1.

Analizaţi operele marilor filosofi ai Antichităţii, Evului Mediu şi a

Epocii Moderne şi stabiliţi aspectele ce ţin de cultivarea morală a omului prin
poveţe/ sfaturi şi consilieri.
Marii filosofi: Socrate, Cicero, Seneca, Confucius, M de Montaigne,
Bacon F., Pascal B., Kant I., Shopenhauer, Tolstoi L. etc., au contribuit la
consolidarea fenomenului consilierii, prin promovarea ideilor sale psihopedagogice
şi a temelor filosofice care au contribuit la formarea moralităţii şi educarea
eficientă a copiilor.
Revenind la retrospectiva istorică a consilierii psihologice, evidenţiem faptul
că ca fenomen social, consilierea psihologică, s-a conturat şi s-a consolidat la
începutul secolului XX, în S.U.A. şi a fost preluată apoi în Europa. Ea a avut ca
scop realizarea orientării şi selecţiei profesionale.
Deşi nu avem nici o lucrare scrisă de la el, moştenirea lăsată de Socrate este
de o importanţă colosală, iar viaţa lui a fost un exemplu de devotament faţă de
filosofie şi de desăvârşită integritate morală. Discipolii săi au înfiinţat şcoli de
filosofie, precum cea a lui Platon sau a lui Antistene cinicul, ori s-au remarcat în
alte discipline, de pildă istoricul Xenofon şi oratorul Eschine. Diversitatea
punctelor de vedere ale discipolilor înlătură imaginea unui Socrate închis şi
dogmatic, așa cum a fost caracterizat uneori.
SOCRATE
Pentru Socrate, orice cunoaștere esenţială se supune îndemnului înscris pe
frontispiciul templului ce adăpostea oracolul din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine
însuţi”.
Virtutea şi raţiunea nu sunt opuse, iar filosofia nu e simplă speculaţie
intelectuală, ci un mod de viaţă. Oracolul din Delphi l-a descris pe Socrate drept
„cel mai înţelept dintre oameni” tocmai pentru că a ştiut să recunoască limitele
cunoaşterii umane. Celebra lui maximă „Ştiu doar că nu ştiu nimic” ne transmite
tocmai înțelegerea limitelor. Când omul caută cu seriozitate să se cunoască pe sine,
când reflectează la propria-i existență, tot ce contribuie la fericirea lui provine
dintr-o plenitudine interioară, nu din plăcerea procurată de lucrurile exterioare.
CICERO
Cicero a alcătuit o operă imensă. Se pot distinge în primul rând discursurile
ciceroniene în număr de 58, care reprezintă o fericită armonizare între talentul
nativ, (ingenium), cultura vastă (doctrina) și practica forului (usus forensis).
Discursurile acoperă o perioadă de 38 de ani (81-43 î. Hr.) de activitate retorică
pusă în slujba cetățeanului și a cetății, "de la interesul sau nevoia cărora niciodată
nu m-au sustras odihna, plăcerea sau somnul" (Pro Archia poeta, VI, 12). Între
aceste discursuri se disting :
 In Verrem (Împotriva lui Verres) - o serie de șapte discursuri ținute în 70
î.Hr. împotriva lui C. Verres, guvernatorul nedemn al Siciliei (73-70 î.Hr.),
care era acuzat de a fi comis abuzuri foarte grave și malversațiuni în timpul
guvernării Siciliei;
 se remarcă de asemenea In Catilinam (Împotriva lui Catilina, Catilinarele),
poate cele mai cunoscute cuvântări ciceroniene pronunțate împotriva lui L.
Sergius Catilina, după descoperirea conspirației acestuia împotriva
republicii;
 celebre sunt și cele 14 discursuri pronunțate împotriva lui Marcus
Antonius, In Marcum Antonium, care dorea să urmeze politica lui Caesar.
SENECA
Principalele sale scrieri etice sunt Scrisori morale, o utilizare timpurie a
formei epistolare. A avut o carieră agitată, care a inclus și exilul în Corsica pentru
adulter cu Iulia Livilla, nepoata împăratului Claudius. Întorcându-se din exil, a fost
preceptorul lui Nero. Acesta, devenind împărat, l-a implicat în conjurația lui Pison
și i-a poruncit să-și ia viața. Seneca și-a tăiat venele fără nici o tresărire.
Din voluminoasa sa operă este de reținut morala sa apropiată de cea a
stoicilor, dezvoltată în Questiones naturales. Se opune lui Cicero, pentru care viața
socială și datoria de cetățean se aflau pe primul loc. Înțelepciunea consta în a-și
cultiva voința de a-și găsi fericirea în virtute, și nu în hazardul bogăției materiale.
Originalitatea lui Seneca stă în pătrunderea cu care a surprins viciile și relele
contemporanilor săi, stă în locul acordat milei și omeniei față de sclavi, de
gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filosofi, ci și de
Părinții Bisericii și de moraliștii creștini. Sinuciderea către care a fost împins a
oferit un model celebru de stoicism în acțiune.
CONFUCIUS
Opera cea mai importantă ce a influențat în mod deosebit filozofia din Asia
răsăriteană este Lunyu. Conține patru elemente de bază a filozofiei lui Confucius:
Umanitate (仁 ren),
Dreptate (義 yi),
Pietate (孝 xiao)
Cavalerism (禮 li).
 M. de Montaigne
Scrierile sale sintetizează o erudiție impresionantă, ale cărui surse sunt:
stoicismul, scepticismul și epicureismul antichității greco-latine. Se remarcă
interpretarea personală, care pune în centru observația și meditația morală asupra
ființei umane, guvernată de principiul stăpânirii de sine, moderației și căutării
înțelepciunii, sublimare a sensului existenței, supusă necontenitei auto-
perfecționări.
Eseurile sale reprezintă cea mai importantă creație a umanismului târziu în
Franța și prima operă filozofică în franceză.
BACO F.
O gândire enciclopedică și originală, dublată de un remarcabil talent literar,
a făcut ca scrierile baconiene să inspire mișcări intelectuale precum marile proiecte
de reformă religioasă și socială din Anglia anilor 1640-1660, înființarea primelor
academii științifice în Anglia și Franța, Iluminismul francez sau proiectul unei
științe universale de tip inductiv.
Opere principale:
- Essays (1597);
- The Two Books of Francis Bacon of the Proficience and Advancement of
Learning (1605);
- De sapientia veterum (1609);
- Novum organum (1620);
- Historia naturalis et experimentalis ad condendam philosophiam (1622);
- De augmentis scientiarum (1623);
- Apophthegms new and old (1624);
- Sylva Sylvarum. New Atlantis (1626-1627).

Trăind în epoca nașterii științei moderne, Bacon și-a asumat sarcina

elaborării unei metode noi, adecvate, care în opoziție cu scolastica sterilă, să
favorizeze cercetarea științifică, cunoașterea și dominarea naturii de către om.
KANT I.
Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781),[13] el a
încercat să explice relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo
de eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei
epoci a teoriilor inutile și speculative ale experienței umane, rezistând în același
timp scepticismului gânditorilor precum David Hume.
SHOPENHAUER
În 1811 pleacă la Berlin, unde audiază cursurile lui Friedrich
Schleiermacher și ale lui Johann Gottlieb Fichte. Se transferă la Jena și, în 1813,
obține titlul de Doctor în Filozofie cu dizertația "Cu privire la rădăcina cvadruplă a
principiului rațiunii suficiente" (Über die vierfache Wurzel des Satzes vom
zureichenden Grunde). În același an întâlnește la Weimar pe Goethe, cu care
discută teoria acestuia asupra culorilor. În lucrarea apărută după aceea, "Despre
vedere și culori" (Über das Sehen und die Farben, 1816), expune propria sa
concepție în acest domeniu, în contradicție cu opiniile lui Goethe.
În 1819, primește însărcinarea de a ține cursuri la Universitatea din Berlin,
unde preda și Hegel, care era în acel timp figura dominantă a filozofiei germane,
acum criticat vehement de Schopenhauer. Opera principală a lui Schopenhauer,
"Lumea ca voință și reprezentare" (Die Welt als Wille und Vorstellung, 1819) apare
în același an. Predă ca docent la Universitatea din Berlin până în anul 1831, când,
din cauza unei epidemii de holeră, a cărei victimă a fost Hegel, se refugiază
la Frankfurt am Main, unde va trăi retras până la sfârșitul vieții ca filozof liber.
Aici începe studiul filozofiei budiste și hinduiste precum și al misticilor
creștinismului primitiv, fiind influențat în special de Meister Eckhart și Jakob
Böhme. În acest timp îi apar lucrările "Voința în natură" (Über den Willen in der
Natur, 1836), "Cele două probleme de bază ale eticii" (Die beiden Grundprobleme
der Ethik, 1841), aforismele grupate în Parerga und Paralipomena (1851).
TOLSTOI L.
 operele lui Tolstoi - una din culmile cele mai înalte ale realismului mondial
- nu sunt doar rezultate ale observației obiective, ci transmit mai ales experiențe
proprii, prin acele multe situații reprezentate în opere și trăite personal de autor,
prin personaje inspirate de membri ai familiei sale, de pildă, sau altele care îi
exprimă măcar parțial ideile, sentimentele, ori un fragment din viața sa personală
(Olenin din „Cazacii”, Levin din „Anna Karenina”, Andrei și Pierre, din „Război
și pace”). Aspectele materiale exterioare îl interesează foarte puțin, cele
etnografice sau pitorești aproape deloc. Ceea ce primează la Tolstoi este experiența
personală și studiul psihologic.
Este chiar cazul primelor sale povestiri („Copilăria”, „Adolescența”,
„Tinerețea”; „Diminețile unui moșier” etc.): este observat, într-adevăr, detaliul
realist semnificativ, dar este insistent transcrisă și poezia amintirilor, sau este
relatată experiența socială încercată de scriitor pe moșia sa. În Caucaz, pătruns
profund de farmecul naturii (plasticitatea descrierilor de natură prevalează în
această primă fază a creației tolstoiene), al vieții simple și al oamenilor săi - factori
care produc asupra sa efectul unei regenerări spirituale - Tolstoi creează figura (un
alter-ego al său) protagonistului din povestirea „Cazacii”. O serie de alte povestiri
vor fi parcă ilustrări ale ideii rousseauiste despre superioritatea omului natural
asupra omului produs al civilizației citadine.
 Luând în consideraţie cele expuse anterior, conchidem că fenomenul social
de consiliere şi profesiunea de consilier – psiholog, s-a modificat în unele aspecte,
devenind mai amplă, s-a consolidat, servind interesul şi necesităţile persoanelor
aflate în dificultate.

2. Determinaţi esenţa modelelor categoriale şi a teoriilor ce stau la baza

consilierii persoanei.
Modele categoriale:
A. modelul psihanalitic;
B. modelul behaviorist (comportamental);
C. modelul umanist.
Fiecare dintre modelele amintite mai sus poate prezenta mai multe direcţii
teoretice, dintre care, mai semnificative sunt:
1. Pentru modelul psihanalitic: psihanaliza clasică, psihologia Eu-lui, teoria
inconştientului colectiv;
2. Pentru modelul behaviorist: teoria cognitiv-comportamentală;
3. Pentru modelul umanist: teoria centrată pe beneficiar, analiza tranzacţională.
Consilierea psihologică urmează cu deosebire modelul umanist de consiliere, mai
precis, teoria centrată pe beneficiar. Aceasta furnizează fundamentele consilierii
dar, din ce în ce mai frecvent se întâlnesc şi concepte, metode şi tehnici din sfera
celorlalte direcţii teoretice.

A. Modelul psihanalitic
Deşi în consilierea psihologică acest model teoretic şi aplicativ nu constituie un
element de bază, fiind specific consilierii psihologice, vom aminti totuşi câteva
particularităţi ale acestuia.
Reprezentantul cel mai cunoscut al modelului psihanalitic în psihologie este Freud
Sigmund. Acesta aduce în prim plan conceptul de inconştient (care până la el
semnifica doar o serie de informaţii fără valoare şi impact asupra individului),
încercând să elaboreze o strategie de sondare a acestuia, apreciind că inconştientul
poate fi extrem de valoros în raport cu explicarea conduitei individului. În strânsă
relaţie cu inconştientul sunt percepute şi celelalte componente ale aparatului psihic,
dezvoltându-se ideea unei strânse inter-relaţionări a acestora. Inconştientul explică
motivaţiile profunde ale comportamentelor umane, încercând să se exprime şi să se
manifeste în plan conştient [Apud 12].
Abordarea psihanalitică a consilierii are la bază câteva idei fundamentale, care se
rezumă în două teze:
- Comportamentele umane nu apar întâmplător, ci sunt determinate de
evenimente anterioare, care determină subiectul să le repete constant,
acestea fiind neconştientizate;
- Tulburările psihice pot avea la origine o dezvoltare psihosexuală
defectuoasă, care îşi are originile în conflictele şi traumele psihice din
copilăria timpurie.
În acest caz, sarcina consilierului este să aducă în conştiinţă inconştientul,
ajutându-l pe pacient să conştientizeze şi să înţeleagă conţinutul pulsiunilor din
zonele profunde ale psihismului [19].
B. Modelul behaviorist (comportamental)
Baza teoretică şi metodologică a modalităţilor de psihoterapie/consiliere
behavioristă îşi are originea în teoriile învăţării de factură behavioristă, conform
cărora, personalitatea umană se construieşte şi se fundamentează în raport cu
stimulii externi, cu situaţiile şi raporturile sociale. Fondatorul behaviorismului este
considerat Watson John B.
Conceptele de bază ale modelului behaviorist sunt cele de întărire socială şi control
al comportamentului. Întărirea socială se referă la utilizarea adecvată a stimulilor
din mediu, astfel încât anumite comportamente să fie recompensate, sporind astfel
probabilitatea lor de manifestare. Consilierea/terapia devine, în acest fel, un proces
de control al comportamentului, un proces de învăţare a unor comportamente
dezirabile, în raport cu mediul social.
În perspectiva behavioristă, persoana cu probleme este diferită de cea normală
pentru că a dobândit comportamente greşite, achiziţionate în urma încercării de a
evita anumite experienţe neplăcute.
C. Modelul umanist (experienţialist)
Modelul umanist de consiliere situează omul în centrul său, cu problematica sa
umană, viaţa sa personală şi relaţională, experienţele sale în contextul dezvoltării.
Pe lângă obiective ce vizează cunoaşterea propriei personalităţi, acest model are în
vederea şi dotarea individului cu instrumente specifice de acţiune în vederea
depăşirii dificultăţilor cu care se confruntă (Zlate M., 2000).
Psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva behaviorismului şi
psihanalizei, apreciate ca incapabile de a studia şi de a soluţiona problematica
concretă, reală a omului contemporan.
Scopul consilierii nu este atât acela de a rezolva o problemă, ci de a-l ajuta pe
individ să se dezvolte deplin, să se autocunoască şi să se maturizeze, identificând
cele mai bune opţiuni pentru soluţionarea propriilor probleme.