RECUPERAREA PACIENTULUI CU

GONOARTROZĂ

CUPRINS

Capitolul I
1.1. Importanţa temei
1.2. Tratarea temei în literatura de specialitate

Capitolul II
2.1.1 Etiologia gonartrozei
2.1.2. Tabloul clinic – funcţional al genunchiului

Capitolul III
3.1. Ipoteza şi sarcinile cercetării
3.2.. Exerciţii fizice terapeutice

Capitolul IV
Concluzii şi propuneri

Bibliografie
 CAPITOLUL I

-Introducere -

În ultima perioadă se accentuează rezultatele diverselor acţiuni motrice

caracteristice educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei care au o contribuţie
substanţială la menţinerea stării de sănătate și acondiţiei fizice a omului.
Educaţia fizică şi kinetoterapia desfăşurate sistematic duc la un număr redus a
multor defecţiuni ale organelor şi sistemelor corpului uman, la o bună funcţionare a
muşchilor, ligamentelor, al întregului organism uman, ferindu-l de boli
cardiovasculare, obezitate, stres, contribuind astfel la o mai bună funcţionare a
acestuia.
De-a lungul timpului s-au efectuat nenumărate cercetări (în China, Franţa,
Egipt, Germania)care dovedesc aspectele negative pe care le are asupra
organismului uman lipsa de mişcare, de practicare a unor activităţi fizice.
Totodată s-a arătat şi rolul pe care îl are kinetoterapia şi exerciţiile fizice
executate cu o anumită intensitate distractive şi relaxante în ceea ce priveşte pre-
întâmpinarea şi combaterea stării de depresie, anxietate, stres şi în dezvoltarea
voinţei şi încrederii în sine.

1.1. Importanţa temei

Genunchiul,una din cele mai mare articulaţii a corpului, prin poziţia sa de
articulaţie intermediară a membrului inferior are în mers un dublu rol:
• de a asigura statica printr-o mare stabilitate în momentul de sprijin;
• de a asigura elevaţia piciorului (corectarea acestuia în funcţie de denive-
lările terenului în momentul de balans);
Totodată joacă un rol important într-o serie de momente şi activităţi uzuale
(stat pe scaun, înălţat, ridicarea unui obiect) sau activităţi profesionale.
Datorită rolului său în biomecanica statică şi dinamică a membrului inferior,
ca şi prin slaba acoperire cu ţesuturi moi, genunchiul devine deosebit de predispus
traumatismelor directe sau indirecte, care mai târziu pot conduce la artroze ale
genunchiului.
 Artroza = reumatismul cronic degenerativ este un proces articular de uzură
întâlnit mai frecvent la femei de la 40 de ani în sus, iar la bărbaţi de 55 – 60 de ani
în sus, totuşi îl putem găsi şi la o etate mai tânără, chiar şi în adolescenţă, în aceste
cazuri uzura se poate constitui datorită unui traumatism (accidente, contuzii,
fracturi). Cei care au reumatism degenerativ suferă de dureri articulare aproape
zilnic, iar pe termen lung pot prezenta deformări articulare invalidante.
Un genunchi normal din punct de vedere morfo-funcţional, este un genunchi ca-re,
în condiţii de indoloritate are atât stabilitate cât şi mobilitate, indiferent de
activităţile la care sunt supuse membrele inferioare.
Genunchiul dureros este un genunchi nefuncţional, atât pentru susţinere cât
şi pentru mişcare, iar prezenţa gonalgiei îngrădeşte mult posibilitatea de recuperare
a elementelor sechelare disfuncţionale generate de injuria respectivă.
Oricare din cele 3 compartimente ale genunchiului, femuro-tibial, femuro-rotu-
lian, tibio-fibular superior, poate genera perturbarea stabilităţii sau mobilităii,pe
fondul unei stări dureroase.
În cadrul asistenţei medicale conservatoare, kinetoterapia are un rol deosebit
asigurând indolaritatea, stabilitatea şi mobilitatea genunchiului.
Realizarea unui program eficient de către kinetoterapeut în recuperarea
pacientului cu gonartroză, presupune ca acesta să aibă cunoştinţe temeinice de
anatomie, fiziologie şi biomecanică ale genunchiului.
Rezultatele din ultimii ani privind recuperarea pacientului cu gonartroză arată
rolul kinetoterapiei în asistenţa medicală a gonartrozei.

1.2. Tratarea temei în literatura de specialitate

Deoarece la nivelul genunchiului se pot întâlni toate tipurile de traumatisme şi
lezarea tuturor structurilor anatomice şi datorită rolului său în statica şi dinamica
piciorului, de-a lungul timpului s-au scris diferite tratate, teze şi lucrări cu privire la
utilizarea programelor de kinetoterapie profilactică şi de recuperare în cazul
gonartrozelor.
Astfel amintim din literatura de specialitate:,,Kinetologia profilactică,
terapeutică şi de recuperare” de T. Sbenghe, ,,Bazele teoretice şi practice ale
kinetoterapiei” de T. Sbenghe, ,,Kinetologie Medicală” de M.Cordun, ,,Bazele
fizice şi anatomice ale Kinetologiei”, de Popescu R., Marinescu L., ,,Fizio-
kinetoterapia şi recuperarea medicală”, de Kiss I.

1. Motivaţia alegerii temei

Motivația alegerii temei a avut ca scop să demonstreze în rolul esențial al
practicării kinetoterapiei în recuperarea bolnavilor cu gonartroză,
Gonartroza fiind o boală întâlnită în ultimii ani tot mai des şi în rândul
tinerilor, kinetoterapia îşi propune obţinerea unei bune funcţionalităţi a
genunchiului şi implicit al întregului membru inferior prin utilizarea atât a
mijloacelor profilactice dar şi curative.
Un număr mare de bolnavi ar putea beneficia de o mare autonomie de mişcare,
dacă s-ar aplica la timp anumite măsuri simple de Kinetoterapie, de aceea un
program de recuperare trebuie început din primele zile de debut ale bolii sau din
faza iniţială.

CAPITOLUL II
FUNDAMENTAREA ŞTIINŢIFICĂ A TEMEI

2.1.1 Etiologia gonartrozei

Artroza este o suferinţă a cartilajului articular, acesta este un ţesut elastic
care acoperă extremităţile oaselor din articulaţii.
În mod normal suprafaţa acestor cartilagii este foarte netedă, facilitând mobili-tatea
articulară şi absorbind totodată şocurile.
Acest lucru este deosebit de important la nivelul articulaţiilor mari, care
suportă greutatea corpului, cum sunt cele de la picioare (în cazul nostru articulaţia
genunchiului). Pe măsură ce artroza progresează, suprafaţa cartilagiilor şi a osului
de dedesubt devine neregulată, apar excreşcenţe osoase (,,ciocuri”, ,,noduri”).
Acest lucru determină imposibilitatea culisării fine a suprafeţelor articulare
care în schimb se freacă între ele, mai ales cu ocazia mişcărilor solicitante.
Frecvenţa gonartrozei este superioară celorlalte artroze.
Gonartroza apare, în general, între 40 şi 70 de ani, cu maximum la 50 de ani.
Gonartroza poate fi esenţială şi secundară.
Anatomie patologică (după traumatisme)
Se disting 4 stadii de evoluţie (Collins):
• stadiul I:
• în zona de maximă presiune, cartilajul apare galben, fără
luciu, cu eroziuni tangenţiale;
• stadiul II:
• distrucţiile cartilajului devin mai accentuate, acesta luând un
aspect ,,vehetic”;
• apare hiperplazia marginală;
• stadiul III:
• cartilajul dispare în zonele de maximă presiune,
• osul subiacent este scleros şi eburnat;
• apare osteofitoza marginală;
• stadiul IV:
• cartilajul este distrus pe suprafeţe întinse;
• eburnaţia osoasă este intensă;
 • osteofitoza marginală se dezvoltă considerabil, modificând
morfologia articulară;
• meniscul poate fi degenerat şi fragmentat;
• capsula se îngroaşă, sinoviala proliferează;
• apar producţii fibrocartilaginoase intraarticulare;
Biochimic, leziunea iniţială constă într-o deperdiţie a complexelor
mucopolizaharidice ale substanţei fundamentale.
Deci, gonartroza este rezultatul unui dezechilibru funcţional între rezistenţa
structurilor articulare şi tensiunile exercitate asupra lor. Greutatea corpului se
transmite la genunchi de-a lungul axului mecanic al membrului inferior (ax ce
uneşte centrele articulaţiei şoldului, genunchiului şi gleznei) şi acţionează asupra
suprafeţelor articulare ca o forţă de compresiune. În mod normal, structurile
articulare şi în special cartilajul de încrustare sunt adaptate pentru a face faţă
acestei tensiuni. Echilibrul dintre calităţile mecanice ale structurilor articulare şi
solicitările la care sunt supuse poate fi rupt fie prin diminuarea rezistenţei primelor
şi în primul rând a cartilajului de încrustare, fie prin creşterea anormală a
tensiunilor de compresiune. Cauzele care determină scăderea rezistenţei mecanice
a cartilajului sunt puţin cunoscute. Au fost incriminaţi următorii factori:
VÂRSTA este un factor etiologic important, artrozele apărând la o vârstă ceva
mai înaintată, este, după cum spun unii, reumatismul ,,uzurii” şi ,,senescenţei
precoce”. Deşi îl întâlnim mai frecvent la femei de la 40 de ani în sus, iar la bărbaţi
de la 55 – 60 de ani, totuşi îl putem găsi şi la o etate mai tânără, chiar în
adolescenţă. În aceste cazuri, uzura se poate constitui ca urmare a celui de-al 2-lea
factor etiologic: traumatismul.
La genunchi pot fi întâlnite toate tipurile de TRAUMATISME şi lezarea tuturor
structurilor anatomice:
1. – Leziuni ale părţilor moi: - tegumente şi ţesut celular subcutanat (contuzii –
plăgi – arsuri);
- tendon – muşchi (întinderi – rupturi – secţionări –
dezinserţii);
- vase, nervi (rupturi – secţionări).

2. – Leziuni osoase (deranjamente trabeculare, fisuri, fracturi) ale:

- epifizelor femurale, tibiale, peroniere;
- rotulei;

3. – Leziuni articulare: - plăgi articulare;

- rupturi ligamentare;
- entorse, luxaţii;
- leziuni meniscale;

Microtraumatismele sunt de cele mai multe ori de origine profesională

(încărcători, perforatori cu ciocanul pneumatic, strungari, sportivi).
Amintim în continuare câteva din traumatismele ge-
nunchiului care tratate necorespunzător sau netratate
duc în timp la instalarea gonartrozei secundare. Fifig.24.
24
1. Fracturile supracondiliene
ale femurului, extraarticulare, care se produc mai
frecvent printr-un mecanism direct, în caderile pe
genunchi sau în picioare. Aceste fracturi pot fi fără
deplasare şi cu deplasare. În fracturile supra-
condiliene fără deplasare se va recomanda imo-
bilizare în aparat gipsat pehipedios timp de 6-8
săptămâni, contracţii izometrice ale muşchiului
cvadriceps sub ghips, kinetoterapie pe articulaţia
genunchiului (Fig.24).
În fracturile cu deplasare tratamentul va urmări
reducerea ortopedică şi imobilizarea fracturii, reducerea chirurgicală cu placă
Blount, după care nu este necesară imobilizarea în
aparat gipsat.
Mersul se va reîncepe după 10 – 12 săptămâni. Fig.25
În timp pot apărea complicaţii precum:
• redoare articulare;
• pseudoartroză;
• gonartroză;
• atrofia muşchiului cvadriceps;
2. Fracturile condililor,
sunt fracturi intraarticulare grave din punct de vedere
funcţional. Ele se produc în căderile pe genunchi.
Aceste fracturi pot fi unicondiliene, care se
produc în căderile cu gamba în varus sau valgus şi
bicondiliene. Complicaţiile care pot apărea sunt hemartrozele, impotenţa
funcţională (Fig.25).
3. Fractura de rotulă
Rotula se fracturează printr-un mecanism:
• direct (căderile pe genunchi);
• indirect, cel mai adesea prin flexie forţată a gambei→ baza rotulei
fiind fixată prin contractura cvadricepsului;
Complicaţiile tardive ce apar în fractura rotulei sunt: pseudoartroza rotulei,
calusul rotulian hipertrofic, gonartroza şi atrofia cvadricepsului.
Tratamentul ortopedic se aplică numai fracturilor fără deplasare.
Aparatul gipsat care fixează gamba şi coapsa, va fi menţinut 2 – 3 săptămâni,
după care începe tratamentul de recuperare funcţională.
Tratamentul chirurgical este indicat în fracturile cu deplasarea fragmentelor.
4. Leziuni traumatice ale ligamentelor încrucişate
• leziunile ligamentare se vor repercuta în primul rând asupra
stabilităţii în flexie a genunchiului;
 După funcţia elementului sau elementelor interesate rezultatul va fi
pierdere a controlului :
• felxie-valgum-rotaţiei externe;
• a flexiei-varum-rotaţiei interne;
• leziunile izolate ale ligamentelor încrucişate vor duce la apariţia unui
sertar anterior sau posterior, în poziţie de rotaţie neutră;
Leziunile pivotului central sunt de o gravitate deosebită prin rolul func-
ţional al ligamentelor încrucişate şi prin lipsa tendinţei de cicatrizare spontană a
acestor leziuni.
Ele determină apariţia unei subluxaţii anterioare sau posterioare a tibiei în
raport cu femurul, împiedicând mm-ul cvadriceps să-şi îndeplinească funcţia de
stabilizare a genunchiului în flexie.
Tratamentul entorselor uşoare va consta în:
exerciţii de contracţie ale cvadricepsului, zilnic:
• încălţămintea se va ridica pe
partea internă cu 5 – 6 mm
pentru a nu forţa genunchiul în
timpul mersului;
În cazuri de ruptură a ligamentului colateral:
• articulaţia trebuie imobilizată
pentru 30 de zile în aparat gip-
sat; Fig.26.
26
• în tot acest timp bolnavul va
face contracţii regulate ale
cvadricepsului, la fiecare oră
5-6 contracţii izometrice pen-
tru a preveni atrofia muscu-
lară;
În entorsele grave este recomandată
refacerea chirurgicală a ligamentului. În timp aceste leziuni duc la instalarea
gonartrozei.
5. Leziuni de menisc
Rupturile de menisc se întâlnesc:
• de obicei la vârsta adultă;
• mai frecvent la bărbaţi decât la femei;
• sunt strâns legate de practicarea unor sporturi (tenis, foot-bal,
rugby), care le favorizează în mod special;
De asemenea, leziunile traumatice ale meniscurilor sunt întâlnite, mai
frecvent, în unele profesiuni care reclamă poziţia de genuflexie (mineri,
parchetari).
Meniscurile se rup, de obicei:
o în timpul unei rotaţii forţate a genunchiului semiflectat
care susţine greutatea corpului;
o sau la trecerea bruscă de la poziţia de flexie accentuată la
cea de extensie completă a genunchiului;
 O ruptură de menisc nu se vindecă niciodată, în timp apar leziuni articu-lare
care duc la :
• sinovită cronică;
• sinovită proliferativă;
• la gonartroză;
TRATAMENTUL este :
• chirurgical
sau
• se poate face deblocarea genunchiului şi prin manevre ortopedice sub
analgezie locală ;
• se flectează articulaţia, apoi se duce lent în extensie;
• se fac după aceea mişcări de abducţie şi adducţie a gambei;
• prin mişcări mici de rotaţie imprimate gambei reuşim să dezinclavăm
meniscul luxat intercondilian şi să deblocăm articulaţia;
• Se imobilizează genunchiul 2-3 zile pe atelă posterioară şi se vor înce-pe
imediat contracţiile active ale mm.cva-
driceps.
6. Fractura platoului tibial are loc în timpul
accidentelor de circulaţie (Fig27). Fig.27.
27
Ele se produc prin:
• agresiune directă;
• lovire laterală care antrenează un valgus
sau un varus forţat;
• fie prin transmitere longitudinală prin
căderea pe picioare;
Cu tot tratamentul ortopedic-chirurgical corect
executat, în cele din urmă fractura de platou tibial
duce la:
• redoare;
• anchiloză;
• instalarea unei gonartroze severe;
7. Factori metabolici: =obezitatea:
este o cauză destul de importantă în constituirea artrozelor. Ponderea
corporală crescută peste greutatea ideală supune sistemul osos la un efort
deosebit, exercitând o presiune continuă, o microtraumatizare permanentă,
pe care trebuie să o suporte articulaţia şi bineînţeles, osul.
8. Tulburările de statică:
o malformaţiile congenitale:
 picior plat;
 luxaţii congenitale de şold;
 genu valgum;
 genu varum;
o malformaţiile traumatice;
→duc la aparitia gonartrozei.
 9. Tulburările endocrine:
• insuficienţa ovariană;
• insuficienţa tiroidiană;
→ duc la o creştere ponderală favorizând dezvoltarea
reumatismului artrozic.
10. Factorii meteorologici:
• frigul;
• umiditatea;
prin tulburările vasomotorii produse, favorizează apariţia leziunilor articulare
degenerative.
11.Tulburările circulatorii pot determina:→dereglări în irigaţia locală a
ţesuturilor,fenomene ce pot duce mai uşor la procese de degenerescen-ţă
articulară coroborat cu vârsta.
12.Infecţiile:
• uneori specifice,
• alteori nespecifice→determină artrite, cu timpul duc la artroze.
Toţi aceşti factori concură la constituirea proceselor de degenerescenţă articulară la
nivelul genunchiului.
2.1.3 Tabloul clinic – funcţional al genunchiului
A. Semiologia genunchiului
GONARTROZA se caracterizează prin:
• durere de tip mecanic;
• redoare matinală, care dispare prin încălzirea articulaţiei genun-
chiului;
• instabilitate (articulaţia genunchiului fiind o articulaţie portantă);
• scăderea mobilităţii(în parte şi datorită durerii);
• hipotrofia mm-ului cvadriceps;
Durerea este simptomul principal al gonartrozei.
Putem constata o genartroză care poate determina dureri fie de tip mecanic (cal-
mate de repaus şi exacerbate la mers, la suit-coborât scări, la genuflexie, la ridi-
carea din poziţia aşezat), fie de tip inflamator persistente şi în decubit şi cu exa-
cerbări nocturne sau la mobilizarea articulaţiei, însoţite de redoare matinală mai
scurtă decât în artrite.
Durerile de tip inflamator determinate de o ,,gonartroză activată” trebuie atent
diferenţiate de cele din artroza genunchiului.
Predominanta durere în zona anterioară a genunchiului sugerează interesarea a-
paratului extensor. Predominanta durerilor pe faţa internă sau externă a genun-
chiului sugerează afectarea ligamentelor colaterale, sau a inserţiilor tendinoase sau
a meniscurilor.Predominanţa durerilor pe faţa posterioară a genunchiului im-pune
examenul regiunii poplitee.
Dacă la manevra de flexie-extensie a genunchiului
• cu apăsare simultană pe rotulă→ percepem cracmente şi provocăm go-
nalgii (,,semnul rindelei”) ne orientăm către o artroză femuropatelară.
 • provocarea sau exacerbarea durerii în zona de inserţie a tendoanelor ,,la-bei
de gâscă” prin flexia gambei contra unei rezistenţe → ne orientează către o
tendinţă de inserţie a mm-lor croitor, semitendinos şi mm-ului drept intern;
În artroza femuro-tibială apar:
• dureri la mers care dispar în repaus;
• tulburări de statică (genu valgum sau genu varum);
• reducerea flexiei;
Redoare matinală :
• se manifestă dimineaţa la trezire ;
• nu durează mai mult de 20-30 minute (dispare prin mişcare);
Pacienţii ale căror articulaţii sunt:
• inflamate;
• prezintă febră;
• dureri;
• tumefacţie;
pot prezenta:
• impotenţă funcţională;
• tulburările de mers sunt numeroase şi sunt însoţite de dureri
îndelungate la nivelul limei articulare;
O dată cu evoluţia bolii scade amplitudinea de mişcare la nivelul articulaţiei
cu deformare, hipotrofie musculară şi hipotonie ceea ce conduce spre reducerea
mişcărilor articulare.
Tulburările statice joacă un rol important în instalarea unei artroze la nivelul
genunchiului.
Genu-valgum reprezintă o deviere în plan frontal a genunchiului şi este
caracterizat prin proeminenţa înăuntru a genunchiului, membrul inferior formând o
curbă cu concavitatea externă.
Genu-varum reprezintă o deviere a genunchiului în plan frontal, caracterizat
prin proeminenţă în afară a acestuia, membrul inferior formând o curbă cu
concavitatea internă cu maximum de deformitate la nivelul genunchiului.
În interpretarea tabloului semiologic al sindroamelor de instabilitate, trebuie
să avem în vedere că:
• grupele musculare au un rol important în menţinerea stabilităţii genunchi-lor:
• hipotonia;
• artrofia unor grupe musculare agravează instabilitatea genun-
chiului;
• în instabilitatea de origine ligamentară,daca grupele musculare deficitare au
fost tonifiate şi recuperata forţa musculară, vom constata un grad de a-
meliorare a instabilităţii, care a fost astfel compensată parţial.
Întrucât o leziune ligamentară determină tulburări biomecanice ale genun-
chiului ea poate antrena leziunea şi a celorlalte ligamente → rezultă im-
portanţa depistării precoce a sindroamelor de instabilitate.
Gonartroza se poate prezenta clinic în 3 stadii clinice:
• stadiul iniţial care manifestă:
 • o incapacitate uşoară şi intermitentă de ,,înzăvorâre” a genunchiului în
mers;
• uşoară hipotrofie a mm-ului cvadriceps;
• crepitaţii moderate;
• stadiu evoluat cu:
• dureri intense care apar în
ortostatism şi mers; FigFig.28
• limitarea mobilităţii până la
9oo;
• creşterea în volum a
genunchiului;
• crepitaţii; Fig.
• uşor flexum; Fig.

• hipotrofie şi hipotonie impor-tantă a mm-ului cvadriceps;

• instabilitatea genunchiului în mers şi uneori chiar şi deviaţii laterale
ale sale (genu valgum, genu varus) (Fig.28);
• stadiul final cu:
• dureri şi în repaus;
• frecvente inflamări;
• mobilitate sub 90o;
• deformări evidente ale articulaţiei;
• flexum şi deviaţii în plan sagital,frontal;
• mers greu făcând absolut necesară utilizarea bastonului;
Examenul clinic şi funcţional al genunchiului trebuie efectuat sistematic şi
com-parativ între cei 2 genunchi în primul rând în ortostatism:
• în staţiune bi-podală;
• uni-podală;
• în mers;
• in poziţia culcat;
B. Evaluarea pacientului cu gonartroză
Pentru a realiza o bună evaluare trebuie să ţinem cont de următoarele etape:
• triajul;
• interviul iniţial;
• informaţii subiective (anamneza);
• informaţii obiective;
• procesul de analize a datelor;
• concluziile lucrative;
Triajul - reprezintă primul contact cu cazul, (bilet de trimitere, fişă medicală, foaie
de observaţie, analize) sau prin discuţia cu familia.
Interviul iniţial - are rolul de a stabili începutul relaţiei kinetoterapeut-pacient prin
teste simple privind mersul, mişcarea unui segment, poziţie, coordonare.
Informaţii subiective - se referă la istoricul bolii şi a tratamentelor efectuate, se
consemnează datele generale despre pacient şi se estimează în ce măsură boala
afectează viaţa personală şi socială a pacientului.
Informaţii obiective – care cuprind:
• examenul clinic general pe aparate şi sisteme;
• examenul clinic de evaluare a deficienţelor de mobilitate articulară,
postură, forţă musculară, capacitate de efort;
• examenul paraclinic (radiografii, ecografii, analize biologice).
Procesul de analiză a datelor – prin care se stabileşte diagnosticul, aprecierea
evoluţiei deficitului şi aprecierea obiectivelor programului de recuperare.
Concluzii lucrative – care constă în:
• stabilirea listei cu problemele pacienţilor, minime sau majore, pe priorităţi;
• determinarea problemelor rezolvate prin kinetoterapie.
Metode de evaluare
Evaluarea poate fi:
• generală
• analitică
• globală
Evaluarea analitică – se referă la evaluarea posturii, a mobilităţii articulare, forţa
şi rezistenţa musculară, control motor, se adresează infirmităţii fiziologice şi
anatomice.
Evaluarea globală – se referă la deficitele din activităţile umane la nivel de in-
divid.
În vederea realizării evaluării globale s-au creat scale de evaluare cu scoruri
sau coeficienţi pentru fiecare funcţiune.
Evaluarea clinică
o La inspecţia din faţă, studiem aspectul morfologic al rotulei (cu marginea in-
ternă mai proeminentă) şi situaţia sa cu vârful la nivelul interliniei articulare, în
continuare putând urmări relieful tendonului rotulian până la nivelul tu-
berozităţii anterioare a tibiei. Deasupra rotulei, studiem inserţia patelară a
tendonului cvadricipital şi proeminenţa vastului extern şi vastului intern. Notăm
prezenţa unei bursite prerotuliene, roşeaţa tegumentelor, tumefacţia fundurilor
de sac sinoviale (subcvadricipital şi laterorotuliene), atrofia cva-dricepsului,
luxaţia sau subluxaţia rotuliană pe faţa externă a condilului ex-tern, permanentă
sau produsă la fiecare flexie a genunchiului. Studiem con-tinuitatea axei
femurului şi tibiei,care în mod normal fac un unghi de 170 – 185 grade, deschis
în afară (un valgus fiziologic de 5 – 10 grade). Un genu-valgum (peste 10
grade) poate fi constituţional sau legat de o hipotonie sau hiperlaxitate
ligamentară (la copii), sau după o fractură; evoluţia se urmăreşte clinic prin
măsurarea distanţei intermaleolare. Un genu-varum (de obicei se-cundar
rahitismului, după o fractură sau hipoplaziei platoului tibial intern) poate fi
evaluat clinic prin măsurarea distanţei intercondiliene (cu maleolele interne în
contact).
o La inspectia din profil putem constata un genu-recurvatum (hiperextensia
genunchiului fiind consecutivă de obicei unor hipotonii sau pareze a muscu-
laturii posterioare.
• putem observa la femei un discret genu-flexum (consecutiv unei hiper-
laxităţi ligamentare). În cazul unui genmu-flexum mai accentuat con-
secutiv unei artroze avansate, măsurăm cu goniometru deficitul de ex-
tensie;
• studiem apoi cei patru timpi ai mersului şi contribuţia genunchiului la
mecanismul şchiopătării;
o La inspecţia posterioară, notăm aspectul regiunii poplitee
(tumefacţia fundu-lui de sac retrocondilian, chist, adenopatii) şi modificări ale
troficităţii mus-culaturii posterioare a coapsei şi gambei.
o Palparea- ne permite să depistăm o eventuală creştere a
temperaturii locale (apreciată cu dosul mâinii sau prin termometrie cutanată şi
prin termografie).
Căutăm prezenţa şocului rotulian, ca expresie a unei hidartroze sau hemartroze
(comprimând simultan fundurile de sac prin apăsarea palmelor pe acestea,
deasupra şi sub genunchi, verificând cu indexul dacă rotula pluteşte).
Verificăm apoi pe genunchiul în extensie, dacă rotula poate fi mobilizată pasiv
cronio-caudal sau dacă poate fi deplasată lateral peste amplitudinea normală
(tendinţă de subluxaţie).
Explorăm interlinia articulară femuro-tibială (reperată la nivelul vârfului
rotulei),de partea internă şi de partea externă, notând existenţa unor zone dureroase
la palpare.
Explorăm traiectul femuro-tibial al ligamentului colateral intern (lung de circa
10 cm, de formă triunghiulară aderent la capsula articulară şi la meniscul intern.
Explorăm traiectul femuro-peronier al ligamentului colateral extern (lung de
circa 5 cm, ca un cordon cilindric situat între condilul femural extern şi capul
fibulei).
Palpăm apoi zona de inserţie a tendoanelor ,,labei de gâscă” – tendoanele
terminale ale dreptului intern şi semitendinosului acoperit de tendonul croitorului
cele 2 planuri tendinoase fiind separate printr-o bursă seroasă) toate inserându-se în
partea superioară a crestei tibiale.
Pentru a distinge dacă o durere ţine de ligamentul colateral intern sau de
zona ,,labei de gâscă”, opune o contra-rezistenţă la flexia activă a gambei pe
coapsă, în timp ce cu mâna cealaltă palpăm faţa supero-internă tibială; provocarea
exacerbării durerii locale prin această manevră ne indică o tendinţă a ,,labei de
gâscă”.
Explorăm apoi tonusul şi troficitatea muşchiului cvadriceps (vastul extern,
dreptul anterior şi vastul intern) şi măsurăm perimetrul coapselor, la 10 cm
deasupra bazei rotulei; notăm dacă inserţia tendonului cvadricipital pe baza rotulei
este dureroasă.
Palpăm comparativ musculatura gambelor şi măsurăm perimetrul acestora
(la 15 cm sub vârful rotulei).
 Cu genunchiul flectat (subiectul fiind în decubit ventral) explorăm zona
poplitee. Precizăm topografia zonelor dureroase, existenţa unor parestezii şi
verificăm reflexele rotuliene.
Studiem apoi circulaţia venoasă şi arterială a membrelor inferioare.
Trecem apoi la examenul mobilităţii. Verificăm prezenţa unor mişcări
anormale de lateralitate (în decubit, relaxat, cu genunchiul în extensie, apucăm cu
mâinile feţele laterale ale genunchiului, imprimând mişcări în afară şi înăuntru;
dacă constatăm unele mişcări de lateralitate şi dacă la contracţia cvadricepsului mai
persistă, vom verifica ce ligamente şi muşchi sunt deficitari).Verificăm apoi
stabilitatea antero-posterioară a genunchiului, cu gambele atârnând la marginea
mesei, examinatorul apucă cu amândouă mâinile genunchiul, trăgând anterior, apoi
împingând înapoi; mişcarea de ,,sertar” indică leziunea ligamentelor încrucişate
(anterior, leziunea ligamentului antero-extern, posterior, leziunea ligamentului
postero-intern). Efectuăm apoi manevra Mac Murray, care împreună cu apăsarea
letero-articulară pe coarnele anterioare (,,strigătul meniscului”) ne orientează către
o leziune meniscală.
Trecem apoi la testarea bilanţului articular prin goniometrie şi bilanţului
muscular prin metoda clinică funcţională, testând global grupele musculare ale
flexorilor,extensorilor şi rotatorilor genunchilor. Prin efectuarea unor contracţii cu
contrarezistenţă explorăm forţa musculară.
Bilanţul articular al genunchiului
Articulaţia genunchiului este o trohleartroză cu un singur grad de libertate
pentru:
• mişcări în plan sagital şi ax frontal, reprezentate de flexie şi extensie; axul
trece prin condilii femurali.
Poziţia (0): decubit lateral cu partea de testat deasupra.
Goniometrul se plasează astfel:
• axul în dreptul axului biomecanic al articulaţiei, mai precis în proiecţia
automată a axei mişcării, la 1,5 cm deasupra interliniei articulaţiei;
• braţul fix – pe linia mediană a feţei laterale a coapsei;
• braţul mobil – pe linia mediană a feţei laterale a gambei;
Flexia este mişcarea prin care faţa posterioară a gambei se apropie de faţa
posterioară a coapsei. Amplitudinea mişcării active este de 120o – 140o, pasiv
atinge 160o.
Extensia este mişcarea prin care faţa posterioară a gambei se îndepărtează de
faţa posterioară a coapsei; revenire în poziţia (0), cu gamba în prelungirea coapsei.
Mişcarea de extensie este limitată de ligamentul încrucişat anterior, secundar
de ligamentul încrucişat posterior şi ligamentele colaterale.
Flexia peste 70o se asociază cu o mişcare de rotaţie internă, prin care vârful
piciorului este orientat medial. În această mişcare ligamentele încrucişate se întind,
iar cele colaterale se relaxează.
Extensia maximă se însoţeşte de o rotaţie externă, prin care vârful piciorului
este orientat lateral.
 În această mişcare, ligamentele încrucişate se relaxează, iar cele colaterale se
întind.
Bilanţul muscular al genunchiului
1. Flexia este realizată de muşchii ischiogambieri, reprezentaţi de semitendinos,
semimembranos şi biceps femural.
Acţiuni:
 pe genunchi:
• flexia gambei pe coapsă;
• când genunchiul este în flexie bicepsul este rotator extern, iar
semitendinosul rotator intern;
• stabilizarea genunchiului în mişcările de rotaţie;
 pe şold:
• când genunchiul este flectat, participă la extensia coapsei pe bazin, mişcare
de mică amplitudine;
• participă la adducţia coapsei pe bazin;
• când genunchiul este extins, bicepsul se contractă în timpul rotaţiei externe
a coapsei pe bazin;
 pe bazin:
• retroversie;
• stabilizare antero-posterioară;
• participă la tripla flexie a membrului inferior;
Aceşti muşchi fac parte din lanţul muscular posterior şi se contractă când
subiectul trece din poziţia aşezat cu trunchiul înclinat anterior, în poziţia stând.
Rol în mers:
• primul dublu sprijin: limitează extensia genunchiului, în momentul atacului cu
talosul;
• al doilea dublu sprijin unilateral: porţiunea scurtă a bicepsului (singurul
muşchi monoarticular din grup)controlează calitatea şi amplitudinea flexiei
genunchiului; porţiunea lungă şi ceilalţi muşchi se contractă tardiv, înaintea
atacului cu talosul.
• pentru testarea f0 – f1
Poziţia: decubit ventral sau lateral, cu genunchiul de testat în uşoară flexie.
Se indică subiectului să execute flexia gambei pe coapsă. Examinatorul
palpează tendonul bicepsului pe faţa posterioară şi laterală a genunchiului (partea
supero-laterală a fosei poplitee), tendoanele semitendinosului şi
semimembranosului pe faţa posterioară şi medială a genunchiului (partea supero -
medială a fosei poplitee), semitendinosul fiind mai intern în raport cu axa corpului.
Semimembranosul se palpează când genunchiul este flectat la 70 o, iar semi-
tendinosul intervine începând cu 90o flexie.
• pentru f2
Poziţia:decubit lateral pe partea membrului inferior de examinat, şoldul şi
genunchiul extins.Membrul inferior controlateral abdus din şold şi extins din ge-
nunchi este susţinut de examinator. Se indică subiectului să execute, în amplitu-
dine corectă, flexia gambei pe coapsă. În timpul mişcării piciorul este relaxat şi se
poziţionează în extensie pentru a diminua acţiunea gemenilor.
• pentru f3 – f5
Poziţia: decubit ventral, cum membrele inferioare extinse. Se fixează coapsa
în 1/3 inferioară, fără a presa masele musculare.
• pentru f3
Se indică subiectului să execute flexia gambei pe coapsă în amplitudine
completă, strict în plan sagital. Începând cu 90 o se opune o rezistenţă uşoară pe
gambă, în 1/3 inferioară. Piciorul este relaxat şi se menţine poziţionarea în
extensie.
Rotaţia externă a gambei indică intervenţia mai puternică a bicepsului, iar cea
internă a inschiogambierilor interni.
• pentru f4 – f5
mişcarea se execută împotriva unei rezistenţe crescânde, aplicată în poziţia ini-
ţială.
EVALUĂRI ANALITICE
• pentru biceps
Se indică subiectului să execute flexia gambei pe coapsă asociată cu rota-ţia
externă, plasând rezistenţa în 1/3 inferioară a feţei interne a gambei.
• pentru ischiogambierii interni:
Se indică subiectului să execute flexia gambei pe coapsă asociată cu rotaţia
internă, plasând rezistenţa în 1/3 inferioară a feţei externe a gambei.
2. Extensia este realizată de muşchiul cvadriceps prin cele patru capete: dreptul
anterior, vastul medial, vastul lateral şi cruralul (vastul intermediar).
Acţiuni:
• extensia gambei pe coapsă: dreptul anterior şi cruralul au rol dinamic, iar vaştii
sunt stabilizatorii (împreună cu muşchii tricepsul viral şi fesier mare, dreptul
anterior face parte din lanţul triplei extensii). Dreptul anterior, din ca-uza
dispoziţiei biarticulare, realizează în plus şi flexia coapsei pe bazin, a că-rei
amplitudine creşte cu cât genunchiul este în flexie şi şoldul în extensie;
• intervine în adaptarea poziţiei stând din poziţiile aşezat şi decubit în mers, a-
lergare, urcare prin contracţii excentrice;
• asigură staţiunea bipedă;
Rol în mers
• primul dublu sprijin: în timpul atacului cu talosul, sub influenţa greutăţii
corporale, genunchiul tinde să se flecteze;
Mişcarea este contracarată de muşchiul cvadriceps astfel:
 vaştii monoarticulari se contractă izotonic concentric;
 dreptul anterior, biarticular acţionează ca o chingă,di-
minuând flexia genunchiului şi şoldului;
• primul sprijin unilateral:cvadricepsul se contractă parţial, deoarece sta-
bilitatea genunchiului este asigurată mai ales de tricepsul viral;
• al doilea dublu sprijin:dreptul anterior şi cruralul se contractă pentru a li-
mita flexia genunchiului la sfârşitul acestui timp;
• al doilea sprijin unilateral: dreptul anterior amplifică flexia şoldului.
 • pentru f0 – f1
Poziţia: decubit dorsal, cu membrul inferior de examinat extins, rotula la
zenit, membrul inferior controlateral flectat din şold şi genunchi, piciorul sprijinit
pe masă. Se flectează rotula în sens caudal.
Se indică subiectului să execute ridicarea rotulei, mişcare obţinută prin flexia
piciorului.
Tendonul cvadricepsului se palpează la baza rotulei, iar vaştii pe feţele
laterală şi medială ale coapsei.Mişcarea poate fi compensată de muşchiul tensor al
fasciei lata.
• pentru f2
Poziţia: decubit lateral, de partea membrului de examinat coapsa extinsă,
genunchiul în flexie, membrul inferior controlateral abdus din şold şi extins din
genunchi, susţinut de examinator în 1/3 inferioară a feţei medială a coapsei.
Se indică subiectului să execute, în amplitudine maximă, extensia gambei pe
coapsă evitând rotaţia.
• pentru f3 – f5
Poziţia: decubit dorsal, genunchiul flectat în afara suprafeţei de sprijin,
membrul inferior controlateral flectat, în sprijin pe masa de examinat. Se fixează în
1/3 inferioară a feţei anterioare a coapsei, fără a presa masele musculare.
• pentru f3
Se indică subiectului să execute, în amplitudine completă, extensia gambei pe
coapsă.
• pentru f4 – f5
Mişcarea se execută contra unei rezistenţe crescânde plasată în 1/3 inferioară a
gambei pe faţa anterioară.
Evaluarea cvadricepsului se poate efectua şi cu şoldul în flexie.
După testarea mobilităţii, studiem deficitul mersului, depistăm contribuţia
genunchiului la mecanismul şchiopătării, în cei 4 timpi ai mersului. În perioada
,,oscilantă” sunt necesare minimum 40 grade de flexie a genunchiului pentru tre-
cerea membrului inferior din ,,dublul sprijin posterior în dublul sprijin ante-rior”.
Perioada sprijinului unipodal nu e posibilă decât pe un genunchi nedureros cu
extensie completă în rectitudine şi cu o tonicitate şi troficitate echilibrate a
muşchilor agonişti şi antagonişti. Suitul normal al scărilor nu e posibil decât da-că
genunchii se flectează alternativ minimum 80 – 90 de grade.
Studiem cu atenţie şi notăm orice deficit al ortostatismului bipodal şi
unipodal, limitarea capacităţii de aşezare în genu-flexie, reducerea perimetrului de
mers, deficitul de suitul-coborâtul scărilor; redoarea sau anchiloza în genu-flexum
sau cu piciorul rotat în adducţie sau în abducţie; dezaxaţii ale genunchiului în
genu-varum sau genu-valgum sau recurvatum.
Terminăm examenul fizic,studiind eventualele tulburări morfo-funcţionale ale
picioarelor, articulaţiilor coxo-femurale şi coloanei dorso-lombare, care ar putea
influenţa biomecanica genunchilor.

EVALUAREA RADIOLOGICĂ
Examenul clinic îl completăm cu examenul radiografic.
 Se va face o radiografie a ambilor genunchi de faţă, în ortostatism; o
radiografie a fiecărui genunchi de profil (din poziţia culcat) şi trei radiografii ale
articulaţiilor femuro-patelare din incidenţă axială, cu genunchiul în flexie de 30 o,
60o, 90o. Când suspicionăm clinic o leziune de menisc, efectuăm artografia
femuro-tibială, gazoasă sau cu lichid opac.
Sunt necesare adesea şi alte explorări paraclinice:-examenul lichidului
sinovial, examenul histologic al unor fragmente de sinovială sau de cartilaj
articular.

EVALUAREA FUNCŢIONALĂ
După evaluarea clinică vom efectua evaluarea funcţională.
Orice pacient cu gonartroză care urmează un program de recuperare trebuie
încadrat în conformitate cu Clasificarea Internaţională IDH ( I = infirmitate; D =
incapacitate; H = handicap).
Evaluarea funcţională este importantă deoarece furnizează informaţii
complexe şi pe baza acestora Kinetoterapeutul poate să-şi realizeze un program de
recu-perare eficient.
Infirmitatea poate fi temporară sau definitivă şi se defineşte ca fiind o pierdere
sau anormalitate a unei structuri sau funcţii anatomice, fiziologice sau psihologice.
Incapacitatea la pacientul cu gonartroză poate fi: incapacitate de poziţionare a
corpului, incapacitate de locomoţie, de comportament, de îngrijire personală, de
comunicare.
Incapacitatea se defineşte ca fiind o pierdere a aptitudinii de a executa o
activitate considerată firească, normală pentru persoana respectivă.
Handicapul reprezintă dificultatea de a realiza relaţii normale, în conformitate
cu vârsta, sexul, condiţiile sociale şi culturale ale persoanei respective, cu modul în
care-şi desfăşoară viaţa.
Pentru notarea datelor, a scorurilor obţinute prin însumarea notărilor s-au
realizat diverse scale funcţionale de evaluare globală. Pentru pacienţii cu
gonartroză putem lua în considerare scalele pentru testarea mersului şi scala de
evaluare a mersului.
Obiectivele şi etapele urmărite de kinetoterapie în programul de recuperare a
pacientului cu gonartroză
Medicina modernă a dat o excepţională dezvoltare kinetoterapiei datorită
rolului ei:
• curativ: de reeducare, readaptare, recuperare a capacităţii funcţionale par-
ţială sau totală a organismului lezat;
• preventiv: prin prevenirea deficienţelor fizice, stimularea funcţiei mus-
culare, dezvoltarea unei statici normale şi eliminarea viciilor de statică şi
postură, reconfortarea psihică;
• corector: se referă la combaterea unor deficienţe fizice înnăscute sau do-
bândite;
Kinetoterapia are indicaţii vaste şi foloseşte mişcarea sub forma exerciţiului
fizic. Cel mai simplu exerciţiu fizic care poate fi la îndemâna oricui este mersul, la
început pe teren plan, iar apoi progresiv pe teren înclinat.
 Kinetoterapia trebuie să fie selectată şi dozată în funcţie de bolnav (vârstă,
starea bolii), urmărindu-se individualizarea oricăror mişcări pe care trebuie să le
execute bolnavul.
Ea acţionează astfel încât prin metodele şi mijloacele utilizate să ducă la
realizarea acelui citat antic roman: ,,Mens sana in corpore sano”.
Obiectivele urmărite în tratamentul recuperării gonartrozei sunt:
1. obţinerea indolorităţii;
2. refacerea stabilităţii;
3. refacerea mobilităţii articulare;
4. să refacă echilibrul corpului în timpul mersului;
5. să scadă greutatea corporală în obezitate;
6. creşterea calităţii vieţii pacientului
Obţinerea indolarităţii
Inervaţia bogată a genunchiului explică frecvenţa şi intensitatea durerii în
lezarea articulară.
Ca metode de combatere a durerii se folosesc:
a) Medicaţia antiinflamatoare – antalgică: aspirina, indometacin, di-
clofenac, ketotifen, piroxicam, unguente ca fenilbutazona, diclofe-nac.
Medicaţia antiinflamatoare se asociază cu sedative şi tranchili-zante;
b) Crioterapia (comprese reci, pungi de plastic cu apă de la congelator)
sau termoterapia (aplicaţii calde, 10 minute o dată).
c) Electroterapia (diadinamici, curenţi Trabert, ultrasunet)
d) Repausul articularCa la orice articulaţie importantă, descărcarea
articulară în ortostatism şi mers este un mijloc antalgic eficient. Pentru aceasta se
indică folosirea bastonului şi cârjelor pe perioade mai lungi sau mai scurte în
funcţie de gradul durerii. În cazurile acute, repausul prelungit la pat este obliga-
toriu. Poziţia cea mai bună este cu genunchiul uşor flectat (25 – 35 o), susţinut de o
pernă, astfel scade presiunea intraarticulară. Această postură poate deveni peri-
culoasă în procesele inflamatorii ale genunchiului prin tendinţa de retractură
capsulară şi tendinoasă.
Obţinerea indolarităţii este primul obiectiv în recuperarea genunchiului,
deoarece un genunchi dureros este practic nefuncţional şi pentru susţinere şi pentru
mişcare.
• Refacerea stabilităţii pasive se face prin intervenţii chirurgicale
asigurând refacerea integrităţii aparatului stabilizator sau prin imo-
bilizări şi posturări în cazuri mai puţin grave. Posturarea sau chiar
imobilizarea se face întotdeauna respectând poziţiile anatomo-fun-
cţionale vizând direct refacerea axelor şi planurilor funcţionale şi a
punerii în poziţie normală a suprafeţelor articulare.
• Refacerea stabilităţii active înseamnă tonizarea grupurilor mus-
culare ce acţionează asupra genunchiului până la valori care dau
stabilitate genunchiului în condiţiile unei mobilităţi funcţionale nor-
male;
• Refacerea tonusului muscular al cvadricepsului şi a elasticităţii
muşchilor posteriori se va face blând, progresiv, pentru a împiedica
 atrofia cvadricepsului şi limitarea mobilităţii. Recuperarea funcţio-
nală a cvadricepsului este posibilă imediat după scăderea fenome-
nelor algice şi inflamatorii care însoţesc uneori artrozele (artroze
activate);
Muşchiul cvadriceps femural este un muşchi voluminos şi realizează de unul
sigur extensia gambei pe coapsă oferind corpului în ortostatism şi în mers
posibilitatea menţinerii controlului de greutate deasupra punctului de sprijin, având
un rol esenţial în cadrul muşchilor consideraţi antigravitaţionali. Tonusul lui nu
poate fi un tonus oarecare ci de cel puţin 4 sau 5 pe scara valorilor tonusului 0-5.
Stabilitatea activă a genunchiului este imposibilă fără aceste valori ale acestui
muşchi în mers şi în ortostatism.
• Refacerea tonusului se va realiza utilizând tipuri de contracţie muscu-
lară (izotonice şi izometrice) în combinaţii diferite, la unghiuri de fle-xie
şi extensie unde efortul său este mai mare, grupate în tehnici şi me-tode
kinetologice.În paralel cu refacerea forţei cvadricepsului se va lu-cra şi
pentru elasticitatea muşchilor posteriori ai coapsei; (semitendi-nosul,
semimembranosul şi bicepsul femural).
• Refacerea mobilităţii genunchiului până la limite funcţionale normale
(extensia genunchiului până la 0 (zero) este absolut necesară deoarece
fără aceasta membrul inferior respectiv este mai scurt decât celălalt, a-
fectând astfel mersul şi contribuind la uzarea articulară a suprafeţelor
articulare ale genunchiului; o flexie până la cel puţin 90 o (pentru adap-
tarea poziţiei şezând); până la 110o (pentru urcarea şi coborârea trep-telor)
şi de 130o (pentru o activitate în limite cel puţin funcţionale ale
membrului inferior).
Aceste obiective se realizează prin utilizarea kinetoterapiei ca metodă
fundamentală dar şi prin alte metode cum ar fi:
• tratamentul educaţional (igieno-dietetic);
• tratamentul medicamentos;
• tratamentul chirurgical – ortopedic;
• masaj;
• terapia ocupaţională;
• tratamentul fizioterapic;
• tratamentul prin peloidoterapie şi hidroterapie;
Tratamentul igieno – dietetic
Toţi pacienţii trebuie să fie informaţi cu privire la respectarea regulilor de
profilaxie secundară care alcătuiesc ,,igiena ortopedică” a genunchiului, reguli
care cuprind:
• evitarea ortostatismului şi mersului prelungit;
• evitarea menţinerii prelungite a unei anumite poziţii a genunchiului;
• mişcări libere de flexie-extensie după un repaus mai prelungit şi înainte
de trecerea în ortostatism;
• evitarea tocurilor înalte;
• reducerea greutăţii corporale (acolo unde este cazul);
• evitarea traumatismelor directe (lovituri, stat în genunchi);
 • mersul cu sprijin pe baston;
• evitarea mersului pe teren accidentat;

Tratamentul medicamentos
Ameliorarea fenomenelor algice este o condiţie esenţială pentru iniţierea şi
desfăşurarea programului kinetic.

Tratamentul fizioterapic
În combaterea gonartrozei un rol însemnat îl are şi utilizarea metodelor ca:
• Termoterapia:căldura (utilizată sub forma băii parţiale de lumină, radia-ţiile
infraroşii, microunde sau a împachetărilor parţiale cu parafină la pa-cienţii
echilibraţi hemodinamic), cu efecte miorelaxante şi ameliorează circulaţia
periferică sau crioterapia cu rolul de a combate contractura mus-culară
(masajul cu gheaţă), alegerea căldurii sau gheţii se face în funcţie de
toleranţa fiecărui pacient, cu recomandarea folosirii crioterapiei în con-textul
decompensărilor inflamatorii;
• Electroterapia:omplex de metode care au la bază folosirea efectelor cu-
rentului electric, a energiei cuantice şi a undelor electromagnetice, în scop
profilactic, curativ şi de recuperare.
• curenţi de înaltă frecvenţă cu acţiune miorelaxantă şi antialgică;
• curenţi de joasă frecvenţă (curenţi diadinamici) cu efect analge-zic
şi decontracturant);
• curent galvanic cu efect analgezic şi de stimulare vasomotorie Ultrasunete:
Ultrasunetele, datorită acţiunii lor sunt indicate în bolile reumatismale inflamatorii
cronice, în spondiloze, în reumatismul articular şi foarte des în reumatis-mele
degenerative ale articulaţiilor.

Tratamentul gonartrozei prin peloidoterapie (nămoloterapia)

Prin proprietăţile lor fizice nămolurile prezintă un efect mecanic termic şi
capacitate de sorbţiune, depăşesc bariera cutanată modificând circulaţia locală,
tensiunea superficială, difuziune şi schimbul ionic. Profesorul I. Snreich a dovedit
că nămolul de turbă împiedică activitatea excesivă a hialuronidozei, restabilind
echilibrul deranjat între cantitatea de acid hialuronic şi sulfatul de condroitin la
reumatici.
Hidroterapia
Înseamnă folosirea apei în scop terapeutic. Factorii care acţionează în
hidroterapie sunt:factorii termici, se foloseşte apa caldă sau fierbinte 38 o-39o-40oC.
Apa se poate folosi la temperatura de indiferenţă care este 35 – 37 oC cu un bun
efect de sedare şi relaxare.
Ca proceduri hidroterapeutice amintim:
1. Cataplasmele = aplicarea unor substanţe umede pe tegument (muşeţel,
nămol). Ele se folosesc în procesele inflamatorii acute pentru efectul lor analge-zic
şi antispastic.
 2. Împachetările = proceduri umede şi uscate, se folosesc cearşafuri ume-zite
sau pături, există şi împachetări cu diferite substanţe (parafină, nămol). Acţiunea
lor este vasodilatatoare cu bun efect antiinflamatorantalgic, relaxant.
Se folosesc în toate procesele inflamatorii cronice (artrite, artroze, nevralgii).
3. Băile = cele mai solicitate proceduri în hidroterapie. Ele sunt simple, cu apă
obişnuită, medicamentoase cu diferite substanţe (sare, iod, sulf), complete sau
parţiale, la temperaturi de 35o – 37oC. Calde (38 – 40o) sau reci (sub 22oC).
Băile indiferente au efect sedativ, relaxant, indicate în boli ale aparatului loco-
motor.
Băile calde sunt indicate în afecţiuni cronice ale aparatului locomotor
(pareze, paralizii, reumatism cronic).
Băile reci sunt folosite rar, au efect stimulant.
Băile medicinale – se adaugă o substanţă chimică (iod, sulf, clorură de
sodiu) în boli reumatice.
Masajul
Masajul este un procedeu indispensabil oricărei reeducări, având un rol
deosebit în ameliorarea circulaţiei locale, în favorizarea drenajului sanguin şi
limfatic, în resorbţia edemelor, în ameliorarea nutriţiei ţesuturilor, ca şi în
normalizarea tonusului muscular.
De aceea este folosit şi în cadrul şedinţelor de recuperare ale gonartrozei,
având efect decontracturant şi de ameliorare a durerii.
Masajul este util pentru refacerea troficităţii şi extensibilităţii structurilor moi
periarticulare, pregătind structurile pentru diferite tipuri de exerciţii performante de
către pacient.

Tratamentul gonartrozei prin terapie ocupaţională

Alături de terapiile medicamentoase, de fizio şi kinetoterapie, psihoterapie,
recuperarea bolnavului cu gonartroză cuprinde şi terapia ocupaţională
(ergoterapia).
Aceasta urmăreşte recuperarea motricităţii, reluarea activităţilor cotidiene,
adică redobândirea autonomiei şi reintegrarea psihosocială (reluarea relaţiilor cu
mediul psihosocial).
Tratamentul chirurgical ortopedic
Gonartroza secundară sau primitivă avansată devine tot mai frecvent o
,,afecţiune ortopedo-chirurgicală”, deoarece metodele conservatoare nu au şanse
să amelioreze sau măcar să oprească evoluţia bolii. Experienţa acumulată până
acum a permis conturarea unei metodologii precise, ce se aplică în recuperarea
genunchiului operat pentru gonartroză secundară sau primitivă avansată –
decompen-sată.
Kinetoterapia
Reguli şi principii de bază în aplicarea kinetoterapiei
• şedinţele de kinetoterapie trebuie să se desfăşoare în încăperi foarte cu-rate,
bine aerisite, cu temperaturi constante (18 – 20o) şi luminoase;
• pacientul trebuie să aibă o vestimentaţie comodă, din bumbac sau lână;
• să participe activ şi conştient;
 • să repete singur exerciţiile pe care le poate executa;
• să continue practicarea zilnică a programului de gimnastică şi după reali-
zarea obiectivului pentru a evita recidivele;
• kinetoterapeutul are obligaţia să explice pacientului necesitatea şi impor-
tanţa kinetoterapiei, să formeze acestuia convingerea de a practica şedin-ţele
de gimnastică şi după terminarea perioadei de tratament; de asemenea mai
are următoarele obligaţii;
• să creeze atmosfera corespunzătoare între el şi pacient, pentru a obţine
cooperarea acestuia;
• să analizeze, să selecteze şi să dozeze complexele de exerciţii diferenţiat de
la caz la caz;
• ritmul de executare al exerciţiilor, precum şi durata lecţiei, să se stabi-
lească în funcţie de posibilităţile pacientului;
• conţinutul şedinţelor de gimnastică medie să fie variat, în funcţie de ne-
cesităţi şi concret direcţionat în perspectivă;
• gradarea efortului să se facă progresiv, pentru ca adaptarea organismului la
efort să se realizeze treptat;
• în timpul şedinţelor de Kinetoterapie se va controla pulsul şi tensiunea
arterială;
Pentru persoanele fără probleme deosebite se recomandă zilnic gimnastică
de înviorare timp de 10-15 min. dimineaţa, o oră plimbare în aer liber şi cel puţin 3
ore kinetoterapie / săptămână de întreţinere.
Kinetoterapia are la bază mai multe principii:
1) ,,Înainte de toate să nu faci rău”, principiu enunţat de Hipocrate, care
urmăreşte să infiltreze în conştiinţa practicanţilor prudenţă şi să
conştientizeze răspunderea majoră ce şi-o asumă în conceperea şi a-
plicarea unui tratament.
2) Principiul participării conştiente şi active,aplicat actului recupera-tor,
impune conştientizarea structurii complexe a mişcării, capaci-tatea
analizării şi disecării în fazele ce o compun, precum şi efec-tuarea
corectă.
Pentru impulsionarea interesului bolnavului de a participa cât mai
susţinut, se cere prudenţă din partea kinetoterapeutului în anticipa-rea
timpului necesar deţinerii anumitor rezultate, deoarece nereali-zarea
acestora în intervalul scontat influenţează negativ psihicul bolnavului,
ducând uneori la refuzul acestuia de a participa la actul recuperator, pe
când dobândirea lor în timpul prevăzut sau chiar în-ainte de termen, îl
stimulează, îl încurajează.
3) Gradarea treptată a efortului necesită selectarea şi succesiunea exer-
ciţiilor conform gradului lor de dificultate şi aplicarea lor începând cu
cele mai simple, până la cele mai complicate, ce angrenează în
mişcare mai multe segmente şi mase mari musculare. Dozarea exer-
ciţiilor se stabileşte în concordanţă cu pregătirea fizică a organis-muui.
4) Individualizarea tratamentului presupune selectarea exerciţiilor şi a
metodelor ce urmează a fi aplicate în funcţie de specific specificul
 afecţiu-nii,capacitatea de adaptare a organismului la efort,de celelalte
a-fecţiuni asociate, de gradul de pregătire anterioară;
5) Obligativitatea obţinerii şi întreţinerii unui climat favorabil între
bolnav şi kintoterapeut, în scopul unei participări permanente, ac-tive
şi eficace la actul recuperator, adică obţinerea unei bune coo-perări.
Acest principiu asigură unitatea de acţiune între cei 2 par-teneri.
În funcţie de structura psihică a fiecărui pacient specialistul trebuie să adopte
un anumit limbaj şi o anumită tonalitate care să neutralizeze o serie de reacţii
negative ale acestuia şi să-l stimuleze în lupta pentru sănătate.
Deci, în concluzie relaţia kinetoterapeut - bolnav concură la eficienţa actului
medical în gonartroză.

Exerciţiul fizic
Orice program de recuperare Kinetică are la bază exerciţiul fizic.
Un exerciţiu fizic terapeutic este structural format din 3 părţi:
1. Poziţia de start şi mişcările efectuate în cadrul acestei posturi.
2. Timpul de contracţie musculară (concentrică, excentrică, izometrică)
necesară în cadrul exerciţiului.
3. Elemente declanşatoare ale unui stimul senzorial, cu scop de facilitare sau
inhibare a răspunsului.
Prin exerciţiul fizic se urmăreşte mobilizarea articulară, creşterea forţei
musculare şi obţinerea coordonării şi abilităţii.
Exerciţiile se vor face lent, de la stadiile cele mai joase de forţă musculară,
redoare, trecându-se treptat spre exerciţiile care cer forţă, amplitudine sau coordo-
nare aproape normale.
• exerciţiile trebuie să se bazeze pe poziţii de start stabile;
• exerciţiile de tonifiere musculară se execută pe toată amplitudinea de
mişcare articulară posibilă;
• orice exerciţiu fizic este însoţit de o pauză de relaxare;
Exerciţiul fizic trebuie făcut în corelaţie cu capacitatea funcţională a
structurilor implicate în exerciţiu, capacitate funcţională ce creşte treptat, odată cu
aplicarea repetată a exerciţiului fizic terapeutic.
În realizarea exerciţiului fizic există cinci poziţii fundamentale: ortostatică,
în şezând, în genunchi, culcat (decubit ventral, dorsal, lateral) şi în atârnat.
Observaţiile clinice au arătat că o mare parte din insuccesele sau întârzierile
apariţiei efectelor pozitive ale exerciţiilor fizice terapeutice se datorează posturilor
inadecvate de pornire ale acestora. Exerciţiul fizic v-a urmări întotdeauna un scop,
el este construit în vederea obţinerii unei finalităţi funcţionale şi anatomice
Pentru a alcătui un program kinetologic, pe baza unei metodologii adecvate,
exerciţiile fizice se vor face sub formă de metode kinetologice, cu obiectiv
terapeutic bine precizat, pentru un anumit pacient.

Metode Kinetoterapeutice de recuperare funcţională a genunchiului cu

gonartroză
Programul de kinetologie recuperatorie cuprinde:
 1. posturările – evidenţierea flexumului şi posturarea corectoare pentru mers a
piciorului prin ,,pene”adăugate la pantof.
2. tonifierea musculaturii care ,,înzăvorăşte” genunchiul în mers – cvadri-
cepsul în principal, dar şi ischiogambieri; o atenţie deosebită se va da rotatori-lor;
3. mobilizarea articulară. În primul rând pentru recâştigarea extensiei
complete, apoi pentru mărirea flexiei utilizându-se posturări, mobilizări pasive şi
active, cripetoterapie.
4. refacerea controlului dinamic pentru mers (coordonare, echilibru,
abilitate) prin exerciţii axio-distante şi disto-axiale.
6. menţinerea unei bune funcţionalităţi mioartrokinetice la nivelul
articulaţiilor adiacente, cât şi la membrul opus.
În cadrul programului de rcuperare se folosesc tehnici kinetice şi akinetice.
Dintre tehnicile akinetice un rol important în gonartroză îl are posturarea care
poate fi liberă sau liber-ajutată prin suluri, perne, chingi. Postura de facilitare
având rol de promovare a circulaţiei de întoarcere, prin poziţionarea piciorului în
poziţie antideclivă. Posturile corectoare se adresează doar părţilor moi, al căror
ţesut conjunctiv poate fi influenţat.
Dintre tehnicile kinetice amintim pe cele dinamice care au la bază mişcarea
sub toate formele ei.
Mobilizarea pasivă utilizată ca tehnică terapeutică şi de recuperare, menţine
amplitudinea normală articulară şi troficitatea structurilor articulare prin stimularea
circulaţiei locale:
• creşte amplitudinea articulară prin ruperea aderenţelor la planurile de
alunecare;
• diminuează contractura musculară sau retractura;
• declanşează ,,strech-reflexul” prin mişcarea pasivă de întindere bruscă a
muşchiului.
• ca mobilizări pasive se folosesc: tracţiunile, tracţiunile discontinue sunt
indicate în cazul articulaţiilor dureroase cu contractură sau în procesele
inflamatorii articulare;
• mobilizările pasive pur asistate executate de către kinetoterapeut; prinzele şi
contraprizele au o mare importanţă de facilitare neuroproprioceptivă.
Mobilizarea activă poate fi: activo-pasivă, se utilizează când se urmăreşte refa-
cerea mobilităţii unei articulaţii şi activă cu rezistenţă care are ca principal o-
biectiv creşterea forţei musculare. Rezistenţa poate fi făcută cu ajutorul unor scrieţi
cu greutăţi, prin greutăţi, prin arcuri sau materiale elastice, prin apă, dar rezisenţa
realizată de kinetoterapeut este cea mai valoroasă tehnică, deoarece se poate grada
în funcţie de forţa muşchiului în sine şi de forţa acestuia la diverse niveluri pe
sectorul de mişcare.
Ca tehnici kinetice statice amintim:
• contracţia izometrică (forţa pe care o dezvoltă un muşchi care caută să de-
plaseze un obiect imobil, în acest timp muşchiul nu-şi schimbă lungimea);
• relaxarea musculară, care are la bază inducerea conştientă a decontractării
muşchiului, cu realizarea senzaţiei kinestezice a unei astfel de stări în contrast
cu cea de contracţie. Există mai multe metode de a realiza relaxarea:
 • posturarea segmentului, în sprijin absolut pe un plan orizontal sau în chin-gi;
• scuturarea ritmică a membrului respectiv, executată de un asistent în timp
ce pacientul caută să-şi relaxeze musculatura;
• masaj blând deasupra muşchiului.
Relaxarea generală a întregului corp este în strânsă legătură cu relaxarea psihică.
 Metoda Kabat, este o altă metodă utilizată în recuperarea genunchiului.

Metoda Kabat este o metodă de facilitare neuromusculară proprioceptivă,

care introduce schemele de mişcare globale ca element facilitator proprioceptiv.
Kabat a plecat în realizarea acestei metode de la faptul că marea majoritate a
mişcărilor umane (mai ales cele de muncă) se fac în diagonală şi spirală, iar
orientarea muşchilor, a inserţiilor lor, ca şi a ligamentelor are aceeaşi direcţie
spiralată şi în diagonală.
Schemele de facilitare Kabat sunt utilizate:
 pasiv, de către Kinetoterapeut, determinându-se astfel limitele
amplitudinilor de mişcare;
 activ, prin mişcare liberă, fără rezistenţă, fără ghidaj;
 activo-pasiv, mişcare liberă, dar cu ghidaj din partea Kinetoteraputului;
 activ, cu rezistenţă, pentru creşterea forţei musculare, cu sau fără
introducerea unor momente de contracţie izometrică pe parcursul arcului de
mişcare.
Schema de mişcare debutează cu poziţia iniţială (poziţia de lungime maximă a
muşchiului) şi se termină cu poziţia finală (poziţia de scurtare maximă) a
muşchiului. Mişcările se fac pe toată amplitudinea posibilă, doar în situaţii speciale
se pot executa şi amplitudini mici.
Se folosesc ambele diagonale pentru membrele inferioare, lucrându-se iniţial
membrul inferior sănătos, apoi cel afectat.

Diagonala Kabat pentru membrele inferioare

(se vor descrie cele pentru membrul inferior drept)

Diagonala flexie-adductie-rotatie (D1 flexie)

Kinetoterapeutul – în ortostatism, la picioarele pacientului,
poziţia inţială- membrul inferior stâng la nivelul membrului inferior drept al
pacientului, perpendicular pe diagonala de mişcare, repartizându-şi greutatea pe
membrul inferior drept, paralele cu direcţia de mişcare.
poziţia finală- membrul inferior stâng paralel cu diagonala de mişcare,
astfel încât greutatea corpului este transferată pe membrul inferior (printr-o
mişcarea de păşire şi pivotare realizată simultan cu mişcarea în diagonală a
membrului inferior al pacientului).
Prizele - cu mâna dreaptă cuprinde faţa dorsală a piciorului pacientului,
policele se sprijină pe marginea laterală, iar degetele II – IV exercită presiuni pe
marginea mediană a piciorului, pentru a stimula extero- şi proprioceptorii.
 Pacientul în decubit dorsal şi relaxat
poziţia iniţială: coapsa în extensie, abducţia, rotaţie internă genu în extensie,
picior în extensie şi pronaţie, iar degetele în flexie;
din această poziţie iniţială se efectuează o mişcare în diagonală (cu sau fără
comandă ,,acum trage piciorul la şoldul stâng,,); se realizează după câteva întinderi
musculare (stretch-reflex pasiv) fiind iniţiată de componenta de rotaţie, care se
amplifică pe parcurs;
mişcarea constă în următoarele aspecte pentru fiecare segment al membrului
superior (poziţia finală): degetele – extensie, picior – flexie, supinaţie, genu –
extensie, coapsă – flexie, adducţie, rotaţie externă;
Schema de mişcare se poate realiza cu sau fără flexia genunchiului; poziţia
iniţială va fi cu genunchiul flectat la marginea mesei kinetice.

Diagonala flexie – abducţie – rotaţie internă (D2 flexie)

Kinetoterapeutul în ortostatism, lateral dreapta de pacient, la nivelul coapsei
acestuia
 poziţia iniţială cu greutatea corpului repartizată pe membrul inferior drept,
paralel cu diagonala de mişcare, iar stângul perpendicular pe acesta,
 în cursul mişcării îşi transferă greutatea corpului pe membrul inferior stâng
 poziţia finală – membrul inferior stâng, prin pivotare se aşează paralel cu
direcţia de mişcare, iar membrul inferior drept perpendicular pe acesta.
Prizele – cu mâna dreaptă, kinetoterapeutul cuprinde faţa dorsală a piciorului
pacientului, astfel încât policele este plasat pe marginea medială, iar degetele II –
V exercită presiuni asupra degetelor şi marginii laterale a piciorului; mâna stângă
se aplică deasupra genu, pentru a-l menţine extins.
Pacientul în decubit dorsal, relaxat.
 poziţia iniţială- coapsa în extensie, adducţie, rotaţie externă, genu în
extensie, picior în extensie şi supinaţie, degetele în flexie (membrul inferior opus
trebuie abdus)
 mişcarea în diagonală se realizează după câteva întinderi musculare
(stretch-reflex pasiv), iar schema de mişcare se execută la comanda ,,acum
răsuceşte călcâiul în afară şi trage membrul inferior în sus,,
 poziţia finală- degetele în extensie, piciorul în flexie şi pronaţie, genu în
extensie, coapsa în flexie, abducţie, rotaţie internă.
Schema de mişcare se poate realiza cu sau fară flexia genunchiului

Diagonala extensie – abducţie – rotaţie internă (D1, extensie)

Kinetoterapeutul în ortostatism, lateral de partea dreaptă a pacientului (în
dreptul genunchiului).
 poziţia iniţială – membrul inferior stâng paralel cu diagonala de mişcare
perpendicular, iar cel drept anterior stângului, perpendicular pe diagonala de
mişcare;
 poziţia finală – membrul inferior stâng la nivelul membrului inferior drept al
pacientului, perpendicular pe diagonala de mişcare, repartizându-se greutatea pe
membrul inferior drept, paralel cu direcţia de mişcare, printr-o mişcare de flectare
la nivelul genunchiului şi poziţia înapoi.
Prizele – cu mâna dreaptă pe faţa plantară, opunându-se flexiei degetelor,
degetele II-V exercită presiuni pe marginea medială a piciorului; mâna stângă este
aplicată deasupra genunchiului, opunându-se flexiei acestuia.
Pacientul în decubit dorsal, relaxat.
 poziţia iniţială – coapsa în flexie, adducţie, rotaţie externă, genunchiul în
extensie, piciorul în flexie, supinaţie, degetele în extensie.
 din această poziţie, se execută mişcarea în diagonală, după câteva întinderi
musculare (stretch-reflex pasiv) de sus în jos, la comanda ,,acum răsuceşti călcâiul
înafară şi împingi degetele în jos”.
 poziţia finală corespunde poziţiei iniţiale a D1 flexie – degete în flexie,
coapsa în extensie, abducţie şi rotaţie.
Schema se poate executa cu genunchiul extins sau flectat.

Diagonala flexie – abducţie – rotaţie internă (D2, flexie)

Kinetoterapeutul în ortostatism, lateral dreapta de pacient, la nivelul coapsei

acestuia.
 poziţia iniţială cu greutatea corpului repartizată pe membrul inferior drept,
paralel cu diagonala de mişcare, iar stângul perpendicular pe acesta.
 în cursul mişcării îşi transferă greutatea corpului pe membrul inferior stâng.
 poziţia finală – membrul inferior stâng, prin pivotare se aşează paralel cu
direcţia de mişcare, iar membrul inferior drept perpendicular pe acesta.
Prizele – cu mâna dreaptă Kinetoterapeutul cuprinde faţa dorsală a piciorului
pacientului, astfel încât policele este plasat pe marginea medială, iar degetele II –
V exercită presiuni asupra degetelor şi marginii laterale a piciorului; mâna stângă
se aplică deasupra genunchiului, pentru a-l menţine extins.
Pacientul în decubit dorsal, relaxat adducţie.
 poziţia iniţială – coapsa în extensie, rotaţie externă, genunchiul în extensie,
picior în extensie şi supinaţie, degetele în flexie (membrul inferior opus trebuie
abdus).
 mişcarea în diagonală se realizează după câteva întinderi musculare (strech-
reflex pasiv), iar schema de mişcare se execută la comanda ,,acum răsuceşti
călcâiul în afară şi trage membrul inferior în sus”.
 poziţia finală – degetele în extensie, piciorul în flexie şi pronaţie,
genunchiul în extensie, coapsa în flexie, abducţie şi rotaţie internă.
Pacientul în decubit dorsal, relaxat adducţie,
 poziţia iniţială – coapsa în extensie, rotaţie externă, genunchiul în extensie,
picior în extensie şi supinaţie, degetele în flexie (membrul inferior opus trebuie
abdus).
 mişcarea în diagonală se realizează după câteva întinderi musculare (strech-
reflex pasiv), iar schema de mişcare se execută la comanda ,,acum răsuceşti
călcâiul în afară şi trage membrul inferior în sus”.
  poziţia finală – degetele în extensie, piciorul în flexie şi pronaţie,
genunchiul în extensie, coapsa în flexie, abducţie şi rotaţie internă.
Schema de mişcare se poate realiza cu sau fără flexia genunchiului.
Schemele de mişcare se aplică iniţial grupelor de muşchi puternici. Se
folosesc două scheme de mişcare opuse:
- schema agresivă, musculatura membrului se poziţionează în zona alungită,
execută contracţie şi se scurtează;
- schema antagonistă, musculatura membrului se poziţionează în zona
scurtată, execută contracţie şi se lungesc.
Tehnicile de facilitare neuro-musculară proprioceptivă se bazează pe
stimularea proprioceptorilor din muşchi, tendoane, articulaţii, de aceea se pune
accent pe priză care se face astfel încât:
 să indice direcţia de mişcare pe care o execută terapeutul;
 se aplică pe o grupă de muşchi, fie agonişti, fie antagonişti;
 când apare durere pe muşchii la care nu se face priza se schimbă priza.
Aceste tehnici se bazează şi pe stimularea telereceptorilor (văz, auz), adică
pacientul vede ce se execută de către Kinetoterapeut şi primeşte comenzi de la
Kinetoterapeut.

CAPITOLUL III

3.1. Ipoteza şi sarcinile cercetării

OBIECTIVELE CERCETARII sunt:
• evaluarea cât mai eficientă şi complexă a membrului inferior, a cărui
genunchi este afectat de artroză;
• reducerea analitică şi globală a stabilităţii şi mobilităţii genunchiului;
• metodele şi programul de exerciţii privind recuperarea pacientului cu
gonartroză sunt adaptate stadiului bolii, vârstei acestuia, fiind diferite de
la caz la caz;
• încadrarea bolnavului cu gonartroză într-un program de recuperare
kinetic,cât mai devreme grăbeşte procesul de reabilitare;
SARCINILE CERCETĂRII sunt:
• să stabilească indicaţiile şi contraindicaţiile programului kinetic în
cadrul asistenţei medicale complexe. Acestea să vizeze atât stadiul bolii,
dar şi patologia asociată (tulburări cardio-vasculare, neurologi-ce);
• să stabilească numărul de şedinţe optim programului de recuperare,
durata acestora şi intervalul la care vor fi făcute până la restabilirea
completă sau aproape completă a funcţionalităţii genunchiului şi im-
plicit recuperarea mersului;
 • să stabilească ce fel de exerciţii se vor face în cadrul programului de
recuperare, dacă vor fi cu încărcare, descărcare, în lanţ cinetic închis, în
lanţ cinetic deschis, statice sau dinamice;

3.2. Exerciţii fizice terapeutice folosite în cadrul programului de

recuperare a pacientului cu gonartroză
Gonartroza se dezvoltă încet pe parcursul mai multor ani. Principalele simptome
sunt:
• durerea;
• mărirea de volum a articulaţiei;
• limitarea mobilităţii genunchiului;
Gonartroza nu poate fi vindecată.
Tratamentul kinetic este condus în direcţia diminuării simptomatologiei şi
încetării evoluţiei bolii. De asemenea se recomandă ca odată indicaţia operatorie
stabilită, bolnavul să nu amâne luni şi ani de zile, deoarece dezechilibrele care se
instalează datorită mersului şchiopătat duc la apariţia mult mai repede a
gonartrozei la celălalt genunchi, care este suprasolicitat şi chiar la alte nivele ale
aparatului locomotor: şold, gleznă, coloană lombară.
Kinetoterapia reprezintă însă o modalitate terapeutică care reuşeşte în mare
poate corectarea perturbarilorr functionale de la nivelul genunchiului şi refacerea
acestora.
În cazul în care la nivelul genunchiului apar fenomene inflamatorii, un
genunchi mărit de volum, cald, cu un revărsat lichidian intraarticular redus, cu
limitarea mobilităţii datorită durerii, se recomandă repausul genunchiului în poziţia
funcţională.
După reducerea fenomenelor inflamatorii se poate începe:
• mobilizarea articulară;
• tonifierea cvadricepsului,care este esenţială pentru menţinerea genun-
chiului în rectitudine şi pentru poziţia necesară pentru mers (o reducere în
flexie de 10o la genunchi jenează mersul, iar peste 10o poate face mersul
imposibil) (Fig.29).
În funcţie de stadiul gonartrozei, exerciţiile Fig.29
fizice terapeutice vor ţine cont dacă avem o
gonartroză secundară sau primară, dacă este sau
nu însoţită de inflamaţie acuta.
POSTURĂRILE GENUNCHIULUI
Posturările sunt libere şi liber ajutate:
• pentru preîntâmpinarea flexu-
mului,membrul inferior se aşează extins pe
orizontală, cu un mic suport sub călcâie, iar pe
genunchi se aşează un săculeţ de nisip. Membrul
inferior fiind descărcat de greutate, suportarea
săculeţului cu nisip este uşoară,oarecum ea nu
trebuie să producă dureri;
 • altă postură poate fi în decubit ventral, coapsa sprijinită pe pat, iar
gamba în afara suprafeţei patului atârnă liberă;

TONIFIEREA MUSCULATURII
Se face mai ales prin exerciţii izometrice, exersând extensie şi pretinzând
un tonus crescut muşchiului cvadriceps mai ales pe ultimele 20o de extensie.
Ca exerciţii izometrice amintim:
• în ortostatism, cu sprijin pe piciorul sănătos, membrul inferior afectat cu
genunchiul extins se duce puţin înainte şi se execută contracţia izo-metrică;
• în decubit dorsal, asistentul cu o mână menţine coapsa pe planul patului
apăsând pe mm cvadriceps, iar cealaltă mână sub călcâi. Pacientul în-
cearcă să ridice,extins,membrul inferior;
• în decubit dorsal, cu genunchii flectaţi, lipiţi puternic unul de altul se
comandă contracţia pentru extinderea gambei fără să se execute, con-
tinuând să se ţină strâns genunchii;
• tot pentru tonifierea mm cvadriceps se execută exerciţii cu contrarezis-
tenţă:
• pacientul se află în decubit dorsal;se execută extensia genunchiului, în
timp ce asistentul opune rezistenţă la nivelul 1/3 inferioare a gambei.
Contrarezistenţa se va aplica la diverse grade de flexie a genunchiului.
• şezând, gamba sănătoasă peste cea a membrului afectat execută contra-
rezistenţă;
Fig.30
în patrupedie- sprijin pe mâini şi pe
genunchi. Se extind genunchii ca să se
ajungă în sprijin pe mâini şi vârfurile
picioarelor (Fig.30).
În exerciţiile cu
contrarezistenţă, trebuie ţinut seama
de starea articulară, deoarece ele se execută cu mobilizarea articulaţiei.
În exerciţiile de tonifiere ale muşchiului cvadriceps, pentru creşterea
stabilităţii active, trebuie să se ţină seama şi de muşchiul vastul intern care, aşa
cum s-a arătat se hipotrofiază repede în cazul imobilizărilor prelungite. El nu poate
fi bine antrenat în exerciţiile izometrice.În tonifierea cvadricepsului s-a constatat că
are rol unghiul de flexie la care se află articulaţia coxofemurală.
Antrenarea muşchilor vaşti (mediali, intermediari, laterali) se face cel mai
bine şezând (şold la 90o).
Deşi forţa muşchilor ischiogambieri nu este mult compromisa in afectiunea
de gonoartroza, în genunchiul instabil trebuie antrenaţi şi ischiogambierii la
nivelul celor 15o-20o de final de extensie prin exerciţii izometrice şi exerciţii cu
contrarezistenţă cum ar fi:
• exerciţii izometrice:
decubit ventral, sub gleznă anterior se pune un sac de nisip în aşa fel încât
genunchiul să flecteze cu 15o – 20o; Asistentul aplică o rezistenţă cu mâna în
spaţiul popliteu. Pacientul încearcă să extindă genunchiul contra rezistenţei mâinii
maxime. Contracţia ischiogambierilor se poate controla cu cealaltă mână.
 Fig.31
• exerciţi izotonice cu contrarezistenţă:
o din decubit dorsal, instalaţie la
scripeţi sau benzi elastice (Fig.31)
din şezând, gambele încrucişate (cea a membrului
afectat deasupra), se execută contrarezistenţa cu gamba sănătoasă
(Fig32).
MOBILITATEA ARTICULARĂ Fig.32
Vizează mai ales extensia până la 0o,iar flexia până la limite
functionale aproximativ 120 – 130o.
Flexia pasivă a genunchiului este de 160o. Acest unghi nu se
utilizează, practic, decât în condiţii cu totul speciale:
• poziţie mahomedană;
• statul pe vine;
Flexia activă a genunchiului este doar de 120o sau poate să ajungă la 140o când
şoldul se flectează şi el. În general unghiurile fiziolgice sunt unghiurile ,,de lux”
căci în activităţile curente utilizăm genunchiul la unghiuri sub aceste valori.
În recuperarea mobilităţii genunchiului,
ideal este să se recâştige amplitudinile
Fig.33
maxime de mişcare, practic însă, se
urmăreşte recuperarea unghiurilor ,,utile”
activităţilor obişnuite.(Fig.33) De aceea
kinetoterapeutul în recuperarealui trebuie să
cunoască bine aceste unghiuri şi să ţină seama
în aprecierea lor, de activităţile curente ale
pacientului. Trebuie de asemenea să ţină cont
de variabilitatea unghiurilor de flexie de la Fig.34
individ la individ, în funcţie şi de înălţimea
acestora (s-a observat că indivizii înalţi au nevoie de unghiuri de flexie pentru
genunchi mai mari pentru o aceiaşi mişcare, faţă de picmei).
Reducerea flexumului este un obiectiv funcţional primordial, deoarece
pierderea mobilităţii pe ultimele grade de extensie privează genunchiul de sistemul
de ,,ză-vorâre”, deci de stabilitatea în mers din momentul sprijinului (Fig.34).
Metodele recuperării conservatoare nu vor reuşi o creştere a flexiei
genunchiului în cazul :
• calusuri vicioase;
• a materialelor de sinteză metalică, care au interesat articulaţia;
• a fragmentelor intraarticulare care blochează mişcarea (menisc
cartilaginos sau osos);
• a unor incongruenţe articulare (consolidări defectuoase ca pozi-ţionare
a condililor sau platoului tibial);
Ca METODE DE RECUPERARE privind CREŞTEREA AMPLITUDINII FLEXIEI amintim:
a) Căldura şi masajul,
 parafina, nămolul, apa caldă din bazin şi vane.Masajul este cel clasic cu
insistenţă pe mm cvadriceps şi tendoanele ischiogambierilor,se execută a-tât
în flexie cât şi extensie.

b) Mobilizările pasive
În executarea lor trebuie să ţină cont de câteva reguli generale:
• să se cunoască bine starea structurilor ce vor fi supuse manipulărilor,
pentru a nu crea dezagremente mai mari.Astfel o articulaţie inflamată sau
o fractură incomplet consolidată contraindică momentan sau limi-tează
intensitatea mobilizărilor pasive articulare
• să cunoască bine mecanica articulară, pentru a se executa corect am-
plitudinile şi direcţiile de mişcare, ca şi pentru a se utiliza ,,mişcări a-
sociate de facilitare”.
• să se asigure o poziţie corectă a segmentului de mobilizat (membrul in-
ferior), precum şi prize şi contraprize corecte ale kinetoterapeutului (o
articulaţie nu se mobilizează prin intermediul alteia);
• mobilizarea să nu provoace dureri, pentru a nu declanşa ,,reflexe de a-
părare”, care ar limita şi mai mult mobilitatea articulară;
• parametrii mişcării pasive: forţa, viteza, durata, frecvenţa, sunt variabile
în funcţie de starea clinică a articulaţiei;
Mobilizările pasive se execută de preferat în apă. Mobilizările pasive cuprind:
• mobilizarea pasivă a rotulei transversal şi longitudinal, mobiliza-rea
transversală a ligamentului lateral care asigură creşterea am-
plitudinii de flexie a genunchiului;
• mobilizarea genunchiului va evita durerea, deoarece astfel evităm
reinstalarea procesului inflamator.Mişcarea va fi pasivă-activă sau
activă-ajutată;nutilizarea instalaţiilor cu scripete dirijate de gamba
sănătoasă sau membrul superior al pacientului, va avea de aseme-nea
o influenţă bună;
Se va utiliza cu bune rezultate şi metoda întinderii sub greutăţi progresive
a genunchiului. Până la un unghi de 80-90o se poate executa la marginea patului, cu
greutatea prinsă de gleznă. Peste această amplitudine se instalează o tracţiune pe
scripete. Aceste întinderi se adresează aparatului muscular extensor contracturat
sau retracturat şi aderenţelor intraarticulare.
Metoda întinderilor sub greutăţi se aplică de 3 – 4 ori / zi timp de o oră (până
la apariţia durerii). Nu se utilizează această metodă în caz de genunchi inflamat
sau sechelă postfractură incomplet consolidată.

c. Mişcările active
vor fi reprezentate prin mişcările de flexie, extensie ale genunchiului pe coapsă din
poziţiile:
• decubit dorsal;
• decubit ventral;
• din şezând;
 • din stând în picioare, cu sau fără greutăţi;
Toate aceste mişcări se pot executa şi în bazinele de hidrokinetoterapie.
Instalaţiile de scripeţi permit din toate poziţiile de mai sus, exerciţii cu
contragreutăţi care:
• fie că uşurează mişcarea, determinând tracţiuni - întinderi pentru creş-
terea flexiei;
• fie ajută tonifierea musculaturii flexate;
În cadrul exerciţiilor de flexie-extensie se vor intercala şi mişcările de
rotaţie (în timpul flexiei se va asocia rotaţia internă, în timpul extensiei se va
executa o rotaţie externă).
Tehnicile si metodele folosite pentru cresterea amplitudinii de mişcare în
segmentul afectat sint:
 cu acţiune pe articulaţii:
• mobillizări;
• manipulări;

MOBILIZAREA ARTICULAŢIEI PERIFERICE

În interiorul capsulei, capetele articulare se mişcă Fig.35
dupa legi dinamice precise pentru a permite segmentului
de membru să-şi ia direcţia de pendulare dorită (Fig.35).
Mişcările jocului articular sunt:
• rulare;
• alunecare;
• răsucire;
• compresie; tracţiune (separaţie);
ALUNECAREA
Este o mişcare intracapsulară care se realizează
numai în condiţiile unei articulaţii congruente cu
suprafeţe articulare fie plate, fie lin curbe.
Daca kinetoterapeutul mişcă pasiv suprafaţa articulară respectând regula
concavităţii-convexităţii, tehnica este denumită glisare având rolul de a evita
durerea, în momentul în care se execută concomitent cu un stretching pasiv
manual.
C. RASUCIREA
Este o rotaţie a segmentului, respectiv a capului osos articular, în jurul
axului longitudinal al osului; Prin răsucire, un punct de pe suprafaţa care se roteşte,
realizează un arc de cere mai mare sau mai mic în funcţie de gradul răsucirii. Se
produce rar singură, de obicei în combinaţie cu alunecarea sau rularea.
D. COMPRESIA
Este o mişcare de apropiere a capetelor osoase articulare cu micşorarea
spaţiului articular.
Mişcările de compresie intermitente au rol important în mobilizarea
lichidului sinovial. Compresia în ax, articulară, se pare că ar juca un rol foarte
interesant şi în valoarea forţei musculare probabil prin intermediul reflexelor
proprioceptive articulare.
E. TRACTIUNEA
Mişcarea de separare a capetelor osoase nu se produce spontan. Tracţiunea
este însă o tehnică larg aplicată în refacerea jocului articular de obicei pentru
facilitarea altei mobilizări (rulare, glisare).
Decoaptările capetelor articulare prin tracţiunea în ax reprezintă şi o foarte
eficientă tehnică mobilizatorie cu efect bun antialgic mai ales a face stretching-ul
mai suportabil.
Procesele inflamatorii articulare beneficiază în mod evident de tracţiuni
prelungite în timp.
De asemenea spasmul muscular periarticular este deseori rezolvat prin
acelaşi tip de tracţiuni.
JOCUL ARTICULAR FIZIOLOGIC :
• asigură mişcările segmentelor în articulaţiile periferice, printr-o
repartiţie fiziologică a lichidului sinovial, protejează cartilajul şi
fibrocartilajul intraarticular (ex.meniscul);
d. Exerciţiile contracţie – relaxare, exerciţii izometrice facilitatoare ale
mişcării unui segment.
Se execută din:
• decubit ventral;
• decubit dorsal;
• din şezând;
Pacientul lasă relaxat membrul inferior afectat.
Kinetoterapeutul prinde gamba cu o mână, cu cealaltă fixează coapsa şi
execută lent, dar ferm, o flexie a gambei.
În momentul când pacientul simte durerea de întindere a genunchiului, va
declansa o extensie a gambei cu toată forţa de care este capabil mm cvadriceps.
Asistentul se opune acestei încercări, contracţia muşchiului devenind izometrică.
Această fază durează 6 secunde după care pacientul relaxează brusc muşchiul
cvadriceps inacest moment kinetoterapeutul mai forţează cteva grade pe
flexie.După o pauză de 2 minute se reia exerciţiul.
Într-o şedinţă se fac 3 – 5 exerciţii de acest gen.
Pentru reeducarea funcţională a genunchiului se vor face exerciţii gestice:
• mers;
• urcatul şi coborâtul scărilor;
• păşirea peste un obstacol;
Pentru a asigura mersul pe un teren plat trebuie să se câştige un unghi de
flexie al genunchiului de minim 65o.
Mersul începe mai întâi între cârji fără încărcare, apoi cu încărcare 8 – 10%
din greutatea corpului (în sprijin unipodal) până se ajunge la mersul cu baston.
După reluarea mersului normal, se trece la exerciţii de mers contrarezistenţă.
Asistentul aşezat în faţa pacientului îşi ţine mâinile pe umerii acestuia, contrându-l
în timp ce merge. Sau cu o chingă trecută în jurul bazinului pacientului, asistentul
din spatele acestuia ţine capetele chingii, opunându-se avansului în mers.
 Urcatul şi coborâtul se începe pe pante înclinate, apoi se trece la trepte de
înălţimi gradate. Pentru creşterea forţei,exerciţiile se repetă cu încărcare (halteră pe
umeri).
Păşitul peste se exersează peste obstacole tot mai înalte şi mai late.
Exerciţiile de mobilizare vor fi completate cu terapia ocupaţională, care inclu-de:
 înot,
• ciclism,
• maşini cu pedale,
• baschet,
• volei.
Pentru recuperarea deficitului de mobilitate articulară se realizează exerciţii
de întindere tisulară (stretching) care determină readucerea fibrelor de colagen şi
musculare la nivelul lungimii iniţiale a lor.
Este de preferat ca întinderea să se realizeze sub căldură şi să fie prelungită
în timp. Întinderea nu trebuie să provoace durere. Atunci când se foloseşte sursă de
căldură (pernă electrică, parafină), trebuie îndepărtată cu 10 – 12 minute înainte de
suspendarea stretchingului pentru a lăsa ţesuturile să se răcească sub tracţine.
Aceste şedinţe trebuie repetate în timpul zilei.
Întinderea continuă este mult mai eficace decât cea alternativă, iar întinderea
blândă a ţesuturilor este mai indicată decât cea bruscă, rapidă, care pe de o parte
declanşează reacţia de apăsare a ţesuturilor, prin creşterea rezistenţei acestora la
întindere, iar pe de altă parte duce la ruperi tisulare.
Ţesuturile inflamate nu se întind decât după ce procesul inflamator începe să
di-minue sub tratamentul medicamentos şi fizic respectiv. Exerciţiul de întindere
trebuie să se facă cu multă prudenţă, pentru că datorită osteoporozelor instalate pot
apărea fracturi parcelare.
Întinderea ţesutului contractil al muşchiului se realizează prin stretching
manual pasiv 15-30 secunde, executat lent pentru evitarea stretch-reflexului. În
cazul gonartrozei stretching-ul este indicat pentru muşchii cvadriceps,
ischiogambieri, care se află în stare de ,,încordare musculară”.
O deosebită importanţă în recuperarea genunchiului cu gonartroză o au şi
tehnicile de facilitare neuro-proprioceptivă a inversării antagoniştilor care se
foloseşte atunci când se urmăreşte ca secvenţialitatea flexie-extensie din articulaţia
genunchiului să se desfăşoare la o viteză mai mare, favorizând activitatea de mers,
în faza îmbunătăţirii acestuia (după tonifierea cvadricepsului prin tehnica
contracţiei repetate, contracţie-relaxare).
În recuperarea mobilităţii articulare un rol important îl au exerciţiile fizice în
lanţ kinetic deschis şi închis.
Exerciţiile în lanţ kinetic închis includ contracţii musculare coordonate
prestabilite cu mişcări în multiple articulaţii şi un membru ale cărui segmente în-
tâmpină o rezistenţă fixă sau constrângere (poziţia de genuflexiune).
Genuflexiunile includ contracţii:
• ale cvadricepsului;
• ischiogambierilor;
• tricepsului în manieră funcţională;
 Exerciţiile în lanţ kinetic închis sunt mai indicate faţă de cele în lanţ kinetic
deschis, deoarece în exerciţiile în lanţ deschis extensia genunchiului tinde să
izoleze un grup particular de muşchi (mm cvadriceps) şi include o mişcare distală
de axa articulaţiei.În ultimele 5-10o şi hiperxtensie este posibilă lezarea
ligamentului tibio-femural.
La flexia externă a genunchiului mai mare de 60 o, apar forţe de
compresiune patelo-femurală crescute, potenţial periculoase.
Flexia şi extensia excesive trebuie deci evitate în exerciţiile în lanţ deschis.
Aceste exerciţii sunt utile pentru cvadriceps izolat (extensia cu greutăţi) pentru
stabilizarea genunchiului.
Se întrebuinţează foarte rar şi în situaţii cu totul excepţionale exerciţiile pasive
pentru flexie, în schimb se întrebuinţează cu bune rezultate exerciţiile autopasive şi
active cu îngreunări şi cu propria greutate a corpului, aşa numitele exerciţii în lanţ
kinetic închis.
Exercitiul 1.
Poziţia iniţială a pacientului: decubit ventral, genunchii îndoiţi,iar gamba mem-
rului inferior sănătos va ajuta la efectuarea flexiei genunchiului afectat împin-
gindu-l şi obligându-l la o flexie accentuată peste 90o.
Este un exerciţiu autopasiv.
Exercitiul 2.
Poziţia iniţială a pacientului:decubit ventral;de glezna membrului inferior afec-at
este prins un cordon elastic; capetele cordonului sunt în mâinile pacientului care-l
trage, obligând genunchiul bolnav la o flexie accentuată. Se poate adăuga şi
ajutorul membrului inferior sănătos care ajută la flexia genunchiului bolnav.
Este un exerciţiu autopasiv.
Exercitiul 3.
Poziţia iniţială a pacientului:patrupedie. Se duce şezutul înapoi până spre căl-âie
obligând ambii genunchi (fixaţi pe podea) la o flexie peste 90 o. Acest exer-iţiu este
în lanţ kinetic închis realizând şi încărcarea parţială a genunchiului.
Exercitiul4.
Poziţia iniţială a pacientului: stând cu faţa la spalier, membrul inferior afectat
aşezat cu piciorul pe şipca a treia sau a patra de jos.
Se face mai întâi flexia membrului inferior afectat din genunchi până când a-cesta
ajunge sprijinit de spalier, apoi se face întinderea lui până la realizarea ex-tensiei.
Astfel genunchiul afectat poate fi flectat şi încărcat mai mult sau mai puţin, poziţia
de asemenea este bună pentru a ajuta cu mâinile atât flexia cât şi extensia
genunchiului.

Exercitiul 5.
Pedalaj la bicicleta ergometrică. În reprize scurte, bicicleta nesolicitând efort prea
mare la pedalare.
Nu se va insista prea mult cu aceste exerciţii mai ales în condiţii de încărcare
a membrului inferior deoarece putem contribui la mai marea uzură a articulaţiei, la
sporirea durerilor, afectând eficienţa programului. Se va insista mai mult pe
exerciţiile de tip izometric.
 Exerciţiile izometrice vor fi executate până la declanşarea stării de oboseală,
întotdeauna evitându-se durerea. Nu se va urmări nici prin exerciţiile izometrice
nici prin cele izotonice hipertrofierea musculară ci doar obţinerea unui tonus bun,
aproape de 5 (pe scara valorilor forţei musculare 0 – 5).
Exerciţiile pentru creşterea mobilităţii vor fi de la o zi la alta reorientate în
funcţie de progresele pe care le face pacientul. Posturile de lucru vor fi concepute
pornindu-se întotdeauna de la cele cu încărcare parţială şi apoi totală.
Menţinerea forţei musculare ca şi a mobilităţii articulare va constitui un
obiectiv permanent pentru pacient, având în acest sens un program minimal pe care
să-l poată executa şi el individual zilnic, odată sau de mai multe ori, urmând ca
programul complet să fie executat întotdeauna sub supravegherea
kinetoterapeutului în bazin sau sală.
Exerciţii de mobilizare (izometrice) fără încărcare:
• din decubit dorsal se efectuează repetate flexii şi extensii la nive-lul
genunchiului, paralel cu flexie-extensie la şold;
• din decubit ventral se efectuează flexie-extensie la nivelul genun-
chiului;
• din poziţie şezând: flexie-extensie la nivelul genunchiului;
Toate aceste exerciţii se pot efectua si cu contrarezistenţă gradată, prin
intervenţia kinetoterapeutului.
Exerciţii de mobilizare cu parţială încărcare:
• flexii şi extensii din genunchi la bicicletă ergometrică;
• din poziţia şezând sprijinirea şi împingerea unei mingi;
Exerciţii de mobilizare cu încărcare
• la spalier, pe vârful picioarelor, cu mâinile prinzând barele spalieru-lui,
se efectuează flexii şi extensii repetate la nivelul genunchilor;
• din poziţia ghemuit se fac extensii alternative la genunchi;
Mersul, urcatul şi coborâtul scărilor, urcatul şi coborâtul pe un plan înclinat,
înotul completează exerciţiile de mobilizare a genunchiului.
În artroza femuro-patelară externă se urmăreşte dezvoltarea mm-ului vast
intern, care se opune deplasării externe a rotulei.
În cazurile de artroză patelo-femurală cu reducerea jocului rotulei, se pot
efectua mobilizări pasive ale acesteia (lateral şi vertical) înainte de începerea
exerciţiilor active.
Deviaţiile genunchiului în plan sagital şi frontal constituie condiţii
favorizante pentru dezvoltarea artrozei: în formele cele mai des întâlnite (genu-
varum, genu-valgum) moderate, care nu se operează, reeducaţia poate juca un rol
important.
În genu-varum: se tonifică planul muscular extern al genunchiului
(biceps femural şi tensor al fasciei lata):
• pentru tonifierea muşchiului biceps femural se face flexie asociată
cu rotaţie externă a segmentului gambier contra unei rezistenţe
manuale, alternând exerciţii izometrice cu izotonice;
• pentru muşchiul tensorul fasciei lata se face flexie a gambei
asociată cu abducţie-rotaţie internă a coapsei. În genu-vagnum se
 urmăreşte creşterea forţei planului muscular intern (muşchii croitor,
semiten-dinos, drept intern, semimembranos).
• muşchiul semimembranos;
• muşchiul semitendinos;
• muşchiul dreptul intern;
sunt tonifiaţi concomitent prin flexie-rotaţie internă a gambei contra unei rezis-
tenţe manuale.
• muşchiul croitor este tonifiat prin flexie-rotaţie internă a gambei asociată cu
flexie-rotaţie externă a coapsei.
În gonartrozele însoţite de:
• sinovite cronice;
• hidrartroză repetate;
• şi blocaj articular;
• unde se practică meniscectomia;
se recomandă ca pacientul să înveţe preoperator exerciţiile pe care le va efectua
postoperator:
• contracţii izometrice ale cvadricepsului;
• mişcări ale picioarelor;
• exerciţii respiratorii;
În ziua I şi a II-a după operaţie, se repetă aceste exerciţii.
În ziua a III-a pacientul va efectua exerciţii de flexie-extensie ale
genunchiului la marginea patului şi exerciţii izometrice pe cvadriceps.
În ziua a IV-a, a V-a se va putea sprijini pe cârje, va putea face flexii ale
genunchiului din decubit dorsal sau pe marginea patului şi exerciţii pentru
cvadriceps contra unei rezistenţe progresive.
Exerciţiile descrise mai sus sunt incluse într-o şedinţă de recuperare kinetică,
care se poate desfăşura pe o durată de 30 minute, cu pauză de 5 minute.
Fiecare set de exerciţii se va repeta de câteva ori (în funcţie de toleranţa pacien-
tului la efort şi va respecta întotdeauna principiul progresivităţii exerciţiului fi-zic.
Programul de recuperare va începe printr-o încălzire uşoară şi se va termina
totdeauna cu exerciţii de relaxare musculară, relaxarea putându-se obţine şi prin
masaj sau automasaj.
Exerciţiul fizic de relaxare va fi asociat şi cu exerciţii de respiraţie.
La baza gimnasticii respiratorii stă respiraţia de tip abdominal, respiraţia
alternantă a câte unui hemitorace, inspirările profunde sacadate, tusea controlată.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII ŞI PROPUNERI
Traumatismul şi ,,boala postraumatică” (gonartroza) afectează toate vârstele,
cu precădere pentru vârstele active.
 Cauzele cele mai des întâlnite sunt traumatismele rutiere şi cele de muncă.
Pierderile de zile de muncă prin sechele postraumatice au ajuns pe locul II în lis-ta
cauzelor de incapacitate de muncă. De aceea în ultimii ani au apărut tehnici şi
metode noi, mai adecvate pentru recuperarea funcţională a sechelelor lăsate de
traumatisme, pentru a împiedica evoluţia lor spre artroze.
În majoritatea cazurilor eficienţa acestei asistenţe este foarte bună, refăcând
capacitatea funcţională, iar de cele mai multe ori şi pe cea de muncă a acestor
suferinzi.
Există o anumită particularitate a abordării asistenţei de recuperare la un
posttraumatic în comparaţie cu acelaşi gen de asistenţă a bolnavului cronic cu
deficit funcţional. Într-o boală cronică asistenţa de recuperare se împleteşte strâns
cu regulile de profilaxie secundară neputându-se separa într-o ,,vindecare” a bolii,
cronice. Sechela postraumatică are deseori şansa să se vindece complet complet,
iar deficitul funcţional determinat de ea să poată fi recuperat total.Deci, asistenţa
de recuperare a sechelarului postraumatic trebuie organizată intensiv şi conti-nuu
până la realizarea rezolvării deficitului instalat.
Imposibilitatea rezolvării acestui deficit sau doar rezolvarea parţială denotă
existenţa unei sechele grave, iar asistenţa medicală se va adresa eventualelor boli
(artroze), ce apar secundar acestor traumatisme.
Din datele şi observaţiile efectuate se desprind următoarele concluzii
1. la persoanele care au suferit un traumatism la nivelul genunchiului (rezolvat
ortopedic sau chirurgical) apariţia gonartrozei secundare are loc în timp scurt;
2. în evoluţia gonartrozei secundare, apariţia complicaţiilor se produce repede, în
comparaţie cu gonartroza esenţială (boală degenerativă ce însoţeşte înaintarea în
vârstă);
3. vârstnicii cu gonartroză au nevoie de recuperare mai mult decât cei tineri;
4. rezultatele obţinute în urma aplicării kinetoterapiei sunt mai bune la tineri, de-
cât la bătrâni (asta însă şi în funcţie de cauzele şi complicaţiile care au dus la
instalarea gonartrozei);
5. s-a observat o recuperare mai eficientă la bărbaţi decât la femei;
6. în urma evaluării subiecţilor cu gonartroză s-a constatat că cei care au făcut
kinetoterapie asociată cu electrofizioterapie au obţinut rezultate mult mai sa-
tisfăcătoare spre deosebire de cei care nu au beneficiat de aceste programe;
7. repausul prelungit are efecte nefavorabile asupra bolnavului cu gonartroză,
scade capacitatea de efort (mai ales la vârstnici), mobilitatea articulară scade,
bolnavul poate avea o stare de anxietate. Kinetoterapia îl poate ajuta să devină
activ social şi familial, starea psihică a bolnavului este menţinută, dă o stare de
bine, se evită depresia şi anxietatea, lucru foarte important mai ales la persoa-nele
care locuiesc singure;
8. chiar dacă tratamentul kinetoterapeutic nu obţine o reabilitate totală din punct de
vedere fizic, totuşi bolnavii cu gonartroză pot să se autoîngrijească, să facă munci
casnice, să se deplaseze singuri;
9. s-a constatat că gonartroza netratată determină progresiv, intensificarea dure-
rilor, accentuarea deformaţiilor şi limitarea mişcărilor. Pe fondul evolutiv cronic
pot apărea episoade acute, traduse prin hidrartroză şi exacerbarea simpto-
tomatologiei algice;
10. în funcţia de cauza gonartrozei (primară sau secundară) şi de stadiul evolutiv al
ei (preartroză, artroză iniţială sau avansată), programul de recuperare va încerca
oprirea evoluţiei afecţiunii;
11. în gonartrozele foarte avansate, cu mobilitate sub 50o, cu subluxaţii antero-
posterioare sau laterale, cu mers aproape imposibil, artrodeza rămâne ultima re-
sursă terapeutică;
12. gonartroza secundară necesită pentru recuperare, din punct de vedere
kinetoterapeutic o durată mai mare faţă de subiecţi cu gonartroză primară;
13. gonartroza primară o întâlnim mai ales după 50 de ani, spre deosebire de
gonartroza secundară care apare la persoane şi sub 40 de ani;
14. gonartroza secundară este frecvent unilaterală, pe când gonartroza primară este
frecvent bilaterală.

PROPUNERI
1. un număr mare de bolnavi ar putea beneficia de o mare autonomie de mişcare,
dacă s-ar aplica la timp anumite măsuri simple de kinetoterapie, de aceea un
program de recuperare trebuie început din primele zile de debut ale bolii;
2. datorită numărului mare de pacienţi cu gonartroză, este imperios necesară o
strânsă colaborare între medic şi kinetoterapeut.
 BIBLIOGRAFIE

Elena Taina Rinderu -Bazele anatomice ale mişcării – curs practic pentru
studenţii facultăţilor de Kinetoterapie, Editura
Tipografia Universităţii din Craiova, 2003

Constantin Ciucurel - Fiziologie – Editura Universităţii Craiova, 2005

Mariana Cordun -Kinetologie medicală – Editura AXA, Bucureşti

1999

Lct. Vasile Pâncotan -Recuperare în reumatologie–Editura Imprimeriei

de Vest 1999

V. Ciobanu, I. Stroescu,
I. Urscanu - Semiologie şi diagnostic în reumatologie – Editura
medicală Bucureşti 1991

Corneliu Borundel - Manual de medicină internă – Editura ALL

Eugen D. Popescu,
Ruxandra Ionescu - Compendiu de reumatologie – Editura tehnică
Bucureşti 2002

Ionescu N. A. - Masajul – Editura ALL, Bucureşti 1994

Mircea Chiriac - Testarea manuală a forţei musculare – Editura

Universităţii din Oradea 2000

Sbenghe T. - Bazele teeretice şi practice ale Kinetoterapiei –

Editura medicală, Bucureşti 1999

Emil Traşcă - Curs de anatomia omului – Editura medicală –

Universitatea Craiova 2002
Sbenghe T. - Kinetologie profilactică, terapeutică şi de
recuperare – Editura medicală, Bucureşti 1982

Clement Baciu - Anatomia funcţională şi biomecanica aparatului

locomotor – Editura Sport – Turism, Bucureşti 1997

prof, doc. A. Denischi, - Patologia chirurgicală (vol. III), Editura medi-

prof. doc. A. Ionescu, cală, Bucureşti 1976
D.Vereanu sub redacţia
Acad. Th. Burghele