu adevarat francizatului
însuşirea know-how-ului. Pregătirea iniţială este deosebit de importantă şi se
regăseşte în marea majoritate a contractelor de franciză.
Simpla comunicare a know-how-ului, transmiterea mărcii şi a semnelor
distinctive nu este suficientă pentru a asigura francizatului folosinţa acestora.
Francizorul are obligaţia de a transmite francizatului cunoştinţele sale (tehnice,
comerciale, contabile, fiscale etc) de a acorda sfaturi, ajutor cu privire la toate
aspectele necesare exploatării şi gestionării întreprinderii5.
De asemenea, francizorul organizează stagii de pregătire a francizatului şi a
personalului acestuia, necesare pentru formarea iniţială şi continuă a acestora,
elaborează campanii promoţionale şi de publicitate, dă sfaturi în vederea aplicării
corecte a regulilor comerciale proprii reţelei de franciză, câteodată acordă şi ajutoare
şi garanţii financiare francizatului. Sfaturile şi ajutorul efectiv acordat francizatului
intervin în general în cadrul întâlnirilor organizate periodic de francizor.
Neîndeplinirea obligaţiei de furnizare a asistenţei, intrinsecă contractului de
franciză, îndreptăţeşte francizatul să rezilieze contractul cu daune interese, dar poate
avea drept consecinţă, printre altele, şi prejudicierea consumatorilor şi deprecierea
imaginii francizorului.
O altă obligaţie a francizorului este cea de garanţie. În principal, obligaţia de
garanţie constă în îndatorarea francizorului de a lua toate măsurile ce se impun pentru
a avea un titlu valabil asupra mărcii licenţiate francizatului pe durata contractului
(ceea ce presupune ca aceasta să fie înregistrată pe numele său), garantând în caz de
uzurpare a mărcii exercitată contra francizatului6.
Pentru a putea exploata franciza, în cele mai multe cazuri, francizatul trebuie
să investească sume de bani importante. Din acest motiv, francizorul este obligat să
garanteze rentabilitatea investiţiilor făcute de francizat.
În acest sens, francizorul se obligă, pe de-o parte, să menţină valoarea
bunurilor incorporale, dar şi a produselor şi/sau serviciilor pe care se aplică semnele
5
Corsiuc Olia-Maria, Drept comercial, Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag 282
6
Sitaru, Al. Dan, Intermedierea în economia comercială, Editura Hamargiu, Bucureşti, 2012, pag.394

4
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

distinctive ale francizorului (mai ales în situaţia în care francizatul este obligat să se
aprovizioneze de la francizor).
De asemenea, francizorul este obligat să îndeplinească toate condiţiile cerute
de lege pentru a fi şi a rămâne titularul bunurilor incorporale şi de a transmite în mod
valabil dreptul de utilizare a acestora către francizat. Într-o anumită măsură,
francizorul poate împuternici pe francizat să îndeplinească formalităţile cerute de lege
pentru exploatarea bunurilor incorporale, însă nu se va libera complet de obligaţia de
a le îndeplini el însuşi7.
 Pe de altă parte, francizorul are obligaţia de a supraveghea activitatea
francizatului, pentru ca acesta să nu aducă atingere imaginii semnelor distinctive şi
nici să nu prejudicieze calitatea bunurilor şi serviciilor furnizate consumatorilor sub
marca sa.
De asemenea francizorul este obligat să îmbunătăţească continuu sistemul de
franciză, adaptându-l la noile cerinţe ale clientelei, având în vedere şi faptul că know-
how-ul prin definiţie evoluează, însă păstrând identitatea proprie a sistemului şi a
reţelei. În orice caz, francizorul trebuie să asigure o perioadă rezonabilă pentru ca
întreaga reţea să pună în practică, să adopte noile idei şi concepte..
Totodată, francizorul trebuie să se preocupe de modernizarea produselor şi/sau
serviciilor purtând marca sa, pe care francizatul le oferă clientelei. În doctrină se
subliniază că viitorul întreprinderii depinde de succesul produsului; dacă acesta nu
răspunde nevoilor consumatorilor sau dacă are o calitate redusă, întreprinderea riscă
să înregistreze un insucces8.
O altă obligaţie a francizorului este obligaţia de a veghea la păstrarea
notorietăţii mărcii şi a celorlalte semne distinctive. Marca şi celelalte semne
distinctive au o putere de atracţie cu atât mai mare cu cât sunt mai bine cunoscute.
Din această cauză, francizorul este obligat să sporească puterea de atracţie a imaginii
şi a renumelui mărcii sale (a semnelor distinctive) prin campanii publicitare adecvate,
reînnoite cu regularitate, realizate atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Însă
francizorul trebuie să aibă grijă ca mesajul publicitar să fie abil şi diversificat, în
concordanţă cu specificul activităţii desfăşurată de francizat şi să reflecte în mod onest

7
Ibidem
8
I.Macovei, Al.Amititeloaie, "Contractul de franciza, o formulă care poate garanta succesul în
afaceri", Ed. Candy, Iaşi, 2000 pag.39

5
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

potenţialul acestuia, în aşa fel încât clientela să capete încredere în imaginea de marcă
prezentată.

Obligațiile francizatului (beneficiarul francizei)

 Aspecte generale

În ceea ce privește obligațiile francizatului acestea sunt împărțite în esențiale

și cele care rămân la latitudinea părților. Ordonanța nr. 52/1997 specifică obligațiile
francizatului în contractul de franciză. Beneficiarul are obligația de a dezvolta și
menține identitatea rețelei, se recomandă prin marca dobândită de la francizor și
menține reputația dobândită de-a lungul timpului de acesta. Beneficiarul trebuie să
aducă la cunoștința francizorului orice informație care contribuie la cunoașterea
performanțelor situației lui financiare, analiza lor pentru o mai facilă și eficientă
gestiune în cadrul rețelei9.
Cel mai important aspect privind obligațiile pe care le are francizatul față de
francizor este că nu poate divulga terțelor persoane know-how-ul primit, pe întreaga
durată a contractului dar și ulterior. În realitate obligațiile beneficiarului sunt mai
multe decât ale francizorului, referindu-ne aici la obligația de plată a redevențelor și
cea de exploatare a mărcii10.

 Plățile care trebuie făcute de beneficiar

Francizorul va primi din partea beneficiarului o sumă fixă în momentul

încheierii contractului și prevăzută în acesta, ulterior îi va fi dată o redevență
variabilă, negociată de părți, precum și o serie de taxe dintre care cea mai importantă
este taxa de publicitate (a rețelei de franciză), consitue împreună sumele pe care
francizorul trebuie să le primească, fiind un aspect al obligațiilor foarte relevant.
Taxa de intrare în rețea se plătește de obicei doar o singură dată și anume cu
ocazia semnării contractului. Uneori se poate plăti și în tranșe.
Redevența periodică, are natura unei chirii pe care beneficiarul trebuie să o
plătească pentru dreptul de utilizare a mărcii. Poate fi o sumă stabilită inițial și fixată
9
Angheni, S, Volonciu, M, Stoica, C- Drept comercial, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2008,
p. 384.
10
Sitaru, D.- Intermediere în activitatea comercială, Editura Hamanagiu, 2012, București, p. 401.

6
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

în contract sau poate fi un procent din cifra de afaceri înregistrată de beneficiar pe o

anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an). În cazul în care se alege ultima
variantă, atunci înainte de scadența convenită, beneficiarul va prezenta un raport
complet despre cifra de afaceri, profit, pentru a se putea calcula redevența.

 Obligația de exclusivitate teritorială a beneficiarului (de aprovizionare

exclusivă)

Simetric obligației de exclusivitate teritorială ce revine în baza contractului

francizorului, beneficiarul poate fi ținut la rândul său de obligația de aprovizionare
exclusivă de la acesta ori de la o altă sursă indicată expres de francizor. Produsele sunt
de regulă prevăzute în caietul de sarcini, identificate și prezentate în detaliu. Găsindu-
și aplicarea cel mai des în contractele de franciză de distribuție, clauza se menține
datorită producerii producerii de către francizor a unor bunuri sau mărfuri unice, după
un patent propriu și deci numai comercializarea acestuia trebuie făcută de către
beneficiari.
Dacă este stipulată în contract nerespectarea acestei obligații este sancționată.
Se poate ajunge până la rezilierea contractului, plata de despăgubiri ori plata daunelor
și obligarea restabilirii echilibrului și situațiilor prevăzute în contract.

 Obligația de vânzare a bunurilor francizate la un anumit preț

Acestă obligație a beneficiarului a fost una dintre cele mai controversate

obligații stabilite prin contract ajungând până la a fi interzisă de către legislația
Uniunii Europene.
În prezent această clauză în forma directă de dictare a prețului nu există, cel
mult fiind permis ca francizorul să institue o serie de prețuri indicative, după care
franicizatul să se ghideze în stabilirea propriului preț. În caietul de sarcini se pot
stabili o serie de plafoane maxime și minime, cu recomandarea de a se ține cont de
ele. Libertatea lor este deplină, indiferent că strategia managerială a rețelei dictează
sau nu un preț unitar. Beneficiarii țin cont de aceste îndrumări venite din partea
francizorilor, cele mai multe prețuri sunt identice indiferent de țara unde se află
francizații11.

11
Sitaru, D.- Intermediere în activitatea comercială, Editura Hamanagiu, 2012, București, p. 405.

7
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

 Obligația de dezvoltare a rețelei

Francizatul trebuie să depună toate eforturile pentru a promova și extinde

afacerea în cadrul teritoriului în care acționează, să se comporte ca un adevărat
profesionist responsabil și diligent. Această obligație este una dintre cele mai
reprezentative pentru a demnonstra necesitatea colaborării dintre francizor și
beneficiar în vederea obținerii unui profit cât mai mare și deservirea promptă, corectă,
de o calitate superioară a consumatorilor12.
Această obligație implică două direcții: cantitativ, prin extinderea piețelor de
desfacere a produselor sau de prestare a serviciilor, înglobarea a unei segemente de
piață, diversificarea gamei de produse oferite consumatorilor, o exploatare optimă a
ariei de exclusivitate. Calitativ, prin contribuția adusă de beneficiari la perfecționarea
gamei de produse, tehnologii sau servicii oferite prin îmbunătățirea modului de
comercializare și inovații ce ar mări calitatea conceptului francizabil. Tot în cadrul
acestei obligații este de dorit procesul de adaptare al mărcii la teritoriul, cultura,
obiceiurile, necesitățile de consum și economia locală. Cel mai important rol în proces
îl are beneficiarul, el fiind ales tocmai pentru faptul că demonstrează o cunoștere,
înțelegere și putere de adaptare la aceste variabile.
În situația în care francizatul săvârșește un act sau un fapt de a aduce un
prejudiciu reputației sau dezvoltării rețelei el este pasibil de a răspunde delictual
pentru fapta sa, dacă francizorul va proba atât prejudiciul, fapta ilicită, raportul de
cauzalitate cât și vinovăția cu care a acționat.

 Obligația de neconcurență

Această obligație a fost instituită pentru a putea sancționa beneficiarii de rea-

credință care după primirea spre folosință a know-how-ului l-ar putea divulga și
altora. Prin clauza de neconcurență nu se va permite beneficiarului să desfășoare o
altă activitate paralelă și de obicei personală folosind know-how-ul primit de la
francizor13.
Obiectul acestei obligații îl reprezintă know-how-ul, deși el nu are natura
juridică a unui drept de proprietate intelectuală, ci este suma informațiilor practice
12
Angheni, S, Volonciu, M, Stoica, C- Drept comercial, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2008,
p. 384.
13
Corsiuc, M – Drept comercial, Editura Lumina Lex, București, 2007, p. 284.

8
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

izvorâte din experiența francizorului nebrevetate. Din această cauză informațiile nu se

bucură de protecție decât prin obligația de neconcurență și cea de confidențialitate14.
Beneficiarul nu va putea desfășura o altă afacere în paralel având același
obiect de activitate sau similar, direct sau indirect, nici personal, nici în calitate de
angajat sau salariat, nici prin persoane interpuse și nici în numele și pe seama altuia
sau în numele altuia și pe seama lui personală, plecându-se de la prezumția că el va
folosi informațiile dobândite în cadrul rețelei de franciză și în afara acesteia ceea ce ar
fi o utilizare neautorizată.
Eventuala sancțiune în cazul nerespectării obligației este stipularea în contract
a unei clauze penale. Dacă încălcarea obligației este majoră se poate rezilia contractul
și răspunde delictual pentru fapta proprie a celui vinovat.

 Obligația de confidențialitate

Împreună cu obligația de neconcurență, obligația de confidențialitate este tot o

garantare a concurenței licite în raport cu beneficiarul și cu terții. Beneficiarului îi pot
fi impuse condiții restrictive și clare pentru garantarea și păstrarea caracterului
confidențial al afacerii, și în special, spune legea, nedivulgării spre utilizare a know-
how-ului către o rețea concurentă15.

 Obligația de asigurare a bunurilor

Obligația aceasta este specifică francizei internaționale prin care francizatul

este liber să încheie un contract de asigurare a bunurilor sale mobile sau imobile
referitoare la franciză, fie asigurarea este făcută de francizor la nivelul întregii rețele
iar contractul de asigurare se încheie de fiecare beneficiar în parte, după un anumit
tipar.

 Răspunderea contractuală, rezilierea și încetarea contractului

Din etapa precontractuală părțile pot negocia și apoi menționa în contract o

serie de sancțiuni ce se vor aplica dacă vreuna dintre ele va rupe echilibrul

14
Sitaru, D.- Intermediere în activitatea comercială, Editura Hamanagiu, 2012, București, p. 407.
15
Corsiuc, M – Drept comercial, Editura Lumina Lex, București, 2007, p. 284.

9
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

contractului sau va încălca prin neplată, obligațiile ce îi revin, aceasta fiind prima
cauză de încetare a contractului de franciză.
Alte cauze care au același efect sunt16:
 Francizatul persoană fizică intră în faliment, se declară insolvent, în
imposibilitate de plată ori dacă acesta decedează.
 Francizatul persoană juridică intră în procedura de reorganizare
judiciară și faliment, este declarat insolvabil sau se declară în incapacitate de plată.

Principala modalitate prin care contractul de franciză nu mai produce efecte

este rezilierea. Poate fi judiciară, adică cerută de una dintre părți și constatată de către
instanța de judecată, fie că intervine convețional prin stipularea unui pact comisoriu
expres, efectul rezilierii este mereu ex-nunc (pentru viitor).
Contractul de franciză este un instrument economic eficient, atrăgând în
circuit potențiale forțe economice care sunt rentabilizate optim17.

Clauze specifice contractelor internaționale de franciză

a) Legea aplicabilă contractului

În general, franciza este cel mai indicat mod prin care un profesionist
specializat în materie, penetrează pe o piață nouă, aflată într-o altă țară. În acest caz,
contractul trebuie perfectat între parteneri care aparțin de multe ori unor sisteme de
drept private, care sunt uneori diferite, cum este de pildă cazul sistemului de drept
romanist și a celui de common law.
În această situație, în lipasa unor reglementări internaționale uniforme în
materie, părțile sau, în caz de litigiu judecătorul sau arbitrul, sunt obligate să aplice
regimul conflictual reglementat de lege. Normele conflictuale aparțin, de principiu,
sistemului de drept al instanței sesizate.
În cazul în care părțile la contractul de franciză nu au determinat, prin acordul
lor, legea aplicabilă contractului, devin incidente dispozițiile art. 4 alin. 1 lit. e) din
Regulamentul Roma I, potrivit cărora contractul de franciză este reglementat de legea
țării în care își are reședința obișnuită beneficiarul francizei.

16
Sitaru, D.- Intermediere în activitatea comercială, Editura Hamanagiu, 2012, București, p. 411.
17
Angheni, S, Volonciu, M, Stoica, C- Drept comercial, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2008,
p. 385.

10
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

Este posibilă și fragmentarea conținutului contractului (splitting up) și alegerea

de către părți a mai multor sisteme de drept care să guverneze diferitele obligații
contractuale. Rezultatul acestei operațiuni este faptul că diferite legi din diferite
sisteme de drept au reglementări mai favorabile și atunci se face o selecție și se aleg
acele prevederi care convin cel mai mult părților. Operațiunea este însă riscantă și nu
este recomandată deoarece poate duce la soluții juridice contradictorii care să
blocheze executarea contractului și să îngreuneze soluționarea unui litigiu cu privire
la el.

b) Clauza de jurisdicție
În contractele internaționale, strâns legată de alegerea legii aplicabile este și
problema alegerii unei instanțe de judecată sau a unui tribunal arbitral care, în caz de
litigiu ivit între părți, să poată să se pronunțe.
Este frecvent întâlnită în practică situația în care în contractele de franciză
părțile inserează clauze privind preîntâmpinarea litigiilor. Prin asemenea clauze, ele
pot prevedea obligația de a se întâlni cu scopul de a stabili stadiul îndeplinirii
obligațiilor reciproce, de a analiza eventualele dificultăți apărute și de a lua măsurile
necesare pentru executarea întocmai a contractului.
Pentru ipoteza în care litigiul se ivește, părțile prevăd foarte frecvent obligația
lor de a încerca soluționarea acestora pe cale amiabilă prin întâlniri directe.
În cazul în care litigiul nu poate fi soluționt pe cale amiabilă, părțile pot
conveni ca soluționarea acestuia să se facă prin mijloace nejurisdicționale, alternative
celor jurisdicționale, care sunt cunoscute în jurisprudență și în doctrină mai ales prin
formula anglo-saxonă de Alternative Dispute Resolution. În această categorie de
mijloace de soluționare a litigiilor, care au un caracter neobligatoriu (sunt non-
binding) se includ mai ales concilierea și medierea. O asemenea modalitate de
soluționare a litigiilor trebuie prevăzută în contract prin clauze explicite, care cel mai
frecvent fac trimitere la regulile de conciliere și/sau mediere ale unor instituții
specializate sau la reglementări uniforme în materie. O asemenea instituție
specializată este de pildă Centrul de Mediere a Diferendelor Comerciale care
funcționează pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și care are un
regulament în vigoare de la 1 februarie 2002. Dintre reglementările uniforme în
materie, cele mai cunoscute și frecvent aplicate sunt Regulile de Conciliere ale

11
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

UNCITRAL18, care au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU în 1980, Legea

Model a UNCITRAL privind concilierea internațională din anul 2002, precum și ADR
Rules and Guide to ICC ADR19 (Publicația 809 din 2001) a ICC Paris20.
Situația regulă în practică rămâne totuși aceea în care părțile prevăd în contract
clauze de jurisdicție. Asemenea clauze pot fi, fie în favoarea instanțelor judecătorești
române sau străine, fie a unui tribunal arbitral. În această din urmă situație, care este
din ce în ce mai fracventă în practică în ultimii ani, clauza de jurisdicție ia forma unei
clauze de arbitraj.
Clauza de arbitraj, numită și clauză compromisorie, este cea prin care părțile
materializează în contract acordul lor de voință (în sensul de negotium iuris) de a
supune litigiul spre soluționare unui tribunal arbitral. Ceea ce particularizează clauza
compromisorie față de compromis, care este o altă formă a convenției de arbitraj, este
faptul că prima clauză se încheie cu privire la un litigiu viitor, posibil de a se ivi între
părți. În schimb, compromisul este acea formă a convenției de arbitraj care se încheie
sub forma unui contract propriu-zis, cu privire la un litigiu deja existent.
O asemenea clauză are un efect negativ, constând în înlăturarea competenței
de soluționare a acelui litigiu de către instanțele ordinare, precum și un efect pozitiv în
sensul că prin acestă clauză se conferă competență tribunalului arbitral. Prin clauza de
arbitraj părțile stabilesc felul arbitrajului, care poate fi instituțional (cu arătarea
instituției de arbitraj căreia îi conferă competență) sau ad-hoc. Prin clauza
compromisorie părțile pot stabili și alte elemente privind desfășurarea arbitrajului,
precum problema dacă arbitrii vor judeca în drept strict (de iure) sau în echitate (ex
equitate sau ex aequo et bono), locul arbitrajului, etc.
Practica recentă a contractelor de franciză internațională relevă faptul că, în
cazul în care o parte contractantă este română, se apelează cel mai frecvent la
arbitrajul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și
Industrie a României, care are un Regulament privind organizarea și funcționarea sa,
precum și Reguli de procedură arbitrală, în vigoare de la 1 ianuarie 2000. În cazul în
care nu apelează la jurisdicția Curții de la București, partea română preferă arbitrajul
ICC Paris sau, dacă s-a convenit asupra unui arbitraj ad-hoc insistă pentru trimiterea
la Regulile de arbitraj ale UNCITRAL în vigoare din 1976. Alegerea unuia sau altuia
18
United Nations Commission on International Trade Law
19
American Depositary Receipt
20
International Chamber Of Commerce

12
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

dintre aceste feluri de arbitraj depinde, desigur, de acordul părții adverse, care de
regulă este străină.

Speţa 1.

Rezilierea unui contract bilateral este reglementată ca o sancţiune a

neexecutării culpabile a convenţiei sinalagmatice şi constă în desfiinţarea pentru viitor
a efectelor sale.
Acţiunea în reziliere poate fi formulată numai de partea care a executat
contractul sau care se declară gata să îl execute.

13
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

Neexecutarea trebuie să-i fie, prin urmare, imputabilă pârâtului, iar nu să

depindă de reclamant, neputându-se invoca, spre exemplu, neconfirmarea de către
acesta din urmă a continuării raporturilor juridice cu pârâtul.
Reclamanta SNP PETROM S.A. Bucureşti, prin Sucursala PECO Constanţa, a
chemat în judecată pe pârâta S.C. ELPO S.R.L. Constanţa, solicitând să se constate
prin hotărâre judecătorească rezilierea de drept şi încetarea contractului tip franciză
încheiat la 12.05.2000 şi să se dispună obligarea pârâtei la predarea imobilului Staţiei
PECO nr. 31, cu întregul patrimoniu şi stoc de marfă către reclamantă.
S-a susţinut, în considerentele acţiunii, că raporturile juridice dintre cele două
societăţi au fost generate de încheierea contractului tip franciză, privind operaţiuni de
interes reciproc de agenţie.
Conform prevederilor art. 2 din contract, o condiţie esenţială privea
renegocierea anuală a clauzelor. Cu toate că a fost notificată de mai multe ori de către
reclamantă pentru a participa la procedura renegocierii, societatea pârâtă nu a înţeles
să respecte această clauză.
Întrucât s-au împlinit cele trei luni de la epuizarea a şase luni definite în
contract ca, perioadă de probă, nu se poate reţine - în opinia reclamantei - că a operat
tacita relocaţiune, cu consecinţa păstrării valabilităţii contractului pe o perioadă de 5
ani, în cauză având loc doar o prorogare a perioadei de probă.
S-au invocat, totodată, o serie de alte aspecte legate de activitatea pârâtei, care
contravin dispoziţiilor contractuale, referitoare la vânzarea de marfă pe bază de
borderouri fără remiterea imediată a numerarului, efectuarea de aprovizionări proprii
cu marfă comercializată prin staţia PECO, fără achitarea comisionului către
reclamantă, nerespectarea contractului colectiv de muncă, modificarea unilaterală a
preţurilor la mărfurile complementare etc.
Pe parcursul procesului, reclamanta a solicitat să se ia act, în temeiul art. 132
alin. 1 cod proc. civilă, de modificarea obiectului acţiunii, în sensul solicitării rezilierii
contractului tip franciză încheiat la 12.05.2000 şi a evacuării pârâtei din imobilul
staţiei de distribuţie PECO.
Temeiul în fapt al rezilierii îl constituie, potrivit noilor considerente,
neîndeplinirea condiţiei impuse în art. 2 lit. b din contract, privind confirmarea scrisă
de către reclamantă a continuării activităţii după expirarea perioadei de probă.
Instanţa a hotărât că acţiunea reclamantei este nefondată. Rezilierea unui
contract bilateral este reglementată ca o sancţiune a neexecutării culpabile a

14
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

convenţiei sinalagmatice şi constă în desfiinţarea pentru viitor a efectelor sale.

Acţiunea în reziliere poate fi formulată numai de partea care a executat contractul sau
care se declară gata să îl execute.
Neexecutarea trebuie să-i fie, prin urmare, imputabilă pârâtului, iar nu să
depindă de reclamant, neputându-se invoca, spre exemplu, neconfirmarea de către
acesta din urmă a continuării raporturilor juridice cu pârâtul, după epuizarea unei
anumite perioade de timp.
Celelalte aspecte, privind nerespectarea altor clauze contractuale, nu au fost
probate în cursul procesului, motiv pentru care - reţinând toate aceste considerente -
acţiunea reclamantei urmează a fi respinsă.(sentinţa civilă nr. 2824 COM/ 6.11.2001,
irevocabilă conform deciziei civile nr. 557/ 2002 a Curţii de Apel Constanţa-secţia
comercială).

Speța 2.

Prin cererea adresată Tribunalului Mehedinţi, la data de 13 octombrie 2006,

reclamanta SC M.S. SRL, în faliment, prin lichidatorul judiciar P.E., a chemat în
judecată pe pârâta SC P. SA, sucursala P. Mehedinţi, solicitând ca prin hotărârea ce va
pronunţa, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.184.368.840 ROL,
(118.436,88 RON) reprezentând contravaloarea facturii nr. 3614572/3 decembrie

15
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

2004, emisă în scopul regularizării contractului de franciză nr. IP 509/28 octombrie

1999.
Secţia comercială şi de contencios administrativ a Tribunalului Mehedinţi a
dispus, prin încheierea pronunţată la data de 18 ianuarie 2007, la solicitarea pârâtei,
introducerea în cauză, în aceeaşi calitate, a SC P.O. SA, iar, prin sentinţa nr. 116/ C,
pronunţată la data de 15 februarie 2007, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat,
invocată de pârâtă, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei.
Spre a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că sunt întrunite cerinţele
principiului consacrat de art. 1201 C. civ., întrucât scopul final urmărit de SC M.S.
SRL, atât prin introducerea acţiunii soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2196 din 10 mai
2006, pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu - Severin, rămasă irevocabilă prin
respingerea recursului, conform deciziei civile nr. 814/ R din 08 septembrie 2006
pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, cât şi prin acţiunea dedusă judecăţii, este
constatarea existenţei unei creanţe în valoare de 118.436,88, lei Ron împotriva SC P.
SA, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 3614572 din 03 decembrie 2004,
emisă în executarea contractului comercial tip franciză IP nr. 5509 din 28 octombrie
1999.
Secţia comercială a Curţii de Apel Craiova, prin decizia nr. 132, pronunţată la
data de 23 mai 2007, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei
tribunalului pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe,
cu motivarea că, în mod greşit, tribunalul a apreciat că există două cereri de chemare
în judecată cu părţi, obiect şi cauză identice, şi că, în condiţiile în care una a fost
soluţionată irevocabil, există autoritate de lucru judecat, dat fiind că litigiul anterior,
soluţionat prin sentinţa nr. 2196 din 10 mai 2006, pronunţată de Judecătoria Drobeta
Turnu - Severin în dosarul nr. 3632/2006, a avut ca obiect menţinere poprire, ca
modalitate de executare silită, înfiinţată de executor asupra conturilor terţului poprit
SC P. SA, iar, în prezenta pricină, SC M.S. SRL urmăreşte realizarea dreptului
subiectiv de creanţă pe care pretinde că îl are împotriva SC P. SA.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs intimata pârâtă, SC P. SA,
invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. În motivarea
recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia
autorităţii de lucru judecat, având în vedere că, atât acţiunea dedusă prezentei
judecăţi, cât şi acţiunea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2196 din 10 mai 2006 a
Judecătoriei Drobeta Turnu - Severin, irevocabilă, izvorăsc din contractul de franciză

16
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

în baza căruia este emisă factura nr. 3614572 din 03 decembrie 2004, critică ce se
circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta nedezvoltând
motivul invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., spre a putea fi analizat.
Recursul este nefondat. Astfel, potrivit art. 1201 C. civ., este autoritate de
lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este
întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în
aceeaşi calitate. Este de observat că prin cererea de chemare în judecată ce a făcut
obiectul dosarului Judecătoriei Drobeta Turnu - Severin nr. 3632/2006, în care s-a
pronunţat sentinţa civilă nr. 2196 din 10 mai 2006, rămasă irevocabilă prin decizia
civilă nr. 841/ R din 8 septembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi,
creditoarea A.F.P. Drobeta Turnu - Severin a chemat în judecată pe debitoarea SC
M.S. SRL şi pe terţul poprit P. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se
dispună menţinerea popririi înfiinţată asupra conturilor terţului poprit, prin adresele
nr. 2328 din 04 martie 2005 şi nr. 245 din 04 martie 2005.
Se constată, aşadar, că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că nu există
autoritate de lucru judecat faţă de această cerere de chemare în judecată, pe existenţa
căreia prima instanţă şi-a argumentat soluţia, având în vedere că, în raport cu cererea
dedusă prezentei judecăţi, nu este îndeplinită nici una din cerinţele triplei identităţi
prevăzută de precitatul articol 1201 C. civ., cu privire la obiect, cauză şi părţi în
aceeaşi calitate, aşa încât nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 304
pct. 9 C. proc. civ.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge recursul declarat în cauză. Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA
Bucureşti, împotriva deciziei nr. 132 din 23 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel
Craiova, ca nefondat.

Concluzii

Pe fondul creşterii importanţei sistemului de franciză în cadrul economiei

mondiale, şi a evoluţiei acestuia de la vechile privilegii acordate de producătorii de
bere din Germania anumitor băcănii (1840) şi până la complexele reţele de
francize (ex: reţeaua Mc'Donalds), noi noţiuni au fost introduse în vocabularul
economiştilor, noţiuni ce trebuie înţelese clar şi corect.

17
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

 Prin Ordonanţa nr.52 din 28 august 1997, legiuitorul român a încercat să

definească principalele noţiuni legate de domeniul francizei.
Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între
persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o
persoană, denumită francizor, îi acordă unei alte persoane, denumită beneficiar,
dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un
serviciu.
La începutul anului 2002, în România erau aproximativ 30 de lanţuri de
franciză. Acum, potrivit statisticilor oficiale, există 170 de branduri francizate,
respectiv 1.300 de francizaţi. Împreună, ei totalizează afaceri de 900 de milioane de
euro. Cea mai nouă intrare pe piaţa românească este primul magazin Mr. Bricolage,
pentru care investiţia se ridică la 6,2 milioane de euro. Pe piaţa românească ar fi mai
loc pentru francize, mai ales că o asemenea afacere are, din start, 80% şanse de
reuşită.
În concluzie, atunci când legea este respectată şi francizorul şi-a dovedit
succesul, franciza reprezintă o bună oportunitate de afaceri, bine reglementată juridic,
asigurând celor implicaţi întregul ansamblu de norme necesare respectării, dezvoltării
şi promovării unei mărci. Contractul de franciză reprezintă, în egală măsură, o
garanţie a calităţii şi a exploatării în exclusivitate a unui concept de succes.

Bibliografie:

o American Depositary Receipt

o Angheni, S, Volonciu, M, Stoica, C- Drept comercial, Ediția 4, Editura C.H.
Beck, București, 2008
o Corsiuc Olia-Maria, Drept comercial, Lumina Lex, Bucureşti, 2007

18
 Garantarea obligațiilor în contractul de franciză

o I.Macovei, Al.Amititeloaie, "Contractul de franciza, o formulă care poate

garanta succesul în afaceri", Ed. Candy, Iaşi, 2000
o International Chamber Of Commerce
o Ordonanţa nr. 52/1997 din 28/08/1997 Republicat în Monitorul Oficial, Partea
I nr. 180 din 14/05/1998
o Sitaru Al. Dan, Intermedierea în economia comercială, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2012
o United Nations Commission on International Trade Law

19