Principalii actori ai crizei rachetelor

Scurtă privire asupra situaţiei marilor puteri în domeniul nuclear după al doilea
război mondial
 Între 1946-1949 doar americanii deţineau arma nucleară şi în caz de conflict ar fi fost
siguri de victorie dacă puteau lovi centrele vitale ale adversarilor. Viteza vectorilor nu este
foarte importantă, ci doar raza de acţiune.
Apariţtia primei bombe atomice sovietice modifică situaţia: ţara care va câştiga va fi
aceea care îşi va putea distruge adversarul înainte ca acesta să poată riposta. Deci avantajată
este ţara ce are baze nucleare mai apropiate de centrele vitale ale celeilalte.
Bazele americane din Europa, Orientul Mijlociu si Extremul Orient oferă capacitatea
de a interveni în timpul cel mai scurt, dar centrele strategice ale URSS erau răspândite pe o
arie extinsă din zona Uralilor până în Siberia.
Centrele vitale ale SUA sunt concentrate in nord-est (Industrial Belt) pe aproximativ
un milion de km2, dar avioanele ruseşti nu dispun de baze apropiate. Pot lovi rapid toate
obiectivele din Europa de Vest dar au nevoie de aproximativ 10 ore pentru a ajunge deasupra
centrelor vitale americane (pe deasupra Antarcticii). Deci SUA trebuie să poată detecta orice
avion venind din nord şi prin colaborare cu Canada crează linia DEW (Detection Early
Warning) de-a lungul paralelei 70 grade nord dispunând astfel de un răgaz de 3 ore pentru
inteceptarea bombardierelor sovietice. Echilibrul descurajării reciproce nu este perfect pentru
că SUA au o poziţie mai buna decât URSS.
Între 1957-1958 ruşii perfecţionează rachetele balistice care ajung la o viteză de 6000
km/oră şi o rază de acţiune de 10.000 km iar în condiţiile epocii nu este posibilă interceptarea
unei rachete lansate. Cursa înarmării continuă. Americanii recuperează întârzierea între 1958-
1960 cu ICBM (Inter Continental Balistic Missiles) şi IRBM (Intermediate Range Balistic
Missiles).
Pentru credibilitate, forţa nucleară trebuie să poată atinge dintr-o singură lovitură toate
centrele vitale ale adversarului. Submarinele echipate cu focoase nucleare împiedică
distrugerea dintr-o lovitură a tuturor rampelor de lansare ale adversarului fiindcă sunt greu de
detectat.
Paradoxal, evoluţia tehnicii incită la prudenţă: fiecare se teme că adversarul îşi poate
lansa propriile rachete înainte de a fi distrus şi aşa începe cu adevărat era descurajării nucleare
reciproce.
Malenkov, la putere între 1953-1955 înţelege că un război nuclear ar avea asemenea
consecinţe încât victoria şi-ar pierde sensul şi ideea descurajării câştiga teren în est.
Criza rachetelor din Cuba din1962 arată cât de fragil este echilibrul.
Doctrina ripostei graduale (McNamara 1962) precizează poziţia SUA faţă de un
conflict nuclear: în blocul lor SUA decid singure utilizarea armei nucleare.
După 1962 este atins un nou echilibru dar se revelează consecinţele dramatice pe care
folosirea masivă a bombelor atomice le-ar avea asupra mediului inconjurător: iarna nucleară,
o răcire cu 40 grade a mediului şi efectul descurajării este întărit. Opinia publică începe să se
simtă ameninţată.
Devine evident că arsenalele nucleare necesare a face credibile loviturile nu vor fi
folosite, dar pentru a aborda o negociere a dezarmării în bune condiţii trebuie să dispui de cât
mai multe bombe şi vectori posibili. Cursa înarmărilor se accelereează chiar când americanii
şi sovieticii sunt convinşi că într-o zi tot vor trebui să le distrugă. Negocierile privind
dezarmarea încep să aibă loc pe la sfârşitul anilor ’60.

Scurt istoric al Cubei

Populaţiile originale amerindiene (Taino, Siboney si Guanajatabey) au căzut sub

dominaţia Spaniei în secolul al XVI-lea. În mai puţin de 200 de ani, populaţia indigenă a fost
practic exterminată total. Lupta coloniei pentru independenţă a început în 1868 şi a continuat
de-a lungul secolului al XIX-lea până la Războiul spaniolo-american din 1898. Statele Unite
au ocupat insula până când i s-a recunoscut independenţa în 1902, limitată totuşi de
Amendamentul Platt (revocat în 1934), SUA continuând să aibă o influenţă majoră în politica
cubaneză.
Che Guevara, Fidel Castro Ruz, Camilo Cienfuegos, Raúl Castro Ruz şi armata lor
de rebeli a fost unul dintre grupurile numeroase de gherilă care se opuneau dictatorului
Fulgencio Batista. 'Mişcarea 26 iulie' a lui Castro a absorbit rapid toate aceste mişcări şi a
cucerit puterea, formând guvernul în 1959, dupa victoria împotriva forţelor militare loiale lui
Batista. În momentul în care Batista a fost alungat de la putere, 75% din terenul cultivabil era
proprietatea cetăţenilor străini şi companiilor străine (în special nord-americane). Noul guvern
revoluţionar a adoptat reforma agrară şi a confiscat cea mai mare parte a proprietăţilor
agricole ale companiilor străine.
La 10 ianuarie 1959, când un tânăr revoluţionar bărbos şi romantic, Fidel Castro
Ruiz îşi făcea intrarea sa triumfală în Havana, în fruntea luptătorilor de gherilă care, după o
luptă de 2 ani, tocmai îl puseseră pe fugă pe dictatotul Batista, nimeni nu se îndoia că, în
câteva luni, el îşi va transforma ţara într-un avanpost al „lagărului socialist”.
În programul său, pe care-l va expune în aprilie, el va declara „ capitalismul sacrifică
omul. Statul comunist, prin concepţia sa totalitară, sacrifică drepturile omului. Iată de ce noi
nu suntem de acord nici cu unul, nici cu celălalt........ Această revoluţie nu este roşie, ci verde
– oliv (culoarea armatei rebele)”1.
Să repui pe picioare o economie supusă unui adevărat jaf, să schimbi moravurile
politice, nu era o misiune uşoară. Curajul şi încrederea care-i animau pe tovarăşii săi nu erau,
în mod evident, suficiente pentru a o împlini. Intenţiile lor puteau să pară conforme cu bunul
simţ, să realizeze reforma agrară, pentru a pune capăt decalajelor care existau între oraşele
moderne şi mizeria satelor primitive, să industrializeze ţara pentru a lupta contra şomajului şi
pentru a-i da mijloacele independenţei sale, să o smulgă din starea de totală dependenţă faţă
de Statele Unite (deoarece se trăia aproape exclusiv din cultura trestiei de zahăr pe care
Statele Unite acceptau să o cumpere şi de preţul pe care îl plăteau. Statele Unite foloseau
şantajul economic pentru a controla regimul politic de la Havana.) .
În scurtă vreme, relaţiile cu SUA s-au deteriorat. La început, Castro nu dorea să
discute planurile sale de viitor, dar în cele din urmă s-a declarat comunist, explicând că
încearcă să construiască socialismul în Cuba. Au fost stabilite relaţii diplomatice cu Uniunea
Sovietică. Un guvern nou, condus de renascutul Partid Comunist Cubanez, a început să pună
în practică reformele economice promise de Castro. Printre alte lucruri, asistenţa medicală şi
învăţământul au devenit gratuite pentru toţi cubanezii pentru prima oară. Cu o oarecare
întârziere, o constitutie de inspiraţie sovietică a fost adoptată în 1976.
La 1 ianuarie 1960, Mikoian va veni în persoană la Havana să inaugureze o
expoziţie sovietică şi să semneze un acord comercial potrivit căruia URSS se angaja să
cumpere, timp de 5 ani, o cincime din producţia de zahăr a Cubei şi să-i deschidă un credit de
100 milioane de dolari cu o dobândă de 2,5 %.
La 4 martie, un cargou francez, încărcat cu arme belgiene, va exploda în portul
Havana. Într-un discurs virulent, pronunţat a 2-a zi, Fidel va pune în cauză, fără a-l numi,
guvernul american. Pe data de 7 martie, Herter îl va convoca pe însărcinatul cu afaceri
cubanez pentru a respinge acuzaţiile lui Castro, al cărui comportament îl califică drept
iresponsabil.
La 10 iulie 1960 Hruşciov anunţă că este gata să cumpere din Cuba cele 700000 de
tone de zahăr pe care Washingtonul nu le mai voia. În ajun el declarase: „Vorbind la figurat,
în caz de necesitate, artileria sovietică ar putea ajuta poporul cubanez cu focul rachetelor sale;
1
Claude Julien, La revolution cubaine, Paris, Julliard, 1961, p. 47
dacă forţele agresive ale Washingtonului ar îndrăzni să declanşeze o intervenţie împotriva
Cubei”. Răspuns imediat al lui Eisenhower: „Statele Unite nu vor permite instalarea în Cuba a
unui regim dominat de Internaţionala Comunistă.”
Kennedy va declara că era prima violare a doctrinei Monroe de un secol încoace,
fără să ţină cont de faptul că această doctrină comportă o contrapartidă : neamestecul Statelor
Unite în treburile lumii vechi. Pe data de 12 iulie 1960 Hruşciov afirmă că sus-numita
doctrină este „ moartă de moarte naturală şi că se cuvine să se înmormânteze rămăşiţele.”
Pentru mai multe decenii, Cuba a primit un ajutor (subvenţie) masiv din partea URSS,
în schimbul zahărului cubanez, sovieticii livrând petrol. O parte din cantitatea aceasta de
petrol era consumată în Cuba, iar restul era vândut pe piaţă mondială pentru un profit de
câteva miliarde de dolari. În schimbul acestei subvenţii sovietice, Cuba sprijinea miscările
comuniste din toată America Latină (printre altele: Nicaragua, El Salvador, Guatemala,
Columbia şi Chile) şi din Africa (Angola, Mozambic şi Etiopia). Numai în Angola existau
peste 50.000 de militari cubanezi. Colapsul Uniunii Sovietice din 1991 i-a dat o lovitură
economică grea Cubei, iar când sovieticii au încetat acordarea ajutorului anual de 6 miliarde
de dolari , guvernul comunist a chemat populaţia la "perioada specială" de refacere.

Desfăşurarea crizei rachetelor

După al doilea război mondial foştii aliaţi, în lipsa oricărui pericol extern care să-i ţină
legaţi, au început să dea frâu liber divergenţelor de natură geostrategică şi ideologică. Astfel a
început împărţirea lumii în sfere de influenţă şi în mod automat au apărut şi conflictele de
interese, conflicte care au fost mai mult sau mai puţin făţişe. În numeroasele conflicte
regionale cele două blocuri au fost implicate prin sprijinirea cu materiale şi uneori cu personal
a părţilor aflate în conflict. Această implicare avea o justificare: pe de o parte extinderea celor
două sisteme politice (democratic şi comunist) iar pe de altă parte interesele economice, prin
asigurarea unor pieţe de desfacere şi a unor surse de materii prime.
Mica ţară insulară din Caraibe, fostă zonă de influenţă americană şi posibil candidat la
implementarea crezurilor comuniste a fost teatrul de desfăşurare a celui mai periculos conflict
din istoria omenirii de după cel de-al doilea război mondial, nu prin numărul de victime sau
prin voluenmul distrugerilor, ci prin potenţialul pericol reprezentat pentru siguranţa omenirii
şi chiar pentru viitorul rasei umane, dat fiind poţialul destructiv al armelor nucleare
Cuba a fost doar un pion în această criză, neavând nici un cuvânt de spus, dar a ieşit
din această criză cu un câştig imens: confruntarea dintre cei doi giganţi i-a adus o colaborare
strânsă cu URSS şi, cel mai important lucru, au îndepărtat pentru totdeauna pericolul unei
invazii americane, mai ales că înainte de declanşarea crizei acest pericol plutea în aer,
existând şi o tentativă eşuată, pusă la cale de americani de a răsturna guvernul de la Havana şi
instalarea unui govern favorabil SUA (debarcarea din golful Porcilor).
Criza rachetelor sovietice din Cuba a fost o confruntare între Uniunea Sovietică şi
Statele Unite în legatură cu proiectilele nucleare sovietice din Cuba. Criza a început pe 14
octombrie 1962 şi a durat 38 de zile până pe 20 noiembrie 1962. Aceasta criză a fost privită ca
fiind momentul când Războiul Rece a fost foarte aproape să devină război nuclear şi să se
transforme în al treilea război mondial. Sub influenţa SUA, conducătorii latino-americani au
realizat un front comun contra Cubei care a fost exclusă la 30 ianuarie 1962 cu majoritate de
voturi din Organizaţia Statelor Americane, la capătul conferinţei inter-americane de la Punta
del Este, în Uruguay.
Încercarea de forţă între cele 2 blocuri părea iminentă. Ea nu avea să aibă loc totuşi
la Berlin, ci în Cuba, şi ultimul care ar fi putut să o ignore era preşedintele Statelor Unite,
întrucât era în posesia unor fotografii care demonstrau prezenţa unor rachete strategice
sovietice pe insulă.
 După aventura din Golful Porcilor (Baya de los Cochinos) regimul castrist avea în
mod evident toate motivele să se teamă ca nu cumva SUA să caute să-şi ia revanşa.
Cea mai bună şansă pentru Cuba de a face faţă acestei ameninţări era promisiunea
unui ajutor din partea URSS: Hruşciov declarase că armata sovietică ar putea sprijini Cuba în
cazul unei agresiuni externe, dar această declaraţie belicoasă a fost ulterior temperată prin
declaraţia conform căreia el vorbea „la figurat”.
Pe măsură ce confruntarea sovietoamericană căpăta noi accente, mai ales în
domeniul înarmării nucleare, în condiţiile unei acerbe confruntări în problema Berlinului,
liderul de la Kremlin a decis să transforme Cuba într-un portavion sovietic încărcat cu arme
nucleare. „Politica externă a lui Hruşciov putea fi la fel de subtilă ca amestecul lui în politica
americană sau la fel de directă ca o divizie de blindate sovietice“, mărturisea Richard M.
Nixon cu referire la prestaţia liderului sovietic în arena relaţiilor internaţionale. „Nu există
nicio îndoială - declara cancelarul vest-german Konrad Adenauer - Hruşciov doreşte să
stăpânească lumea. Dar nu vrea război. Nu vrea o lume de oraşe în ruină şi cadavre“.
Informaţiile obţinute de către Hruşciov, din diverse surse, privind situaţia din Cuba şi
permanenta ameninţare americană asupra insulei, au întărit convingerea că era nevoie de o
soluţie în forţă pentru a se putea asigura viitorul socialismului în Cuba. Ministrul Apărării al
URSS, mareşalul Rodion Malinovski, l-a informat pe secretarul general al PCUS de faptul că
rachetele americane aflate în Turcia puteau să lovească centrele vitale ale Uniunii Sovietice în
interval de 10 minute. Rachetele sovietice aveau nevoie de 25 de minute pentru a atinge SUA,
pornind din interiorul URSS.
Un alt factor al declanşării crizei rachetelor a fost teama lui Fidel Castro privind invadarea
Cubei de către SUA. Încă din momentul instalării sale la putere în 1959, în urma alungării
dictatorului proamerican Fulgentio Battista - cel care avea trista reputaţie de a fi transformat
Cuba în cazinoul şi bordelul SUA , Fidel Castro se confruntase cu încercările administraţiei
americane de a-l îndepărta de la conducerea Cubei.
Prima tentativă de acest gen, în 1961, a fost invazia eşuată din Golful Porcilor a exilaţilor
cubanezi sprijiniţi de Agenţia Centrală de Informaţii (CIA). Altă ameninţare a fost exerciţiul
militar din 1962, al cărui nume era „Ortsac“ (anagramă pentru Castro), când forţele armate
americane au executat simularea invadării unei insule din Caraibe cu scopul de a răsturna de
la putere un dictator fictiv. În plus, Castro a fost înştiinţat că Statele Unite pregăteau un alt
plan de invadare a Cubei numit „operaţiunea Mangoose“. La toate aceste acţiuni, concepute
să-l ţină pe Fidel Castro într-o stare de tensiune şi nesiguranţă, s-au mai adăugat şi
operaţiunile secrete ale CIA pe teritoriul Cubei în scopul de a submina guvernul revoluţionar
cubanez.
Nu este de mirare că „el lider maximo“ era convins că Statele Unite urmăreau să invadeze
Cuba. Considerând că un viitor atac pus la cale de americani era inevitabil, Castro a aprobat
propunerea lui Hruşciov de a plasa rachete cu rază medie de acţiune pe insulă. Sovieticii au
acţionat rapid şi, în vara lui 1962, în mare secret, au instalat rampe de lansare şi rachete cu
încărcături nucleare.
Problema unui ajutor militar sovietic direct a fost abordată, din nou, în cadrul unor
discuţii cu membrii Prezidiului CC al PCUS, cu diverşi miniştri şi generali sovietici, în iunie
1962, precum şi în cadrul unei ultime întâlniri a Consiliului Apărării la care au participat
membrii CC al PCUS, secretarii CC şi conducătorii Ministerului Apărării de la Moscova.
Decizia a fost rezultatul voinţei lui Hruş- ciov, deşi în memoriile sale vorbeşte despre o
decizie colectivă.
În ciuda împotrivirii lui Anastas Mikoyan, s-a decis ca o divizie sovietică de rachete
să fie instalată în Cuba. Divizia urma să fie comandată de generalul- maior Vladimir Statenko
şi era compusă din cinci regimente de rachete sol-sol (SSM), conţinând 40 de lansatoare, 24
de R-12 cu 38 de rachete cu rază de 2.500 km şi 16 R-14 cu 24 de rachete cu rază de 4.500
km. Trei regimente de rachete aveau să fie desfă- şurate în partea de vest a Cubei, iar două în
centru, precum şi un regiment special de rachete „Sopka“, având o rază de acţiune de 80 km,
cu şase lansatoare, ce urma să asigure apărarea coastei din zonele celor mai probabile locuri
de debarcare.
Totodată, au mai fost trimise două divizii de rachete sol-aer (SAM) cu 144 de unităţi de
lansare C75, ce urmau să asigure apărarea antiaeriană a Cubei. Un regiment de luptă, compus
din 40 de avioane MIG-21, comandat de locotenent- colonelul N. Sibanov, a fost amplasat în
centrul insulei. Regimentul lui Sibanov avea drept misiune să distrugă ţintele dintre zonele de
acţiune ale complexelor SAM şi de a patrula împrejurul apelor teritoriale cubaneze. Pe
teritoriul cubanez se mai aflau dislocate patru regimente de infanterie motorizată, sprijinite de
câte un batalion de tancuri, precum şi batalioane de SSM-uri tactice, cu raza de maximum 40
km, denumite de sovietici „Luna“. Intervenţia trupelor sovietice în Cuba (circa 44.000 de
oameni) a primit denumirea codificată de Operaţiunea „Anadir“. Ordinul final de acţiune a
fost semnat la 24 mai 1962, de către ministrul Apărării, mareşalul Rodion Malinovski, şi de
către şeful Marelui Stat-Major sovietic, mareşalul Matvei Zaharov.
Instalarea rachetelor în Cuba avea un dublu obiectiv: să salveze revoluţia cubaneză,
adică fericirea lor socialidtă în lume şi în acelaşi timp, să evite un conflict mondial. Pentru ei,
dacă s-ar fi limitat la armele clasice, s-ar fi putut ca Statele Unite să nu ezite în ceea ce
priveşte invazia. În acest caz Rusia riposta şi războiul mondial era inevitabil.
Rusia a urmărit în permanenţă strategia diversionistă pentru a pune SUA în faţa
faptului împlinit. În acest sens Kremlinul a declarat la 11 septembrie 1962 „armele noastre
nucleare sunt atât de putenice şi URSS dispune de rachete atât de puternice pentru a transporta
aceste arme încât ea nu are nevoie să caute rampe de lansare în afara frontierelor sale”.
Încă de la începutul lunii august, CIA primise numeroase rapoarte privind sosirea în
Cuba a unui bogat material militar şi a unor tehnicieni sovietici. La 22 august 1962, şeful
serviciilor de informaţii îl va avertiza pe Kennedy că, potrivit fotografiilor luate de avioanele
spion U-2, care survolau Cuba de 2 ori pe lună, rachete sol-aer erau în curs de instalare. O
asemenea măsură nu avea sens decât dacă ruşii aveau intenţia să dispună de rachete strategice
pe care le-ar fi putut proteja în acest fel.
Pentru a explica această acţiune a lui Hruşciov a fost identificat un număr de 5 explicaţii2:
 Acesta voia să testeze fermitatea americană şi dacă SUA ar fi manifestat o slăbiciune
în acest sens, s-ar fi angajat cu mână forte în berlin,
 Hruşciov căuta să restabilească un avantaj nuclear, pus în cauză de progresele
spectaculoase ale rachetelor americane, rachetele pornind din Cuba ar fi atins prea
repede teritoriul american pentru a mai lăsa bombardierelor lui Strategic air
Command timpul de a decola,
 Pregătea un târg Berlin – Cuba,
 Nu se gândea decât să întărească apărarea insulei,
 Acesta voia să împingă Sua să atace Cuba, scontând că respectiva acţiune va provoca
împotriva lor o mişcare de indignare de care ar fi profitat pentru a pune mâna pe
Berlin.
Variantele de ripostă avute în vedere de EXCOM au fost următoarele:
 A nu face nimic,
 O acţiune diplomatică: avertisment adresat Kremlinului,
 O propunere de troc, rachetele din Cuba contra rachetelor Jupiter din Turcia,
 Blocada,
 Bombardarea instalaţiilor de rachete,

2
Aceste posibilităţi au fost identificate de T. Sorensen, jurist şi înalt funcţionar de stat american, consilier special
al preşedinţilor Kennedy şi Johnson (1961 – 1964);
  O debarcare surpriză.
În ceea ce priveşte ultimele 2 variante putem afirma că acestea erau cel mai puţin
dezirabile deoarece bombardarea instalaţiilor ar mânji renumele Sua, însemnând un Pearl
Harbour pe invers, iar debarcarea avea cele mai multe şanse să conducă la un război mondial.
Într-un discurs televizat de o extraordinară gravitate, preşedintele american John F.
Kennedy a anunţat că avioanele americane de spionaj au descoperit baze ruseşti de lansare a
rachetelor SS-4 Sandal în Cuba. Aceste rachete, purtând focoase termonucleare, constituiau
un pericol iminent deoarece, având raza de acţiune medie 2000 km, erau capabile să lovească
un număr mare de oraşe americane foarte importante, precum Washington. Dintr-o dată,
rachete sovietice puteau atinge teritoriul american, ameninţând să discrediteze doctrina
nucleară americană a represaliilor masive.
Puţin câte puţin se va impune varianta blocadei care să fie orientată doar împotriva sosirii în
Cuba a unor arme ofensive, urmând ca aceasta să fie înlocuită cu bombardarea instalaţiilor în
cazul în care blocada s-ar fi dovedit ineficientă.
Poziţia SUA va fi susţinută în mod unanim de aliaţii lor, inclusiv membrii Pactului de
la Rio, deoarece aceştia realizaseră amploarea ameninţării la adresa securităţii lor. Consiliul
OSA a adoptat o rezoluţie recomandând ca statele emisferei occidentale să ia toate măsurile
individuale şşi colective, inclusiv folosirea forţei pentru a împiedica rachetele ofensive
instalate în Cuba să constituie vreodată o ameninţare activă pentru pacea şi securitatea
continentului.
Kennedy a anunţat că va ordona o "carantină" navală a Cubei, pentru a împiedica
navele sovietice să mai transporte pe insulă armament, şi a explicat faptul că SUA nu va mai
tolera existenţa amplasamentelor de lansare a rachetelor.Preşedintele a ţinut să întărească
ideea că America nu se va opri din acţiunea sa militară legată de ceea ce el numea:
"ameninţare clandestină, nesăbuită şi provocatoare ce ameninţă pacea mondială".
Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului american care analiza datele
avionului-spion U-2 a descoperit că sovieticii construiau baze de lansat rachete de rază
mijlocie în Cuba. În ziua următoare, preşedintele Kennedy a convocat o întrunire de urgenţă
cu consilierii săi experimentaţi din domeniile militar, politic şi diplomatic pentru a discuta
aceste gesturi ameninţătoare. Acest grup a devenit cunoscut sub numele de ExCom,
prescurtarea de la Comitetul Executiv. După respingerea propunerii unui atac aerian pentru a
extermina bazele rachetelor, ExCom s-a decis pentru o carantină navală şi s-a cerut ca
respectivele baze să fie dezmembrate şi rachetele să fie îndepărtate.
La 22 octombrie 1962, Kennedy a ţinut un important discurs destinat să facă
cunoscute naţiunii americane deciziile sale. Acestea s-au articulat în jurul a şapte puncte
principale: interdicţia către navele sovietice de a debarca material de război în Cuba
(„blocada” fiind un act de război, s-a decis să fie botezată cu termenul de „carantină”
misiunea de interceptare care a fost incredintata armatei americane); supravegherea intărită a
Cubei şi accelerarea pregătirilor militare; orice lansare a unor rachete nucleare dinspre Cuba
către o naţiune din emisfera occidentală urma să fie considerată drept o agresiune împotriva
Statelor Unite; întărirea bazei de la Guantanamo, menţinută de americani pe teritoriul insulei;
convocarea Organizaţiei Statelor Americane; reunirea Consiliului de Securitate al ONU şi un
apel către Hruşciov, pentru ca acesta să „stopeze şi să înlăture această ameninţare clandestină,
necugetată şi provocatoare la adresa păcii mondiale şi pentru a instala relaţii stabile între ţările
noastre (...) pentru a abandona această tentativă de cucerire a dominaţiei mondiale, şi pentru a
se alatura unui efort istoric, cu scopul de a pune capăt periculoasei curse a înarmărilor şi de a
transforma istoria omenirii.”
Carantina a intrat în vigoare la data de 24 octombrie, la orele 10 a.m., când 19 vase ale
flotei a 2-a au luat poziţie pentru a realiza un lung arc de cerc cu o rază de 800 km. în jurul
extremităţii răsăritene a Cubei.
 Proclamaţia lui Kennedy preciza că orice navă îndreptându-se spre Cuba poate primi
ordinul de a se supune unei inspecţii şi, dacă nu se va supune, poate să fie oprită, forţa
netrebuind să fie utilizată decât în cazul în care ea ar fi fost absolut necesară.
Kremlinul s-a arătat complet nemulţumit de reacţia SUA pe care o considera o ameninţare la
adresa securităţii şi păcii mondiale. Hruşciov îşi explica poziţia cu privire la Cuba: „Dacă vă
ochesc cu un pistol este o armă ofensivă, dar dacă o fac doar pentru a vă împiedica să trageţi
asupra mea este o armă defensivă, nu-i aşa?”3.
Era clar că URSS nu excludea posibilitatea unor întâlniri la nivel înalt pentru clarificarea
situaţiei.
La 24 octombrie are loc o luare de poziţie a Secretarului General al ONU 4 în numele
unui număr mare de ţări membre ONU: „trebuie lăsat părţilor interesate timpul pentru a se
putea reuni în vederea rezolvării paşnice a crizei actuale şi să ajungă la normalizarea situaţiei
în Caraibe. Aceasta comportă, pe de o parte suspendarea de bună voie a tuturor trimiterilor de
arme în Cuba şi, pe de altă parte, suspendarea de bună voie a măsurilor de carantină implicând
inspectarea navelor în drum spre Cuba”.
Hruşciov a acceptat armistiţiul de 2-3 săptămâni sugerat de către Secretarul General al
ONU, o parte din navele sovietice care se îndreptau spre Cuba întorcându-se din drum sau
schimbându-şi direcţia. SUA au luat decizia de a suspenda orice inspecţii şi să se
mulţumească pentru moment cu urmărirea navelor care pătrundeau în zona blocadei.
Pe 25 octombrie, transportorul aerian USS Essex şi distrugătorul USS Gearing au
încercat să intercepteze petrolierul sovietic Bucuresti pe când acesta din urmă trecea peste
linia de blocadă a Cubei. Nava sovietică nu a cooperat, dar Marina SUA s-a abţinut să
captureze nava cu forţa, considerând improbabil ca petrolierul să transporte armament. Pe 26
octombrie, Kennedy a aflat că lucrările la bazele de rachete din Cuba continuă fără
întreruperi, iar ExCom dezbătea autorizarea unei invazii americane în Cuba. În aceeaşi zi,
sovieticii au transmis o propunere de a încheia criza: bazele de rachete vor fi demontate în
schimbul promisiunii SUA de a nu invada Cuba. După ce a instituit blocada navală a vaselor
sovietice care transportau rachete cu focoase nucleare în Cuba şi a escortei de nave militare,
John Kennedy a ordonat zboruri de recunoaştere de la mică înălţime din două în două ore
deasupra convoaielor. Tensiunea dintre forţele militare ale SUA şi URSS a crescut la
paroxism. Cei care au cedat nervos au fost sovieticii. Pe data de 26 octombrie, EXCOMM a
primit o scrisoare din partea lui Hruşciov în care acesta propunea renunţarea la instalarea de
rachete în schimbul garanţiilor că Statele Unite nu vor ataca Cuba. Pe 27 octombrie, totuşi,
Hruşciov s-a contrazis, cerând în public demontarea bazelor americane de rachete din Turcia,
presat fiind de comandanţii militari sovietici. În timp ce Kennedy şi sfătuitorii săi din timpul
crizei dezbăteau această întorsatură periculoasă a negocierilor, un avion de spionaj U-2 a fost
doborât in Cuba, iar pilotul ce-l conducea, maiorul Rudolf Anderson, a fost ucis. Spre regretul
Pentagonului, Kennedy a interzis o replică militară, exceptând cazul în care mai multe
avioane de supraveghere ar fi ţintite deasupra Cubei. Pentru a detensiona criza mereu mai
adâncă, Kennedy şi sfătuitorii săi au fost de acord să dezarmeze în secret bazele de rachete din
Turcia, dar doar la o dată ulterioară, pentru a preîntâmpina protestele Turciei, un membru-
cheie al NATO.
În aceeaşi zi, o a doua scrisoare a fost primită de la Moscova. În document,
Hruşciov supralicita cerând retragerea rachetelor americane din Turcia în schimbul renunţării
3
Elie ABEL, Les fusees de Cuba, Paris, Arthaud, 1966;
4
Din scrisoarea lui U Thant adresată lui Hruşciov şi lui Kennedy:
"Cred că o pauză de două sau trei săptămâni va relaxa foarte mult situaţia şi le va da răgaz părţilor implicate să
se întâlnească şi să discute, cu scopul de a găsi o soluţie paşnică a problemei. În acest sens, mă pun cu plăcere la
dispoziţia tuturor părţilor, pentru orice fel de servicii pe care sunt capabil să le ofer."
[citat după: Helmut Volger, Zur Geschichte der Vereinten Nationen; în: Aus Politik und Zeitgeschichte 42/1995,
Bundeszentrale für politische Bildung Bonn, p. 6, Anm. 17]
la rachetele din Cuba. Procurorul general Robert Kennedy a sugerat ignorarea celei de-a doua
scrisori şi l-a contactat pe ambasadorul sovietic Anatoly Dobrînin, comunicându-i că Statele
Unite sunt de acord doar cu soluţiile propuse în prima scrisoare. Tensiunile au început să se
diminueze în ziua de 28 octombrie, după ce Hruşciov a anunţat intenţia de demontare a
rachetelor şi şi-a exprimat încrederea că Statele Unite nu vor invada Cuba.
Pe 28 octombrie, Hrusciov a anunţat intenţia guvernului său de a demonta şi îndepărta
toate armele ofensive sovietice din Cuba. Transmiţând mesajul acesta publicului prin Radio
Moscova, URSS-ul îşi confirma dorinţa de a continua pe linia soluţiei propuse de americani
cu o zi înainte. În acea după-amiază, tehnicieni sovietici au început să demonteze bazele de
rachete, iar lumea nu mai era în pragul războiului nuclear. Criza rachetelor cubaneze era
încheiată. În noiembrie, Kennedy a retras blocada navală, şi până la sfârşitul anului toate
rachetele ofensive fuseseră luate din Cuba. Curând dupa acestea, SUA şi-a retras în tacere
proiectilele din Turcia.
Criza Rachetelor Cubaneze a părut în acele timpuri o victorie clară a SUA, dar Cuba a
ieşit din această criză cu un sentiment mult mai pronunţat de siguranţă. O succesiune de
administraţii americane au onorat promisiunea lui Kennedy de a nu invada Cuba, şi naţiunea
comunistă insulară, situată doar la 80 de mile de Florida a rămas ca un spin în coasta politicii
externe americane.

Desfăşurarea crizei
Cuba/1962
Central/Global

Apropierea navelor sovietice de blocada

Continental Acord Hrusciov/demontare

Hrusciov/demontare rachete

Dislocare/blocada navala (carantina) americana

Discurs Kennedy
Regional
Nivel

Durata
22.10 28.10 5

Urmările crizei cubaneze

Jocul dus de Hruşciov în această criză a fost unul de intimidare, dar foarte riscant, pe
muchie de cuţit, deoarece URSS se afla într-un dezavantaj strategic enorm, înconjurată de
baze cu arme nucleare americane. La acea vreme exista un dezechilibru imens între SUA şi
URSS la capitolul armelor strategice intercontinentale; în ciuda faptului că primul satelit
artificial, Sputnik, fusese lansat cu o racheta puternică de tip SS-6 Sapwood, capabilă să fie
folosită şi ca rachetă balistică intercontinentală, transportând o încărcătură nucleară de 3-5
megatone până la 12.000 km. Atât ca număr, cât şi ca performanţe, această armă, alături de
puţinele bombardiere intercontinentale ale URSS, nu putea asigura paritatea nucleară cu SUA.
5
Gen. Sergiu Medar, Note de curs – reprezentarea grafică a evoluţiei crizei.
Singurul as în mâneca lui Hruşciov, la ameninţarea americană cu represalii nucleare complete,
era situaţia periculoasă a Europei de Vest (în special RFG si Berlin) de a fi luate ostatice,
având în vedere că pe continentul european, URSS deţinea, mai ales la capitolul armelor
convenţionale, un avantaj considerabil.
Ceea ce a urmărit Hruşciov prin plasarea acestor rachete a fost obţinerea unui
instrument de presiune pentru a obţine concesii din partea SUA, de exemplu în cazul
problemei încinse a Berlinului. Niciodată nu a intenţionat cu adevărat să înceapă un război
nuclear cu SUA. Ridicarea rachetelor învechite de tip PGM-19 Jupiter şi PGM-17 Thor din
Turcia nu a avut un efect dăunator asupra strategiei nucleare a SUA, dar Criza Proiectilelor
Cubaneze a convins URSS-ul, umilit, să înceapă o dezvoltare nucleară masivă. La sfârşitul
anilor 1960, URSS a atins paritatea nucleară cu SUA şi a construit rachete balistice
intercontinentale capabile de a supravieţui unui atac nuclear preemptiv şi de a fi lansate rapid
asupra oricărui oraş din SUA. Criza rachetelor cubaneze a constituit cel mai periculos punct al
Războiului Rece, unde lumea a fost cel mai aproape de un război nuclear total.
Criza din Cuba a făcut cele două mari puteri să devină conştiente că posesia şi
proliferarea armelor nucleare sunt un pericol pentru omenire, motiv pentru care se vor strădui
să promoveze un gen de armistiţiu în acest domeniu, fără totuşi să renunţe la cursa înarmării
in domeniul armamentelor strategice. Americanii şi ruşii s-au străduit să păstreze un monopol
şi să exercite controlul asupra răspândirii armelor nucleare negociind menţinerea unui relativ
echilibru între forţele lor de descurajare. În egală măsură s-au străduit să reducă riscurile unor
„derapaje” care ar fi putut rezulta dintr-o eroare de calcul a intenţiilor adversarului. Încă din
iunie 1963, s-a convenit să se stabilească intre Washington şi Moscova un sistem de
transmisie - faimosul „telefon roşu” - permiţând liderilor supremi să intre in comunicare rapid
în cazul unei crize grave (până atunci era nevoie de douăsprezece ore pentru ca o scrisoare
remisă unui ambasador din una din cele două capitale să ajungă la destinatar).
Pe 5 august 1963, un tratat semnat la Moscova şi la care vor adera numeroase ţări a
interzis experienţele nucleare de alt tip decât cele subterane, chiar şi în scopuri paşnice. Textul
cel mai important este însă tratatul de pe 1 iulie 1968 cu privire la neproliferarea armelor
nucleare. Statele posesoare ale bombei se angajau să nu ajute în nici o manieră celelalte ţări să
fabrice sau să achiziţioneze arme nucleare. Celelalte state semnatare şi-au luat la rândul lor
angajamentul de a nu se dota cu astfel de arme. China şi Franţa, care tocmai realizaseră
exploziile primelor lor bombe cu hidrogen, in 1967 şi respectiv 1968, au refuzat să se asocieze
la acest tratat care le interzicea accesul în „clubul nuclear”.

Un epilog dramatic
La exact un an de la încheierea cu bine a crizei rachetelor din Cuba, la 22 noiembrie
1963, preşedintele John F. Kennedy a fost asasinat la Dallas, capitala statului Texas.
Împrejurările atentatului rămân până astăzi neelucidate, dar, fapt demn de remarcat, a fost
vehiculată o teorie privind implicarea, în asasinarea preşedintelui american, a serviciilor de
informaţii - învinuite că nu şi-au făcut datoria - şi a exilaţilor cubanezi nemulţumiţi de faptul
că administraţia SUA a renunţat la invadarea Cubei.
Nu se împlinise un an de la această tragedie şi Nikita Hruşciov a fost, la rândul său,
eliminat de aripa dură a liderilor sovietici, cei care îi reproşaseră că a cedat în finalul crizei
cubaneze. Ulterior, Henry Kissinger va considera că Hruşciov a fost, în felul său, un fel de
Gorbaciov, „avant la lettre“, fiind, prin raportul care dădea pe faţă crimele lui Stalin,
iniţiatorul unui proces de schimbare, care peste ani avea să aducă la căderea comunismului.
Criticaţi de adversarii politici cei doi mari lideri ai lumii din perioada de după cel de al
doilea război mondial au dat dovadă de reale calităţi de analiză şi decizie a situaţiei mondiale,
reuşind să evite dezastrul nuclear în acelaşi timp cu atenţionarea asupra potenţialului militar
de care dispune fiecare dintre ei. Această criză a tras un semnal de alarmă asupra pericolului
real reprezentat de armamentul nuclear şi a fost poate cel mai important exemplu, de-a lungul
întregii istorii, de rezolvare a unei crize majore, care ar fi putut degenera într-un nou război
mondial, utilizând mijloace de descurajare nonviolente şi utilizând dialogul pentru rezolvarea
problemelor. Putem spune că a fost un success al diplomaţiei care a avut întâietate şi care nu a
permis glasului armelor să se facă auzit.

Bibliografie:
1. Andre Fontaine, Istoria Războiului rece, editura Militară, Bucureşti, 1994;
2. Theodore Draper, La revolution de Castro, Paris, Calmann-Levy, 1986;
3. Elie ABEL, Les fusees de Cuba, Paris, Arthaud, 1966;
4. Claude Delmas, Crizele din Cuba (1961-1962), editura Corint, Bucureşti, 2007;
5. www.dadalos.org.uno_rom;
6. www.revistamagazin.ro;
7. www.RegieLive.ro;