IOANA ILISEI

MASTER DE RELAȚII, INSTITUȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE

ANUL I

ÉDOUARD GRENIER ȘI MOLDOVENII ÎN ANII

1855 – 1856

Éduard Grenier, născut la Baume-les-Dames pe 20 iunie 1819 și mort în același oraș la

4 decembrie 1901, este considerat unul dintre primii poeți ai secolului al XIX-lea. El a fost
discipolul lui André Chénier, Lamarine, Vigny sau Musset. Opera lui Grenier se adresează în
primul rând unei elite, așa că cele trei volume de poezii relevă finețea sentimentelor
exprimate, șarmul descrierilor și armonia cadenței versurilor 1. După rezultatele extraordinare
de la bacalaureat, Grenier intră în Ministerul de Finanțe ca ajutor în perioada 1841-1848, mai
ales că provenea dintr-o familie cu pregătire în domeniul financiar și judiciar. În 1847 este
trimis la Berlin în misiune, de unde trece în Dresda și la Viena, unde surprinde revoluția din
februarie. Reîntors la Paris, este mai apoi trimis de Lamartine ca secretar de ambasadă la
Berlin, de unde ajunge la Berna, în Suedia. Deși este destituit din 1850, ajunge prim secretar
la Franckfurt, înainte chiar de a fi prezentat prințului președinte. Deși diplomatul Grenier era
dublat de un peot, acesta din urmă s-a manifestat în cea de a doua perioadă a vieții sale, în
prima fiind mai presus cariera diplomatică2.
Éduard Grenier a fost introdus lui Vasile Alecsandri de către Ubicini – care căuta un
secretar politic de limbă franceză pentru domnitor3 – și Porsper Mérimée, iar Alecsandri l-a
introdus domnitorului Grigore Alexandru Ghica. Acesta relatează în scrierile sale despre
poetul român că  „înfăţişarea lui îmi plăcu peste masură. Era un om aproape de vârsta mea,
făcut aproape ca mine, cu frunte cam pleşuvă ca a mea; părul lui rămas în formă de cunună,
începea să cărunţească. Ţinuta şi manierele îi erau foarte distinse; ochii săi, mari şi adânci
luciau sub nişte sprincene late, la fel ca acelea a ale lui Molière, o gură zâmbitoare cu mustaţă
groasă, tăiată en brosse, îi dădea un chip prea milităresc, iar la cel de-ntâiu surâs arăta dinţi
frumoşi şi albi”. De pe urma prieteniei lui Alecsandri cu Grenier a rămas o bogată
corespondență care furnizează detalii despre compoziția operei poetului român, dar și despre
aprecierile cu privire la caracterul și moravurile moldovenilor și valahilor. După ce a fost

1
Georges Gazier, Lettre inédites de poète roumain Basile Alecsandri a Édouard Grenier, Librairie Ancienne
Honoré Champion, Paris, 1911, pp. 5-7.
2
Barbu Slușanschi, Un poète français patriote moldave: Édouard Grenier en Moldavie (1855-1856), extrait des
Mélanges de l’École Roumaine en France, Librairie J. Gamber, Paris, 1933, pp. 1-3,
3
Vladimir I. Ghika, Spicuiri istorice. Seria I-a, Editura Presa Bună, Iași, 1935, p. 83.

1
IOANA ILISEI
MASTER DE RELAȚII, INSTITUȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE
ANUL I
introdus domnitorului Grigore Alexandru Ghica, Grenier a ajuns secretarul lui în ultimii ani
de domnie ai acestuia, adică între 1855 și 1856, după care pleacă în Franța și se dedică
literaturii. În urma vizitei la palatul domnesc, Grenier relatează că  acesta era „ (...) o clădire
mare, cam după tipul unei cazărmi, aşezată la capătul oraşului în fundul unei pieţe nepavate
(suntem în Orient) baltă iarna, strat de praf vara. Zidirea trebuie să fie din vremea Restauraţiei
Franceze. Să nu-mi cereţi în ce stil arhitectul a închipuit palatul acela... n-are stil. Are
dimensiuni colosale, atâta în cât Vodă locueşte numai într-o parte a palatului şi poate să-şi
adăpostească toate ministerele într-nsul (ar trebui totuşi să spun că ministerele acelea se reduc
la 2-3)”. De altfel, primirea la curte a fost surprinzătoare pentru Grenier care notează că
„eticheta de Curte nefiind prea severă, fuseiu repede tratat cu familiaritate; (…) Găsii
dealtmintrelea oriunde aceiaşi prietenoasă primire. Datoram aceasta, în mare parte, poziţiei
mele, o datoream întru-câtva modului meu de a fi, dar o datoram mai presus de toate ţării
căreia aparţineam, sunt fericit să o spun. În nici un colţ al pământului n-am văzut Franţa atât
de iubită. Aveam acolo comori de simpatii. Nu ştiu ce s-a făcut cu dânsele. Dacă le-am
pierdut, suntem foarte vinovaţi. Nimic nu era mai lesne decât de a le păstra în veci. Strânşi,
aproape înnăbuşiţi între aceşti doi coloşi, Rusia şi Austria, ameninţaţi la orice moment de
îndoita lor lăcomie, în ciuda îndepărtării (şi chiar acuma –1881–) cu toată prezenţa unui Rege
de obârşie germană – încă o născocire a lui Napoleon al III-lea! Românii pornesc către Franţa
cu un avânt neînchipuit, cu toată puterea educaţiunii lor, a gusturilor, a firei, a dorinţelor, a
visurilor, a mentalităţei lor. Ei sunt adevăraţi Francezi ai Răsăritului. Să nu uităm aceasta nici
odată” 4.
Grenier a scris în Franța o carte despre experiența sa în Moldova în care nu relatează
doar activitatea oficială, ci și pe cea de poet, deoarece capitala moldoveană i-a adus în aceeași
măsură și sensibilitatea de poet. Această carte care nu a fost publicată, ci a fost lăsată în
câteva exemplare unor prieteni intimi. Monseniorul Vladimir Ghika a avut acces la această
carte și, pe baza ei, a oferit într-un capitol din lucrarea „Spicuiri istorice” ideile lui Grenier
despre Moldova acelor timpuri. În aceste rânduri este reliefat un tablou cât mai viu al Iașilor
de altădată. La primul bal din palatul domnesc, francezul rămâne amețit de luxul, eleganța și
simțul estetic afișat acolo: „Treci prin toată Germania, prin Austria întreagă ca să te trezești…
la Paris, și deseori mai bine decât la Paris, în ce privește frumusețea tipurilor și luxul”.
Boierimea ieșeană, printre care familia Ghica, Balș, Surdza, Cantacuzino, Roznovanu sau
Moruzi, era alcătuită dintr-un număr de vreo 20 de familii care, spune Grenier, „trăiește cu
mari cheltuieli și face mari datorii”. Dintre mofturile boierilor, este amintită existența a două
4
Georges Gazier, op. cit., pp. 13-14; Vladimir I. Ghika, op. cit., pp. 87-88.

2
IOANA ILISEI
MASTER DE RELAȚII, INSTITUȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE
ANUL I
trăsuri distincte pentru soț și soție, uneori trăsuri separate pentru copii. Singurul loc în care
boierii mergeau pe jos era Copoul. În rest, nu era îngăduit mersul decât în trăsură. De
asemenea, trăsură trebuia să aiba cel puțin doi cai. Tot un moft era și faptul că la prânz, în
fiecare zi, pe masa boierilor se pregăteau șase tacâmuri în plus pentru vizitele neanunțate. Mai
precizează că “Iașul are aspectul unui oraș oriental când este văzut de pe dealul Răpedea care
îl domină la miazăzi, cu palatul, bisericile și casele înconjurate de arbori, ornat cu coloane și
porticuri încântă ochiul. Decepția începe de cum te apropii. Cocioabele înconjură palatul și
bisericile sale, și chiar palatele însele, acele frumoase coloane, acele porticuri, toate acestea nu
sunt decât lemn, decât cărămidă, acoperit de un fel de var. Străzile nu sunt pavate. Și ce glod
și ce praf! Nu sunt idei în țările noastre. În această epocă era pavată o singură stradă, strada
principală a orașului”5.
Dacă vorbim despre lumea mondenă, ar trebui poate să începem cu portretul
domnitorului Ghica. Pe acesta, Grenier îl descrie ca fiind “un bărbat de toată frumuseţea – în
vârstă de aproape 50 de ani – înalt, puternic, cu umeri largi, cu o înfăţişare herculiană, dar
subţiată, cu nişte mâini minunate; capul, încă arătos, era uşor aplecat. Părul său negru, care
trebuie să fi fost bogat şi pletos, începea să se rărească spre frunte. Ochii blânzi şi
pătrunzători, tăiaţi în formă de migdale, nasul foarte puţin sumes la vârf şi de un alb cam
lucios, mustaţa mătăsoasă şi subţire care lasă descoperită o gură frumoasă, dădeau nobilei sale
figuri chipul albanez al strămoşilor săi. În definitiv avea „grand air” în uniforma lui de
Domnitor”, era „cel mai frumos bărbat din țară, unde domnea ca Ludovic al XIV-lea din
regatul lui și fără de a fi ciupit la față ca le Roi-Soleil!”. Conversațiile cu domnitorul porneau
de la politica generală și ajungeau la opera din seara trecută și la trupa italiană din Iași. Avea o
inteligență ridicată, dar „îi cam lipsea metoda. Nu știa întotdeauna să înceapă cu începutul și
să sfârșească cu sfârșitul”. După prânzul în cadrul căruia bucătaria și vinul erau frantuzești și
după cafea, prilej cu care tinerele domnițe aprindeau tigarete, domnitorul își făcea siesta, după
care se ducea la amanta sa, doamna L., care “povestea amănunte romantice despre începutul
iubirei lor, în cimitirul Père-Lachaise lângă mormântul unei prietene a amândurora... O dată
pe tron, Principele o chemă la Iaşi. Din aceste relaţiuni născură 2 băieţi. După sfârşitul
domniei, se căsători cu dânsa şi copiii fură recunoscuţi”6.
Printre cei pe care Grenier îi frecventa mai des se număra Rolla,  „doamna Rolla
trebuie să fi fost frumoasă; era gingaşă şi bolnăvicioasă. Sora ei, d-na Docan şi d-na Ioan
Alexandri, pe care am mai văzut-o deseori la Paris, erau amândouă amabile şi plăcute. Rolla
5
Barbu Slișanschi, op. cit., pp. 3-10 și p. 15 și 18.
6
Ibidem, pp. 11-13.

3
IOANA ILISEI
MASTER DE RELAȚII, INSTITUȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE
ANUL I
însuşi n-avea nimic a face cu eroul poeziei lui Musset; tânăr şi înfăţişându-se destul de bine
avea sprincene negre îmbinate care îi dădeau un chip cumplit şi sever. Era ambiţios după cum
mi se părea (dar asta nu e un semn distinctiv prea deosebit). Nu era totuşi printre cei din
oligarhia pretendenţilor: dar îşi avea candidat pentru viitor pe Costache Negri (fratele vitreg al
Prinţesei Vogoridi) fire iubitoare, dreaptă, naivă şi generoasă plină de bună voinţă şi de
patriotism”7, în salonul careia îi găsea pe Costache Negri și pe Cuza, sau Mavrogheni,
ministrul finanțelor. Despre Mavrogheni afirma că era unul dintre bărbații cei mai distinși și
mai destoinici din țară și considera că dacă nu ar fi fost de origine greacă ar fi reprezentat un
primejdios candidat pentru concurenții la tron și  era “mic la stat, cu privirile adânci, cu
maniere cât se poate de alese, foarte inteligent, plin de ghibăcie, de o fire elegantă şi
mlădioasă, capabil de sârguinţă şi de muncă, ar fi fost un Domn destul pe potrivit... În tot
cazul era ministrul preferat al lui Grigorie-Vodă. Bogat şi înzestrat cu o familie frumoasă,
dădea în salonul lungueţ şi rotunjit, din casa lui (clădită mi se pare de Contesa S) cele mai
plăcute serbări, la care d-na Mavrogheni născută Spiro prezida cu o amabilitate desăvârşită”8.
Cel mai des frecventa însă și casa lui Ion Zizin Cantacuzino care era “căsătorit cu d-na Zoe
Sturza, fata din cea dintâi căsătorie a doamnei Rosnovanu. Nu pot să rostesc numele acesta
fără ca să încerc a da o idee despre această nobilă figură: merită dar să ne oprim puţin.
Doamna Rosnovanu, o Ghiculească, era una dintr-acele „excepţionale” femei bătrâne, încă
frumoase, de care am vorbit mai sus, când dădeam amănunte despre cele dintâi baluri
moldoveneşti la care fusesem. Cu toate că n-avea decât o statură mijlocie, şi îngrăşarea care
de obiceiu însoţeşte cinzecimea de ani, nu era cu putinţă să nu fii izbit de înfăţişarea nobilă, de
măreţia chiar a atitudinei sale. Nimenea n-avea „grand air” ca dânsa. Era într-adevăr o fire
domnească în toată fiinţa ei. Fie în palatul ei de la Iaşi, fie în castelul ei de la Stânca, lângă
Prut, primea lumea cu cea mai plăcută ospitalitate. Toţi o respectau şi se închinau înaintea ei.
Vârsta îndrumase sufletul ei, care fusese înflăcărat, şi care rămăsese puternic, spre datoriile şi
ambiţiunile familiare; deschisese şi inima sa desfătărilor milosteniei” 9. Doamnei Rosnovanu,
Grenier îi acorda o atenție deosebită, considerând-o o femeie excepțională, o femeie bătrână,
dar încă frumoasă: „Părea foarte mândră, se arăta mondenă, dar avea pornirile unei surori de
caritate. Seara, îmbrobodită cu un ștergar, sau cu scurteica ridicată pe cap se ducea pe furiș în
sat, pe jos, ca să aducă alinări și ajutoare în cocioabele cele mai ticăloase ale țăranilor”. Una
din nepoatele sale avea sa fie regina Serbiei. Despre Cantacuzino ni se spune că era un

7
Vladimir I. Ghika, op. cit.,p. 105.
8
Ibidem, p. 106.
9
Ibidem, p. 107; Barbu Slușanschi, op. cit., pp. 40-41.

4
IOANA ILISEI
MASTER DE RELAȚII, INSTITUȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE
ANUL I
„francez de inimă, de suflet și de maniere” și că era mai învățat și mai serios decât majoritatea
compatrioților săi10.
Grenier povestește și o întâmplare de la palat care, în opinia lui, zugrăvește bine lumea
și țara. Al treilea fiu al domnitorului, prințul Alecu, s-a îndrăgostit de fiica Ruxandei Catargi.
Părinții se opuneau, deoarece îndrăgostiții erau veri. Suveranul nu putea să dea un exemplu de
încălcare a legilor, dar s-a găsit totuși o cale de rezolvare a chestiunii. Vodă părăsește Iașii
pentru a merge în întâmpinarea lui Știrbey. Printul Constantin, fiul cel mare, convoacă pe
Mitropolit, exercită o presiune mare asupra acestuia, obtine acordul, are grijă să se
săvârșească cununia și trimite un cumnat pe drum în întâmpinarea domnitorului. La
întoarcere, Vodă sărută pe toată lumea, îl trage puțin de ureche pe Alexandru, amenință în
glumă cu degetul pe Constantin și povestea se sfârșește11.
 Capitolul al II-lea al cărţii lui Grenier începe cu o descriere a stării spiritelor în
Moldova: pentru politica externă aşteptarea îngrijorată a deciziilor Franţei, iar pentru politica
internă era prea multă lume de menajat ca Vodă să poată ajunge lesne la împlinirea dorinţelor
sale. Grenier face în această privinţă despre ţara noastră de pe atunci un tablou cam încărcat,
dar întru-câtva îndreptăţit: „Un suveran nestatornicit pe scaunul domnesc, nici o reprezentaţie
naţională serioasă, o administraţie fără control şi tradiţiuni; un cler fără cultură şi fără nici o
influenţă; o magistratură pururea mişcătoare cu sentinţe pururea casabile; puterea concentrată
în mâinile unui singur om, stăpân pe viaţă şi pe moarte al fiecăruia, (tot ca şi pe onoarea
tuturor) fără vreun alt recurs decât opinia publică şi vre-o altă chezăşie decât blândeţea
moravurilor; proprietatea, aproape în întregimea ei, în mâinile unei boerimi împovărate de
datorii, fără datini şi fără virtuţi ostăşeşti, deschisă la toate fanteziile, şi spoită cu idei
„moderne”, plutind ca dintr-un Olimp pe deasupra sărmanei turme a ţăranilor, rămaşi înapoi
cu mai multe veacuri, şi îmbrăcaţi după 18 secole ca Dacii din Coloana Traiană unii chiar
robi; neam bun, naiv şi voinic care mai târziu la Plevna a dovedit tot ce preţuia. Între aceste
două extreme nici un fel de clasă mijlocie, nici un fel de „tiers-état” inteligent şi muncitor ca
să strângă împreună pe aceste elemente prea deosebite şi să formeze legătura bine închegată a
forţelor naţionale. În locul acestei burghezii pământene, care din nenorocire lipsea, nişte
venetici, jidanii, ce se îndeletnicesc cu toate meseriile, de la corsetele femeilor până la
giuvaere şi la înaltă bancă, unii jos sugând vinele ţăranului prin camătă, ceilalţi ruinând pe

10
Barbu Slișanschi, op. cit., pp.19-21; Vladimir I. Ghika, op. cit., p. 107-108.
11
Ibidem, pp. 34-35.

5
IOANA ILISEI
MASTER DE RELAȚII, INSTITUȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE
ANUL I
boieri prin împrumuturi cu dobânzi copleşitoare. Şi de ar fi putut Vodă să aducă un leac alâtor
rele! Dar atotputernicia lui era iluzorie în această materie”12.
Astfel, Grenier mărturește că „în această societate şi în aceste întruniri intime
petrecusem iarna şi începutul primăverei anului 1855. Lucram, eram preţuit, mă simţeam
fericit „Halcyon’s days” - precum spun Englejii, - în ajunul furtunelor”13.
 În luna august Grenier are prilej să facă excursii în mănăstirile moldoveneşti. Descrie
sumar Neamţul, Agapia şi Varaticul, căruia îi face un scurt tablou alături de comunitatea atât
de îndepărtată de tipul apusean, asemuind modul de a fi al acelor căsuţe unde se trăieşte prea
„liber” cu o împreunare de mici „cottages anglais”. Rămâne uimit de frumoasele ţesături
făcute acolo. Iar „Agapia era adăpostul micii prinţese Natalia. O mai întâmpinai cu o mare
emoţiune. Fui primit în salonul stariţei. Era palidă, în veşmintele sale negre dar şi mai
frumoasă aşa. Două tinere maici se ţineau în picioare lângă ea, spicuind toate gesturile ei,
sorbind toate cuvintele ei, şi arătând într-un chip cât se poate de naiv, admiraţia lor pentru o
tânără fată de Domn atât de frumoasă. O căprioară de munte, albă ca zăpada, domesticită, ca
distracţie, i-apăsa capul său şubred pe genunchi. Când sosii, se cam ridica de pe scaun şi-mi
întinse mâna. O luai, închinându-mă, şi o adusei la buzele mele, fără a cuteza să privesc pe
Domniţa: lacrimile îmi umpluseră ochii”14.
Însă în anul 1856  „după tratatul de la Balta-Liman îşi lua sfârşit, în luna Maiu, domnia
orânduită a lui Grigorie Ghika şi trebuia să se vadă dacă se făcea definitivă sau nu. (…)
Viitorul meu atârna de viitorul Principelui, viitorul Principelui de soarta Principatelor, viitorul
Principatelor de hotărîrile congresului. Puteam să fiu moldovean pentru totdeauna sau pentru
puţină vreme. Şi timpul mi se făcea mai scump cu toată nesiguranţa lui”. Apoi, după căderea
Sevastopolului la 9 septembrie 1855,  “la 25 Fevruarie 1856 Congresul se întrunea la Paris.
Peste câteva zile pacea era iscălită. Rămânea să se discute chestiunea spinoasă a Principatelor
(atât de spinoasă încât numai după războiul italian, o soluţionare avu prilejul să se impună)”.
Grenier descrie fierberea Moldovei şi a Munteniei în timpul unei astfel de aşteptări,
năprasnicele treceri de la nădejde la descurajare, „pentru sufletele acestea vioaie şi înflăcărate,
din săptămână în săptămână, din lună în lună, până s-ar hotărî soarta patriei. Atitudinea
Domnitorului, de la început, se arăta foarte nobilă, foarte patriotică, foarte dezinteresată şi
totdeodată foarte politică. El, cel de-ntâiu ceru unirea Principatelor subt ocârmuirea unui prinţ

12
Ibidem, pp. 24-26; Vladimir I. Ghika, pp. 100-101.
13
Vladimir I. Ghika, op. cit., p. 109.
14
Ibidem, pp. 114-115; Barbu Slușanschi, op. cit., pp. 48-49.

6
IOANA ILISEI
MASTER DE RELAȚII, INSTITUȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE
ANUL I
străin. Obiecţiunile nu i se făcură din partea mea. Rostul meu era numai să-l opresc pe
povârnişul oboselii şi al desnădăjduirei spre care se găsea prea lesne adus”15.
  În cele din urmă Grenier părăsește „Iaşii după scrisoarea fratelui meu care îmi vestea
moartea Doamnei Ary Scheffer, nevasta vestitului pictor – perechea Ary Scheffer era din
intimitatea fraţilor Grenier şi lovitura îl întristase mult –. Consulul prusian Theremin, fiul unui
vechiu prieten din Berlin, sosind, aducea Domnitorului decoraţia ordinului «Albert l’Ours» şi
mergea la Slobozia ca să-şi ia adio mai înainte de plecarea la Galaţi; mă luă în trasură cu el. În
dimineaţa din ziua de 23 Iulie, plecarăm împreună; glodul era straşnic; totuşi nu mă lăsaiu să
nu fac pe jos suişul dealului Repedea, căutând cu privirile mele locurile de dulce amintire, ce
trebuia să le văd pentru cea din urmă dată… Tocmai pe când mă găseam între grădinele
dealului, văzui un fum ridicându-se de pe piaţa Palatului, înaintea ferestrelor odăiei mele.
Tunul începu a bubui. Se sărbătorea inaugurarea noului guvern. Se citea firmanul Padişah-ului
în aceeaşi sală a Tronului, atât de cunoscută mie. Aruncai o ultimă privire asupra oraşului alb
de tot pe fundul verde al văii şi mă urcai din nou în trăsură cu Theremin”16. 

15
Vladimir I. Ghika, op. cit., pp. 124-125.
16
Ibidem, pp. 137-138; Barbu Slușanschi, op. cit., pp. 88-91.

7
IOANA ILISEI
MASTER DE RELAȚII, INSTITUȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE
ANUL I

BIBLIOGRAFIE:

 Gazier, Georges, Lettre inédites de poète roumain Basile Alecsandri a

Édouard Grenier, Librairie Ancienne Honoré Champion, Paris,
1911.
 Ghika, Vladimir I., Spicuiri istorice. Seria I-a, Editura Presa Bună,
Iași, 1935.
 Slușanschi, Barbu, Un poète français patriote moldave: Édouard
Grenier en Moldavie (1855-1856), extrait des Mélanges de l’École
Roumaine en France, Librairie J. Gamber, Paris, 1933.